Sandu Frunză despre mărțișorul literar de la Horia Bădescu pentru Irina Petraș

Standard

Afis-Horia-Badescu-Muzeul-de-Arta-Cluj”Erau acolo tomuri masive, zăcând de vechime ori răspândind în jur mirosul ațâțător de cerneală proaspătă, ascunzîndu-și trupurile scorojite ori mătăsoase între coperțile din piele maronie sau lucitoarele griuri ale pânzelor, erau fascicole elegante, subțiri, etalând discret sau obraznic esoterice vocabule latine, formule savante purtând girul unor celebre universități. Se clădeau în movile de o bizară și fermecătoare arhitectură, se lungeau ori îngenuncheau pieziș pe etajare, sprijinind discret făpturile obosite ale altora, se despuiau viclean, abia ridicîndu-și un colț de pagină, lăsând ochiului fascinația unor imagini sau semne matematice ori vorbe ciudate care chemau către pătimașe ascunzișuri”, scria Horia Bădescu în Zborul gâștei sălbatice[1]. Este un citat asupra căruia ne-a atras atenția, cu ocazia lansării cărții lui Horia Bădescu, doamna Irina Petraș. De atunci îl simt, uneori, cum mă urmărește în inima și mintea mea.

Pentru a vorbi de această preocupare a minții și inimii mele, nu mă voi opri în detaliu nici asupra lănsării de carte și nici asupra cărții. Așa cum arătam într-un mesaj pentru profesorul meu din copilărie, poetul Emil Bălăi, lansarea a fost o întîlnire cu un succes de public spectaculos. Trebuia să ne așteptăm că va fi ceva extraordinar, avînd în vedere invitații ce au fost rugați să cuvînteze la acest eveniment. Intervențiile au relevat nu numai polisemantismul mesajului cărții, ci și posibilitățile multiple de a o lectura. Astfel că Irina Petraș, președinta Filialei Uniunii Scriitorilor Cluj, ne-a dus pe latura esoterică, lirică, picturală și arhitecturală a cărții. Ioan Aurel Pop, Rectorul UBB, a relevat dimensiunea istorică, culturală și socială a romanului. A avut un discurs cu multă substanță, mobilizator și inspirațional. Cu erudiția și sensibilitatea sa, Andrea Hedeș a fost ca o perlă pusă la gîtul unei gîște salbatice. E o metaforă care poate părea nepotrivită, dar vă asigur că vrea să însemne ceva extrem de pozitiv în acest context. Vasile George Dâncu, editorul de la Școala Ardeleană, a fost pe cît de scurt pe atît de convingător în privința iubirii cu care cititorii îl înconjoară pe Horia Bădescu. A reușit să elimine orice ambiguitate din afirmația de altă dată a lui Liviu Petrescu, care ne atrăgea atenția că ”este una dintre cele mai frumoase povești de dragoste din literatura română contemporană”. De la Vasile George Dâncu încoace, e clar! Iubirea dintre Matei și Maria nu este altceva decît iubirea ce ne aduce pe noi cititorii într-o relație de reciprocitate cu Horia Bădescu. Lucian Kovacs Nastasă, directorul Muzeului de Artă și moderatorul întîlnirii, a fost simpatic, primitor și spiritual.

Dar nu despre atmosfera lansării vreau să relatez aici. Scriu aceste rînduri despre pasajul citat din Horia Bădescu cu dorința de a reîntoarce bucuria extrem de luminoasă a acestui text, ca pe un dar. Intenția mea este să ofer lumea acestui text ca pe un mărțișor creat de Horia Bădescu pe care eu doresc să îl ofer Irinei Petraș. Nu trebuie înțeles din acest gest nimic altceva decît că e posibil ca afirmația lui Nicolae Steinhardt, ”dăruind vei dobândi”, să fie adevărată. Cu toții acceptăm că nu știm niciodată cine este cel ce dăruiește și cine este cel care primește. Așadar, cel mai simplu este să facem din însăși existența noastră un dar. Poate în felul acesta, prin miracol, transgresiune sau contagiune viața celorlalți se va schimba cu fiecare îmbunătățire din viața noastră.

Am simțit nevoia să vorbesc de textul citat la început, deoarece citirea sa de către Irina Petraș cu ocazia lansării cărții lui Horea Bădescu mi-a produs o experiență de neuitat. Vibrația profundă a textului lecturat mi-a adus experiența fulgurantă a coborîrii minții în inimă și a pătrunderii în lumea fantasmelor mele o dată cu ea.

Una dintre aceste fantasme este cea a dorinței mele, de vreme îndelungată, de a avea un birou asemănător cu spațiul ce poate fi ghicit, doar în oglinda apei, din textul citat din romanul lui Horea Bădescu. Am avut senzația trăirii aievea a unui asemenea spațiu mental în biroul lui Moshe Idel de la Universitatea Ebraică din Ierusalim sau în cel de la Institutul Hartman, cu adevărat un birou de savant. Am sperat că voi avea și eu ca profesor la Universitatea mea un asemenea birou care să semene mai degrabă cu o bibliotecă rabinică decît cu un spațiu profesoral. Atunci cînd Facultatea mea a cumpărat spații noi, am început să visez cu ochii deschiși, dorind să primesc un loc pe care să îl umanizez cu cărți, ceea ce încă nu s-a întîmplat. Mai am răbdare. Și în ceea ce privește încăperea și mai ales am tot mai multă răbdare cu mine. Pînă atunci pot funcționa discret și liniștit în biroul elegant și confortabil pe care șeful de departament a decis să îl împartă cu mine. Uneori sînt tentat să cred că ceea ce doresc, de fapt, nu este un loc din lumea fizică ci mai degrabă un refugiu imaginar. Îmi permit, așadar, în fanteziile mele, să sper că voi avea cîndva un spațiu așa cum în termeni magici ar putea fi descris doar de talentata J. K. Rowling. Sau unul ce ar putea fi redat adecvat doar în termenii fascinației specifici lui C. S. Lewis. Nu știu, însă, dacă nu ar fi mai potrivit chiar unul care ar putea fi descris în temenii feminității absolute, așa cum se întîmplă la Horia Bădescu în paginile din care face parte și pasajul încă de la început citat.

O altă fantasmă a mea este cea care vizează o formă de relație spirituală cu cărțile prezente în viața mea. Încă de tînăr am utilizat în imaginarul meu elemente luate din gîndirea lui Platon sau Socrate, chiar dacă cu vremea am devenit mai kantian, iar azi mi se pare mai potrivit să fiu levinasian. Văzînd cum Horia Bădescu descrie cărțile folosind imaginea unor trupuri feminine care „se lungeau ori îngenuncheau pieziș pe etajare”, am realizat că niciodată nu m-am gîndit să relaționez cărțile cu metafore ale feminității. Întodeauna le-am pus sub semnul unui simbolism al androginului sau mai exact a tipului de împlinire spirituală revelat de acesta. Sub presiunea mitologiei descătușate de Platon, am conceput mereu relația mea cu cărțile ca o formă de căutare și împlinire mereu actuală și mereu amînată. O relație ce stă sub semnul unui dor cosmic ce trebuie trăit pînă la capăt și mereu reluat cu fiecare carte, într-un proces de refacere perpetuă a unei unități pe care numai cartea o poate media.

Dar probabil că asocierea cărții cu feminitatea ține de o înțelepciune la care, pentru a avea acces, mai am de așteptat. Din această perspectivă, nu am de gînd să pun în vreun fel la îndoială universul inițiatic construit de Horia Bădescu în cartea sa.

Sub semnul unei participări la o lume comună a simbolurilor și a materializării acestora, am ales acest citat din Horia Bădescu pentru a-l re-întoarce sub forma unui mărțișor pentru Irina Petraș. În același timp, aș dori să fie primit ca un mărțișor de către toți cei ce vor dori vreodată să răsfoiască romanul lui Horia Bădescu – Zborul gâștei sălbatice.

 

[1] Horia Bădescu, Zborul gâștei sălbatice, roman, ediția a II-a, necenzurată, (Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană, 2015), 39.

3 gânduri despre &8222;Sandu Frunză despre mărțișorul literar de la Horia Bădescu pentru Irina Petraș&8221;

  1. Emil Balai

    Despre iubirea care îl aduce pe cititor „într-o relaţie de reciprocitate” cu autorul pe care îl poartă în inima sa vorbesc şi eu în poezia „Există un când” scrisă spre sfârşitul lui noiembrie trecut:
    EXISTĂ UN CÂND

    Ziua când lumile din noi
    se-ntâlnesc
    e o fântână în timp
    prietenească, sprinţară…

    Vin, îngândurat,
    din tainicul ieri –
    Tu, dintr-un mâine fierbinte,
    de vară.

    Ne aplecăm
    peste prăpastia din cuvânt
    înfioraţi,
    ameţiţi de genune.

    Da, încă se poate:
    pentru fiecare există un când!

    Lumi se-ntâlnesc
    îngemănat fremătând
    şi iscă în inimi şi-n toate
    îndumnezeită minune.

    20.11.2015

    Emil BĂLĂI

    Apreciat de 1 persoană

    • Distinse Emil Bălăi,

      Am să stau dincolo de poezie, deși îmi place să mă însoțesc cu poeții. Cred că metafora fîntînii este cea care ar putea să redea, chiar dacă într-un mod destul de vag, amintirea pe care o am legat de ființa dumneavoastră simplă, bună, reconfortantă și vitală – așa cum știm că e apa fîntînilor, noi cei ce am avut șansa să mai bem și apă din fîntînă, chiar dacă acum ni se pare mai firesc să o luăm la pet de plastic sau direct de la robinet. Acest sentiment al fîntînii îl trăiesc ca pe un dar dumnezeiesc pe care vă mulțumesc că l-ați adus astăzi, aici. Cu ani în urmă, un suflet poetic mi-a semănat în minte cît de important este să ai ființă. Mă bucur azi să împărtășim religiozitatea acestei relații cu ființa.

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s