Sandu Frunză despre Ioan Aurel Pop, continuitate, performanță și excelență

Standard

PopCu toții sîntem marcați de perioada alegerilor universitare, indiferent că sîntem sau nu implicați direct în alegeri. La Universitatea Babeș-Bolyai mîine, 1 februarie 2016, este ultima zi în care se pot înscrie în cursă cei ce doresc să îi ia locul academicianului Ioan Aurel Pop în biroul de la etajul întîi al Clădirii centrale a UBB.

Fiind o zi de duminică, am preferat să văd lucrurile doar din perspectiva părții pline a paharului, lăsînd pe altă dată să contemplu cealaltă parte, goală, a paharului. Am preferat azi să fac o lectură de weekend a documentelor cu care se prezintă în fața comunității egalilor Rectorul Academician Ioan Aurel Pop. Nu voi recurge la o analiză, ci la o expunere în cheie duminicală a ideilor ce le-am desprins din documentele propuse la înscrierea pentru un nou mandat. Am preferat să plasez gîndurile mele sub semnul a trei culori pe care eu le prefer datorită expresivității lor recunoscute și datorită semnificațiilor simbolice pozitive pe care acestea le au în percepția mea.

Astfel, voi pune sub semnul codului albastru liniștea, pacea, încrederea, loialitatea și înțelepciunea; sub semnul codului galben voi aduce lumina, caldura, creativitatea, asigurarea continuității în ordinea vieții și a stării de bine; iar sub semnul codului roșu voi plasa energia, bucuria, curajul și pasiunea, dar și tenaticitatea și puterea.

Nu am de gînd să insist foarte mult asupra corelațiilor, ci voi expune cîteva idei ce îmi trec prin minte și vreau să le împărtășesc cu prietenii mei folosind ca pretext expresivitatea ccodului culorilor:

  1. Codul albastru poate fi reliefat de principiul Rectorului Ioan Aurel Pop: universitatea este reprezentată de comunitatea egalilor, ea nu este o instituție rigidă, ci mai degrabă reprezintă un organism viu ce acționează după o logică interioară bazată pe ideea cultivării performanței și excelenței. Pe perioada primului mandat, Academicianul Ioan Aurel Pop și-a pus în joc inteligența administrativă și a reușit să diminueze stările conflictuale stimulînd, în același timp, concurența și competitivitatea specifice mediului universitar. A avut înțelepciunea de a delega participarea la decizie și la construcția universitară membrilor echipei sale și fiecărui membru al comunității universitare realizînd un mecanism de colaborare în universitate benefic dezvoltării ei, după perioada tensionată și cu tendințe totalitare din ultimii ani de dinainte de alegerea sa ca Rector. Această responsabilizare a fiecărui membru în raport cu ceea ce se întîmplă în comunitate este menită să întărească, printre altele, pe de o parte, loialitatea față de instituție și misiunea ei educațională, culturală și de cercetare, iar pe de altă parte să întărească încrederea între membrii comunității egalilor și între aceștia și diferitele categorii de oameni pe care îi deservesc.
  2. Codul galben poate fi pus în evidență prin convingerea Rectorului Ioan Aurel Pop că oamenii sînt tezaurul cel mai important, UBB nu are o bogăție mai mare decît oamenii săi. Studenților li se asigură un loc privilegiat în mesajul pe care Rectorul îl transmite comunității egalilor deoarece rostul universității este unul educațional, ea are în vedere plasarea tinerilor într-un univers al cunoașterii, creativității și dobîndirii de competențe și aptitudini specifice, inclusiv în ceea ce privește dobîndirea calităților umane. Studenții ca valoare intrinsecă a universității sînt plasați în strînsă legătură cu dascălii lor, cu cadrele didactice (atît cu cele ce simbolizează tradiția și inovarea, cît și cu cadrele didactice foarte tinere ce aduc cu ele suflul unei schimbări mai rapide și a unei conexiuni performante cu necesitățile pieței muncii și ale lumii în care trăim). Mă simt confortabil cu această plasare într-o deschidere luminoasă pe care o face Academicanul Ioan Aurel Pop în raport cu responsabilitatea pe care o avem față de generațiile de acum și față de generațiile viitoare. Îți dă sentimentul unei transcenderi firești și necesare, care te implică și îți dă libertatea de a participa la un efort de materializare a idealurilor proprii și ale celor ale comunității universitare.
  3. Codul roșu poate fi ilustrat cu ideea Rectorului Ioan Aurel Pop că puterea trebuie folosită pentru a transforma pasiunea și priceperea în plusvaloare. Aceasta presupune canalizarea energiilor tuturor membrilor comunității egalilor spre internaționalizarea rezultatelor cercetării, spre corelarea conținuturilor învățării (din planurile noastre de învățămînt și din fiecare syllabus în parte) cu cele întîlnite la universitățile de prestigiu recunoscute în context global, spre asimilarea cunoașterii în formarea proprie și în strînsă relație cu o piață a muncii națională și transnațională în același timp etc. În felul acesta, ideea internaționalizării universității, a programelor sale de studii, dar și a personalităților sale se poate transforma dintr-o figură retorică înt-o practică eficientă.

Am folosit codul celor trei culori pentru a releva cîteva elemente care dau conținut chemării de a fi împreună pe care o adresează academicianul Ioan Aurel Pop sub semnul continuității mandatului său – ceea ce presupune, în viziunea sa, o implicare mai activă decît pînă acum, în treburile universității și în destinul ei, a tuturor celor ce le pasă și iubesc Alma Mater Napocensis.

Reclame

Sandu Frunză despre Nicu Gavriluță și cele 5 dimensiuni ale căii de mijloc

Standard

 

Nicu1Mereu am simțit că Iașul și Clujul sînt două paradigme culturale pe cît de înfrățite pe atît de diferite. Situația lor se aseamănă în imaginarul meu cultural cu modelul apropierilor și despărțirilor dintre Atena și Ierusalim înțelese ca paradigme ale creației filosofice și spirituale. Dintre lucrurile ce aduc împreună cele două centre culturale românești aș putea aminti aici măsura, echilibrul și bunul simț.

Astfel, nu mi se pare deloc întîmplător faptul că azi prietenul meu, profesorul Nicu Gavriluță, alege calea de mijloc drept principiu al programului său managerial de candidat pentru obținerea funcției de rector la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași. Este în spiritul Iașului cultural să aducă Universitatea ca etalon al măsurii, al echilibrului și al bunului simț. Toate acestea stau la fundamentul a ceea ce putem percepe drept calea de mijloc sau calea între tradiție și inovare, între profesionalism și dezvoltarea excelenței, între starea de bine și cea de mereu mai bine.

Dintre dimensiunile puse în joc de Nicu Gavriluță, în viziunea sa privind ”calea de mijloc”, aș putea aminti:

  1. Nicu Gavriluță pornește de la premisa că este posibilă dezvoltarea unei strategii realiste care să aducă împreună o viziune teoretico-filosofică de tip clasic asupra Universității cu elemente de pragmatism și eficiență care să facă universitatea competitivă și capabilă să răspundă provocărilor societății dinamice actuale.
  2. Nicu Gavriluță consideră cea mai importantă bogăție pe care o Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași sînt studenții, masteranzii și doctoranzii ei. Dincolo de obișnuitele afirmații privind universitatea centrată pe student sau nevoia de a asculta vocea studenților și de a-i implica în dezvoltarea excelenței universitare, calea de mijloc ce trebuie urmată este considerată a fi ”cea care îmbină pragmatismul și realismul formării profesionale în acord cu piața muncii, cu noblețea prestigiului unei instituții de elită care continuă să formeze oameni și caractere”.
  3. În activitatea sa ca Rector își propune să impună o cale de mijloc care ”cultivă echilibrul între o administrație eficientă și un act educațional de înalt nivel”. Deși funcția pe care aspiră să o ocupe este una managerială, fiind un om de carte, un cercetător pasionat, un iubitor de cultură și un profesor cu o conștiință clară a menirii Universității, Nicu Gavriluță acordă un loc central activității didactice cu tot ceea ce înseamnă profesionalismul cadrelor didactice și nevoia de profesionalizare a studenților implicați în diversele programe de studii oferite de Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași. Activitățile didactice trebuie să fie concepute, potrivit misiunii universității de azi, drept centre de excelență culturală și de cunoaștere, dar și ca locuri privilegiate de pregătire pentru viața comunității și pentru piața muncii. În acest sens importantă este, în proiectul său managerial, cultivarea deopotrivă a experienței extraodinare a profesorilor și cercetătorilor deja consacrați și a promovării cadrelor didactice tinere și a cercetătorilor tineri prin inițierea și dezvoltatea unor proiecte care să fie favorabile acestora.
  4. O dimensiune importantă în practicarea căii de mijloc presupune depășirea spiritului birocratic actual prin dezvoltarea transparenței decizionale și instituționale. Oricît de deschise ar fi spre comunicare stucturile administrative, ele au mereu nevoie de un impuls din partea structurii manageriale în ceea ce privește transparentizarea, îndeosebi aunci cînd este vorba de împărțirea fondurilor, de cheltuirea banilor, de gestionarea avuției materiale comune în conformitate cu nevoile, contribuțiile, meritele și idealurile membrilor comunității academice. Calea de mijloc aleasă aici este cea a unei comunicări etice în interiorul instituției și a unei comunicări etice și eficiente cu toate categoriile de public pe care le deservește universitatea.
  5. Una dintre dimensiunile căii de mijloc pe care o propune Nicu Gavriluță este cea a punerii împreună, pe de o parte, a idealului Universității de a crește ca instituție de prestigiu național, creatoare de cultură națională și continuatoare a tradiției educaționale românești și, pe de altă parte, a idealului creșterii prestigiului mondial al Universității Alexandru Ioan Cuza prin internaționalizarea cercetării științifice și promovarea ei ca obiectiv central al tuturor membrilor comunității universitare. În acest sens, încercînd să depășescă viziunile utopice prezente azi în discursul public despre topurile în care trebuie să se situeze universitățile românești, Nicu Gavriluță propune, ca un prim pas de creștere a universității, situarea Universității Alexandru Ioan Cuza pe o poziție de mijloc între locul pe care azi îl ocupă în ranking-urile internaționale și locul ocupat de cele mai prestigioase universități din lume.

 

Putem sesiza din programul managerial al lui Nicu Gavriluță că ceea ce el numește ”calea de mijloc” nu este o cale comodă a mediocrității. Ea presupune munca de echipă și un punct de start al calității, al profesionalismului, al excelenței și al performanței pe care le-a dobîndit universitatea pînă acum. Calea de mijloc este cea care se construiește între situația actuală și idealurile pe care le presupune îndeplinirea misiunii universității în condițiile provocărilor pe care le aduce în viitor dezvoltarea universității. Pentru realizarea acestui obiectiv, Nicu Gavriluță le cere colegilor săi universitari să fie conștienți de faptul că: ”Avem nevoie de studenți mai mulți, de fonduri mai consistente, de o recunoaștere a muncii noastre și de rezultate valoroase mult mai bine mediatizate internațional”. O garanție a satisfacerii acestei nevoi este investiția de încredere pe care le-o cere în calitatea sa de candidat la funcția de Rector.

 

 

Sandu Frunză despre Sorin Șipoș și pledoaria sa pentru excelență

Standard

Sorin Șipoș - program candidatură final-3 (1) redusa

„Contează pe excelență” ne spune Sorin Șipoș în programul său de candidat pentru a fi membru în Senatul Universității din Oradea.

Mă leagă de Sorin Șipoș o prietenie de mulți ani. Astfel că pot afirma că îndemnul la excelență este în deplină concordanță cu tot ceea ce a făcut în cariera sa de pînă acum, este deplin coerent cu intențiile sale de dezvoltare a profesionalismului și excelenței în activitatea de predare, de cercetare și în cea administrativă.

De altfel, ca prieten al lui Sorin Șipoș, sînt convins că toți cei care l-au întîlnit vreodată au rămas cu convingerea că el a acumulat suficientă experiență didactică, administrativă și de cercetare pentru a se simți obligat de propria sa voce interioară să pună experiența sa mai departe în slujba instituției care i-a oferit mediul propice pentru a-și construi o carieră pe măsura așteptărilor și prestigiului Universității din Oradea, locul de suflet în care el își desfășoară activitatea ca profesor și conducător de doctorat.

Din programul în 7 puncte am reținut cîteva aspecte:

  1. Transparență și disponibilitatea sa ca în calitate de senator să poarte un dialog real cu comunitatea academică, să informeze membrii comunității cu privire la deciziile luate de forul de conducere, să acționeze, prin mijloacele ce le are un membru al senatului universitar, în vederea implementării deciziilor luate.
  2. Sorin Șipoș face parte din comunitatea profesorilor care consideră că una dintre cele mai importante valori ale universității sînt studenții săi. Prin urmare îi cheamă pe studenți la un parteneriat în efortul comun de îndeplinire a misiunii universității.
  3. Un alt punct important vizează cultivarea excelenței și sprijinirea recunoașterii ei.
  4. Într-un mediu profesional în care este importantă afirmarea creatoare a fiecărei personalități și plasarea fiecăruia pe poziția meritată în funcție de contribuția pe care o aduce la dezvoltarea comunității universitare, Sorin Șipoș subliniază importanța persoanei, a meritului personal și a contribuției fiecărui individ la realizarea unui scop comun.
  5. Una dintre valorile centrale pe care le-a afirmat mereu în viața sa este cea a onestității. Astfel încît toți cei care cred în necesitatea afirmării onestității intelectuale și a transparenței decizionale ar trebui să fie sensibilizați de această prevedere a programului său. Cred că nu există un alt sector al vieții în care aceste elemente să fie mai necesare. Ele vizează chiar fundamentul vieții universitare.
  6. Vocea universității este foarte importantă, iar un parteneriat cu comunitatea nu putea să lipsească. Ea trebuie să se facă auzită, trebuie să ofere modele, trebuie să ofere oameni care vor contribui la bunăstarea ei.
  7. Opțiunea pentru creșterea prestigiului Universității din Oradea și internaționalizarea ei nu este o simplă afirmație de program academic, ci o constantă a activității lui Sorin Șipoș pe tot parcursul carierei sale universitare.

Mă bucur că Sorin Șipoș a făcut acest angajament în 7 puncte cu Universitatea sa. Sper că și membrii comunității sale vor recunoaște în toate aceste prevederi activitatea sa de pînă acum și vor sprijini și asigura constanța preocupărilor sale viitoare. Din partea mea – un gest de prietenie și încurajare.

 

Sandu Frunză despre comunicare cu Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu și Meda Mucundorfeanu

Standard

poza lansare

Cartea Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu, Meda Mucundorfeanu (Eds.), PR Trend. New Media: Challenges and Perspectives, (Mittweida: Hochschulverlag Mittweida, 2015) apare sub semnul celor 10 ani ce s-au scurs de la dezvoltarea ca structură de sine stătătoare a Departamentului de Comunicare, PR și Publicitate. Sub presiunea acestei aniversări, constat că am ajuns și eu să măsor timpul într-un mod semnificativ: cu durata celor 7 ani de cînd predau la acest Departament, cu un angajament personal ferm în raport cu studenții mei și cu încrederea în talentul lor de viitori comunicatori.

Cartea este gîndită după tipicul cărților ce propun textele mai importante susținute la conferințele științifice. Sînt cuprinse texte semnate de Aurelia Ana Vasile, Camelia Cmeciu, Alina Nechita (Vingan), Magor Kadar, Răzvan Enache, Mădălina Moraru (Buga), Anamaria Tomiuc, Mirela-Codruța Abrudan, Marian Petcu, Anna Keszeg, Anabella-Maria Târnovan, Andreea-Nicoleta Voina, Laura Petrehuș și alții. Ea relevă, pe de o parte, varietatea preocupărilor participanților. Pe de altă parte, propune o anumită coerență a contribuțiilor și oferă o imagine a ceea ce profesioniștii dintr-un anumit domeniu consideră a fi important și demn de a fi adus la cunoștință și supus dezbaterii comunității academice. De data aceasta este vorba despre conferința ”PR Trend”, ce a fost consacrată ca un brand universitar românesc și se bucură de suportul tradițional al Fundației Hanns Seidel.

În cazul de față, lucrarea reflectă deschiderile pe care le are DCRPP în raport cu celelalte medii academice și profesionale din Cluj și din alte centre universitare. Iar în acest sens cred că datorăm foarte mult Deliei Balaban, care acționează în permanență pentru creșterea vizibilității și prezența constantă a comunicării de la Cluj în celelalte centre academice. Delia Cristina Balaban reprezintă comunitatea noastră de specialiști în științele comunicării, îndeosebi prin cercetările sale ce teoretizează domeniul publicității și prin conexiunile și network-ul profesional pe care îl dinamizează. După cum ne dovedește și calitatea ei de coordonator al acestui volum, ea este prezentă cu prestigiul său profesional și în domeniul relațiilor publice în așteptarea unei voci puternice, pe care încă nu o avem și pe care toată lumea o așteaptă să spargă tăcerea, să fie auzită, în domeniul PR-ului de la Cluj.

De aceea, mă bucur să pot prezenta această carte cu trei coordonatori speciali. Mai întîi, am menționat-o, deja, pe Delia Cristina Balaban. Mai apoi, Meda Mucundorfeanu, așa cum știți, este un autor ce face parte din generația tînără de profesioniști în științele comunicării, generația mult așteptată pentru a aduce suflul nou al inovării în domeniul comunicării. Nu în ultimul rînd îl amintesc pe specialistul în comunicare și sociologie politică, Ioan Hosu, nu numai o prezență semnificativă în calitate de coordonator ci și director al Departamentului de Comunicare, PR și Publicitate.

Simpla parcurgere a sumarului volumului de față o să vă arate cît de prezent este spiritul lui Ioan Hosu, deschiderile tematice, preocupările metodologie, orientarea teoriei spre spiritul antreprenorial, dorința de a pune fundamente teoretice solide pentru o bună și eficientă integrare a competențelor teoretice și abilităților practice cu piața muncii. Sînt elemente pe care Ioan Hosu le face vizibile în preocupările sale de sociolog al comunicării și de profesionist în științele comunicării, dar și în activitatea sa de implicare etică și eficientă în activitățile administrative sau în răspunsurile pe care le dă diferitelor provocări ce vin din partea comunității, în general.

Aș putea menționa aici mai multe texte ce mi-au trezit în mod special interesul. Voi semnala doar cîteva, lăsînd cititorilor plăcerea de a descoperi conținutul integral al volumului de față.

Unul dintre cele mai provocatoare texte din volum este ”Cinderella Reloaded” scris de Camelia Cmeciu, de la Universitatea București. Camelia Cmeciu analizează o campanie de responsabilitate socială referitoare la una dintre cele mai complexe și actuale probleme: violența în familie. Motivul povestirii pusă în joc este cel al Cenușăresei, iar povestirea este rescrisă și spusă de copii care au fost victime ale violenței în familie. Povestea spusă cu mijloacele specifice comunicării mediatice virtuale este presărată cu fapte reale de viață. Astfel încît, pe de o parte, dispare granița dintre realitate și ficțiune, iar pe de altă parte, ficțiunea scoate la suprafață și pune într-o nouă lumină realitatea nemiloasă a violenței. Textul este un bun prilej pentru a problematiza responsabilitatea socială a organizațiilor ca domeniu distinct al comunicării. Avînd în vedere studiul de caz propus de autoare, trebuie să avem în minte că, deși acțiunea caritabilă este o parte vizibilă a responsabilității sociale, totuși, ea nu este un scop în sine. Aici, acțiunea filantropică nu trebuie înțeleasă ca amînare a repercusiunilor producerii unui rău în comunitate, ci ca acțiune constantă de eradicare a acelui rău (în această situație violența) prin acțiunea comună a tuturor factorilor implicați.

Deja de multă vreme CSR nu mai este un instrument de PR și nu mai aparține relațiilor publice. Ea este un domeniu al comunicării de sine stătător. Responsabilitatea socială nu se reduce la acțiuni caritabile cum ar fi, de exemplu, aceea de a aduna alimente și a le împărți săracilor pentru a primi în schimb vizibilitate sau orice alt tip de recompense psihologice, emoționale, de autoprețuire sau chiar spirituale. Ca domeniu distinct al comunicării organizaționale, responsabilitatea socială a organizațiilor trebuie corelată cu specificul organizației și cu necesitățile principalelor categorii de public ale organizației. În felul acesta, filantropia este corelată cu sustenabilitatea și cu acțiunea etică și eficientă a organizației.

CSR nu se reduce la filantropie – chiar dacă ea presupune și aceast tip de acțiune caritabilă sau de donații în scopuri caritabile – iar atunci cînd caritatea se produce ea este însoțită de obținerea de beneficii din partea comunității locale sau naționale. CSR se referă nu atît la filantropie cît la interdependențele pe care le presupune acțiunea economică într-un anumit spațiu social, cultural și ideologic. Ea presupune nu o modalitate de a cheltui banii, ci o cale de acțiune etică pe toate palierele acumulării, producției și investiției. Prin urmare, așa cum ne spun teoreticienii responsabilității sociale, ea se referă nu la modul în care decidem să cheltuim banii pe care îi putem disponibiliza drept bugete destinate unor activități complementare activității organizației, ci la modul în care acționarii utilizează aceste resurse pentu a cîștiga mai mulți bani, pe care să îi utilizeze mai apoi în acțiuni economice sustenabile. Este mai degrabă vorba de o preocupare etică permanentă de a desfășura acțiuni eficiente și cu un impact benefic asupra organizației, asupra comunității, asupra societății, mediului și chiar cu bătaie mai lungă – asupra echilibrului cosmic.

Un text convingător, pe lîngă care nu se poate trece fără a fi parcurs, este cel propus de Alina Nechita (Vingan), de la Radio Cluj. În studiul realizat cu sprijinul IRES, ea tratează influența noilor media asupra statutului jurnalistului și provocările aduse de acestea la adresa jurnalismului tradițional. Un aspect ce trebuie reținut este legat de dubla acțiune: pe de o parte, jurnaliștii încearcă să se adapteze la noile tehnologii și la noile modalități de manifestare profesională, iar pe de altă parte, ei manifestă o anumită rezistență, bazată pe nevoia de confort, pe nevoia de a nu se lăsa depășiți de rapiditatea circulației informației și atitudinile în continuă schimbare ale publicului, pe nevoia de a se sustrage diferitelor tipuri de control aduse de dezvoltarea tehnologică și de a-și afirma autonomia în raport cu creativitatea jurnalistică din sfera jurnalismului tradițional.

Schimbările rapide ale modului de a face jurnalism au dus și la schimbări în ceea ce privește prevederile codurilor de etică, ale modului de manifestare a deontologiei jurnalistice. Aceste schimbări sînt percepute de autoare ca factori determinanți în deteriorarea eticii profesionale a jurnaliștilor și drept factori corozivi în raport cu mitologia culturii media care ne spune că, acționînd în vederea binelui public, presa este cîinele de pază al democrației – o imagine cu o încărcătură etică foarte puternică.

Putem să ne întrebăm dacă această erodare a eticii trebuie privită ca o evoluție normală a mutării comunicării mediatice în spațiul virtual, sau ar trebui să privim cu îngrijorare și să acționăm în vederea unei reglemetări adecvate a mediului online, după modelul reglementării comunicării tradiționale? Mai putem să diminuăm forța conceptelor etice sau este necesar să reglementăm juridic domeniul comunicării, inclusiv printr-o lege a presei care să conțină prevederile integrității profesionale după modelul principiilor din codurile etice?

O suprareglementare juridică a domeniilor particulare ale comunicării poate duce la o serie de disfuncționalități. Convingător este în acest sens textul semnat în acest volum de Mădălina Moraru (Buga), de la Universitatea București, în care sînt evidențiate dificultățile aduse de suprareglementarea prevederilor legate de domeniul publicității și relațiile acestuia cu domeniul audio-vizualului. Este vorba de Ordonanța de urgență 25/2013, care prin modificările și completările aduse Legii audiovizualului nr. 504/2002 creează un mediu ostil manifestării economice a publicitarilor. Astfel, mijloacele tradiționale de transmitere a comunicării comerciale ajung să fie dezavantajate în raport cu noile media, o mare parte a comunicării publicitare mutîndu-se în mediul online.

Problematic devine faptul că modalitățile noi ale comunicării comerciale produc nu numai schimbări în ceea ce privește piața comunicării, ci și în privința comportamentului consumatorilor, ceea ce s-ar putea să aibă și efecte negative în privința modului de a se autodefini al omului și al modului său de situare în realitatea vieții.

Într-o asemenea perspectivă devine preferabil refuzul oricărei suprareglementări în favoarea unei aplicări adecvate a eticii și legislației la mediul online, după criteriile și modalitățile similare de aplicare în mediile tradiționale de comunicare. Lumea reală și realitatea virtuală au deja o consistență la fel de mare. Granițele între cele două lumi, dacă există, sînt foarte fluide. Este vorba, de fapt, de o singură lume privită sub aspecte diferite. Prin urmare, reglementările din spațiul virtual trebuie să fie similare cu etica și legislația spațiului real.

Unul din textele ce mi-a plăcut foarte mult este cel despre construcția imaginii personale scris de Magor Kadar, de la Universitatea Babeș-Bolyai. Mă regăsesc aici cu autorul pe terenul unei pasiuni comune pentru descoperirea instrumentelor și mecanismelor construcției imaginii personale în vederea acumulării de imagini succesive și suprapuse care să facă posibilă construcția unui brand personal. Probabil că generațiile digitale nu vor putea să se sustragă necesității de a-și construi un brand personal, cam în aceeași manieră în care generația mea nu se poate sustrage construcției culturale și spirituale și eticii dezvoltării personale.

Una dintre cele mai provocatoare idei din acest volum este adusă de Mirela-Codruța Abrudan, de la Universitatea Babeș-Bolyai, prin afirmația că fiecare generație aduce propriile sale modalități de a comunica și de a da sens comunicării. Pentru mine acest text este extrem de important din perspectiva eticii generaționale, din perspectiva responsabilității pe care o avem în raport cu generațiile viitoare. Autoarea este preocupată de modul în care generația digitală se raportează la instrumentele comunicării și de modul în care tinerii se construiesc pe sine și construiesc realitatea în comunicare. Pe lîngă relevarea calităților ce le are această generație, Mirela-Codruța Abrudan expune și o parte din defectele acesteia, datorate în special supunerii excesive la tehologia din ce în ce mai sofisticată. Printre ele am reținut mai ales narcisismul, centrarea excesivă asupra propriei persoane, preocuparea de sine exagerată. Deducem de aici imaginea unei generații a excesului. Probabil că o responsabilitate etică ce o avem în raport cu generația digitală ar fi să o aducem în situația de a învăța simțul măsurii. Îmi amintesc faptul că Socrate îi îndemna pe tineri să se autocontemple în oglindă. Cei frumoși trebuiau să se privească pentru a-și contempla frumusețea și a ajunge la o mai bună înțelegere a frumuseții, pe cînd cei ce se regăseau ca fiind mai puțin frumoși aveau șansa de a deveni frumoși prin educație. Această contemplare de tip socratic ar trebui să fie un punct de plecare pentru metamorfozarea narcisismului noii generații. Echilibrul în autocontemplare, dezvoltarea stimei de sine și preocuparea de sine sînt valori importante care duc la dezvoltarea personală și pot fi folosite ca suport pentru construirea unui brand personal.

Nu aș putea să închei fără a remarca textul scris în lectură feministă de doctoranda mea Andreea – Nicoleta Voina. Cercetînd resursele puterii legate de actorii politici, ea se oprește asupra figurii emblematice a Primei Doamne a Statelor Unite ale Americii, Michelle Obama, și asupra discursului său ținut în cadrul convenției naționale a democraților. Discursul avea menirea de a consolida legitimitatea candidaturii soțului său, Barack Obama, prezentîndu-l ca pe o persoană a cărui viziune pentru națiune îl recomandă pentru a fi președinte, un președinte care a trăit visul american și poate să îi ajute și pe ceilalți să îl trăiască.

Atunci cînd recomand lectura acestui text fac abstracție de evidenta valoare intrinsecă a textului. Pornesc de la premisa că volumul de față este reprezentativ pentru obiceiul DCRPP de a promova tinerii cu potențial de cercetător. Întîlnirea oferită de acest volum între cercetătorii maturi și cei tineri îmi aduce aminte de faptul că magistrul meu Aurel Codoban, cu foarte mulți ani în urmă, m-a convins asupra importanței cercetării textelor filosofice și religioase. Această amintire este pentru mine un prilej bun de a evoca relația de respect pe care generațiile și-o poartă în comunitățile universitare în care există simboluri ale tradiției filosofice cum este, de exemplu, Aurel Codoban. O asemenea tradiție se pierde în mediile în care generația celor ce se pregătesc să iasă din sistem are puțini reprezentanți sau chiar nu mai există. Transmiterea ștafetei academice între generații este un act inițiatic de transmitere a valorii respectului. Așa cum altă dată nu ne puteam imagina o comunitate autentică fără centralitatea iubirii, tot așa, azi, e greu de conceput o comunitate universitară în care respectul să nu fie o preocupare centrală a fiecărui membru al comunității academice.

După trăirea acestei dorințe de întîlnire a unor autori din generații diferite și cu orientări diverse (întîlnire prilejuită de acest volum propus de coordonatorii săi Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu, Meda Mucundorfeanu), nu pot să închei decît spunînd că este un volum după chipul structurii organizaționale care a făcut posibil volumul de față și care ne ține împreună sub semnul unor valori ale idealului de comunicare etică și eficientă.

 

 

Sandu Frunză despre succes și dezvoltarea profesională

Standard
  1. Perspective generale asupra succesului

Sistemul universitar oferă o rețetă de success în dezvoltarea profesională prin strategiile de cultivare a competențelor profesionale, a competențelor transversale, a competențelor ce deschid tînărul angajat în sistemul de educație universitară spre un cîmp al acțiunii în care să pună împreună cunoașterea dobîndită cu abilitățile practice cultivate de-a lungul parcurgerii programului de studiu. Dincolo de gîndirea prin stereotipuri negative a sistemului de pregătire profesională universitară, trebuie să vedem faptul că o cale spre success professional este aceea care aduce o pregătire teoretică solidă, care să stea la temelia dezvoltării abilităților practice și a competențelor de aplicare a acesteia. Această pregătire a fundamentelor nu este un exercițiu în sine, ci se realizează în vederea construirii unei matrici, care are contururi mobile, dar în același timp oferă cadrul pentru dezvoltarea certitudinilor de care avem nevoie pentru a ne simți în siguranță și pentru a acționa cu încredere. Pe acest fundament se edifică mai departe capacitatea noastră practică de a acționa pe baza cunoașterii și creativității în planul acțiunii practice, poductive.

Dacă luăm ca exemplu un domeniu cum este cel al științelor comunicării, din modul de descriere a calificării în RNCS vom sesiza că printre competențele pofesionale pe care le oferă programele de pregătire în domeniul științelor comunicării se numără: capacitatea de utilizare a limbajului de specialitate, a cunoștiințelor din domeniul comunicării, a metodelor specifice; capacitate de utilizare a noilor tehnologii de comunicare și infomare; utilizarea strategiilor și tehnicilor de comunicare; realizarea de activități de promovare a produselor și alte activități specifice comunicării comerciale; acordarea de asistență de specialitate și de consultanță în comunicarea de criză și mediere a conflictelor. Totodată, sînt enumerate competențe transversale ce au în vedere gîndirea critică și argumentativă, lucrul în echipe interdisciplinare, autoevaluarea pofesională și orientarea spre satisfacerea cerințelor de pe piața muncii, abilități de soluționare a problemelor deontologice etc.

Aceste elemente par să fie acceptate ca fiind un cadru general al unei bune specializări în științele comunicării. Fără îndoială, dincolo de aceste descrieri tehnice și schematice, calificarea în domeniul științelor comunicării presupune multe nuanțe, iar acestea sunt marcate de programe de studii complexe, cu planuri de învățămînt diversificate și specializate în același timp, pe parcursul unui program de învățămînt susținut cu syllabus-uri foarte nuanțate sub aspectul conținutului, al metodologiilor, al elementelor practice, al principiilor teoretice expuse și al tipurilor de evaluare adoptate.

O îmbunătățire a acestor formulări ar putea fi făcută în sensul completării lor astfel încît să fie clară calitatea de consilier a specialistului în comunicare, calitatea sa de expert în domeniul construcției de imagine, calitatea sa de specialist în modelarea dezbaterilor pe teme legate de interesul public. În același timp, ar trebui să reiasă clar că revine comunicatorilor menirea de a participa la activități de dezvoltare de brand, de branding personal, aspecte ce nu sînt evidente din descrierea calificării. Totodată, ar fi firesc ca domeniul deontologiei să fie considerat ca fiind parte a pregătirii de bază. Competențele în sfera eticii profesionale nu trebuie să fie puse sub semnul competențelor transversale, deoarece ele țin de sfera valorilor intrinseci ale profesiilor legate de științele comunicării. Competențele etice sînt parte a profesionalizării specialiștilor în comunicare, etica este parte a asigurării succesului în cariera de comunicator.

Succesul presupune un drum anevoios, presărat cu multe prilejuri de poticnire și dezamăgire. El vine la capătul unei atitudini constante de cultivare a eticii muncii și a îndatoririlor ce le avem în raport cu propria persoană, în raport cu ceilalți și în raport cu profesia noastră.

Nu există o lumină mai orbitoare decît dorința de a obține succesul imediat, fără un parcurs inițiatic în lumea cunoașterii și a comunicării, fără implicarea interioară și fără sacrificii în planul vieții cotidiene. Puțini sînt cei care înțeleg că în realitate, succesul reprezintă ”luminița de la capătul tunelului”, că bucuria succesului este dată de drumul pînă la ea și că dacă acest drum nu ne pregătește pentru întîlnirea cu lumina, ea ar putea să ne piardă în aceeași măsură în care eșecul este trăit ca o pierdere dureroasă.

Atunci cînd Ileana Vulpescu afirma că ”succesul trebuie să îl facă pe om mai bun”, ea avea în vedere o etică a succesului ce se răsfrînge în toate actele celui ce parcurge un drum spre succes. Parcurgerea drumului spre succes este, fără îndoială, o înaintare spre umanitatea noastră într-un proces în care toate relațiile pe care le instaurăm se umanizează și toată lumea devine mai umană. Acesta e sensul în care trebuie percepută afirmația că omul trăiește în lume, deși știe că el nu se confundă cu lumea. Am în vedere aici afirmația lui Dumitru Stăniloae potrivit căreia termenul ”lume” vine de la lumen, adică de la ”lumină”, iar omul trăiește armonios în lumea sa care stă în lumină.

În istoria culturală a umanității, sistemul educațional s-a dovedit o preocupare permanentă de a-l pune pe om în lumină. Așa cum am arătat în alte texte, sistemul educațional a fost analizat de Mircea Eliade ca un sistem inițiatic, unul ce nu doar luminează ființa umană, ci o și pune în lumina unor modele, o pune pe cale, îi oferă instrumentele cu care poate să construiască o viziune, iar uneori îi dă și darul vederii creatoare și a trăirilor înalte. Astfel, sistemul educațional s-a dovedit a fi mereu o sferă a practicării valorilor, un orizont al proiectării idealurilor.

Această concentrare a sistemului educațional pe umanitatea noastră și pe ceea ce ne situează în interiorul sau în relație cu ierarhiile de valori am găsit-o exprimată în îndemnul lui Albert Einstein: ”încearcă să fii un om de valoare și nu neapărat un om de succes”. O dată ce înțelegem că centrul succesului nu este propria noastră persoană, putem înțelege de ce un înțelept precum Napoleon Hill spunea că „Marile reușite se dobândesc cu sacrificii mari și nu sunt niciodată rezultatul egoismului”. Este necesar să înțelegem că, uneori, pentru a avea un surplus trebuie mai întîi să diminuăm ceea ce avem. Este valabil, cel mai adesea, în dezvoltarea personală atunci cînd pornim de la o treaptă de succes binemeritat înspre o treaptă mai înaltă a succesului. Trebuie să știm să dozăm atît pașii înainte cît și pașii înapoi pe care trebuie să îi facem. Mai întîi pentru a ajunge la o relație armonioasă în raport cu propriile noastre aspirații și mai apoi pentru a ajunge să înțelegem misiunea reală ce o avem de îndeplinit în raport cu ființa noastră interioară și în raport cu ființele exterioare. Un exemplu sugestiv în acest sens este cel al modelului spiritual reprezentat în simbolistica biblică de Ioan Botezătorul. Trebuie să ne amintim că acesta a înțeles că el trebuie pentru moment să devină mai ”mic” pentru ca Iisus să fie vizibil cît este de ”mare”. Un astfel de gest de umilință în fața propriului nostru ego este uneori profitabil pentru creșterea spirituală, iar aceasta din urmă poate fi dătătoare de sens și de succes. Din perspectiva conștiinței creștine, un pas înapoi făcut de personajul biblic a însemnat un pas înainte pentru umanitate și o mai pregnantă punere în lumină a puterii personajului care a făcut posibile semnele teofanice.

Succesul ne pune mereu în fața unei atitudini inițiatice. În felul acesta am perceput afimația făcută de Oprah Winfrey: ”Pentru fiecare din noi care reușește, există cineva care ne-a arătat calea”. Îmi amintesc de faptul că Socrate vorbea de un daimon interior ce îi arăta în momentele dificile calea. Am întîlnit și oameni care legau începutul succesului lor de o persoană din familie, de un maestru spiritual sau de un om considerat ca model de practică profesională. De fiecare dată e vorba de aceeași energie a întrajutorării pe care o punem în mișcare atunci cînd sîntem puși în situații ale acțiunii etice. Acțiunea în vederea realizării celorlalți creează un mediu al unei acțiuni etice care influențează benefic toți factorii implicați. Tocmai de aceea mi se pare potrivită afirmația lui Zig Ziglar: “Poți avea orice îți dorești în viață, dacă doar vei ajuta alți oameni să obțină ce își doresc.” Avem aici o perspectivă asupra succesului bazată pe o etică a grijii față de celălalt. Așa cum nu pot fi fericit decît împreună cu ceilalți, tot astfel succesul meu personal trebuie să îi aibă în vedere pe ceilalți, dimpreună cu mine și cei ce sînt apropiați în raport cu mine.

2) Percepții ale studenților asupra factorilor ce favorizează succesul

Un aspect important în viața oricărui tînăr este proiecția pe care și-o face în legătură cu ceea ce se va regăsi ca succes în viața sa pofesională.[1] În termeni generali, succesul este legat de rezultatele dorite. Acestea pot fi variate, în funcție de motivațiile ce stau în spatele lor, de resursele alocate, de timpul investit. Percepțiile tinerilor legate de factorii ce asigură succesul sînt dintre cele mai diverse. Ele pot viza elemente dintre cele mai puțin uzuale, cum ar fi ideea că trebuie să fii autodidact pe parcursul întregii vieți, pînă la ideea stranie potrivit căreia nu trebuie să faci niciodată nimic pe gratis. Există tineri care cred că să ai diplomă nu înseamnă nimic pe piața muncii, așa cum alții pun pe primul loc studiile. O opinie răspîndită este aceea că o condiție pentru a avea succes este să faci ceea ce îți place, să ai șansa de a desfășura o muncă de care ești pasionat. Nu lipsește ideea că succesul depinde de recomandările pe care le ai, cine te recomandă este un fel de factor magic într-o rețetă a succesului. Din interviurile cu studenții noștri constatăm că deși unul dintre respondenți susține: ”Nu cred că există o metodă a succesului”, în general, respondenții sînt înclinați să dea o soluție a succesului în viața profesională, ca un fel de rețetă pe modelul celor întîlnite pe rețelele de socializare.

Observăm aici nevoia tinerilor de a avea un manual de reguli de urmat pentru atingerea succesului, de un fel de rețetar care să aducă succesul, fericirea și poate chiar și dragostea. Într-un asemenea manual ar trebui să își găsească locul perseverența; gîndirea pozitivă; inteligența, am putea spune chiar inteligența emoțională; sociabilitatea, înțeleasă ca abilitate de a lucra în grup și de a fi parte a unui netwok; capacitatea de a stabilii obiective clare și de a previziona soluții; devotamentul și consecvența, etc. De fiecare dată cînd observ această tendință îmi amintesc că unul dintre autorii mei preferați afirma că ”Sîntem în căutarea unui manual de reguli ale vieții. Abia cînd sesizăm că el nu există devenim conștienți de dimensiunea personală”. Această dimensiune personală apare adesea ca o dimensiune implicită în răspunsurile celor tineri. În programele educaționale, însă, nu ne putem feri de schematizări și de rețetare. Poate și pentru că, în chip benefic, avem un reper în descrierea calificărilor profesionale, care ne cere să aducem persoanele implicate în programul de pregătire la un numitor comun, fără a nivela excepțiile pozitive.

Nu putem face abstracție, însă, de faptul că adesea tinerii privesc succesul în carieră cu o doză suplimentară de maturitate. Cariera este tratată în termeni de valori, de adaos adus de valorile interioare, de corelarea valorilor personale cu cele ale grupului profesional și al comunității în general. Sînt valorizate aspecte ce scapă de obicei în astfel de evaluări: importanța culturii generale; educația obținută în familie; ideea că trebuie ”să citești ca să îți dezvolți gândirea în cât mai multe domenii posibile”, dar și importanța dezvoltării personale. Principiul plăcerii e nelipsit din mentalitatea tinerilor și atunci cînd e vorba de succesul în carieră. Această atitudine hedonistă poate fi explicată printr-o corelare a nevoilor de împlinire pe plan individual cu dorința de realizare pe plan profesional. Ideea larg răspîndită că a face ceea ce îți place în activitatea profesională presupune o împlinire a pasiunilor pe un plan superior al creativității e benefică din punct de vedere al dezvoltării armonioase a tinerilor. Acest lucru este benefic pentru formarea profesională, avînd în vedere că programele de pregătire profesională urmăresc o pregătire complexă a celor angajați în acțiunile de formare și perfecționare.

Apar însă și impresii formatate de stereotipurile sociale potrivit cărora în dauna pofesionalismului sînt preferate pe piața muncii metode ale obținerii succesului pe bază de pile și relații, prin utilizarea unor arme ca tupeul și îndrăzneala, după cum se mai crede că meseria trebuie furată, ea nu se învață într-un proces constant, transparent și instituționalizat de pregătire profesională.

Percepțiile asupra factorilor de succes combină aspectele negative și pe cele pozitive. Dintre factorii pozitivi putem aminti: munca asiduă și perseverența; asumarea riscurilor; experiența de viață; documentarea foarte bună; creativitatea; capacitatea de adaptare la situații noi; capacitatea de a ține pasul cu noile tendințe; capacitatea de a te face plăcut și respectat, existența unui bun plan de afaceri. La care se adaugă și ideea că succesul în afaceri poate fi stimulat și prin participarea la ”diferite cursuri de formare, de antreprenoriat, de dezvoltare a abilităţilor”, potrivit convingerii exprimată de un tînăr.

În același timp, constatăm o serie de factori negativi care mută opțiunile de pe asumarea personală a unui rol în dezvoltarea unei afaceri de succes dinspre factorii personali înspre cei exteriori. Cel mai mult pare să conteze în mentalitatea tinerilor cît de mult pot fi ajutați de cei din jur, fie că e vorba de colectivul din care aleg să facă parte, fie de persoane care să îi ajute să pornească o afacere. Se poate observa un grad sporit de neîncredere în forțele proprii în ceea ce privește posibilitatea de a reuși într-o afacere. Sesizăm aici lipsa unei educații antreprenoriale și necesitatea de a compensa prin externalizarea problemei, care este evident o problemă în mare măsură legată de dezvoltarea personală și de asumarea unor exigențe profesionale care implică o doză de risc.

3) În loc de concluzii

 Un aspect important în modul în care tinerii își formulează răspunsuri este ideea că ai succes dacă în activitatea pe care o desfășori pui în joc resursele tale de pasiune și creativitate. Putem să îl credem pe cuvînt pe Steve Jobs atunci cînd susține că „singurul mod de a realiza lucruri minunate e să iubești ceea ce faci.” Aceasta poate fi o resursă foarte bună a succesului. Am mai întîlnit o asemenea atitudine la una dintre cele mai de succes personalități, Calvin Klein, care afirma: ”Nu m-am bazat pe succes. De aceea poate sunt un om de succes”. Tematizarea succesului nu trebuie să se tansforme într-o obsesie a succesului. El se naște natural, în urma unor demersuri constante bazate pe muncă și investiție emoțională și creativă, în urma unor acțiuni ferme de realizare a obiectivelor personale, ale organizației, dar și ale comunității în care îți desfășori activitatea. Acest angajament personal constant este avut în vedere de Andrew Carnegie atunci cînd ne spune: „Ca să reușești, găsește-ți un drum și ține-te de el.” Capacitatea de a nu renunța chiar în situații de criză, de insatisfacție personală sau chiar de eșec este socotită a fi una dintre virtuțile unui om de succes. Thomas Edison constata că ”mulți dintre cei ce eșuează în viață sunt persoane care nu au realizat cât de aproape au fost de succes în momentul când au renunțat”. Dar poate din literatura motivațională ar trebui să reținem în primul rînd afimația lui Theodore Roosevelt: ”Unicul ingredient important în formula succesului este să ştii să fii prietenos cu oamenii”. Această continuă afirmare a umanității noastre ne ferește să umblăm pe căi lăturalnice, ea ne menține pe drumul unei acțiuni etice și eficiente.

4) Cinci recomandări pentru programele universitare destinate tinerilor de succes

  1. Programele de orientare în carieră și cele de dezvoltare personală trebuie să ocupe un loc mai important în formarea profesională a studenților. Teoriile motivaționale trebuie să fie îmbinate cu exemple de bune practici în dezvoltarea profesională, în făurirea unei cariere și în practicile de afaceri. Avînd în vedere percepția negativă pe care o au asupra relațiilor pe piața muncii, în pregătirea generală a tinerilor trebuie acordată o mai mare importanță (la toate cursurile din planul de învățămînt) sublinierii beneficiilor pe care practicile etice le aduc în relațiile profesionale și în eficiența muncii.
  2. În acest sens competențele etice este firesc să fie introduse în lista competențelor profesionale, nu a celor transversale, deși caracterul benefic al acestora din urmă este unul maxim. Îmbinarea eticii și eficienței este o condiționare obligatorie pentru orice cale spre obținerea succesului. O privire în oglinda eticii poate să ne ferească de eșec, iar dacă eșecul vine peste noi, el poate fi diminuat în efectele sale distructive.
  3. E necesar ca în cazul fiecărui curs să fie introduse elemente de educație antreprenorială sau să se ofere deschideri pentru cultivarea unei asemenea mentalități. Acolo unde este posibil ar fi utilă și introducerea unor perspective manageriale și de leadership. Nu cred că introducerea unor cursuri separate pe aceste teme ar aduce un spor de creștere a conștiinței antreprenoriale și de leadership. Cred că soluția cea mai potrivită este cea a introducerii unor elemente în cursurile deja existente în planul de învățămînt. Aceasta nu diminuează importanța oferirii unor cursuri opționale de profil.
  4. Necesitatea de a recurge la modele și de a propune modele de succes, dacă e posibil din mediul cultural românesc. Dacă nu pot fi identificate astfel de exemple, în funcție de specificul fiecărui curs în parte, se poate recurge la exemple de succes în planul culturii globale, avînd în vedere adevărul afirmației lui Jerome K. Jerome: ”Oamenii de succes sunt la fel pretutindeni”.
  5. Tematizarea succesului este una semnificativă deoarece percepția generală asupra succesului este că acesta face parte din rîndul valorilor profesionale ce poate juca rolul de valoare intrinsecă. Prin urmare, orice concluzie pe marginea tematizării acestei valori poate fi extrapolată, în mod nuanțat, și asupra altor valori.

 

[1] Perspectiva tinerilor studenți este desprinsă din analiza interviurilor realizate de colegii mei cu studenții și masteranzii de la programele de comunicare și relații publice, publicitate, jurnalism, comunicare politică, științe politice și administrație publică în cadrul grantului POSDRU/156/1.2/G/136845 „Dezvoltarea spiritului antreprenorial și competențe profesionale sporite pentru studenții din Regiunea Nord-Vest”, coordonat de Ioan Hosu.

Sandu Frunză despre dezvoltarea de competențe profesionale cerute de piața muncii

Standard
  1. Ambiguitate motivațională și necesitatea consilierii

Atunci cînd vine vorba de alegerile pe care trebuie să le facă, tinerii ne apar mai degrabă ca fiind dezorientați în ceea ce privește dezvoltarea lor profesională, dezvoltarea unei cariere sau dezvoltarea lor personală. Absența unui examen de admitere la intrarea în Universitate și organizarea concursului de admitere doar pe baza unui dosar influențează lipsa unei motivații reale pentru alegerea unui anumit program de studiu care să fie în concordanță cu o alegere conștientă, informată și orientată spre necesitatea formării unor competențe și deprinderi personale care să fie ulterior valorificate pe piața muncii. Este vizibil acest lucru chiar și în cazul unor programe de succes cum sînt cele oferite de Departamentul de comunicare, Relații publice și Publicitate de la Universitatea Babeș-Bolyai.

Afirmațiile din acest text se bazează pe analiza interviurilor realizate de colegii mei (în cadrul cercetării lor într-un grant[1]), cu studenții și masteranzii de la programele de comunicare și relații publice, publicitate, jurnalism, comunicare politică, științe politice și  administrație publică. În cele ce urmează, voi aduce în discuție cîteva elemente presupuse de dezvoltarea unei cariere a absolvenților ce doresc să profeseze în domeniile de pregătire oferite de programele de comunicare, relații publice și publicitate. Am constat, astfel, caracterul cel mai adesea întîmplător al opțiunii candidaților pentru o anumită specializare, intervenția unor factori conjuncturali și lipsa unui sistem eficient de consiliere în carieră în sistemul de învățămînt preuniversitar. Totodată se poate desprinde și o lipsă a influenței centrelor de carieră din universități în ceea ce privește acțiunea eficientă de îndrumare a posibililor candidați pentru programele de învățămînt oferite. Ele se află încă la început și au o bună concentrare asupra oferirii de soluții pentru tinerii din mediul universitar, fără a avea un focus precis asupra activităților ce ar putea să le desfășoare în colaborare cu structuri similare din mediul preuniversitar.

Se recomandă în acest sens nu numai o promovare etică și eficientă a programelor universitare, o mai activă prezență a ofertei universitare în licee, o mai vizibilă prezență în spațiul virtual și consiliere oferită online pentru toți tinerii interesați să urmeze un program universitar, ci și o colaborare efectivă a centrelor de carieră din universități cu consilierii din mediul preuniversitar. Universitățile ar trebui să creeze astfel de rețele de consiliere necesare pentru punerea în valoare a potențialului real al tinerilor aflați în perioada ultimilor doi ani ai pregătirii lor preuniversitare.

Din răspunsurile oferite de tinerii studenți, putem sesiza o anumită ambiguitate în formularea opțiunilor, o lipsă a unei motivații puternice, o lipsă a unui sistem de valori care să coreleze opțiunea tinerilor cu o anumită profesie obținută prin urmarea unui program universitar. Constatăm că motivele pentru alegerea unui program de studiu pot fi dintre cele mai variate: de la dorința de a pleca de acasă și a ajunge în orașul Cluj pînă la motivații difuze legate de descoperirea unui talent personal (care cel mai adesea are doar legături exterioare cu domeniul ales); avem o varietate de moduri de a motiva, de la afirmația că toate programele fiind proaste a ales unul prost dar convenabil și comod pînă la afirmația că a ales cel mai bun departament din țară potrivit clasificărilor din evaluarea universităților; sau întîlnim, mai rar, argumentarea legată de pasiune, de continuarea firească a unor preocupări personale și dorința de a urma o carieră într-un anumit domeniu. Este interesantă în formularea unei opțiuni pentru un program de studiu lipsa unei motivații de natură financiară sau a motivațiilor de natură economică legate de cariera de mai tîrziu .

Pe baza răspunsurilor oferite de studenți putem deduce că influența în orientarea spre alegerea unui anumit program de studiu poate veni din partea profesorilor, din partea părinților sau a unui membru de familie, din partea grupului de prieteni. Însă, respondenții nu invocă forme instituționalizate de influențare, orientare și consiliere.

Avînd în minte această situație – într-o universitate care are o dimensiune antreprenorială sau e preocupată de corelarea programelor cu calificările cerute pe piața muncii – putem să dezvoltăm acele mecanisme de persuasiune și selecție care să ducă la o cît mai bună informare, la o punere în valoare a potențialului tinerilor ca viitori actori pe piața muncii, la o cît mai adecvată alegere în funcție de preferințele personale și de nevoile exprimate de mediul de afaceri și de dezvoltarea diverselor sectoare ale societății. Una dintre soluții este aceea ca pe lîngă tipul de consiliere și de acțiune ce pot veni dinspre psihologie și științele educației, să fie valorificată vocația practică și interdisciplinară a științelor comunicării și să fie dezvoltate în univesități structuri instituționale de consiliere în cadrul programelor de comunicare și publicitate.

Departamentele de comunicare, relații publice și publicitate au logistica necesară pentru implementarea unor programe de comunicare, consiliere și de dezvoltare personală care să fie utilizate pentru consilierea, orientarea și eficientizarea plasării pe o piață a calificărilor dinamică, așa cum întîlnim în România și în țările Uniunii Europene. Intervenția specializată trebuie precedată de preocuparea acestor Departamente pentru oferirea în curriculum existent a acelor elemente care să concentreze expertiza profesională necesară acestor tipuri de demersuri cerute de încadrarea în programe universitare adecvate de formare a viitorilor specialiști pentru piața muncii.

2) Teorie și practică în pregătirea unei cariere 

Dacă la intrarea în facultate studenții nu au o motivație economică și financiară, putem constata o evoluție a discursului dinspre ieșirea din indiferență și pasiunile personale spre necesitatea unei abordări pragmatice, în termenii dorinței de a obține o calificare cu o bună recunoaștere de către angajator și de către societate. În acest sens, este semnificativă discuția privind compatibilizarea competențelor dobândite în urma studiilor cu cerințele pieței muncii.

Din interviurile cu studenții deducem că există o tendință generală, un fel de stereotip cultural al culturii noastre economice, care relevă că angajatorii consideră că facultățile nu sînt capabile să ofere competențele practice și abilitățile necesare unei bune încadrări a absolvenților de universități în cîmpul profesional. Acest stereotip este cultivat și în rîndul studenților, astfel încît putem sesiza o îngrijorare în rîndul acestora cu privire la tipul de respingere pe care o să îl experimenteze o dată cu finalizarea studiilor. Această îngrijorare se dezvoltă, uneori într-o teamă efectivă că timpul petrecut în Universitate este mai degrabă un timp irosit.

Acest lucru este vizibil în modul în care studenții se raportează la conținuturile programelor de învățămînt. O atitudine generală este aceea de a firma că li se oferă prea multă teorie și prea puțină practică. Conștientizarea acestei insuficiente prezențe a laturii aplicate, practice, determină fie o atitudine disprețuitoare, fie una de negare a valorii dobîndirii de competențe teoretice. Însă, în multe cazuri constatăm că deși conștientizează că teoria este importantă din punct de vedere al formării lor profesionale, tinerii consideră că aceasta devine inutilă de îndată ce ei trebuie să facă față cerințelor angajatorilor.

În general, ceea ce studenții consideră că trebuie să li se ofere de către facultate, pentru a avea șansa dezvoltării unei cariere, este necesitatea unui grad mai înalt de aplicabilitate a cunoștințelor predate, programe de practică profesională mai riguros conduse și desfășurate sub presiunea responsabilității tuturor părților implicate, oferirea de cursuri care să îi formeze în meserie, cu tehnicile efective de lucru și cu dimensiunea situațională a practicii profesiei.

3) Profesioniștii și ”școala profesională”

Atunci cînd li se cere studenților să ofere sugestii de îmbunătățire a curriculei pentru a se putea asigura o mai bună compatibilizare a curriculei cu cerințele de pe piața muncii, putem sesiza, ca o cerință generală, interesul tinerilor pentru acele elemente, lipsite de mare complexitate, prin care se pot obține abilitățile de a realiza produse vizibile, ușor de realizat, cu un impact imediat din punct de vedere al dovedirii eficacității muncii depuse.

Analiza ofertei de cursuri pusă la dispoziție de Departamentul de Comunicare, Relații publice și Publicitate din cadrul FSPAC, UBB poate evidenția faptul că, deși uneori nu sînt concentrate în cursuri separate, tipul de competențe solicitate de respondenți sînt, în general, oferite ca finalitate în programele de studii. Ceea ce cer respondenții este îmbunătățirea curriculară sub forma unor cursuri care să ofere deprinderile de bază ale unui domeniu de activitate, în forma în care este cunoscută ca o practică în școlile de meserii sau în școlile profesionale. Fără a neglija necesitatea dobîndirii unor asemenea abilități practice, probabil că ar fi necesară o reorientare profesională a acestora spre cursuri cu specific universitar și cu o preponderență mai mare prezenței tinerilor în organizațiile economice pentru care dorim să îi pregătim.

Dacă, cel mai adesea, conținuturile învățării sînt contestate datorită caracterului lor teoretic, sesizăm că există un consens aproape general cu privire la profesionalismul foarte ridicat al profesorilor cu care respondenții au studiat pe parcursul anilor de studiu. Cu mici excepții sau sub rezerva că uneori sînt mai buni teoreticieni decît practicieni, respondenții sînt înclinați să vorbească în termeni foarte pozitivi despre formatorii lor. Se semnalează și faptul că acestora ar trebui să li se alăture practiceni din domeniile pentru care studenții sînt pregătiți. Din punct de vedere al Universității, dificultatea apare o dată cu cadrul legislativ ce impune (în mod inevitabil și foarte firesc) îndeplinirea anumitor condiții formale, standarde obligatorii și criterii minimale pentru a putea desfășura activități didactice sau de cercetare în universitate. Practicenii, cel mai adesea, nu arată un interes pentru îndeplinirea acestor formalități, iar în această situație anagajarea lor ca asociați în activități didactice este foarte dificilă.

Este important, însă, să reținem că respondenții consideră că profesorii lor fac diferența în mediul profesional și cultivă o relație benefică în raport cu studenții.

4) Șapte recomandări generale pentru o mai bună corelare a programului de învățămînt cu cerințele de formare ale studenților:

  1. Este necesară o precizare curriculară care să sublinieze că absolvenții specializării de comununicare, relații publice, publicitate au competențe privind activitatea de consultanță și consiliere, inclusiv în domeniul consilierii etice (organizaționale și individuale) și a consilierii de dezvoltare în carieră.
  2. Este necesară schimbarea locului unor discipline în planul de învățămînt, astfel încît să se evite situația reclamată de studenți potrivit căreia în anul terminal se fac discipline teoretice după ce deja în anul anterior erau supuși unor examene în care li se cerea aplicarea teoriilor.
  3. Este necesar un efort susținut de schimbare de mentalitate în rîndul angajatorilor. Aceștia cultivă cu înverșunare stereotipul că pregătirea teoretică a absolvenților este inutilă, că ea nu are nici o valoare din punct de vedere al practicienilor. Acest stereotip ajunge să fie asumat și de către studenți, ceea ce îi demotivează în efortul de dobîndire a unei pregătiri profesionale complexe.
  4. Profesorii trebuie să depună un efort mai mare în ceea ce privește dezvoltarea dimensiunii aplicate a cursurilor, de fiecare dată cînd acest lucru este posibil. Consultarea programelor de învățămînt m-a condus la concluzia că majoritatea cusurilor insistă asupra finalității practice a demersului din cadrul cursurilor. Faptul că apare o discordanță între ceea ce pretind profesorii că oferă și modul în care este receptat cursul trebuie să îi determine pe profesori să sublinieze, de fiecare dată, în fiecare situație în parte, finalitatea practică, dimensiunea aplicativă a conținuturilor predării, importanța cunoștințelor dobîndite în practica profesiei. Avînd în vedere prestigiul de care se bucură profesorii în rîndul respondenților, ar trebui să fie o misiune foarte simplă, dar care necesită a nuanțare constantă în procesul de predare.
  5. Este necesar ca disciplinele din planul de învățămînt să se autodefinească mai clar (în sensul că sînt preponderent introductive și teoretice sau sînt mai degrabă avansate și aplicate) și să accentueze în procesul de predare acest statut, inclusiv în modul de evaluare a studenților.
  6. E necesară o mai atentă îndrumare a studenților în programele de practică profesională. Se impune o mai bună colaborare cu organizațiile în care studenții fac practică. Recomandăm ca acestea să aibă o mai mare pondere în planul de învățămînt, atunci cînd este posibil.
  7. Se recomandă schimbarea/clarificarea conținutului examenului de licență. Ar trebui ca acesta să fie unul care să pună în mai mare măsură accentul pe cunoaștere, competențe și aptitudinile practice, aplicate, pe așteptările pe care le au angajatorii din partea absolvenților noștri.

 

[1] Grantul POSDRU/156/1.2/G/136845 „Dezvoltarea spiritului antreprenorial și competențe profesionale sporite pentru studenții din Regiunea Nord-Vest”, coordonat de Ioan Hosu.