Sandu Frunză despre secularizare și fundamentalism religios

Standard

coperta I fundamentalismMediatizarea excesivă a manifestărilor fanatismului religios ne face să credem că lumea actuală este dominată de o revenire în forță, generalizată, a manifestărilor violente ale religiei în plan global. Este o modalitate de privire a fenomenului religios, comodă și în același timp incitantă, pe care o adoptă atît difuzorii de conținuturi media cît și cei ce le receptează și le fac parte a viziunii lor despre lumea actuală. Intervine aici o un fel de comoditate a gîndirii. Ea ne împiedică să facem un pas mai departe și să izolăm fenomenul violenței practicat de grupuri fundamentaliste din diverse religii – cu teologia politică particulară și cu diverse forme și grade ale violenței pe care le practică –  de viața spirituală și de  cultura și civilizația construită pe viziunile religioase de la care acestea se revendică. Pentru a începe să înțelegem ce se întîmplă cu religiile astăzi, ar trebui să facem un efort de a nu identifica idealul teocratic, politicile antioccidentale  și de expansiune teritorială ale Daesch cu întregul Islam, idealul etnic, biblic și politic  al Gush Emunim cu Iudaismul sau idealurile biopolitice ale Army of God cu Creștinismul american. Iar exemplele de acest gen pot fi reperate și izolate în cadrul tuturor religiilor. Astfel de clarificări sînt cerute de nevoia de conviețuire și de dezvoltare a dialogului interconfesional și interreligios. Ele devin posibile doar din perspectiva unei culturi a dialogului, a toleranței și pluralismului pe care o face posibilă laicitatea occidentală.

După ce am dat like unor afirmații cu privire la secularizare, făcute de Horia-Roman Patapievici, un amic (cititor constant al textelor mele) m-a sunat să îmi spună că e o nebunie ceea ce afirmă Patapievici. Avea în vedere faptul că filosoful stabilește o conexiune strînsă între Creștinism și tiparele societății moderne seculare. I-am amintit amicului meu că și eu susțin în ultimii ani o perspectivă asemănătoare, că există un trend semnificativ printre cercetătorii fenomenului religios care consideră cel puțin rezonabilă și întemeiată o astfel de interpretare. Amicul meu a vrut să fie curtenitor și să mă scutească pe mine de orice asociere cu evaluarea sa negativă și mi-a răspuns că în timp ce eu propun interpretări echilibrate, Patapievici  are în mod obișnuit o argumentație exagerată.

Nu scriu aceste rînduri pentru a lua apărarea lui Horia-Roman Patapievici, ci mai degrabă pentru a-i da dreptate în problema adusă în discuție. Așa cum afirmă în materialul publicat, relația strînsă dintre Creștinism, secularizare și modernitate  „este un fapt care specialiștilor le este cunoscut, în grade diferite, dar în orice caz, în opinia publică, ceea ce s-a impus este viziunea celor care în secolul 18 își spuneau „Les Philosophes”, „Filosofii”, Voltaire, Diderot, pentru care modernitatea este în divorț față de creștinism”.[1] Putem înțelege de aici că există cel puțin două modalități de a privi secularizarea: una care o situează în proximitatea religiei și o alta care o pune în strînsă legătură cu opțiunile ateiste. H.-R. Patapievici are meritul de a sublinia faptul că în dezbaterea actuală asupra temei secularizării prevalează explicațiile unilaterale ce conduc secularizarea pe terenul respingerii religiei. Spre deosebire de această interpretare avem la îndemînă și posibilitatea de a situa secularizarea în vecinătatea religiei sau chiar în interiorul Creștinismului.

Am spus și altă dată că, din punctul meu de vedere, laicitatea este cel mai frumos dar pe care Creștinismul l-a făcut Europei și lumii occidentale în general. Așadar, am toate premisele unei bune aprecieri a afirmațiilor lui Horia-Roman Patapievici potrivit cărora Creștinismul este cel ce face posibilă laicitatea occidentală. Așa cum știm, lumea occidentală a fost clădită pe valorile iudaice și cele creștine aflate într-o permanentă interferență cu culturile antichității clasice, îndeosebi cea greacă și cea romană, dar nu numai. De-a lungul istoriei, Creștinismul a conviețuit și a interferat, în variate moduri, cu diverse culturi. Întotdeauna cultura și civilizația occidentală au ieșit îmbogățite din aceste contacte, confruntări și întîlniri. Din toate crizele pe care le-a trăit, Creștinismul a ieșit întărit. O dată cu modernitatea sesizăm apariția unui fenomen în aparență nou, dar care este un fenomen în logica internă a dezvoltării Creștinismului: apariția unui sistem cultural în care valorile creștine sînt golite de conținutul lor teologic și puse la lucru prin conținuturile lor culturale. Este vorba de modernitatea occidentală, care s-a dezvoltat pînă la formele pe care le cunoaștem astăzi. Aceasta nu coincide cu o alungare a religiei creștine sau cu o erodare sau dispariție a ei, ci cu crearea unui nou cadru de manifestare într-un cîmp simbolic al pluralismului religios. Unul dintre aspectele definitorii ale acestei noi dezvoltări culturale are în vedere secularizarea guvernării.

Această contribuție a Creștinismului la dezvoltarea occidentului, foarte bine sintetizată de H.-R. Patapievici, trebuie pusă în valoare cu un efort sporit în condițiile intensificării fanatismului religios și a multiplicării mișcărilor fundamentaliste. Acest sistem al guvernării are în vedere faptul că ea nu se mai întemeiază nici pe un corpus de texte revelate, nici pe principiile puse la dispoziție de diferite teologii, ci pe tradiția culturii laice occidentale. În acest fel sesizăm că au prioritate principii cum ar fi cele legate: de despărțirea statului de biserică și a puterii religioase de puterea politică; de faptul că legislația, sistemul juridic, nu se mai întemeiază pe principii religioase sau pe cele ale unei teologii morale; de faptul că religia, formulările din morala teologică, nu mai constituie o sursă ce alimentează formulările consituționale; de faptul că valorile religioase sînt resemnificate din perspectiva culturii laice atunci cînd ele servesc la construcția instituțională ori atunci cînd sînt așezate la baza formulării de politici publice; și alte cîteva lucruri din aceeași familie de prevederi. Statul de drept se fundamentează pe o etică laică, singura bază reală pentru asigurarea pluralismului religios, a libertății religioase și a valorizării religiei ca un izvor al vieții bune și al spiritualității autentice.

Valoarea laicității occidentale este bine surprinsă în afirmația lui H.-R. Patapievici: „Modernitatea este produsul creștinismului și dovada evidentă este că modernitatea nu a apărut decât în solul creștinismului”.[2] Pornind de aici ar trebui să afirmăm și rolul important pe care Creștinismul trebuie să îl aibă în protejarea și afirmarea valorilor laicității occidentale.

Avînd în vedere că grupurile și mișcările religioase realizează, adesea, un asalt asupra modernității laice occidentale, Creștinismul trebuie să fie cea mai convingătoare voce împotriva fundamentalismului creștin. Totodată, Islamul ar trebui să fie o voce ce se diferențiază în raport cu cea a grupurilor și mișcărilor islamiste, așa cum toate celelalte religii ar trebui să fie primele ce se distanțează în raport cu mișcările și acțiunile fundamentalismului religios, în manifestările sale particulare.

 

 

[1] H.R. Patapievici, Creștinismul e la originea separării puterilor în stat și a modernității, http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/h-r-patapievici-crestinismul-e-la-orginea-separarii-puterilor-in-stat-si-a-modernitatii/, preluat după DIGI24 http://www.digi24.ro/emisiuni/impartial/impartial-28-iunie-2015-409501

[2] H.R. Patapievici, Creștinismul e la originea separării puterilor în stat și a modernității, http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/h-r-patapievici-crestinismul-e-la-orginea-separarii-puterilor-in-stat-si-a-modernitatii/, preluat după DIGI24 http://www.digi24.ro/emisiuni/impartial/impartial-28-iunie-2015-409501

Reclame

Sandu Frunză despre moartea unui om de cultură

Standard

coperta-bhribMoartea unui om de cultură. Am primit-o cu bucurie. Niciodată nu am mai fost bucuros la întîlnirea cu moartea. În fața morții celorlalți rămîn mereu într-o stare de necuvîntare și dezintegrare totală, în ciuda faptului că, în alte situații, pot oricînd să vorbesc despre îngemănarea vieții și a morții, despre forme ale identității dintre iubire și moarte sau despre moartea ca formă a iubirii, despre modul în care moartea luminează sensul vieții noastre cu lumina sa suprafirească, transcendentă, despre moarte ca șansă a devenirii personale în orizontul infinitului și despre multe alte povești ale morții. Această trăire a unei dezontologizări în fața morții celorlalți este, probabil, legată de constatările filosofilor ce încearcă să ne convingă că nu putem avea experiența propriei noastre morți, ci avem doar o experiență a morții mijlocită, mereu mediată de ceilalți.

Cu Moartea unui om de cultură[1] am avut un alt tip de experiență, una culturală. Ea mi-a fost propusă ca un dar de unul dintre amicii mei. M-am prins repede în acest joc cu moartea deoarece mi-a plăcut mult ca idee de marketing. Chiar mi-a apărut ca o strălucită idee de comunicare comercială. Este vorba de cîteva cărți de povești scrise de autorii Tritonic, publicate în format de buzunar, potrivite pentru a fi purtate în gentuța personală (așa cum se întîmplă mereu că fiecare dintre noi are în gentuța sa cîte o carte, de citit în nu se știe ce momente neidentificate). Ele se vînd la Libraria Editurii Tritonic împreună cu o cafea la costul total de 5 lei. Nu am trăit satisfacția de a fi victima unui asemenea procedeu de pomovare a cărții în librărie. Amicul meu a băut el cafeaua și mi-a adus mie plăcerea de a citi povestea despre Moartea unui om de cultură, așa cum este ea relatată de cunoscutul scriitor și editor Bogdan Hrib.

Cartea are în centrul ei dorința de a identifica mobilul unei crime. O crimă ce se desfășoară sub ochii publicului, în timpul unei lansări de carte. Spre finalul lansării, Editorul scoate un pistol și îl împușcă pe autor. Mai departe, cititorul este orientat spre identificarea motivației ce stă la baza unui asemenea gest neobișnuit.

Lectura cărții îți procură o experiență liniștită și plăcută, ca o scurtă plimbare de dimineață în răsăritul soarelui de vară. La lectura cărții este posibil ca editorii să rîdă pe sub mustăță și să trăiască la nivelul imaginarului lor ascuns experiențe similare în care ar fi dorit, dar din fericire nu și-au îndeplinit dorința, de a-l omorî pe un autor exagerat de pretențios și de indolent, sîcîitor și mereu problematic; autorii vor rîde cu satisfacție deoarece ambiguitatea uciderii în final a autorului-editor ne aduce imaginea reconfortantă de „liniște și întuneric”. Cu siguranță cititorii obișnuiți vor fi cei cîștigați, în cea mai mare măsură, deoarece vor putea reface, lăsîndu-se pătrunși de frumusețea și simplitatea scriiturii, o experiență ironică a morții, pe care sigur nu vor avea ocazia să o înțeleagă o dată cu propria lor moarte. Doar acum este momentul cel mai potrivit pentru a descifra Moartea unui om de cultură și mă bucur să vă pot îndemna să porniți în căutarea deslușirii ei.

[1] Bogdan Hrib, Moartea unui om de cultură, (București: Editura Tritonic, 2016).