Sandu Frunză despre îndemnul de a trezi filosoful din tine

Standard

Elogiul drumului-Florea Lucaci final curbe.cdrTREZEȘTE FILOSOFUL DIN TINE! Acesta pare să fie mesajul subliminal pe care îl transmite conștiința generală a comunității Facebook. Trebuie să acceptăm că există o astfel de conștiință filosofică intersubiectivă, altfel ar fi complicat să explicăm de ce rețeaua pare să se orienteze aproape unanim spre cîteva moduri comune de comportament. Una dintre aceste manifestări vizează înclinația aproape naturală spre producerea, transmiterea și consumul de mesaje ce conțin frînturi de înțelepciune. Unele apar ca producții personale, altele ca citate din filosofia clasică sau contemporană, altele din diverși inițiați sau maeștri spirituali, sau unele aparțin unei noi generații de înțelepți care par să își transmită înțelepciunea direct comunității Facebook. Fie că sînt sau nu însoțite de imagini, textele de înțelepciune se adresează deopotrivă vederii și introspecției. Ele sînt construite ca niște medii ale comunicării în care să ne lăsăm absorbiți, dar în același timp să le putem și instrumentaliza pentru necesitatea de a umple cu sens și semnificație actele noastre cotidiene și proiecțiile pe care ni le facem pornind de la ceea ce sîntem și de la ceea ce bănuim că am putea să fim.

Atitudinile în fața acestui tip de înțelepciune sînt diverse: de la manifestarea aproape mecanică prin folosirea butonului like la nevoia de a împărtăși experiența proprie prin folosirea lui share pînă la utilizarea emoticoanelor cu stările lor ambigue, dar suficient de bine sugerate în registrul sensibilității. Aceste tipuri de trăiri sau de reflecții par să dea semnalul participării la un sens comun al condiției umane și la semnificațiile, cel mai adesea cu o conotație spirituală, ale existenței umane. E firesc să apără și reacțiile opuse, de respingere, îndeosebi prin comentarii în registru ironic, cu o bunăvoință ludică sau cu o manifestare de disconfort intelectual supralicitată. Comentariile negative găsesc un surplus de îndreptățire atunci cînd se întîmplă uneori că înțelepții care ne vorbesc în lumea virtuală fie propun o filosofie extrem de rudimentară, fie nu găsesc mijloacele adecvate comunicării publice.

Unei înclinații naturale spre asimilarea de frînturi de înțelepciune îi răspunde și cartea lui Florea Lucaci, Elogiul drumului. Aforisme, paradoxuri, jocuri de limbaj[1] apărută în colecția „Școala ardeleană de filosofie”. Reflecțiile filosofice adunate de-a lungul anilor de Florea Lucaci sînt transmise printr-un mediu clasic de comunicare, cel al cărții tipărite. Ele, însă, îndeplinesc un rol similar cu cel al efortului depus în mediul online. Mai mult, ele pot, oricînd, să fie preluate în mediul virtual și să fie transmise cu instrumentele specifice comunicării digitale. Dincolo de mediul de comunicare, în acest caz important este conținutul.

Florea Lucaci este un filosof cunoscut și recunoscut în mediile profesionale. Sînt convins că prin volumul de față el va intra și în conștiința publicului larg – care nu are o instrucție filosofică, dar are înclinații spre gîndirea de tip filosofic – iar recunoașterea din partea acestuia nu o să întîrzie să apară.

Dincolo de seducția pe care o exercită, Elogiul drumului are trei mari virtuți: 1) are meritul de a ne introduce în lumea ”jocului de cuvinte dintr-o zonă paradoxală, în care metafora dă culoare ideilor”; 2) ne integrează într-un exercițiu foarte special al regăsirii de sine în care „aforismele și cugetările sunt un fel aparte de reacție intelectuală, de reflex condiționat ca răspuns la strălucirea ideilor din marile opere studiate”; 3) are meritul de a ne face familiară o lume parcă uitată și aproape inaccesibilă, în care este vorba despre „modul de a gîndi al presocraticilor, de posibile replici date personajelor din teatrul de idei al lui Platon, de înțelegerea raționamentelor aristotelice, de provocările gîndirii kantiene și a subtilelor speculații hegeliene sau de tematizări ale filosofilor contemporani”.

Sîntem invitați, astfel, la o creștere sufletească prin asumarea reflexivă, prin interiorizarea interogațiilor, prin contemplarea luminii exterioare, care se îngemînează cu lumina gîndului, prin meditație și rugăciune, dar și prin analiză logică și raționament lucid. Metoda propusă de Florea Lucaci este aceea de a cultiva o artă a gîndirii care are la bază nevoia omului de filosofie. Ca logician, autorul cultivă convingerea că dincolo de delegarea sarcinilor, pe care o face posibilă dezvoltarea tehnologică, există ceva ce rămîne doar de competența omului: darul de a gîndi. Cred că legătura intimă dintre gîndire și existență este cea care poate explica, cel puțin fragmentar, nevoia de a participa la jocul nevinovat al consumului (niciodată excesiv) de înțelepciune. Jocul de-a filosofia nu este periculos. Poate fi încercat cu folos de toată lumea.

Cartea lui Florea Lucaci este o carte destinată celor ce doresc să se bucure de mîngîierile filosofiei. Dacă vei parcurge pasaje din cartea de față, sper că vei observa faptul că volumul lui Florea Lucaci are o forță magică extraordinară: Trezește filosoful din tine!

 

[1] Florea Lucaci, Elogiul drumului. Aforisme, paradoxuri, jocuri de limbaj, (Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană, 2016), cu o copertă foarte stilată semnată de Călin Lucaci.

Anunțuri

Sandu Frunză despre poetul Europei sîngerînde

Standard

coperta flore pop

Lacrima însîngerată a unei lumînări este, cred, cea mai bună metaforă a lumii pe care Flore Pop ne-o aduce în fața ochilor sufletului. El vorbește despre o lume frămîntată, aflată la margine de destin, iar ilustrațiile vin să adîncească și mai mult caracterul muribund al ființei interioare a acestei lumi și să-i întărească statutul de existență fantomatică. Poezia lui Flore Pop a pornit în lume „pipăind umbra lui Dumnezeu”, în timp ce poetul rostește „Iubi-Te-voi, Doamne” în proximitatea unei lumînări cu lumina sîngerîndă.

Avem în față o frîntură adecvată de imagine lirică postmodernă a Europei acestui început de mileniu exprimată de vocea poetului Flore Pop prin volumul Demonul amiezii și alte poeme[1], acompaniat fiind de ilustrațiile Andradei Damianovskaia. Este un alt demon decît cel al lui Andrew Solomon, chiar dacă au în comun cîteva trăsături de familie. Poate e semnificativ să amintim că Flore Pop este un echinoxist care ne-a mai curtat cu volumele Steaua de veghe (2000), Odihna scării (2011), Trezvia (2012), volume ce au fost bine primite de critici, de confrați și mai ales de către cititori. Volumul de față este însoțit de un excelent blurb semnat de Irina Petraș, din care îmi face mare plăcere să rețin că „Volumul debutează cu un larg desfășurat prolog-morală, înșiruire de versete scăpate de sub ritm și rimă, dezvrăjite, clipocind, sub incertitudini și încenușări în marginea ‘apocalipsei grăbite, de ocazie, de farsă’. Poemele care îi urmează sunt, în același ton al resemnării revoltate, exerciții de recuperare a unor frumuseți și noime date uitării…”

Deși Flore Pop nu amestecă preocupările sale poetice cu articolele, studiile și cărțíle sale de specialitate, cred că e bine să amintim că poetul e, în același timp, și un expert în domeniul juridic, mai ales în ceea ce privește dreptul european, are o bună pregătire în politologie și antropologie politică, e la el acasă în filosofia dreptului și în alte exprimări ale creației culturale. Astfel încît, Flore Pop reprezintă una dintre personalitățile speciale ce predau la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, aducînd acestei instituții un plus de expertiză, dar și o deschidere culturală de amplitudine.

Lumea pe care o construiește poetic Flore Pop nu este cea pe care teoreticienii ar putea să o pună azi sub semnul unui conflict al civilizațiilor, ci una a unei pseudo-apocalipse. Ea are la bază uitarea, camuflajul, indiferența, inadecvarea sau lipsa stării de veghe. O lume dezvrăjită pe care poetul o aduce în fața unei instanțe interioare la un fel de judecată a propriei conștiințe desfășurată ca și cum ar fi o judecată în fața lui Dumnezeu. Este motivul pentru care în poezia „Timpul demonului”, tipărită de autor sub forma unei clepsidre, ni se spune că „hîrtia / strigă a / neputință / și a oroare”. Deși starea apocaliptică este prezentă pe tot parcursul cărții, poetul nu are un ton apocaliptic deoarece sîntem doar la amiaza zilei judecății, lumea nu a ajuns în amurg și, prin urmare, sfîrșitul judecății este încă departe. Deși împletește foarte bine regimul nocturn cu cel diurn, registrul demonic cu cel angelic, strigătul de disperare cu liniștea rugăciunii, lumina cu întunericul dominat de diverse fantome, poetul își menține întreaga carte în lumina amiezii, în trecerea de la timpul demonului într-un așteptat timp al lui Dumnezeu.

Personajele acestei lumi sînt multiple. Unul dintre ele este cel al dezvrăjirii, în care accesul de partea cerului nu mai este posibil deoarece „nu avem acces / la ea pentru că ne-am născut fără aripi, sau ni le-au tăiat, din pură / prevenție, încă de la început.” Un alt personaj este cel al exilului în care sînt proiectate toate nostalgiile, astfel încît poetul relatează: „În praful drumului de la noi tot mai poți discerne ceva, dar acolo unde / au ei plan să adăsteze, doar pînzele dense, de mătase ori bumbac, și / și acelea umezite cu grijă, / dinainte, abia răspund nevoilor. La praful din cetăți. Duc cu ei gustul / timpului de aici și prăpastia amintirilor. Legătura de cimbru de / la pod, pe post de calendar sec în anotimpurile umede, / îmi arată clar destinul lor.” Cea mai expresivă prezență a acestui volum este „Hoțul de miere”, prezență proiectată de graficiană pe fundalul versului în care „Fumul face umbră între trup și suflet”. Textul împreună cu imaginea ne propun o construcție alegorică în care lumea în care trăim aduce la un loc jocul și enervarea, liniștea și angoasa, lumea pastelată care sîngerează prin toate rănile disperării ei. Un personaj de atmosferă este Paradisul, care ne așteaptă la capătul unei întrebări ce pare să nu aibă răspuns. Poetul se întreabă: „Atunci la ce bun să ne mai batem orbește pentru fiecare colț de deșert, / pentru fiecare loc de stat în picioare, ori cumpărînd neant / într-o băcănie?” Întregul efort ar putea fi justificat prin faptul că „la capăt de tot am putut vedea cum se arcuiește senină, la orizont, / lumina Împărăției.”

Între timp, optimismul poetului pare nespus de molipsitor. Întrebîndu-se în manieră postmodern-consumeristă: „‘Produse industriale’… suntem – ori mărci de noapte? / Ce altceva? Ori cine…?” Răspunde în ritmuri clasice, cu metafore familiare cum ar fi: „Suntem stelele vii ce fără mînie domnesc de-acum peste oameni și fapte”.

Mă opresc aici, înainte de a veni peste mine tristețea că nu am putut să vă transmit atît cît simțeam nevoia despre lumea plină de liniște și disperare în care locuiește ființa interioară a poetului ce ne-a adus în acest volum imaginea unei lumi occidentale însîngerate, situate (parcă) în afara jertfei și în afara speranței.

 

 

[1] Flore Pop, Demonul amiezii și alte poeme, Copertă și ilustrații de Andrada Damianovskaia, (Cluj-Napoca: Școala Ardeleană, 2016).

Sandu Frunză despre mit, magie și manipulare politică cu Nicu Gavriluță

Standard

gavriluta imagine_32483L-am rugat pe Nicu Gavriluță să îmi răspundă la cinci întrebări despre una dintre recentele sale cărți, Mit, magie și manipulare politică. Nicu Gavriluță este sociolog al religiilor, antropolog şi scriitor. Este membru al mai multor asociații profesionale și membru al Uniunii Scriitorilor din România. Decanul Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice de la Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza‘‘ din Iaşi este, printre altele, autorul a 12 volume de autor. Cărțile sale ne pun în față un gînditor rafinat, cu o înțelegere nuanțată și personală a ceea ce se întîmplă cu omul contemporan și lumea sa. Nicu Gavriluță s-a afirmat, prin lucrările sale și prin intervențiile sale publice, drept unul dintre cei mai semnificativi antropologi creștini contemporani.

Reflecțiile despre religie, politică și violență propuse de Nicu Gavriluță capătă o semnificație amplificată în contextul unor evenimente precum cele ce au avut loc în Turcia sau cele de la Nisa din Franța, chiar dacă ele nu fac parte din discuția în jurul cărții. Fiecare dintre aceste evenimente ne arată cîte o frîntură despre consecințele greu explorabile ale abundenței prezenței religiosului în spațiul public și mai ales în sfera ideologică. Așa cum putem deduce din cartea lui Nicu Gavriluță, nu prezența religiei în lumea omului postmodern, ci activismul și radicalismul religios sînt una dintre resursele importante ale prezenței negative a religiei în spațiul public. De exemplu, faptul că extremismul religios se manifestă din ce în ce mai pregnant este o consecință a acestei prezențe accentuate a religiei în contextul global al resurgenței religiosului în spațiul ideologic.

Un exemplu pentru ceea ce ar putea să urmeze pentru omul occidental ar putea fi oferit de situația din ultimii ani a Israelului. Am putea să ne trezim la un moment dat că, sub aspectul manifestării violenței motivată religios, Franța este noul Israel. Am putea să ne așteptăm ca evenimentele din Franța să fie centrul unor acțiuni repetate în Europa perioadei următoare. Aceste acțiuni ar putea să cuprindă manifestările de ultimă oră ale utilizării mașinilor ca un vehicul al terorii și mai apoi să treacă spre acțiunile individuale ale unor tineri care utilizează cuțitul pentru a ataca alți tineri de vîrsta lor. Avem deja acest tip de comportament în Israel și nu este exclus ca el să îi inspire și pe tinerii extremiști europeni. Magia terorismului și manipularea politică a religiei se bazează inclusiv pe acest fenomen al contagiunii.

Însă, dincolo de ceea ce eu aș putea pune sub semnul unui imaginar sumbru, vă invit să citiți aici răspunsurile pe care mi le-a oferit Nicu Gavriluță la întrebările legate de cartea sa:

1.

În recenta carte Mit, magie și manipulare politică[1] aduci cîteva teme din preocupările tale academice, de cercetare și jurnalistice. Aș dori să ne spui: ce semnificație mai pot avea mitul și magia într-o cultură care, pe de o parte este creștină, deci presupunem că este eliberată de mituri, magie și eresuri, iar pe de altă parte este seculară, deci presupunem că este eliberată de sub apăsarea pe care ar putea-o aduce prezența valorilor religioase, a gîndirii dogmatice, a  valorilor alimentate de forțe spirituale sau de ființe invizibile.

Faptul că o cultură creştină sau seculară este eliberată de mituri, magie şi eresuri este o confortabilă prejudecată pentru cei cu gândire leneşă. În Europa de Est şi, mai ales, în România miturile supravieţuiesc la nivelul mentalului social, în universul nostru oniric, în fantezii, creaţii, reprezentări. Aici nu am avut războaie religioase, convertiri forţate, Inchiziţie, terorism scolastic etc. Am avut şi avem ,,creştinism cosmic‘‘ (Mircea Eliade). Imaginile şi reprezentările noastre literare, ştiinţifice, politice sunt saturate de mituri camuflate, de practici magice postmoderne (în sensul dat de Culianu). Cât despre eresuri şi superstiţii, susţin doar că cea mai mare superstiţie a noastră este aceea de a crede că nu avem nicio superstiţie… Semnificaţiile miturilor, magiei, eresurilor trimit la ,,universul nocturn‘‘ al fiinţei umane (Gilbert Durand), la fascinanta ,,componentă iraţională‘‘ a naturii noastre capricioase (Umberto Eco). Le pot detalia pe cele din cartea mea…

2.

Avînd în vedere reflecțiile socio-antropologice pe care le propui, aș dori să ne spui ce crezi cu privire la mișcările de renaștere spirituală de azi, la motivația socială și politică a dezvoltării lor, care sînt resursele religioase pe care le pun în valoare?

Aculturaţia creştinism/păgânism a lăsat urme adânci în timp. O religie dominantă, puternică, deseori excesiv de instituţionalizată şi avidă de a-şi camufla componenta mistică, spirituală, ajunge la un moment dat în criză. Înţeleg criza drept o etapă capitală din celebrul scenariu descensus ad inferos pe care-l traversează acum creştinismul şi societatea occidentală, în mod special cea europeană. Renasc mişcări spirituale în ţările scandinave aducând în prim plan ritualurile vikingilor; se diversifică neaşteptat mişcarea New Age, în special sub forma mişcărilor ecologiste, de apărare a naturii şi de promovare a Drepturilor Pământului; creşte spectaculos în America Latină numărul convertiţilor la mişcările penticostale şi evanghelice; sunt reactivate tehnici yoga în penitenciare, spitale şi firme occidentale. Yoga se mută din ashram-ul himalayan în saloanele actorilor şi sportivilor americani… Motivaţia socială este cea a creşterii coeziunii grupurilor, a cultivării unui puternic sentiment de apartenenţă la grup, a integrării într-un grup religios numeros care asigură protecţie, securitate, bani, venituri, servicii etc. Politica a speculat dintotdeauna sensibilitatea oamenilor faţă de cele religioase. Sacrul este consubstanţial fiinţei umane (Mircea Eliade), aşa că poate fi oricând manipulat în folosul cauzei. Doar un exemplu: Georges Bush câştigă alegerile cu ajutorul protestanţilor americani, extrem de bine implicaţi social. Resursele religioase puse în joc sunt cele axiologice (necesare vieţuirii civilizate) şi, mai ales, cele eschatologice (trimiţând la ,,timpul‘‘ de după timp, adică la mântuire sau la eliberarea spiritului de captivitatea destinală a trupului).

3.

Una dintre temele de mare actualitate discutate în Mit, magie și manipulare politică este cea a terorismului. Am văzut în carte că te preocupa terorismul în context românesc cu privire la evenimentele din România lui decembrie 1989. Încă îi mai căutăm și azi pe teroriștii de atunci și nu îi găsim. Crezi că există posibilitatea ca în noul context internațional, al violenței și al terorii manifestate ca fenomene globale, să avem acte teroriste motivate religios și pe teritoriul României? Din ce zonă ar putea să vină și căror provocări ar putea să se datoreze manifestrea lor?

Terorismul și violența, deseori motivate religios, au devenit fenomene globale, așa cum foarte bine ai arătat. Nu este deloc exclus să avem acte de terorism și pe teritoriul României. Facem parte din UE și NATO. Am trimis trupe în Irak și Afganistan. Al Qaeda și Statul Islamic ne au pe listele lor negre, dar nu cred că suntem cap de listă. Serviciile secrete știu mai bine. Cert este că întâlnirea noastră cu Islamul (autentic sau trădat în substanța lui metafizică și soteriologică) este iminentă. Pe termen mediu și lung, soluția este cea culturală și educativă. Ea presupune cunoașterea profundă a mentalității musulmane și acceptarea Celuilalt. Din fericire, zona Dobrogei oferă un admirabil model social de conviețuire a noastră cu alteritatea islamică. Însă, cei care ne vor provoca în viitor sunt jihadiștii, promotorii unei interpretări literare a Coranului și a multor idei de bază din mistica musulmană.

4.

M-am obișnuit în lucrările tale (și am început să le predau studenților și eu după această schemă a distincțiilor), cu distincția dintre cultura clasică, cultura modernă și cultura de masă. Crezi că dezvoltarea fundamentalismului religios și a terorismului religios ar fi fost posibilă în afara dezvoltării culturii de masă creată și potențată de mass-media?

Răspunsul este da. De ce? Pentru că liderii religioși și militari ai teroriștilor sunt, deseori, foarte ingenioși și creativi. Unii sunt școliți în institute și universități occidentale. Pot să livreze discret și eficient teroarea și moartea pe inedite și spectaculoase căi. Nu este cazul să exemplificăm. Cert este faptul că mass-media și cultura de masă îi ajută enorm. Se subînțelege că nu cele două sunt vinovate de amploarea fundamentalismului religios și de dramele provocate de terorism.

5.

Având în vedere cartea Mit, magie și manipulare politică, dar și alte lucrări ale tale, aș dori să te întreb: la ce ar trebui să ne așteptăm în privința relațiilor dintre religie și politică? Viitorul o să ne aducă o colaborare a acestora sau mai degrabă o separare reală a lor? Există o incompatibilitate între manifestarea puterii politice și exercitarea puterii eclesiatice în societatea democratică post-modernă?

Răspund pe rând. Relațiile religie-politică în viitor se vor complica în Occidentul european și american. Cauzele sunt, printre altele, creșterea populației musulmane din Europa și organizarea ei în partide politice; diversificarea minorităților religioase orientale din SUA și, în timp, din Europa; slăbirea autorității instituționale a creștinismului catolic și protestant de pe o bună parte a bătrânului continent; înmulțirea  numărului de mișcări de contestare a UE, alimentate de străvechi credințe religioase și de mitologii precreștine frecvent revigorate. Politica și religia vor colabora și, ca de fiecare dată în istorie, religia va fi compromisă, iar ,,homo religiosus‘‘ va pierde din credibilitate. Numai că, așa cum am mai spus, sacrul fiind consubstanțial ființei umane (Mircea Eliade), unele ipostaze viitoare ale religiei sunt greu de anticipat acum. Pe de altă parte, eu nu văd o incompatibilitate între manifestarea puterii politice și exercitarea puterii ecleziastice. Condiția este ca între cele două să existe o ,,cooperare distinctă”.

 

[1] Nicu Gavriluță, Mit, magie și manipulare politică, (Iași: Editura Insitutul European, 2015).