Sandu Frunză despre conștiința simbolică și transfigurarea lumii

Standard

icoana-vita-de-vie

Începutul unui nou an ne orientează spre semnificațiile antropologice ultime ale existenței și spre nevoia reînnoirii surselor de sens ale vieții. În atmosfera sărbătorilor avem tentația firească de a trăi viața într-o manieră epidermică, bazată pe plăcerile imediate și pe consum. Însă, omul postmodern nu este în mai mică măsură preocupat de așezarea sa pe calea unei căutări a sensului actelor sale cotidiene și a împodobirii spirituale a vieții sale de zi cu zi. O dată cu sărbătorile resimțim cu mai multă intensitate o dedublare a alegerilor noastre. Pe de o parte, simțim că plăcerea și bucuriile imediate fac parte din ingredientele obligatorii ale sărbătorii. Iar pe de altă parte, reverberează în noi, cu intensitate diferită, în funcție de fiecare persoană, nevoia de a explora un registru mai profund, cel al vieții interioare, al sensului lumii și al realității ultime. Am putea spune că sărbătoarea ne pune în situația de a pendula între o promisiune paradisiacă, așa cum este ea descrisă în mitologia consumeristă descrisă de Jean Baudrillard, și certitudinile pe care ni le oferă discursul tradiției religioase din care facem parte.

O călătorie spirituală spre sensul ultim al existenței umane am identificat în cuvintele lui Dumitru Stăniloae –  „Toate filosofiile care nu știu decît de lumea aceasta, n-au nici o logică” – cuvinte utilizate de Dumitru Megheșan ca text pentru coperta a patra a cărții sale despre Iisus Hristos – sensul vieții umane.[1] Cei care sînt familiarizați cu gîndirea Părintelui Stăniloae vor sesiza, încă de la prima întîlnire cu această carte, două aspecte. Pe de o parte, volumul propus de teologul orădean relevă că autorul este un continuator al gîndirii Părintelui Stăniloae, lăsîndu-se fascinat de abordarea sa patristică. Iar pe de altă parte, în ciuda caracterului introductiv, lucrarea sa ne aduce o biografie a lui Dumnezeu, gîndită din perspectiva trăirii unei conștiințe simbolice a lumii. Există aici o permanentă încercare de a ni se oferi o comunicare a tradiției și o deschidere în care cititorul se poate situa, cu propria sa conștiință intersubiectivă, într-un act deopotrivă al comunicării și al trăirii, adică al comuniunii.

De altfel, această conștiință simbolică a lumii este un dat ce ține de vocația biblică a ființei umane. O putem sesiza încă din textele Bibliei ebraice (TaNaKh), înainte de construcția simbolică a lumii oferită de filosofia greacă (cu dedublarea propusă de prezența unei structuri simbolice a lumii ce și-a găsit formularea cea mai înală în perspectiva platonismului asupra existenței și cunoașterii). Conștiința biblică ne oferă imaginea unei lumi care are ca izvor al tuturor semnificațiilor o realitate transmundană la care participă și pe care o aduce în permanență în existență ca un mod firesc de a trăi al ființei umane. În felul acesta, lumea omului și lumea lui Dumnezeu se manifestă ca o singură lume. Dimensiunea suprasensibilă și realitatea lumii materiale sînt elemente ale unei construcții unice în care cerul și pămîntul, divinul și umanul se află într-o permanentă interdepedență și armonie. Există un fel de condiționare interioară reciprocă în care sacrul și pofanul se întrepătrund.

Putem să ne amintim aici ideea de „pămînt al făgăduinței”, care ne arată că aceste structuri de comunicare și trăire au în vedere, pe de o parte, un ideal, iar pe de altă parte, ceva foarte concret și material. Ea presupune o promisiune divină, dar și o realitate morală, cea a înfăptuirii unui act de dreptate în care poporului ales îi este destinat un anumit teritoriu. În felul acesta, avem registrul unui proiect divin și al unei așezări în care lumea concretă devine un centru simbolic al prezenței divine și al realizării voinței sale. Numai despărțirea de o perspectivă simbolică asupra pămîntului făgăduinței poate să facă loc unor decizii politice în care evreilor să le fie negată legătura cu pămîntul predestinat poporului ales. Doar eludarea conștiinței biblice poate să ducă la o decizie politică privind refuzul oricăror revendicări evreiești cu privire la moștenirea culturală, istorică și teritorială privitoare la locurile sacre ale iudaismului. Iar în favoarea sau împotriva unei conexiuni cu această moștenire simbolică pare să intervină un tip de decizii ideologice ce nu se reduc la o simplă dispută hermeneutică ce privește modul de interpretare a textelor sacre și modul de asumare existențială a unei conștiințe biblice în înțelegerea lumii. Însă, ceea ce doresc să subliniez aici nu sînt intruziunile ideologice, ci faptul că unul dintre elementele ce a asigurat continuitatea, unitatea și supraviețuirea poporului evreu de pretutindeni a fost această conștiință simbolică a unei lumi făgăduite de divinitate printr-un legămînt pe care îl valorizăm pînă astăzi sub forma monoteismului etic. Pămîntul făgăduinței este o construcție simbolică în care imaginarul și realitatea devin o emoție unică, indiferent de faptul că este vorba de evreii religioși sau cei laicizați. Logica funcționării unei asemenea structuri simbolice are la bază o filosofie în care toate lucrurile din existența imediată au o rațiune întemeietoare transmudană, ele devin semnificative prin participarea la lumea de dincolo de lume, la realitatea pe care o concepem ca fiind supra-existențială. Această întemeiere este, în acest caz, una prin excelență culturală și are un rol principal în sedimentarea, configurarea  și menținerea unei identități comunitare.

Această viziune biblică ajunge să capete o conotație mai extinsă o dată cu viziunea biblică a Noului Testament. Creștinismul nu anulează viziunea biblică anterioară, ci aduce un element de noutate, care duce la o dezvoltare a conștiinței biblice într-un alt orizont existențial. Așa cum afirma Franz Rosenzweig, Iudaismul și Creștinismul sînt, deopotrivă, religii ce stau sub semnul adevărului, fără de care nu se poate construi o viață modelată pe valorile monoteismului etic.

Din punct de vedere creștin, între Tora și Evanghelii nu este o ruptură, ci mai degrabă o continuitate, cu toate diferențele ce le aduce noua religie. În ceea ce privește discuția noastră, spre deosebire de Biblia ebraică, în Biblia creștină se produce o extindere a simbolismului pămîntului făgăduinței la întreaga creație. Nu mai avem aici granițe teritoriale deoarece pămîntul făgăduinței este întreaga lume creată și destinată omului. Putem înțelege modul în care este concepută această extrapolare în Creștinism dacă pătrundem afimația făcută de Dumitru Megheșan încă de la începutul cărții sale Iisus Hristos – sensul vieții umane: „Sfântul Ioan identifică încă de la începutul Evangheliei sale că Logosul divin sau Rațiunea divină supremă este Fiul lui Dumnezeu prin Care s-au creat toate”. Mai mult decît atît, autorul ne explică faptul că „Felul cum Logosul divin acționează în creație este determinat în mod special de legătura directă dintre El, ca Rațiune supremă cosmică, prezentă în creație și rațiunile  sau logoi-urile care compun lumea. Această legătură arată că Fiul lui Dumnezeu, ca Logos divin, este prezent în creație … Fără o raționalitate specială, materia și-ar pierde din proprietățile ei privind existența, dezvoltarea și înaintarea spre țelul final care este iluminarea și transfigurarea sa”.[2]

Logosul divin, identificat cu Cuvîntul lui Dumnezeu, are o funcție de restaurare a omului și a întregii creații. Este vorba aici de o dinamică divină în care Dumnezeu pătrunde în creație pentru a face din ea o parte a viețuirii în Dumnezeu. Acest tip de prezență nu conduce la panteism, ci la o reconfigurare a dimensiunii simbolice a întregii creații, privită de acum prin lumina Logosului divin.[3] Așa cum ne sugerează teologul în paginile referitoare la prezența lui Iisus în Vechiul Testament, această funcție a Cuvîntului lui Dumnezeu este o permanență biblică, deși ea devine vizibilă doar o dată cu întruparea lui Dumnezeu în istorie. Ivirea în lume a prezenței divine se realizarea prin nașterea sa ca om ce recuprează în ființa sa nu numai întreaga natură umană, nu numai dimensiunea profetică și vocația liturgică a omului, ci și dimensiunea teandrică a iubirii. Această iubire este una restauratoare și vizează un proces dinamic de restaurare și îndumnezeire a omului. Asumarea unei conștiințe teandrice a lumii este esențială în acest proces. Așa cum putem citi în cartea teologului orădean: „Dimeniunea logosică a spațiului nu o putem despărți de progresul duhovnicesc de îndumnezeire al omului și de sfințirea și transfigurarea creației, ci este tocmai urmarea acesteia.”[4] Pentru autor, orice interpretare are o logică numai dacă se circumscrie unei logici a Logosului.

Avem aici o filosofie teandrică (o filosofie ce pune sub semnul unității și diferenței divinul și umanul) pe baza căreia se construiește cultura unei comunități în care individul funcționează ca un principiu creator. El asumă funcția Logosului divin prin actualizarea lui continuă în viața sa cotidiană. În felul acesta se relativizează ruptura dintre sacru și profan. Ea este prezentă în forma nouă a unificării sub semnul unei conștiințe simbolice a lumii. Este vorba aici de o conștiință individuală ce se manifestă ca o putere personală în interiorul unei comunități religioase supusă unei dinamici istorice în care prezența lui Dumnezeu este cea care dă semnificațiile ultime ale sensului existenței. Chiar în condițiile unei societăți laicizate cum este cea în care citim cartea lui Dumitru Megheșan, structurile profunde ale Creștinismului, asimilate de cultura occidentală, ne păstrează locul într-o lume în care sensul vieții spirituale este nealterat. Ea trebuie doar recuperată de fiecare în viața sa personală. Forța unei asemenea restaurări este oferită, pe de o parte, de „atracția irezistibilă pe care Logosul divin o exercită asupra creaturilor și implicit asupra omului”, pe de altă parte, ea presupune „răspunsul acestora prin progresul duhovnicesc și eshatologic pe această „scară cerească” asemenea unei liturgii fără de sfârșit”.[5] Aceasta nu contrazice nicidecum dezideratul anagajării personale în viața comunității ce stă sub semnul despărțirii celor două împărății: cea politică, a cezarului și cea spirituală, a lui Dumnezeu – chiar dacă ele sînt parte a unei lumi cu o sursă unică de semnificații.

Fiind destinată studenților teologi, preoților și publicului larg interesat de probleme hristologice, cartea lui Dumitru Megheșan tratează dimensiunile clasice ale temei abordate. De remarcat sînt elementele de teologie comparată prin care e pusă în valoare interpretarea ortodoxă prin instrumentalizarea interpretărilor din lumea catolică și cea protestantă pe temele vizate. Unul dintre meritele autorului în tratarea temelor clasice ale hristologiei este de a le aduce într-o lumină nouă, cea a tradiției de interpretare pe linia prezenței Logosului divin ca  structură informațională ce modelează, luminează și transfigurează întreaga creație.

[1] Dumitru Megheșan, Iisus Hristos – sensul vieții umane, (Oradea: Editura Universității din Oradea, 2016).

[2] Dumitru Megheșan, Iisus Hristos – sensul vieții umane, (Oradea: Editura Universității din Oradea, 2016), 8.

[3] „Iisus Hristos, ca Lumină a lumii, luminează creatura Sa ca fiecare din noi să devenim o lumină. Așa înțelegem să ne împlinim viața în istoria pe care Iisus Hristos a ridicat-o la un nou nivel de iluminare”, scrie Dumitru Megheșan în Iisus Hristos – sensul vieții umane, (Oradea: Editura Universității din Oradea, 2016), 77.

[4] Dumitru Megheșan, Iisus Hristos – sensul vieții umane, (Oradea: Editura Universității din Oradea, 2016), 188.

[5] Dumitru Megheșan, Iisus Hristos – sensul vieții umane, (Oradea: Editura Universității din Oradea, 2016), 187.

Reclame

Sandu Frunză despre comunicare și management centrat pe valori etice

Standard

antonio-sandu

Avem încredere în faptul că etica muncii îi determină pe profesioniștii din administrația publică să acționeze în vederea realizării binelui public și al binelui fiecărui membru al comunității în parte. Chiar dacă uneori realitatea ne contrazice, avem proiecția ideală a locuitorului cetății tratat ca un bun cetățean și respectat în unicitatea și diversitatea sa. În relația noastră cu autoritatea publică, cu instituțiile publice și mai ales cu personalul ce oferă servicii publice avem un nivel ridicat de încredere și așteptare în ceea ce privește comunicarea etică și eficientă.

În lucrarea sa Relații publice și comunicare pentru administrația publică, Antonio Sandu relevă faptul că valoarea etică a încrederii „legitimează procesul de comunicare, rolul comunicatorului instituțional fiind, printre altele, acela de a construi încrederea publică în interiorul și la nivelul instituției publice”.[1] Practicile etice sînt parte a statutului profesional al comunicatorilor și mai ales a celor ce ocupă poziții de relații publice. Nu ne referim aici la serviciile de relații cu publicul (deși aceștia sînt foarte importanți), ci la comunicatori. Cei din urmă se constituie ca un model profesional în care etica este parte intrinsecă a îndeplinirii actului de comunicare.

Cartea lui Antonio Sandu, Relații publice și comunicare pentru administrația publică mizează pe o cultură a construirii realității în comunicare. Punctul său de plecare este o viziune constructivistă ce presupune construirea realității în comunicare și valorizarea ei din perspectiva unei experiențe de limbaj și este dezvoltată spre o perspectivă transmodernă de reinterpretare ștințifică a realității. Autorul recurge aici, pe de o parte, la o prezentare, iar pe de altă parte la o critică a ideilor lui Habermas cu referire la acțiunea comunicativă, construcția instituțională, deficitul de democrație etc. Pe acest fundal, cititorul se poate familiariza cu elemente esențiale de filosofie a comunicării, de deontologie, cu o serie de instrumente de comunicare instituțională și comunicare publică sau cu elemente ale comunicării manageriale.

Volumul lui Antonio Sandu ne provoacă prin aducerea în discuție a unor elemente de programare neuro-lingvistică, prin conturarea rolului comunicatorului instituțional sau prin relevarea importanței unei gîndiri strategice în comunicarea instituțională. Pentru a releva importanța PR-ului în comunicarea publică, autorul face o serie de precizări cum ar fi sublinierea importanței faptului că în administrația publică o ședință în care se iau decizii pentru comunitate trebuie să fie transformată într-un eveniment de comunicare menit să dea consistență procesului de aplicare a deciziilor. Totodată, volumul prezintă succint probleme legate de elaborarea mesajelor ce țin de comunicarea instituțională, de relația instituțiilor cu mass media, de comunicarea în spațiul virtual. Un loc aparte îl au provocările pe care le aduce înlocuirea întîlnirii față-către-față cu „proximitatea virtuală, proces generat de interpunerea rețelei de internet”. Fiind unul dintre puținii noștri experți în metode apreciative, Antonio Sandu nu putea să ocolească aspecte cum ar fi cele privind interviul apreciativ ca strategie de comunicare internă în organizație sau auditul apreciativ al comunicării interne.

Deși sînt doar parțial de acord cu modul în care se raportează la responsabilitatea socială (CSR), cred că merită să dăm atenție reflecțiilor lui Antonio Sandu privind transformările la care este supusă responsabilitatea din perspectiva transmodernă adoptată de autor. Interesantă este propunerea sa: „Insistăm asupra necesității de înlocuire a sintagmei etică în afaceri, care reprezintă pentru înțelesul comun o serie de principii care guvernează un anumit bussines care-l face să fie etic. În locul acestei sintagme se poate utiliza ideea de management centrat pe valori etice.”[2] Acceptăm această provocare ca pe o invitație pe care o lansează Antonio Sandu pentru a ne ține aproape de cercetările viitoare în care va dezvolta această perspectivă.

Pentru a pune în valoare pespectiva sa asupra relațiilor publice și a comunicării, autorul își prezintă ideile sub forma unui curs universitar în care se îmbină caracterul sistematic și dezvoltarea schematică a ideilor, cu sugestii de lectură, de exerciții ce pot fi efectuate pentru aprofundarea temelor, ideilor și conceptelor. Cu toate acestea, cartea se adresează unui public mult mai larg: de la studenții ce vor să devină comunicatori pînă la personalul interesat de înțelegerea mecanismelor manageriale ale comunicării publice.

Schematizările propuse de Antonio Sandu au meritul de a aduce în discuție fie aspecte generale ale disciciplinei, fie o serie de particularități ale abordării temelor discutate. După o scurtă incursiune propusă de autor, rolul esențial revine cititorului. Se presupune că acesta intră într-un joc de învățare și asumă un efort de cunoaștere și aprofundare pe cont propriu, cu un ghidaj specific mecanismelor învățării centrată pe student. Relații publice și comunicare pentru administrația publică este un ghid introductiv de învățare util pentru toți cei ce doresc să pornească pe cont propriu în descifrarea și învățarea mecanismelor comunicării instituționale.

 

 

[1] Antonio Sandu, Relații publice și comunicare pentru administrația publică, (București: Tritonic, 2016), 11.

[2] Antonio Sandu, Relații publice și comunicare pentru administrația publică, (București: Tritonic, 2016), 172.

Sandu Frunză despre omul cu vocația transfigurării spațiului public

Standard

leonardoprea_lehamitealuitheophilmagus_coperta_desf

Leonard Oprea pare a fi un personaj coborît din Psalmii lui David. Fiorul existențial pe care îl transmit scrierile sale pare a izvorî din adîncimile sacrului. Reflecțiile lui Leonard Oprea sînt deopotrivă originare și originale, deoarece reușesc să îmbine foarte bine dimensiunea psalmică cu cea a unei liturghii cosmice. Deși l-am întîlnit în viața reală, dincolo de întîlnirea sub semnul eternității, nu cred că mi-ar fi ușor să îl descriu pe autor. Cu toate acestea, cred că mi-ar fi simplu să selectez cîteva imagini din Psalmi care să redea imaginea interiorității sale și a vieții sale intersubiective.

Nu voi face asta aici, deoarece nu în ritmul versificărilor și al melodicității psalmilor vreau să îl surprind pe Leonard Oprea, ci în calitatea sa de creator al lui Theophil Magus. Sînt multe lucruri pe care autorul le-a adus lumii noastre. Multe din ele îl fac remarcabil. Nu știu  care vor fi reținute de istorie. Dar ar fi fost de ajuns să ni-l aducă pe  Theophil Magus pentru a-și asigura un loc printre nemuritori. Theophil Magus este un dar adus românilor pentru a putea citi în cheie postmodernă înțelepciunea tradiției din Tanakh sau pentru a înțelege în cheie personală învățătura copilului care se naște în simplitatea ieslelor Betlehemului și ajunge să fie stăpînitor al pămîntului și al cerului. El este, în același timp, profetul unei energii cu totul speciale ce unifică tradițiile sub semnul unei trăiri interioare ce vine din străfundul pămîntului, se alimentează din viața pămîntenilor și apoi urcă pînă la cer tot ceea ce este pămîntesc. Este modul dumnezeiesc în care Theophil Magus ne învață despre coborîrea lui Dumnezeu la oameni și ridicarea ființelor umane pînă la nivelul trăirii vieții lui Dumnezeu. Una dintre cele mai importante învățături cu care ne învăluie scrierile lui Leonard Oprea este răspunsul la întrebarea: cum putem trăi, cu viața noastră, însăși viața lui Dumnezeu? Mi s-ar părea o impietate ca eu să sintetizez aici răspunsul și să nu las cititorilor mei bucuria de a descoperi, pe cont propriu, răspunsurile simple la această întrebare.

Una dintre contribuțiile pe care Leonard Oprea dorește să le lase creației universale constă în noul gen reflexiv prin care îl face viu în discurs pe Theophil Magus: Respirația.

Noua sa carte, Lehamitea lui Theophil Magus[1], ne oferă experiența unor asemenea „respirații”. Încă din Partea a treia  a volumului Trilogia lui Theophil Magus. Calea și adevărul și viața[2], cititorul român s-a putut familiariza cu acest gen și cu farmecul existențial ce izvorăște din respirațiile lui Leonard Oprea. Din volumul de față, aflăm, printre altele, că „respirația” „este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație (aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc.) încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane”.

Unul dintre prieteni m-a întrebat: de ce cred că e ceva nou, avînd în vedere că textele lui Leonard Oprea au intensitate maximă deoarece se termină într-o concentrare poetică cum este haiku-ul; și, totuși, haiku-ul nu a fost inventat de el. Noul gen de eseu creat de Leonard Oprea nu este important numai prin forma relativ fixă pe care o propune, ci prin modalitatea specifică de a întreba, de a răspunde și de a regenera viața și arta de a trăi frumos. Intensitatea respirațiilor sale nu este dată de forma relativ fixă (deși are și aceasta un rol foarte important), ci de manifestarea unei maxime creativități ce se naște în sufletul cititorului și îl apropie de infinit. Prezența Infinitului în deschiderea reflexivă a sufletului este una dintre virtuțile centrale ale respirațiilor lui Leonard Oprea.

Nu în toate, dar în multe din respirațiile lui Leonard Oprea am deslușit prezența inițiatică a unei vocații mistice pe care am mai întîlnit-o, în tinerețea mea, în paginile scrierii anonime Pelerinul rus[3]. Elemente ale unei asemenea vocații am mai găsit în poezia lui Sergei Esenin,  în romanele lui Feodor Dostoievski, în meditațiile etice ale lui Lev Șestov sau în reflecțiile teologico-metafizice ale lui Nicolai Berdiaev. E adevărat că aș putea la fel de bine să îl amintesc pe Paisie Velicicovschi, sau să cinstesc numele altor gînditori. Insă, important este pentru mine, în acest context, să amintesc că această vocație are în cazul magului postmodern, Theophil Magus alias Leonard Oprea, rolul unei soluții pentru transfigurarea realității imediate și pentru trăirea firescului vieții îmbibată de o sacralitate puternică, dar neviolentă, care așteaptă să fie descoperită și trăită.

Dincolo de acest registru al vibrațiilor ultime, un aspect important a fost evidențiat de Vladimir Tismăneanu atunci cînd afirma despre Leonard Oprea că „este un moralist într-un univers în care prea mulți se joacă de-a principiile. Nu înțelege să tacă atunci cînd conștiința îi dictează să vorbească tranșant, apărînd acele repere fără de care ne-am pierde ca ființe morale”. Aș adăuga faptul că autorul are o capacitate cu totul specială de a transforma exigența etică într-un act cultural, de a transforma pledoaria ascetică și mistică într-o prezență genuină a culturii cotidiene. În această calitate mi-ar plăcea să îl văd pe Leonard Oprea invitat la tîrgurile de carte pentru a se manifesta în registru cultural, la conferințe cu tinerii pentru a le transmite cîte ceva din universul valorilor românești și universale, la spectacolele organizate cu diverse ocazii festive de autoritățile din orașele patriei pentru a marca, astfel, un moment de înțelepciune venită din taina hristică a manifestării omului în comunitatea sa. Să fie invitat pur și simplu să se întîlnească cu oamenii și să le dezvăluie învățăturile misterioase ale lui Theophil Magus. Aștept, cu îndelungă răbdare, asemenea momente ale prezenței de grație a culturii române în spațiul public.

 

 

 

[1] Leonard Oprea, Lehamitea lui Theophil Magus, prefață de Christian Crăciun, Postfață de Mirela Roznoveanu și Vladimir Tismăneanu, (București: Eikon, 2016).

[2] Leonard Oprea, Trilogia lui Theophil Magus. Calea și adevărul și viața, Ediție adăugită și revizuită, Prefață de Vladimir Tismăneanu, Postfață Liviu Antonesei, (București: Eikon, 2016).

[3] *** Pelerinul rus, traducere de Paulin Lecca, (București: Sophia, 2002).

Sandu Frunză despre oglindirile lui Vianu Mureșan

Standard

carte-vianu

De multe ori am dorit să scriu despre Vianu Mureșan ca simbol al unei generații, din care fac parte și pe care o consider a fi o generație binecuvîntată. Nu am avut niciodată suficientă intensitate a luminării faptelor prin cuvinte pentru a face acest lucru. Și simt că nici de data aceasta nu sînt pregătit suficient pentru un asemenea demers. Însă, publicarea cărții „Autoportrete în oglinzile cărților” la Editura Eikon îmi dă posibilitatea de a mă apropia prietenește de noua apariție editorială semnată de Vianu Mureșan.[1]

Imi asum riscul unei afirmații ce poate părea fie prețioasă fie convențională și să spun că filosoful și scriitorul Vianu Mureșan este imaginea exemplară în oglindă a generației noastre. Afirmația mea nu trebuie înțeleasă în sensul că el pur și simplu ar oglindi ceea ce ea a construit. Este vorba de sensul unei împliniri sub semnul a ceea ce ar putea ea da mai bun și mai roditor. Vorbesc aici de o generație cu multe personalități și multe scrieri semnificative, dar în care opera lui Vianu Mureșan va fi mereu o voce singulară, impunătoare, care atrage respect, încîntare și chiar beatitudine. Este destul să te apropii de textele sale pentru a te convinge că nu e nici o exagerare în ceea ce spun. Scrierile sale procură tipuri de experiențe dintre cele mai diverse: de la provocarea intelectuală din Heterologie pînă la magia filosofiei din Fundamentele filosofice ale magiei ori mistica întîlnirii autentice din Simbolul, icoana, faţa sau alte delicatese spirituale oferite sub semnătura sa.

E dificil de spus dacă Vianu Mureșan se oglindește în lumea cărților sau cărțile recenzate în acest volum sînt un set de oglinzi din care se construiește un caleidoscop al lumii sale. Ceea ce este vizibil este faptul că această culegere a unor texte publicate anterior și redate publicului ne cuprinde ca o ploaie de soare în luminișul dimineții. Perspectiva propusă este una a conceptualizării asociată lirismului și a rigorii armonizată cu jocul și cu fascinația ieșirii din tipare. În același timp, sesizăm și o latură a refuzului excesului de detalii în prezentarea suferinței, a refuzului de a recurge la imagini cu o încărcătură violentă, a respingerii trivialului îmbrăcat în eufemisme culturale. Este prezentă în acest caz un fel de revoltă inocentă însoțită de o ironie sticloasă, aproape nedreaptă și care poate fi simțită, uneori, ca o prezență dureroasă în orizontul armonios al cărții.

Nu numai în oglinzile cărților își lasă amprenta Vianu Mureșan, ci și în sufletului cititorului. Pasiunea sa pentru lectură și dragostea sa față de cărți sînt seducătoare, sînt contagioase, te cuprind în captivitatea lor. Nu poți să nu retrăiești o experiență a sublimului atunci cîn citești cu vocea vie a autorului, trădată de spațiile albe ale textului: „Cuvintele, propozițiile frazele nu erau doar formule literare, ci elemente vii într-un tablou magic mișcător care se aranja și rearanja la nesfîrșit, purtîndu-mi prin fața minții cuceritoarele himere ale unei lumi ce-mi părea divină, din ale cărei neguri speram să mă-ntrupez a doua oară mai frumos, mai adevărat. Citeam pentru a contempla peisagiile nemuririi înflorite din curgerea continuă a cuvintelor în icoane, iar vraja cu care mă-mbătau acestea se-ntorcea într-o poftă și mai sălbatică de lectură.” Cine poate ieși de sub vraja acestui abandon al iubirii, al trăirii divinului, al evadării din absolut de dragul lumii, al regăsirii ei și al împlinirii de sine? Este aici un fior demiurgic ce emană dinspre lumea cărților în orizontul lumii și al ființei umane. Nimic nu poate fi mai apropiat de plinătatea ființei decît cartea și energia eliberatoare a textului.

Fiecare dintre recenziile scrise de Vianu Mureșan formează un univers în sine, desprins din cel al cărților, dar care poate ține loc și cărții recenzate. Este vorba despre o autonomie a textului, dar și de o legătură ombilicală cu textul analizat. Autorul reușește performanța de a ne spune tot ce este semnificativ despre cartea recenzată, dar în același timp lăsîndu-ne întreagă bucuria unei viitoare întîlniri cu cartea supusă atenției cititorului.

Textele lui Vianu Mureșan sînt niște autoportrete, dar nu numai ale sale ca recenzor al cărții, ci și niște portrete virtuale ale celui ce vine în contact cu cartea prin perspectiva mediată de el. Fiecărui cititor îi este lăsată întreagă plăcerea oglindirii, a pierderii de sine în luminișul nesățios al luciului apei. Narcisismul autorului este unul molipsitor. Există o magie a textului, asemănătoare magiei iubirii care te ține captiv, dar te face să te simți în deplinătatea libertății, care te absoarbe înăuntru, dar îți lasă și posibilitatea de a sta la o distanță la care să te simți confortabil. Sîntem aici în fața unei pledoarii pentru carte și pentru lectură, pentru asumarea calității de cititor ca pe o datorie morală în raport cu condiția umană.

[1] Vianu Mureșan, Autoportrete în oglinzile cărților, prefață de Christian Crăciun, (București: Editura Eikon, 2016).