Sandu Frunză despre mărțișorul literar de la Horia Bădescu pentru Irina Petraș

Standard

Afis-Horia-Badescu-Muzeul-de-Arta-Cluj”Erau acolo tomuri masive, zăcând de vechime ori răspândind în jur mirosul ațâțător de cerneală proaspătă, ascunzîndu-și trupurile scorojite ori mătăsoase între coperțile din piele maronie sau lucitoarele griuri ale pânzelor, erau fascicole elegante, subțiri, etalând discret sau obraznic esoterice vocabule latine, formule savante purtând girul unor celebre universități. Se clădeau în movile de o bizară și fermecătoare arhitectură, se lungeau ori îngenuncheau pieziș pe etajare, sprijinind discret făpturile obosite ale altora, se despuiau viclean, abia ridicîndu-și un colț de pagină, lăsând ochiului fascinația unor imagini sau semne matematice ori vorbe ciudate care chemau către pătimașe ascunzișuri”, scria Horia Bădescu în Zborul gâștei sălbatice[1]. Este un citat asupra căruia ne-a atras atenția, cu ocazia lansării cărții lui Horia Bădescu, doamna Irina Petraș. De atunci îl simt, uneori, cum mă urmărește în inima și mintea mea.

Pentru a vorbi de această preocupare a minții și inimii mele, nu mă voi opri în detaliu nici asupra lănsării de carte și nici asupra cărții. Așa cum arătam într-un mesaj pentru profesorul meu din copilărie, poetul Emil Bălăi, lansarea a fost o întîlnire cu un succes de public spectaculos. Trebuia să ne așteptăm că va fi ceva extraordinar, avînd în vedere invitații ce au fost rugați să cuvînteze la acest eveniment. Intervențiile au relevat nu numai polisemantismul mesajului cărții, ci și posibilitățile multiple de a o lectura. Astfel că Irina Petraș, președinta Filialei Uniunii Scriitorilor Cluj, ne-a dus pe latura esoterică, lirică, picturală și arhitecturală a cărții. Ioan Aurel Pop, Rectorul UBB, a relevat dimensiunea istorică, culturală și socială a romanului. A avut un discurs cu multă substanță, mobilizator și inspirațional. Cu erudiția și sensibilitatea sa, Andrea Hedeș a fost ca o perlă pusă la gîtul unei gîște salbatice. E o metaforă care poate părea nepotrivită, dar vă asigur că vrea să însemne ceva extrem de pozitiv în acest context. Vasile George Dâncu, editorul de la Școala Ardeleană, a fost pe cît de scurt pe atît de convingător în privința iubirii cu care cititorii îl înconjoară pe Horia Bădescu. A reușit să elimine orice ambiguitate din afirmația de altă dată a lui Liviu Petrescu, care ne atrăgea atenția că ”este una dintre cele mai frumoase povești de dragoste din literatura română contemporană”. De la Vasile George Dâncu încoace, e clar! Iubirea dintre Matei și Maria nu este altceva decît iubirea ce ne aduce pe noi cititorii într-o relație de reciprocitate cu Horia Bădescu. Lucian Kovacs Nastasă, directorul Muzeului de Artă și moderatorul întîlnirii, a fost simpatic, primitor și spiritual.

Dar nu despre atmosfera lansării vreau să relatez aici. Scriu aceste rînduri despre pasajul citat din Horia Bădescu cu dorința de a reîntoarce bucuria extrem de luminoasă a acestui text, ca pe un dar. Intenția mea este să ofer lumea acestui text ca pe un mărțișor creat de Horia Bădescu pe care eu doresc să îl ofer Irinei Petraș. Nu trebuie înțeles din acest gest nimic altceva decît că e posibil ca afirmația lui Nicolae Steinhardt, ”dăruind vei dobândi”, să fie adevărată. Cu toții acceptăm că nu știm niciodată cine este cel ce dăruiește și cine este cel care primește. Așadar, cel mai simplu este să facem din însăși existența noastră un dar. Poate în felul acesta, prin miracol, transgresiune sau contagiune viața celorlalți se va schimba cu fiecare îmbunătățire din viața noastră.

Am simțit nevoia să vorbesc de textul citat la început, deoarece citirea sa de către Irina Petraș cu ocazia lansării cărții lui Horea Bădescu mi-a produs o experiență de neuitat. Vibrația profundă a textului lecturat mi-a adus experiența fulgurantă a coborîrii minții în inimă și a pătrunderii în lumea fantasmelor mele o dată cu ea.

Una dintre aceste fantasme este cea a dorinței mele, de vreme îndelungată, de a avea un birou asemănător cu spațiul ce poate fi ghicit, doar în oglinda apei, din textul citat din romanul lui Horea Bădescu. Am avut senzația trăirii aievea a unui asemenea spațiu mental în biroul lui Moshe Idel de la Universitatea Ebraică din Ierusalim sau în cel de la Institutul Hartman, cu adevărat un birou de savant. Am sperat că voi avea și eu ca profesor la Universitatea mea un asemenea birou care să semene mai degrabă cu o bibliotecă rabinică decît cu un spațiu profesoral. Atunci cînd Facultatea mea a cumpărat spații noi, am început să visez cu ochii deschiși, dorind să primesc un loc pe care să îl umanizez cu cărți, ceea ce încă nu s-a întîmplat. Mai am răbdare. Și în ceea ce privește încăperea și mai ales am tot mai multă răbdare cu mine. Pînă atunci pot funcționa discret și liniștit în biroul elegant și confortabil pe care șeful de departament a decis să îl împartă cu mine. Uneori sînt tentat să cred că ceea ce doresc, de fapt, nu este un loc din lumea fizică ci mai degrabă un refugiu imaginar. Îmi permit, așadar, în fanteziile mele, să sper că voi avea cîndva un spațiu așa cum în termeni magici ar putea fi descris doar de talentata J. K. Rowling. Sau unul ce ar putea fi redat adecvat doar în termenii fascinației specifici lui C. S. Lewis. Nu știu, însă, dacă nu ar fi mai potrivit chiar unul care ar putea fi descris în temenii feminității absolute, așa cum se întîmplă la Horia Bădescu în paginile din care face parte și pasajul încă de la început citat.

O altă fantasmă a mea este cea care vizează o formă de relație spirituală cu cărțile prezente în viața mea. Încă de tînăr am utilizat în imaginarul meu elemente luate din gîndirea lui Platon sau Socrate, chiar dacă cu vremea am devenit mai kantian, iar azi mi se pare mai potrivit să fiu levinasian. Văzînd cum Horia Bădescu descrie cărțile folosind imaginea unor trupuri feminine care „se lungeau ori îngenuncheau pieziș pe etajare”, am realizat că niciodată nu m-am gîndit să relaționez cărțile cu metafore ale feminității. Întodeauna le-am pus sub semnul unui simbolism al androginului sau mai exact a tipului de împlinire spirituală revelat de acesta. Sub presiunea mitologiei descătușate de Platon, am conceput mereu relația mea cu cărțile ca o formă de căutare și împlinire mereu actuală și mereu amînată. O relație ce stă sub semnul unui dor cosmic ce trebuie trăit pînă la capăt și mereu reluat cu fiecare carte, într-un proces de refacere perpetuă a unei unități pe care numai cartea o poate media.

Dar probabil că asocierea cărții cu feminitatea ține de o înțelepciune la care, pentru a avea acces, mai am de așteptat. Din această perspectivă, nu am de gînd să pun în vreun fel la îndoială universul inițiatic construit de Horia Bădescu în cartea sa.

Sub semnul unei participări la o lume comună a simbolurilor și a materializării acestora, am ales acest citat din Horia Bădescu pentru a-l re-întoarce sub forma unui mărțișor pentru Irina Petraș. În același timp, aș dori să fie primit ca un mărțișor de către toți cei ce vor dori vreodată să răsfoiască romanul lui Horia Bădescu – Zborul gâștei sălbatice.

 

[1] Horia Bădescu, Zborul gâștei sălbatice, roman, ediția a II-a, necenzurată, (Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană, 2015), 39.

Anunțuri

Sandu Frunză despre Journal for the Study of Religions and Ideologies în al cincisprezecelea an de apariție

Standard

AJSRI apărut numărul 43 al revistei Journal for the Study of Religions and Ideologies. Toate numerele revistei, publicate  în cei 15 ani de la apariție, sînt accesibile online pe pagina http://jsri.ro/ojs/index.php/jsri/issue/archive Redacția revistei e situată în str. Emmanuel de Martonne Nr. 1 în spațiul oferit de Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. În numărul 43 pot fi citite texte semnate de: Richard McDonough, Antonio Sandu, Veselin Mitrović, Bogdan Stancu, Georgel Rednic, Nicolae Ovidiu Grad, Ion Aurel Mironiuc, Claudia Diana Gherman, Araceli Rojas, Aurelian Plopeanu, Ion Pohoață și İdris Yücel.

Journal for the Study of Religions and Ideologies este o revistă de studii religioase interdisciplinare în care apar studii și analize ale fenomenului religios realizate de cercetători din variate domenii și care au preocupări în ceea ce privește cunoașterea religiilor și a ideologiilor. De-a lungul celor 15 ani, în revistă au fost publicate texte semnate de gînditori precum: Moshe Idel, Richard Rorty, Clemens Cavallin, Reuven Firestone, Lucian Zeev Herșcovici, Recep Boztemur, Michael Jones, Leonard Swidler, Aurel Codoban, Marius Jucan, Ioan Chirilă, Mircea Dumitru, Nicu Gavriluță și mulți ații. Practicarea unei etici a cercetării și excelenței în cercetare a fost asigurată de membrii bordului JSRI care, prin munca lor, au făcut efortul academic de a situa revista în bazele de date internaționale și în topul mondial al revistelor academice. Menționez că întreaga activitate redacțională și de review se bazează pe voluntariat. Colaboratorii noștri (de la Universitatea Babeș-Bolyai, de la celelalte Universități din România și mai ales de la Universitățile din străinătate, ce pot fi întîlniți pe siteul JSRI) își pun toată priceperea în slujba unui ideal al dezvoltării și promovării excelenței academice în cercetarea fenomenului religios. Tuturor colaboratorilor, și mai ales membrilor SCIRI și SACRI, le mulțumesc pentru atașamentul lor față de acest proiect editorial, care datorită lor a devenit unul major.

În urmă cu 15 ani, atunci cînd împreună cu Mihaela Frunză am decis înființarea acestei reviste speram ca ea să coalizeze un număr cît mai mare de autori care să dea o perspectivă coerentă asupra ceea ce se întîmplă în domeniul studiului religiilor și ideologiilor într-o perspectivă interdisciplinară. Rezultatele au venit în timp și au dus la o foarte bună recunoaștere pe plan internațional a revistei noastre.

Știu și eu că lauda de sine nu miroase a bine. Dar aș putea să depășesc acest îndemn popular la modestie amintind că Journal for the Study of Religions and Ideologies a fost prima revistă românească ce a fost cuprinsă în mult rîvnita bază de date ISI (Thomson Reuters) cu ani în urmă cînd revistele românești nici nu se gîndeau la o asemenea posibilitate.

Totodată, revista se situează azi pe locul 21 în ierarhia mondială a celor 358 de reviste academice semnificative pe domeniul ei de referință. Este pe locul întîi pentru revistele din România și nu mai există nici o altă revistă românească pe domeniile umaniste și sociale care să se situeze în primele 50 de reviste în ierarhia făcută de SCImago Journal Rank. Prezența și accesibilitatea în baze de date precum SCOPUS, ERIH PLUS, EBSCO etc. relevă o bună situare în acest spațiu al căutării și întîlnirii academice.

Sandu Frunză despre Marcel Pop și Gheorghe Fătăcean – candidați pentru poziția de rector al UBB

Standard

universitateaMă simt privilegiat de faptul că cei trei candidați pentru rectoratul Universității Babeș-Bolyai fac parte, toți trei, dintre prietenii mei. Desigur, trebuie să luați cuvîntul „prieten” în sens mai larg, calitate ce se referă la tipul special de relații de colaborare și respect pe care îl presupune participarea la comunitatea egalilor. Pentu cei care nu știu, menționez că cei trei candidați sînt Academician Ioan Aurel Pop, Prof. univ. dr. Marcel Pop și Conf. univ. dr. Gheorghe Fătăcean.

M-am bucurat să îi întîlnesc azi la Facultate pe doi dintre candidați: Prof. univ. dr. Marcel Pop și Conf. univ. dr. Gheorghe Fătăcean. Mi se pare semnificativ faptul că i-am întîlnit prima oară acum patru ani în contextul campaniei pentru alegeri pentru funcția de rector al UBB. M-am bucurat atunci de sprijinul lor în calitate de susținători ai Academicianului Ioan Aurel Pop. Personal consider că au fost printre cei care au făcut tot ceea ce le-a stat fiecăruia în putință în acel moment pentru a sprijini obținerea unui mandat de rector de către Academicianul Ioan Aurel Pop. Așa cum e bine știut, Marcel Pop a devenit unul dintre prorectori, în timp ce Gheorghe Fătăcean a preferat să se lanseze mai degrabă în spațiul public și în viața cetății, performînd în același timp și în plan universitar. Astăzi susținătorii de altă dată ai domnului academician sînt în postura onorantă de contracandidați.

Marcel Pop vine din postura de om din echipa rectorului – de aprecierea căruia s-a și bucurat, iar cu eleganța bineștiută rectorul Ioan Aurel Pop a și menționat acest lucru în una dintre intervențiile sale publice. El este expresia unei nemulțumiri, asupra căreia nu mă voi opri aici, dar pe care o vor putea descifra cei ce îi vor analiza programul managerial.

Gheorghe Fătăcean (ca și Marcel Pop) vine dinspre științele economice, de la cea mai mare facultate din Universitatea noastră. El a reprezentat, încă de cînd l-am cunoscut, simbolul unui entuziasm legat de dorința de a realiza „mai binele” în mediul universitar. El reprezenta încă de atunci, și continuă să simbolizeze și azi, visul oricărui tînăr universitar de a vedea valorile clasice ale universității și misiunea ei împlinite pe un plan ideal. El face parte dintre idealiștii ce l-au urmat pe rectorul Ioan Aurel Pop în demersurile sale de schimbare în bine a Universității noastre și pare să candideze azi în numele acestor valori. Cîți dintre idealiștii de altă dată partizani ai proiectului universitar al rectorului Ioan Aurel Pop l-ar putea urma pe conf. univ. dr. Gheorghe Fătăcean vom putea vedea după numărătoarea voturilor din ziua alegerilor.

Nu am să analizez aici programele celor doi candidați pe care îi privesc cu respect, ca pe doi prieteni ce și-au asumat responsabilitatea de a face ceva pentru noi și pentru comunitatea noastră universitară. Însă am sesizat că, în ciuda unor diferențe de conținut, ele participă deopotrivă la spiritul excelenței și al normalității pe care l-a adus Ioan Aurel Pop pe parcursul mandatului său. În ce privește stilul, este firesc ca fiecare să se exprime în felul său cel mai propriu și în felul în care își imaginează că pot cuvintele să îl exprime. Nu pot decît să cred că se vor număra, în anii viitori, printre colaboratorii firești ai rectorului Ioan Aurel Pop.

Deși cei trei candidați sînt deopotrivă pe lista prietenilor mei, de data aceasta nu sînt într-o poziție dilematică sau trilematică. Așa cum am mai spus, cu toată aprecierea ce o am față de ceilalți candidați, eu cred că universitatea și comunitatea culturală clujeană vor avea de cîștigat printr-un nou mandat al academicianului Ioan Aurel Pop în funcția de rector la Universitatea Babeș-Bolyai. Am povestit despre academicianul Ioan Aurel Pop cu altă ocazie, prin urmare nu voi mai face acest lucru de această dată.

Sandu Frunză despre dilema alegerii între Dragobete și Sfîntul Valentin

Standard

cupluAm stat și m-am gîndit cum e mai bine. Doream să înțeleg disputa pornită de cîțiva dintre prietenii mei. Ce e mai bine? Să sărbătorim Ziua îndrăgostiților pe 14 februarie de Sfîntul Valentin sau pe 24 februarie de Dragobete?

Destul de greu am găsit soluția. Mai întîi mi-am spus: dacă tot iubim Ziua îndrăgostiților și în loc de o zi putem să avem două de ce nu ne-am bucura de amîndouă. Însă, în timp ce mă fericeam cu posibilitatea celor două prilejuri de a ne bucura și a iubi au început să îmi vină în minte multe lucruri care sînt unice în existența mea și pe care nu aș dori să le am mai degrabă în două ipostaze decît una, deși le iubesc pentru că sînt o prezență benefică în viața mea.

Așa că am găsit o soluție care să mă scoată din dilema acestui dualități. Cred că cel mai potrivit ar fi să transformăm cele zece zile ce se scurg între Sfîntul Valentin și Dragobete într-un interval. Un interval ce presupune ieșirea de sub timpul trecerii și intrarea în timpul celebrării, al sărbătorii ce se împărtășește de arhetipul iubirii pe care toți o percepem ca fiind veșnică și pe care o recunoaștem din cînd în cînd ca un mod ce ne înveșnicește. Și pentru a avea un timp de pregătire, absolut necesar, dar și un timp de ieșire din sărbătoare, care mi se pare normal, cred că intervalul ar trebui să înceapă cu cîteva zile înainte de Sfîntul Valentin și să se încheie la cîteva zile după Dragobete. În felul acesta, fiecare poate să își pună în valoare ritmul său interior de intrare și de ieșire din interval, din timpul spectacolului iubirii, al regenerării prin iubire și al pregustării din tinerețea-fără-bătrînețe a iubirii căreia îi sîntem destinați.

Dacă v-ați spiritualizat sărbătorind de Sfîntul Valentin bucurîndu-vă de adaosul de spirit comercial inerent acestei perioade, atunci e benefic să continuați să vă îmbunătățiți sufletește celebrînd și Dragobetele, cu atît mai mult cu cît acesta are atașată o dimensiune a seducției și a artei seducătorului ce pare să lipsească celuilalt.

Nu am să mă opresc aici asupra seducției, deși aș vrea. Dar cred că în acest moment nu este necesar să spun mai mult decît am spus în textele mele deja publicate: Sandu Frunză, „Seducțion and Advertising” în Advertising constructs reality. Religion and advertising in the consumer society, (București: Tritonic, 2014), pp. 25-55; „Publicitatea – între suspendarea dorinței și etica seducției” în Publicitatea și administrația publică sub presiunea eticii (Iași: Ed. Lumen, 2015), pp. 143-158; sau în cartea mea Sandu Frunză, Comunicare simbolică și seducție (București: Tritonic, 2014).

Cei care doresc, de asemenea, pot afla cele 5 secrete ale iubirii învățate de la filosoful iubirii Aurel Codoban

https://frunzasandu.wordpress.com/2016/02/13/sandu-frunza-despre-5-secrete-ale-iubirii-invatate-de-la-aurel-codoban/

 

 

 

Sandu Frunză despre Hannah Arendt în lectura lui Horaţiu Crişan

Standard

hannah arendtÎn ciuda faptului că reprezintă una dintre cele mai revelatoare creaţii din filosofia şi teoria politică occidentală, filosofia propusă de Hannah Arendt este insuficient dezbătută în cultura românească. Această convingere îmi este întărită de cartea lui Horaţiu Crişan despe Hannah Arendt și filosofia sa. Ea ne aduce o lectură în manieră monografică a acestei opere singulare în ansamblul filosofiei contemporane, cu un impact deosebit în dezvoltarea filosofiei politice şi a teoriilor politice din secolul XX. Demersul său este cu atît mai remarcabil cu cît constatăm absenţa în filosofia românească a unor preocupări sistematice privitoare la filosofia propusă de Hannah Arendt. Acest gol începe să fie umplut de cartea Hannah Arendt. Arhitectonica facultăților umane și fondarea politicului[1] publicată de Horaţiu Crişan.

Autorul afimă, pe bună dreptate, că opera scrisă de Hannah Arendt, reprezintă „un punct de turnură în filosofia politică occidentală”. În relevarea acestei contribuții, Horațiu Crișan îşi organizează cartea pe cinci paliere gîndite în așa fel încît să acopere întreaga sferă a acestei opere. Demersul său are darul de a fixa și consolida poziţia operei autoarei în rîndul gînditorilor care au reconstruit din temelii filosofia politică occidentală în secolul XX.

Nu am să detaliez cele cinci dimensiuni ale operei, dar trebuie să remarc că, pe parcursul celor cinci capitole ale cărții, Horațiu Crișan dezvoltă o perspectivă personală de înţelegere a dinamicii construcţiei filosofice realizată de Hannah Arendt. Arhitectura acestei construcții este una concentrică. Ea înaintează de la un capitol la altul, apelînd la ramificaţiile ei semnificative spre centrul reflecțiilor arendtiene, reprezentat de „teoria politică”. Acest demers devine unul și mai semnificativ din perspectiva unei posibile aplicări a acestei filosofii în contextul istorico-politic românesc. Această contextualizare creează premisele unei contribuții personale semnificative pe care filosoful o aduce, avînd în vedere că în spațiul public românesc se reclamă mereu o regîndire a politicului, o reconceptualizare a sferei politice și chiar o reconstrucţie a politicului ca atare.

Înțelegem în acest fel modul în care conceptele filosofice arendtiene devin funcționale în clarificarea teoretică a practicilor politice românești. Acest apel la dinamica teoretizării și practicii politice este o abordare în deplină concordanță cu logica interioară a operei filosofice analizate. Horațiu Crișan reușește să pună foarte bine în lumină maniera în care metoda fenomenologică este prezentă în filosofia propusă de Hannah Arendt în procesul de regîndire şi redefinire a unor concepte precum cel de lume, de intersubiectivitate, de pluralitate, de analiză a facultăţilor umane – evidențiind, în același timp, diverse tipuri de relaţionări între acestea. Totodată, el reuşeşte să facă distincţii de nuanţă care relevă şi rezervele pe care Hannah Arendt le manifestă faţă de metoda fenomenologică şi în special faţă de opera lui Heidegger.

Din punct de vedere al sensibilității filosofice românești, o analiză importantă este cea care are în centrul său cartea Originile Totalitarismului cuprinzînd o interesantă şi pertinentă dezbatere privitoare la „condiţia umană”. De această dată, remarcabil este efortul lui Horațiu Crișan de a releva originalitatea concepţiei arendtiene privind natura totalitarismului. El pune în lumină modul original în care este teoretizat conceptul de totalitarism, prin apel la ideea de transformare a naturii umane. Pe acest fundal sînt schițate celelalte noţiuni ce vor fi tratate de Arendt în textele de mai tîrziu, cum ar fi, de exemplu, lucrarea Condiţia umană.

De reținut sînt analizele lui Horațiu Crișan din capitolul Condiţia umană ca vita activa, cel mai amplu şi cel mai important în economia cărții. Din varietatea problemelor dezbătute de un interes deosebit mi se pare modul în care este relevată specificitatea filosofiei propusă de Hannah Arendt prin comparaţie cu filosofia lui Martin Heidegger. Nu este vorba aici de relația dintre filosof și ucenica sa în ale filosofiei și chiar în cele ale iubirii, așa cum putem vedea în schimbul epistolar al acestora. Incursiunea este una de adîncime și are avantajul de a ajunge la un bun echilibru în ceea ce priveşte raportul dintre filosofia arendtiană şi cea heideggeriană, recurgînd la afirmarea pluralităţii umane ca fapt originar în tematizarea domeniului politic.

Un demers remarcabil este acela prin care autorul contextualizează reflecţia arendtiană îndreptată spre fenomenul revoluţionar din volumul On Revolution. Horațiu Crișan ne convinge asupra faptului că perspectiva dezvoltată în această lucrare reprezintă un moment de instituire sau reconsiderare a politicului, ca domeniu de manifestare a libertăţii. Expresivitatea filosofică este evidențiată în cartea de față de arhitectonica facultăţilor spiritului, din ultimul capitol al cărții. Ea încununează analizele autorului referitoare la viaţa activă şi la facultăţile pe care ea le potenţează, elemente care, în opera arendtiană, au un statut ce se cere îndelung explicitat.

Nuanțările permanente aduse în interpretarea textelor propuse de Hannah Arendt relevă faptul că tînărul filosof, Horațiu Crișan, este unul dintre cei mai fini comentatori ai operei acesteia, capabil să aducă o contribuţie personală la dezvoltarea temei abordate și să facă din opera complexă a autoarei o cale mereu deschisă înțelegerii, explicării și creativității.

[1] Horaţiu Crişan, Hannah Arendt. Arhitectonica facultăților umane și fondarea politicului (Cluj-Napoca: Editura Eikon, 2013).

Sandu Frunză despre 5 secrete ale iubirii învățate de la Aurel Codoban

Standard

sarut„Veniți de luați iubire”, pare să ni se spună pretutindeni în aceste zile. În ultimii ani aștept cu întreaga mea ființă Ziua îndrăgostiților. Mă pregătesc pentru ea în fiecare an ca pentru o mare întîlnire cu sacralitatea iubirii. Este pentru mine un prilej de meditație spirituală similară (dar niciodată identică) cu sărbătoarea iubirii restauratoare adusă de copilul prin care divinitatea s-a dăruit umanității sau cu sărbătoarea iubirii sacrificiale adusă de zilele răstignirii și învierii. Este un bun prilej de a medita la importanța iubirii, a familiei, a îmbunătățirii de sine și a apropierii de Celălalt.

Nici un alt eveniment din viața omului societății de consum nu creează o mai mare armonie între ideologiile pieței globale și necesitățile spirituale ale omului postmodern. Fiecare gest își are importanța sa, fiecare lucru se circumscrie unui sens care transcende simpla sa manifestare: de la kitsch-urile mărunte care ne surîd pretutindeni și ni se oferă la prețuri de nerefuzat pînă la marea operă a transfigurării interioare adusă de prezența iubirii de sine îngemănată cu iubirea celuilalt.

Vreau să îți împărtășesc aici 5 secrete ale iubirii pe care îți dorești și trebuie să le cunoști. Este vorba despre 5 dintre secretele iubirii pe care (printre multe altele) le-am învățat de la filosoful iubirii – Aurel Codoban:

1.

Iubirea ești Tu. Dacă iubirea nu sălășluiește în tine înseamnă că Tu nu exiști.

Invocîndu-l pe Aurel Codoban, îmi amintesc cu plăcere învățăturile lui Martin Buber. El scotea iubirea din registrul sentimentelor și o plasa pe un plan existențial. El afima că iubirea nu este un sentiment din lumea sentimentelor, deoarece „sentimentele le ai, pe cînd iubirea survine”. Am reținut de aici că iubirea este un mod de a fi, nu o trăire.

Chiar dacă într-o formulă diferită de cea a lui Descartes, „Gîndesc, deci exist” este astăzi prezent în diverse forme, cum ar fi, de exemplu, „Cumpăr, deci exist” sau „Iubesc, deci exist”. Deși nu poate fi cumpărată, iubirea poate deveni un bun de consum, cel puțin în forma ideologiilor consumeriste care asociază identitatea, frumusețea, fericirea, calitatea de a fi iubiți cu achiziționarea anumitor produse. Cele două afirmații ce integrează shopping-ul și iubirea sînt prezente în viața cotidiană sub forma dorinței iraționale de situare autentică în lume. Această dorință, ca toate dorințele frumoase, are o parte luminoasă și una mai întunecată. Ea poate fi dusă spre o preocupare anti-rațională (înspre adicție și patologie) sau poate fi orientată spre cultivarea înclinației iraționale (prezentă în om) de a utiliza tot ceea ce e material în vederea dobîndirii a ceva de natură spirituală. Este vorba aici de plinătatea irațională a existenței prin iubire și în vederea iubirii. Însă, termenul „irațional” poate avea și o conotație negativă după interpretările raționalismului modern în care omul își definea esența concepîndu-se ca o ființă exclusiv rațională. Prin urmare, ar trebui să folosim în afirmațiile privind iubirea mai degrabă termenul pozitiv de „suprarațional”, pentru a releva caracterul de factor de transcendere al iubirii. În actul transcenderii, sinele se proiectează pe sine spre celălalt, interiorizîndu-l și participînd la o libertate comună – cea a manifestării lor personale ca ființe spirituale.

2.

Trăirea plăcerii nu înseamnă iubire. Tot așa cum Eros și Thanatos nu sînt identici, deși uneori, în mintea poeților, cei doi vorbesc de un sens al extincției care ne deschide spre un loc comun.

Deși iubirea și plăcerea fac casă bună, ele trebuie menținute în diferența lor. Iubirea are în vedere mai degrabă energia cu totul specială care face ca plăcerea să aibă atașată, întotdeauna, și o dimensiune spirituală. Deși face un elogiu iubirii corporale, Aurel Codoban utilizează trupul uman ca mediu al manifestării semnificațiilor și sensului spiritual al existenței umane. Iubirea corporală pune cel mai bine în lumină semnificația dorinței ca nostalgie a unui paradis pierdut. Însă, în același timp, întîlnirea dintre Eros și Thanatos pe terenul dorinței face mai suportabilă ideea finitudinii și a neantizării.

Putem sesiza că, în gîndirea occidentală, de la Epicur pînă la John Stuart Mill, plăcerea nu este numai corporală, chiar dacă uneori balanța înclină spre aceasta, plăcerea are întotdeauna și o dimensiune spirituală, chiar dacă uneori mai greu perceptibilă. Pusă în termeni orientali, a trăi plăcerea iubirii înseamnă a depune un efort subtil de a nu lăsa această energie să se sedimenteze la nivelul Muladhara și a o stimula să se manifeste și să se metamorfozeze la nivelul chakrei Sahasrara. Pasul făcut de la senzualitate la transfigurarea ei ar putea fi ilustrat de cuvintele lui Confucius privite prin grila de lectură a iubirii: „Cireşii sălbatici îşi învolbură floarea … / Nu că nu m-aş gîndi la tine, / Dar e atît de mare depărtarea! …” / Maestrul spune: „Dacă într-adevăr ar tînji după ea, / Ar mai conta oare depărtarea?”

Se întîmplă, aici, cu iubirea, ceva asemănător cu descoperirea realității luminoase din mitul peșterii descris de Platon. Doar că, în condițiile postmodernității, acest mit funcționează ca un model explicativ la nivel personal, la nivelul vieții interioare a fiecărei persoane. Ieșirea din interioritatea personală iluzorie și deschiderea spre lumina adusă de prezența celuilalt este o experiență spirituală, foarte apropiată de experiența Infinitului descrisă de Emmanuel Levinas.

3.

Nimeni nu te va iubi pentru laudele ce i le adresezi, numai iubirea poate suporta laudele nesfîrșite.

Nu te aștepta să cîștigi iubirea celor pe care îi elogiezi. Adesea cei pe care îi lauzi mai mult decît merită se vor întoarce împotriva ta. Povara surplusului de merite pe care o așezi asupra lor, la un moment dat le va apărea ca insuportabilă și nu te vor ierta. Laudele prea îndestulate se vor răzbuna, nu poți să te aștepți să primești iubirea celor ce îi apreciezi mai mult decît ei pot duce sau mai mult decît ar merita. Așa cum nu întotdeauna o critică obiectivă și sinceră poate să îți aducă respectul din partea celui criticat. Investește cu măsură în cei ce dorești să te înconjoare cu iubirea lor. Simțul măsurii dă frumusețea iubirii și aduce confortul care o însoțește atunci cînd ea a ajuns la deplinătatea ei. Un pic de prudență nu strică niciodată. Oricum ai lua-o, numai iubirea poate fi elogiată cu deasupra de măsură. Ea întruchipează toate valorile în societatea de consum.

Cu toate că iubirea este o prezență de fiecare zi, îi dedicăm o zi specială din an în care o omagiem și o sărbătorim. Este în spiritul ritualizării consumului și în deplină concordanță cu nevoia noastră de a face un prilej de sărbătoare din tot ceea ce ne înnobilează. Această celebrare transformă întreaga noastră viață într-o ocazie de a ne bucura, de a aștepta ca în fiecare an magia sărbătorii să ne încarce din nou cu energia specială a sărbătorii iubirii, care ne va însoții de-a lungul întregului an. În felul acesta, devine mai ușoară adaptarea noastră la mecanismele comunicării specifice circulației produselor și ale darului.

Deși este un bun al societății consumeriste, iubirea funcționează după propria logică a schimbului, alta decît cea a circulației mărfurilor. Ea presupune actualizarea mecanismelor darului și dăruirii. Așa cum am mai spus în altă parte, darul nu este un schimb de bunuri și nici nu trebuie redus la un act de donare. Darul, întodeauna, atrage după sine un alt dar. El se realizează sub semnul reciprocității, chiar dacă, în mod firesc, darul se realizează pe un plan superior, al unei recompense simbolice, sau al unei investiții de sens. Elogiul adus persoanelor favorizează apariția iubirii doar dacă el este un produs al darului și se integrează unei reciprocități specifice dăruirii.

4.

Iubirea este cel mai bun instrument de depășire a crizei spirituale a omului postmodern.

O dată cu lumea modernă asistăm la un proces, benefic, de laicizare treptată a sferei publice, inclusiv a relațiilor sociale și interpersonale. Consecințele laicizării se resimt, însă, și la nivelul sferei private sub forma secularizării iubirii. Iubirea umană nu mai este concepută în manieră platonică, drept participare la realitatea ideală a iubirii divine, nici sub forma unui flux ce izvorăște dintr-un Absolut care coboară înspre umanitate. Secularizarea iubirii înseamnă desprinderea ei de realitatea transcendentă pentru a o face parte dintr-un proces de auto-transcendere specific uman.

Iubirea este desprinsă din sfera sa teandrică și adusă în planul eticii și al trăirilor înalte. Pentru că pare un ideal prea înalt pentru a-l impune conștiinței publice, ea se limitează la opțiunile private. Astfel, sfera publică nu mai este modelată de ideea iubirii. Locul acesteia este luat de valoarea etică a respectului. În acest sens, este semnificativă afirmația lui Lev Tolstoi potrivit căreia „Respectul a fost inventat pentru a umple locul gol în care iubirea ar trebui să locuiască”. Este vorba atît de o nouă modalitate de semnificare a modului de situare în lume cît și de constituirea unui ideal etic, specific omului postmodern. Ceea ce Gilles Lipovetsky aduce în discuție ca fenomen al eliminării oricărei autorități absolute și instaurarea unei etici minimale se aplică și în cazul iubirii. Cu toate că semnificațiile iubirii se schimbă, ea nu dispare nici din sfera publică nici din cea privată. Ea își schimbă doar rolul. Din centru al construcției întregii existențe, ea devine un instrument de adaptare într-o lume prin excelență plurală și construită pe comunicare. Postmodernitatea dă iubirii valoarea unui instrument de comunicare. Aurel Codoban consideră că în acest fel se constituie „o ontologie a comunicării care presupune lumi multidimensionale, lumi plurale, lumi paralele, adică medii de semnificație, ce devin pentru fiecare dintre euri o lume în decursul istoriei lor personale”. Acest eu plural face posibilă instrumentalizarea iubirii într-o lume expusă comunicării generalizate cum este viața cotidiană a omului postmodern.

5.

Iubirea este o taină atît de mare încît este interzis să spui totul despre iubire. Ea trebuie dezvăluită doar parțial și întotdeauna acoperită cu un văl transparent menit să îi trădeze formele depline.

Prin urmare, iubirea – în ceea ce are ea inepuizabil – poate fi cunoscută doar de cei ce au o înclinație respectuoasă pentru ea. Așa cum arăta, într-un alt context, Moshe Idel, jocul dintre exoteric și esoteric familiarizează omul cu inefabilul existenței. Dar pentru o bună întîlnire cu această dimensiune esoterică a iubirii, cel mai bine ar fi să cauți și să citești textele semnate de filosoful iubirii – Aurel Codoban.

coperta 2

Sandu Frunză despre o viitoare întîlnire cu filosoful iubirii – Aurel Codoban

Standard

Aurel-CodobanAurel Codoban este un filosof al iubirii care nu ar trebui să lipsească de pe nici un raft al literaturii motivaționale.

El și-a pus amprenta asupra cîtorva generații de suflete fremătînde și minți imaginative. Cartea sa Amurgul iubirii este un fel de unitate de măsură a reflecției hermeneutice asupra întîlnirii dintre erotismul iubirii și spiritualizarea ei.

Numai lipsa apetenței pentru profunzime și claritate a interpretării situațiilor existențiale în spațiul cultural românesc face ca filosoful să nu fie prezent masiv în literatura dezvoltării personale de la noi. La aceasta se mai poate adăuga faptul că a avut ca preocupare de ani de zile să fie creatorul unui bun mediu de învățare și de instruire universitară. Ceea ce l-a dus în situația de a neglija să dezvolte dimensiunea formativă specifică întîlnirii cu mediile profesionale corporatiste sau să vină în întîmpinarea categoriilor de tineri ce au părăsit mediul academic, dar au mai păstrat nostalgia nevoii de purificare și îmbunătățire prin înțelepciune. Poate ar merita menționat și faptul că, fiind transformat de cei ce l-au urmat într-un maestru spiritual, nu a mai simțit nevoia de a căuta să fie un guru al adepților literaturii de consum. Este evident că un filosof care declară că, odată cu postmodernitatea, „comunicarea construiește realitatea”, nu se putea sustrage modelor culturale ale consultanței sau consilierii. Așa că îl puteți pune pe lista dumneavoastră de posibili consilieri în comunicare.

Nu voi vorbi acum despre liniile pe care își construiește gînditorul clujean filosofia iubirii. Postarea de azi se dorește doar o rugăminte de a vă rezerva ceva timp pentru a sta în preajma iubirii, așa cum este ea însuflețită de interpretările lui Aurel Codoban, de Ziua îndrăgostiților. Vă aștept să gîndim și să ne bucurăm împreună la sfîrșit de săptămînă.