Sandu Frunză despre 5 secrete ale iubirii învățate de la Aurel Codoban

Standard

sarut„Veniți de luați iubire”, pare să ni se spună pretutindeni în aceste zile. În ultimii ani aștept cu întreaga mea ființă Ziua îndrăgostiților. Mă pregătesc pentru ea în fiecare an ca pentru o mare întîlnire cu sacralitatea iubirii. Este pentru mine un prilej de meditație spirituală similară (dar niciodată identică) cu sărbătoarea iubirii restauratoare adusă de copilul prin care divinitatea s-a dăruit umanității sau cu sărbătoarea iubirii sacrificiale adusă de zilele răstignirii și învierii. Este un bun prilej de a medita la importanța iubirii, a familiei, a îmbunătățirii de sine și a apropierii de Celălalt.

Nici un alt eveniment din viața omului societății de consum nu creează o mai mare armonie între ideologiile pieței globale și necesitățile spirituale ale omului postmodern. Fiecare gest își are importanța sa, fiecare lucru se circumscrie unui sens care transcende simpla sa manifestare: de la kitsch-urile mărunte care ne surîd pretutindeni și ni se oferă la prețuri de nerefuzat pînă la marea operă a transfigurării interioare adusă de prezența iubirii de sine îngemănată cu iubirea celuilalt.

Vreau să îți împărtășesc aici 5 secrete ale iubirii pe care îți dorești și trebuie să le cunoști. Este vorba despre 5 dintre secretele iubirii pe care (printre multe altele) le-am învățat de la filosoful iubirii – Aurel Codoban:

1.

Iubirea ești Tu. Dacă iubirea nu sălășluiește în tine înseamnă că Tu nu exiști.

Invocîndu-l pe Aurel Codoban, îmi amintesc cu plăcere învățăturile lui Martin Buber. El scotea iubirea din registrul sentimentelor și o plasa pe un plan existențial. El afima că iubirea nu este un sentiment din lumea sentimentelor, deoarece „sentimentele le ai, pe cînd iubirea survine”. Am reținut de aici că iubirea este un mod de a fi, nu o trăire.

Chiar dacă într-o formulă diferită de cea a lui Descartes, „Gîndesc, deci exist” este astăzi prezent în diverse forme, cum ar fi, de exemplu, „Cumpăr, deci exist” sau „Iubesc, deci exist”. Deși nu poate fi cumpărată, iubirea poate deveni un bun de consum, cel puțin în forma ideologiilor consumeriste care asociază identitatea, frumusețea, fericirea, calitatea de a fi iubiți cu achiziționarea anumitor produse. Cele două afirmații ce integrează shopping-ul și iubirea sînt prezente în viața cotidiană sub forma dorinței iraționale de situare autentică în lume. Această dorință, ca toate dorințele frumoase, are o parte luminoasă și una mai întunecată. Ea poate fi dusă spre o preocupare anti-rațională (înspre adicție și patologie) sau poate fi orientată spre cultivarea înclinației iraționale (prezentă în om) de a utiliza tot ceea ce e material în vederea dobîndirii a ceva de natură spirituală. Este vorba aici de plinătatea irațională a existenței prin iubire și în vederea iubirii. Însă, termenul „irațional” poate avea și o conotație negativă după interpretările raționalismului modern în care omul își definea esența concepîndu-se ca o ființă exclusiv rațională. Prin urmare, ar trebui să folosim în afirmațiile privind iubirea mai degrabă termenul pozitiv de „suprarațional”, pentru a releva caracterul de factor de transcendere al iubirii. În actul transcenderii, sinele se proiectează pe sine spre celălalt, interiorizîndu-l și participînd la o libertate comună – cea a manifestării lor personale ca ființe spirituale.

2.

Trăirea plăcerii nu înseamnă iubire. Tot așa cum Eros și Thanatos nu sînt identici, deși uneori, în mintea poeților, cei doi vorbesc de un sens al extincției care ne deschide spre un loc comun.

Deși iubirea și plăcerea fac casă bună, ele trebuie menținute în diferența lor. Iubirea are în vedere mai degrabă energia cu totul specială care face ca plăcerea să aibă atașată, întotdeauna, și o dimensiune spirituală. Deși face un elogiu iubirii corporale, Aurel Codoban utilizează trupul uman ca mediu al manifestării semnificațiilor și sensului spiritual al existenței umane. Iubirea corporală pune cel mai bine în lumină semnificația dorinței ca nostalgie a unui paradis pierdut. Însă, în același timp, întîlnirea dintre Eros și Thanatos pe terenul dorinței face mai suportabilă ideea finitudinii și a neantizării.

Putem sesiza că, în gîndirea occidentală, de la Epicur pînă la John Stuart Mill, plăcerea nu este numai corporală, chiar dacă uneori balanța înclină spre aceasta, plăcerea are întotdeauna și o dimensiune spirituală, chiar dacă uneori mai greu perceptibilă. Pusă în termeni orientali, a trăi plăcerea iubirii înseamnă a depune un efort subtil de a nu lăsa această energie să se sedimenteze la nivelul Muladhara și a o stimula să se manifeste și să se metamorfozeze la nivelul chakrei Sahasrara. Pasul făcut de la senzualitate la transfigurarea ei ar putea fi ilustrat de cuvintele lui Confucius privite prin grila de lectură a iubirii: „Cireşii sălbatici îşi învolbură floarea … / Nu că nu m-aş gîndi la tine, / Dar e atît de mare depărtarea! …” / Maestrul spune: „Dacă într-adevăr ar tînji după ea, / Ar mai conta oare depărtarea?”

Se întîmplă, aici, cu iubirea, ceva asemănător cu descoperirea realității luminoase din mitul peșterii descris de Platon. Doar că, în condițiile postmodernității, acest mit funcționează ca un model explicativ la nivel personal, la nivelul vieții interioare a fiecărei persoane. Ieșirea din interioritatea personală iluzorie și deschiderea spre lumina adusă de prezența celuilalt este o experiență spirituală, foarte apropiată de experiența Infinitului descrisă de Emmanuel Levinas.

3.

Nimeni nu te va iubi pentru laudele ce i le adresezi, numai iubirea poate suporta laudele nesfîrșite.

Nu te aștepta să cîștigi iubirea celor pe care îi elogiezi. Adesea cei pe care îi lauzi mai mult decît merită se vor întoarce împotriva ta. Povara surplusului de merite pe care o așezi asupra lor, la un moment dat le va apărea ca insuportabilă și nu te vor ierta. Laudele prea îndestulate se vor răzbuna, nu poți să te aștepți să primești iubirea celor ce îi apreciezi mai mult decît ei pot duce sau mai mult decît ar merita. Așa cum nu întotdeauna o critică obiectivă și sinceră poate să îți aducă respectul din partea celui criticat. Investește cu măsură în cei ce dorești să te înconjoare cu iubirea lor. Simțul măsurii dă frumusețea iubirii și aduce confortul care o însoțește atunci cînd ea a ajuns la deplinătatea ei. Un pic de prudență nu strică niciodată. Oricum ai lua-o, numai iubirea poate fi elogiată cu deasupra de măsură. Ea întruchipează toate valorile în societatea de consum.

Cu toate că iubirea este o prezență de fiecare zi, îi dedicăm o zi specială din an în care o omagiem și o sărbătorim. Este în spiritul ritualizării consumului și în deplină concordanță cu nevoia noastră de a face un prilej de sărbătoare din tot ceea ce ne înnobilează. Această celebrare transformă întreaga noastră viață într-o ocazie de a ne bucura, de a aștepta ca în fiecare an magia sărbătorii să ne încarce din nou cu energia specială a sărbătorii iubirii, care ne va însoții de-a lungul întregului an. În felul acesta, devine mai ușoară adaptarea noastră la mecanismele comunicării specifice circulației produselor și ale darului.

Deși este un bun al societății consumeriste, iubirea funcționează după propria logică a schimbului, alta decît cea a circulației mărfurilor. Ea presupune actualizarea mecanismelor darului și dăruirii. Așa cum am mai spus în altă parte, darul nu este un schimb de bunuri și nici nu trebuie redus la un act de donare. Darul, întodeauna, atrage după sine un alt dar. El se realizează sub semnul reciprocității, chiar dacă, în mod firesc, darul se realizează pe un plan superior, al unei recompense simbolice, sau al unei investiții de sens. Elogiul adus persoanelor favorizează apariția iubirii doar dacă el este un produs al darului și se integrează unei reciprocități specifice dăruirii.

4.

Iubirea este cel mai bun instrument de depășire a crizei spirituale a omului postmodern.

O dată cu lumea modernă asistăm la un proces, benefic, de laicizare treptată a sferei publice, inclusiv a relațiilor sociale și interpersonale. Consecințele laicizării se resimt, însă, și la nivelul sferei private sub forma secularizării iubirii. Iubirea umană nu mai este concepută în manieră platonică, drept participare la realitatea ideală a iubirii divine, nici sub forma unui flux ce izvorăște dintr-un Absolut care coboară înspre umanitate. Secularizarea iubirii înseamnă desprinderea ei de realitatea transcendentă pentru a o face parte dintr-un proces de auto-transcendere specific uman.

Iubirea este desprinsă din sfera sa teandrică și adusă în planul eticii și al trăirilor înalte. Pentru că pare un ideal prea înalt pentru a-l impune conștiinței publice, ea se limitează la opțiunile private. Astfel, sfera publică nu mai este modelată de ideea iubirii. Locul acesteia este luat de valoarea etică a respectului. În acest sens, este semnificativă afirmația lui Lev Tolstoi potrivit căreia „Respectul a fost inventat pentru a umple locul gol în care iubirea ar trebui să locuiască”. Este vorba atît de o nouă modalitate de semnificare a modului de situare în lume cît și de constituirea unui ideal etic, specific omului postmodern. Ceea ce Gilles Lipovetsky aduce în discuție ca fenomen al eliminării oricărei autorități absolute și instaurarea unei etici minimale se aplică și în cazul iubirii. Cu toate că semnificațiile iubirii se schimbă, ea nu dispare nici din sfera publică nici din cea privată. Ea își schimbă doar rolul. Din centru al construcției întregii existențe, ea devine un instrument de adaptare într-o lume prin excelență plurală și construită pe comunicare. Postmodernitatea dă iubirii valoarea unui instrument de comunicare. Aurel Codoban consideră că în acest fel se constituie „o ontologie a comunicării care presupune lumi multidimensionale, lumi plurale, lumi paralele, adică medii de semnificație, ce devin pentru fiecare dintre euri o lume în decursul istoriei lor personale”. Acest eu plural face posibilă instrumentalizarea iubirii într-o lume expusă comunicării generalizate cum este viața cotidiană a omului postmodern.

5.

Iubirea este o taină atît de mare încît este interzis să spui totul despre iubire. Ea trebuie dezvăluită doar parțial și întotdeauna acoperită cu un văl transparent menit să îi trădeze formele depline.

Prin urmare, iubirea – în ceea ce are ea inepuizabil – poate fi cunoscută doar de cei ce au o înclinație respectuoasă pentru ea. Așa cum arăta, într-un alt context, Moshe Idel, jocul dintre exoteric și esoteric familiarizează omul cu inefabilul existenței. Dar pentru o bună întîlnire cu această dimensiune esoterică a iubirii, cel mai bine ar fi să cauți și să citești textele semnate de filosoful iubirii – Aurel Codoban.

coperta 2

Reclame

17 gânduri despre &8222;Sandu Frunză despre 5 secrete ale iubirii învățate de la Aurel Codoban&8221;

  1. Ovidiu Muresan

    Draga Sandu,
    Subiectul mi se pare extrem de vast, grav, chiar fastidios. Prin urmare pot sa evoc doar titlul unei carti a lui Ion Baiesu Iubirea e un lucru foarte mare. Cartea a constituit suportul pentru un serial produs de televiziunea romana, cu cei doi eroi Tanta si Costel, care s-au cunoscut in gara la Medgidia.

    Apreciat de 1 persoană

    • Distinse profesor,
      Iubirea este un lucru atît de mare că și eu mă simt pierdut în preajma ei. Probabil acesta este unul dintre motivele pentru care am și dorința nestăvilită de a vorbi despre ea. Multumesc pentru empatie.

      Apreciază

      • Pentru că unul dintre prietenii mei mi-a scris un mesaj privat în care mă ruga să nu eludez latura erotică a acestei sărbători a îndrăgostiților, precizez că pe blogul unui prieten care se întreba la ce bun o zi a îndrăgostiților am comentat:
        Distinse Maestre, așa cum știti, cu rafinamentul înțelegerii antropologice pe care îl stăpîniți foarte bine, nevoia de sărbătoare este legată de experiențele esențiale ale omului. Cum am putea să fim lipsiți de o sărbătoare a iubirii, oricît de comercială s-ar dovedi ea? Unul dintre autorii mei preferați, afirma: ”Deși am tentația să privilegiez iubirea-pasiune, pe care o identific cu viața deplină, prefer din toate punctele de vedere să trăiesc într-o lume a iubirii, o lume panerotică dacă doriți, în care să eman și să primesc iubire.” (Nicoleta Dabija interviu cu Liviu Antonesei) Eu cred că tocmai acest panerotism este celebrat de Ziua îndrăgostiților. Iar fiecare dintre noi are capacitatea de a-l asuma în mod propriu și adecvat.

        Apreciază

  2. Oliviu Pascu

    Minunat, d-le Frunza. Ceva totusi nu se potriveste. Pentru mine. De ce o zi a iubirii, a dragostei? Daca ea este asa cum spuneti, inseamna ca este prezenta mereu si pretutindeni.”Unde dragoste nu e nimic nu e..” Nasterea Domnului sau Invierea pe care le-ati pomenit se sarbatoresc pentru ca marcheaza un eveniment pentrecut la o data anume. Nici ziua femeii nu merge. Decat daca sarbatorim ziua in care a fost „confectionata”din coasta lui Adam!
    Ziua dragostei- prilej de a oferii flori, de a vinde ciocolata sau prajituri in forma de inima? Sau de a ne aminti ca iubirea exista?
    Ceva nu merge. Desi daca iau in considerare eseul Dvs. a meritat totusi sa fie sarbatorita.
    O.Pascu

    Apreciat de 1 persoană

    • Distinse domnule profesor Oliviu Pascu,
      Pentru omul postmodern semnificațiile profunde ale vieții nu se mai revelează în actele cotidiene, ci în momentele de evadare prilejuite de sărbătoare și de timpul pe care îl investim ca fiind diferit în raport cu momentele curgerii obișnuite a timpului.
      Vă rog să aveți în vedere, pe de o parte, că sacralitatea iubirii este camuflată în gesturi cotidiene. Ceea ce atrage după sine nevoia revelării ei prin intermediul celebrării, al sărbătorii, al marcării ei ca ceva ce este așteptat și la un moment dat își face apariția. Gestul primordial al îndrăgostirii nu este unul ce poate fi fixat ca un eveniment, dar noi (cu unele excepții, desigur) cei ce trăim în istorie și sub presiunea timpului nu mai avem azi capacitatea de a trăi sub semnul eternității și atunci ne folosim de evenimentele marcate în timp pentru a trăi inefabilul și eternitatea iubirii.
      Pe de altă parte, trăirea iubirii este un mister de natură personală ce pune în valoare caracterul relațional al ființei umane. Regăsindu-se pe sine în actul iubirii, ființa umană se regăsește cu toată umanitatea ei. O sărbătoare a iubirii intră în această logică a celebrării omului ca ființă comunitară, este un mod prin care persoana și comunitatea participă la realitatea transcendentă a iubirii și la evenimentul efectiv al acestei transcenderi. Cel puțin eu așa am învățat de la magistrul meu – filosoful iubirii, Aurel Codoban. Vă mulțumesc pentru interogația proprie asupra iubirii și pentru gîndul luminos pe care mi l-ați transmis.

      Apreciază

  3. Iulia Grad

    Domnule Profesor,
    orice reîntâlnire cu Amurgul iubirii este, pentru mine, şi sunt convinsă că şi pentru mulți alţii, o bucurie. Meditaţia pe care o propuneţi în postarea d-voastră şi interogaţiile pe care ni le adresaţi sunt mai mult decât binevenite în această perioadă de sărbătoare a iubirii, fie ea una dezvrăjită, care ne invită să îi recunoaştem sacralitatea chiar şi printre rafturile supermarketurilor pline cu ciocolăţele în formă de inimioară. Bineînţeles, un mod adecvat de a ne apropia de acest sens secularizat al iubirii instrumentalizate în comunicare despre care vorbiţi îşi află punctul de plecare în imaginea publicităţii pe care o conturaţi în Advertising constructs reality, unde descrieţi publicitatea ca pe ultimul refugiu al comportamentului mitic şi simbolic şi ca pe o sursă de intersubiectivitate şi autenticitate pentru omul postmodern. Aşadar, cred că nu greşesc dacă găsesc în cuvintele d-voastră invitaţia de a vedea, în pofida lui Bauman, o altă faţă a „iubirii lichide”.

    Apreciat de 1 persoană

    • Multă vrajă în tot ceea ce tu spui. Însă, Iulia Grad, așa cum știm, Aurel Codoban este un magician care dezvrăjește iubirea pentru a o face accesibilă fiecăruia după apetența, deschiderea și capacitatea de a o asuma. Astfel, iubirea ne ia pe fiecare de acolo unde sîntem și ne ridică un pic mai sus ca să fim ceva mai aproape de ea. Această ridicare ne dă uneori senzația amețitoare că am ajuns să avem acces total la iubire. Adevărul e că numai iubind ne dăm seama cît de mult mai avem pînă ajungem la Ea. Poate fi una dintre explicațiile pentru care Înțeleptul a pus împreună ”Credința, nădejdea și iubirea”.

      Apreciază

  4. Vasile Catalin Bobb

    Dragă Iulia, Domnule Profesor (încep cu Iulia întrucât comentariul ei m-a determinat să intervin şi eu în spaţiul ăsta uşor străin gusturilor mele)

    Mai întâi, o propoziţie introductivă şi un paradox: am mari reţineri să construiesc propoziţii cu cuvinte scrise cu majuscule (IUBIRE, ADEVĂR, DREPTATE, etc.) sunt prea mari, prea, cum să spun, grave. Însă, în acelaşi timp, sunt foarte la îndemână, foarte accesibile, cumva, direct înscrise în noi (care dintre noi, „minunea”(apud Sofocle) asta ce se numeşte om, nu a pronunţat/trăit măcar o dată iubire/a, adevăr/ul, dreptate/a ?). Dacă e totuşi să discutăm despre iubire, singurul registru în care o pot face e cel al paradoxului: adopt fără rezerve varianta lui Vattimo şi a lui Caputo care vorbesc, împreună dar destul de diferit, despre singura formă posibilă astăzi a creştinismului: iubirea. Însă, imediat, adopt şi varianta lui Berdiaev care afirmă – „când iubirea se cufundă în cotidian ea se răceşte şi treptat se stinge”. Nu am nicio reţinere să declar că iubirea va salva lumea, însă în acelaşi timp voi declara, tot imediat, că iubirea se răceşte şi treptat se stinge.
    Din aceste motive, sunt în profund dezacord cu cele două teze pe care Iulia Grad le susţine. (1) înţeleg argumentaţia: „această perioadă … ne invită să-i recunoaştem scaralitatea chiar şi printre rafturile supermarketurilor pline cu ciocolăţele în formă de inimioară ” dar cred că e vorba, mai degrabă, despre ceea Baudrillard ar numi strategii fatale. Din acest motiv accesul la iubire e, oricât de verosimil ar părea, pervertit sau, dacă vreţi, reificat. (2) Eu am citit altfel Advertising constructs reality şi, în pofida Iuliei Grad, cred ca Bauman are dreptate iar iubirea nu poate fi, astăzi, decât lichidă. În fapt, opinia mea fermă e că nici Iulia, „îndrăgostită” (şi îmi aduc aminte foarte clar perioada studiilor ei doctorale) de Martin Buber, nu poate concede întru totul, oricât de paradoxal ar părea, propriilor ei opinii.
    Şi o concluzie: cartea magistrului (Amurgul Iubirii), îmi dă, în pofida lui Sandu Frunză precum şi a Iuliei Grad, evident, mie dreptate.

    Apreciat de 1 persoană

    • Iulia Grad

      Dragă Cătălin,

      trebuie să menţionez două chestiuni: mai întâi, evident că tu ai dreptate, nici nu se putea altfel. 🙂 În al doilea rând, dezacordul dintre noi de care tu vorbeşti, nici nu e atât de mare: ca tine, şi eu cred că iubirea va salva lumea şi, la fel ca tine, cred că iubirea e paradoxală. Ce arata mai bine paradoxul iubirii decât faptul că până şi în forma ei lichidă şi reificată ne poate salva?

      Apreciat de 1 persoană

    • Cătălin Vasile Bobb constat că îți merge bine în spațiul virtual. Și îți merge bine și cu iubirea, oricît de fluidă ar părea ea în curgerea cosmică în care ne antrenează, cu sau fără voia noastră. Nu e deloc surprinzător că Iulia Grad determină intervenția ta. Din punctul meu de vedere, mai întîi, aici Iulia Grad are dreptate, iar tu îmi apari ca fiind îndreptățit. Ea se apropie cel mai mult de ceea ce Aurel Codoban a vrut să sugereze în opera sa. Poate feminitatea ei a dus-o mai aproape de spiritul lui Aurel Codoban, un filosof cu o expresivitate a gîndirii extrem de feminină, datorită îndeletnicirii sale cu Sophia, și mai concret cu Philosophia. În al doilea rînd, dincolo de registrul sensibilității aici exploatat, cred că reificarea iubirii intră în logica iubirii la Aurel Codoban. Tocmai de aceea filosoful, deși este anti-consumerist, nu poate scăpa entuziasmului nostru consumist. În general iubirea, ca și filosofia iubirii, este destinată consumului pentru că numai consumul ne mai hrănește foamea de autenticitate, deși adevărul e că ne sporește foamea cu cît ne hrănim mai mult. În al treila rînd, mesajul meu din cartea ”Publicitatea construiește realitatea” este bine relevat de Iulia Grad atunci cînd invocă forma de ”neopăgînism” pe care se pliază noua formă de religiozitate creată de ideologiile consumeriste. Putem cădea de acord asupra faptului că iubirea ar putea salva lumea tocmai pentru că iubirea a devenit un bun de larg consum.

      Apreciază

      • Oana Pughineanu

        Cred ca toata lumea are dreptate. Iubirea e fluida cand trebuie sa ne distreze (pentru ca nu? cum ar putea sa-i lipseasca aceasta dimensiune consumista? acest must have al secolului… Dar ne asteptam sa fie si solida cand e sa ne salveze. Sa fie ceva intre sora medicala si duhovnic sau psihanalist. Tocmai seductia intre alteritati care chestioneaza fiinta in intregul ei nu mai trebuie sa apartina iubirii. Pentru ca, daca tot veni vorba de Baudrillard, el observa pierderea acestei dimensiuni a iubirii, care nu este doar mistica unitiva, ci si confruntare pe viata si pe moarte a celor doi care se simt smulsi din lumea lor (de unde si asocierea cu boala, melancolia etc.). Desigur, nici din excesul lui Bataille n-a mai ramas nimic. El nu se potriveste intr-o lume in care singurul mod de raportare la obiecte sau oameni e adictia (adictia face vanzare, face rating). In general, orice experienta care chestioneaza atat de radical ce suntem sau ceea ce ne inchipuim ca suntem, trebuie eliminata. Asa ca daca a mai ramas ceva din iubire, pe langa hormonada adolescentina, adictia programata si kitschul unor sentimentalisme de doi bani sau un consum pe banda unde partenerii isi inchipuie ca se pot intalni numai corp sau numai suflet sau intelect (si ce ciudat, absolut toate corporatiile si oricine vinde ceva pe lumea asta vrea sa ne convinga impotriva lui Descartes ca suntem mereu trup-suflet de nedespartit, ca ni se vand nu telefoane si fustite, ci stiluri de viata… ca painea nu e din faina, ci din suflet, ca bancile nu sunt facute din rechini, ci din salvatori. Numai erotismul se simte rafinat de indata ce desparte sufletul de trup! Un frumos paradox al vremilor noastre), o fi ramas in schizofrenia anti-oedip, sau, mai bine, in tacerea fiecaruia care stie daca iubeste sau nu, fara citate, asa cum stie daca il doare sau nu. Asa ca iubirea e oirce si nimic. Sau, mult mai bine spus: „nimic nu inseamna nimic, abia daca totul incepe sa insemne ceva”.

        Apreciat de 1 persoană

  5. Oana Pughineanu, pot accepta că numai Totul înseamnă Ceva. Probabil că eu, ca un postmodern crescut de Aurel Codoban, nu mai pot decît să mă însoțesc cu Levinas și să spun că totalitatea poate fi înlocuită cu infinitul și în felul acesta relativismul poate să își facă din nou loc în cercul iubirii. Este un cerc care niciodată nu devine vicios deoarece centrul său se poate multiplica la infinit în funcție de persoana care îl marchează și care i se integrează. Fără îndoială că numai trupul ne mai ține aici, dar tot el este cel care ne mijlocește trecerea dincolo de limitarea lui. Corporalitatea fiind singurul suport al sinelui, al ieșirii din sine și al interiorizării celuilalt. Tocmai de aceea, cred că în mod foarte potrivit ne sugerezi că nu există o formă mai înaltă de spiritualizare decît trăirea iubirii în trup și aprinderea lui de flacăra sufletului. Mulțumesc de acest efort de purificare și de repunere a trupului în demnitatea lui: totdeauna corporală pentru că este în același timp de natură spirituală.

    Apreciază

    • Dragă Regis Roman
      Ca filosof și scriitor în același timp, tu ști foarte bine că pînă și în cazul tainei, de fapt, jocul dintre esoteric și exoteric este mai nuanțat. Accept, totuși, că nimic nu poate fi mărturisit pînă la capăt, chiar în cazul în care dezvăluirea este dorită în totalitatea ei.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s