Sandu Frunză despre nevoia de consiliere etică

Standard

antonio-sandu-etica-si-deontologie-profesionala

Oscilăm mereu între îndoială și certitudini. Unul dintre motive este lipsa asumării unei filosofii de viață. Un altul ar putea fi relativizarea valorilor și a criteriilor de practicare a unui comportament bazat pe valori. Există o cale destul de simplă pe care o putem urma și în spațiul cultural românesc. Ea poate fi preluată și adaptată din lumea occidentală, în special cea americană. Într-un asemenea spațiu al căutării unei vieți cît mai bune, găsirea unei căi de echilibru – între îndoielile ce îi apasă pe indivizi pînă la starea de criză și certitudinile ce îi pot transforma în niște mecanisme de decizie automată – este facilitată de nenumăratele forme de consiliere la care apelează atît organizațiile cît și indivizii. Printre acestea, aș aminti consilierea filosofică și consilierea etică. Aș putea foarte simplu să le suprapun într-o formă de consiliere unică, dar prefer să le las distincte, din motive de nuanțe ale practicii consilierii și de modalități cu grade de aplicabilitate diferite, în funcție de situația concretă de consiliere. Iar în cazul de față vreau să mă opresc doar asupra cîtorva elemente privind consilierea etică.

Doresc să semnalez aici o carte ce integrează cîteva elemente de consiliere etică în preocupările mai largi de etică profesională. Este vorba despre Etică și deontologie profesională semnată de Antonio Sandu.[1] Semnificativ mi se pare faptul că discuția despre consilierea etică este purtată în contextul filosofiei morale, al eticilor aplicate, al bioeticii, al codificării etice, al eticii manageriale și în general al eticii profesionale. Aceasta presupune nu numai o profesionalizare a eticii, nu numai afirmarea eticii ca un domeniu special de expertiză[2], ci și transformarea eticii în cîmp al unei practici profesionale bazate pe consilierea filosofică. Nu vorbesc aici de terapie, aceasta este terenul pe care îl las în seama terapeuților, ci de consilierea bazată pe nevoia încorporării în viața noastră cotidiană a acțiunii marcate de alegeri și decizii morale.

Un asemenea tip de consiliere este privilegiat de Antonio Sandu în ceea ce privește rezolvarea dilemelor morale. Îndeosebi atunci cînd sîntem puși în situații dilematice personale cred că putem apela cu folos la consilierea etică. Însă, așa cum relevă autorul, deja avem un cadru al exercitării consilierii etice în cadre instituționale avînd în vedere că „În România este introdusă profesia de consilier de etică prin legea numărul 7/2004, care prevede la Art. 21 numirea de către conducătorii autorităților și instituțiilor publice a unui funcționar public, de regulă din cadrul compartimentului de resurse umane pentru a efectua consilierea de etică și monitorizarea respectării normelor de conduită … persoanele cu atribuții de consiliere etică acordă consultanță și asistență funcționarilor publici, monitorizează aplicarea prevederilor codului de conduită a funcționarului public și întocmește rapoarte trimestriale, privind respectarea normelor de conduită de către funcționarii publici”.[3]

Una dintre situațiile în care consilierea etică poate juca un rol important în decizia instituțională este cea care privește relația dintre etic și juridic. Antonio Sandu ne propune o analiză a complexității raporturilor dintre filosofia morală și drept, orientîndu-ne, în cele din urmă, spre o relație dintre etic și juridic din perspectiva afirmării necesității unei etici a conformității.[4] Rămînerea la o etică a conformității ar putea duce la riscul ca o lege, sau o serie de prevederi legale, deși conforme din punct de vedere juridic să intre în conflict cu tradiția, cu cutumele, cu morala comunității sau cu practicile etice ale indivizilor. Tocmai de aceea, etica trebuie privită sub un spectru larg, care integrează, chiar în situații instituționale, și elementele esențiale ale culturii etice dintr-un anumit spațiu cultural. În felul acesta se poate evita conflictul între opțiunile etice individuale sau comunitare și cei ce instrumentează demersuri juridice considerate neconforme cu așteptările din orizontul etic al culturii comunitare. Cu atît mai mult cu cît, de fapt, consilierea etică poate căpăta forme diverse ce se adresează mediului de afaceri, instituțiilor publice, universităților etc.

Atunci cînd se raportează la persoane, Antonio Sandu pare înclinat să ducă procesul consilierii etice și cel al consilierii filosofice în vecinătatea terapeutică. Probabil multele referințe la temele de bioetică ar putea explica această tendință. Important este, însă, că  el rămîne la o opțiune existențială în care are loc rezolvarea dilemelor etice în plan individual.

La nivelul consilierii individuale, consilierea etică ne apare ca o acțiune strategică de ieșire din starea de vulnerabilitate, prin reconstrucția etică a viziunii asupra problemei ivite și asupra consecințelor etice a acțiunilor desfășurate. Printre beneficiile ce le putem semnala se numără: creșterea autonomiei persoanei, dezvoltarea capacității de a lua decizii, dobîndirea calităților necesare evaluării a ceea ce este acceptabil din punct de vedere etic, dezvoltarea capacității de stabilire a priorităților în rezolvarea problemor etice, îmbunătățirea calității  vieții interioare și a modului de situare în lume etc.

Consilierea etică își poate găsi un teren bun nu numai în modernizarea instituțiilor publice și în creșterea performanței lor etice, nu numai în etica afacerilor și în acțiunile de responsabilitate socială a organizațiilor, ci și în nevoia individului de a se reconstrui pe sine într-o manieră responsabilă, care presupune asumarea vocației etice personale ca artă de a trăi.

 

[1] Antonio Sandu, Etică și deontologie profesională, (Iași: Editura Lumen, 2012).

[2] Mihalea Frunză, Expertiză etică și acțiune socială, (București: Tritonic, 2011).

[3] Antonio Sandu, Etică și deontologie profesională, 183.

[4] Antonio Sandu, Etică și deontologie profesională, 49 și următoarele.

Reclame

Sandu Frunză despre misterul și bucuria cărților, pornind de la un text al lui Moshe Idel

Standard

moshe_idelMoshe Idel este pentru mine un arhetip al bucuriei întîlnirii cu cartea. Nu cunosc o ființă care să trăiască cu mai mare intensitate iubirea cărților. Într-una dintre interpretările sale, Moshe Idel dă un statut ontologic cărții. Deși pune în centrul imaginarului său cultural Tora, el nu face abstracție de varietatea cărților și de faptul că ele pot fi atribuite oamenilor, îngerilor sau lui Dumnezeu. Însă, de fiecare dată ele au, printre alte dimensiuni, și una care presupune cartea ca prezență eternă. Una dintre imaginile cele mai frumoase ce exprimă semnificația profundă a cărții poate fi desprinsă dintr-un pasaj în care Moshe Idel relevă că „o aserțiune interesantă din scrierile rabinice, reluată mai tîrziu de cabaliști, spune că Dumnezeu se uita în cartea preexistentă a Torei și crea … Cartea pare să conțină universul, cel puțin în mod virtual, în vreme ce Dumnezeu îl realizează la fel cum arhitectul urmărește un plan preliminar”.[1]

Această tradiție de interpretare îl descrie pe Dumnezeu ca fiind co-existent și co-etern cu Cartea și ne deschide spre o lume fascinantă în care cartea ne este înfățișată ca o paradigmă a creației. Nu există o imagine mai potrivită pentru a înțelege identitatea poporului evreu, un popor care a fost dăruit de divinitate cu vocația interpretării Torei. Statutul său aparte se clădește pe ideea că „atît Dumnezeu, cît și omul trebuie să contemple și să implementeze structura cărții primordiale, cea care a fost dezvăluită în forma actuală în cadrul revelației sinaitice”.[2] În felul acesta, evreii nu numai că și-au asumat responsabilitatea de a fi purtătorii  și promotorii Religiei Cărții, ci au pus cartea la temelia culturii occidentale. Atunci cînd spunem că civilizația europeană (și înțelegem prin aceasta, de fapt, civilizația occidentală) este construită pe valorile iudeo-creștine, ar trebui să avem în vedere în primul rînd că la baza culturii și civilizației occidentale stă structura ontologică a cărții.

Este vorba aici nu numai despre Religia cărții care atrage după sine o religie a iubirii, ci de faptul că numai iubirea este cea care poate să îl conducă pe cititor spre profunzimile textului. Există o dimensiune exoterică a textului cărții, accesibilă tuturor. Faptul că mai există și o dimensiune esoterică, accesibilă doar celui ce iubește cartea și o studiază ca și cum ar umple întreaga lume cu iubirea sa, este relevat de un pasaj din Zohar care ne spune că „Tora este ca o iubită frumoasă şi bine făcută, care se ascunde într-o încăpere tainică, în palatul ei. Ea are un singur iubit, de care nu ştie nimeni şi care rămîne ascuns. Din dragoste pentru ea, acest iubit dă mai tot timpul tîrcoale porţii şi lasă în căutarea ei să-i fugă ochii în toate părţile. Ea ştie că iubitul tot dă tîrcoale porţii ei. Şi ce face atunci? Crapă doar puţin uşa încăperii tainice unde se află, îşi dezveleşte pentru o clipă chipul în faţa iubitului, ca îndată să se ascundă din nou. Toţi cei care s-ar afla lîngă acel iubit nu ar vedea şi nu ar pricepe nimic. Doar iubitul, interiorul lui, inima şi sufletul lui se duc după ea, şi el ştie că din dragoste i s-a dezvăluit ea şi s-a înflăcărat pentru el. La fel se petrece şi cu cuvîntul Torei. Nu se dezvăluie decît celui care o iubeşte”.[3] Dragostea este modul cel mai adecvat de a te apropia de carte.  Numai iubirea este cea care poate să îți dezvăluie integral bucuria întîlnirii cu cartea.

Putem desprinde prezența unei asemenea atitudini și din analizele unuia dintre filosofii cei mai apropiați de sufletul occidental. Emmanuel Levinas ne vorbește despre carte ca instanță a iubirii atunci cînd ne atrage atenția asupra unui text de ficțiune literară, Yossel, fiul lui Yossel Rakover din tarnopol, vorbește cu Dumnezeu, în care ni se prezintă experiența unui personaj ce trăiește ultimele clipe ale exterminării evreilor europeni în Holocaust. Din acest infern al inocenților se naște întrebarea cu privire la cer și la retragerea lui Dumnezeu din lume. Una dintre concluziile la care ajungem este aceea că în situația post-holocaust omului îi mai rămîne un dar divin foarte prețios: Tora ca mod de a se ține aproape de Dumnezeu. Profunzimea etică a unui asemenea dar divin poate fi descifrată în afirmația: „A iubi Tora încă mai mult decît pe Dumnezeu, aceasta înseamnă tocmai a accede la un Dumnezeu personal, împotriva căruia te poți revolta, adică pentru care se poate muri”.[4] Această iubire ce poate duce pînă la sacrificiu ne îndreptățește să trecem din registrul arhetipal al Torei, înspre registrul cărții în general. În felul acesta, putem accepta că o virtute a omului contemporan ar putea fi cuprinsă în afirmația: „a iubi cartea încă mai mult decît pe Dumnezeu”. În felul acesta am putea menține statutul ontologic al cărții în viața laică a omului contemporan, situîndu-l în același timp în proximitatea unei anumite forme de sacralitate. Îndiferent că este percepută sau nu, cartea aduce cu sine în viața noastră un tip de prezență specială, care ține de statutul arhetipal al Cărții, în care gînditorii occidentali identifică, adesea, cu ușurință, Cartea Cărților.

Semnificația unei asemenea reprezentări simbolice a relației autentice cu lumea cărților poate fi descifrată cu și mai multe nuanțe dacă apelăm la simbolismul prezent în Cîntarea Cîntărilor. Un asemenea text s-a dovedit extrem de fecund atît pentru imaginarul evreiesc, cît și pentru cel creștin. Din perspectiva unui membru al comunității iudaice, iubirea celor două personaje simbolizează iubirea lui Dumnezeu pentru poporul său. Pentru un membru al comunității creștine, ea reprezintă cel mai adecvat iubirea lui Iisus pentru Biserica sa. Într-o cheie similară, o lectură simbolică a omului postmodern ar putea ajunge la concluzia că în întreaga poveste de iubire este vorba despre iubirea cititorului pentru cartea sa. Fiecare ființă umană trebuie să fie în căutarea unei asemenea cărți, fiecare are undeva în acest colț de lume al culturii globale o carte ce așteaptă să fie investită cu iubirea sa. Cine nu vrea să pornească într-o asemenea căutare mai are o șansă: el poate scrie acea carte cu propria sa viață.

Una dintre cărțile pe care poporul evreu le scrie mereu cu propria sa viață este Cartea Ierusalimului. Metafora cărții este cea mai potrivită pentru a exprima chemarea simbolică permanentă pe care o trăiește evreul modern. Un asemenea tip de imaginar este concludent deoarece Tora poate fi concepută „ca metaforă extinsă pentru o paradigmă ideală care a inspirat creația lumii la începutul timpurilor și care, continuă să informeze existența, altfel spus să-i dea formă”.[5]

Avînd în vedere că evreii reprezintă un popor cu o puternică fascinație pentru carte, Ierusalimul poate fi văzut ca o carte deschisă a sufletului evreiesc. El reprezintă varianta geografică a Torei. Tocmai de aceea, Ierusalimul în integralitatea sa, nu poate fi scos nici din geografia simbolică, nici din harta spirituală, nici din harta fizică sau administrativă a Israelului.

Ierusalimul presupune o istorie semnificativă nu numai a Israelului, ci și a lumii occidentale în care este insclusă o istorie simbolică de la Avram și gestul său arhetipal, intemeietor de credință de pe Muntele Moria, pînă la Ierusalimul de azi, cu sacrificiul de rugăciune și de speranță cu care este încărcat de pelerinii din toate colțurile lumii. De altfel, dacă folosim simbolismul cărții, atunci Ierusalimul pare a fi o carte orientală tipărită cu literele de aur ale sufletului occidental.

Este potrivită această reprezentare nu numai din punct de vedere al imaginarului religios, ci și pentru că putem vorbi despre Ierusalim ca simbol al valorilor laicității occidentale. Este dificil să ne imaginăm că ar putea exista în Orientul Apropiat un alt simbol decît cel al Ierusalimului, un alt loc geografic decît Israelul, în care să fie exprimate valori precum pluralismul, toleranța, multiculturalismul, democrația –  valori deopotrivă etice și politice fundamentale din punctul de vedere al civilizației occidentale. Privilegiind aici Iudaismul și Israelul nu susțin că alte religii nu pot să fie promotoare ale democrației în Orientul Apropiat. Îndeosebi mă aștept ca, în viitor, tradiția religioasă a Islamului să se delimiteze clar de formele radicale și de terorismul islamist și să devină purtătoare a unui mesaj spiritual și deschis spre dialog interreligios, îndeosebi sub presiunea conviețuirii Islamului cu democrația în societățile occidentale. Însă, pînă cînd aceste așteptări ale mele vor deveni o realitate, societatea israeliană este purtătoarea efectivă a mesajului occidental, a valorilor și a culturii occidentale, a speranțelor și aspirațiilor de tip occidental. Pentru lumea Orientului Apropiat nu putem repera în acest moment o altă comunitate purtătoare a valorilor occidentale.

Dincolo de această importanță politică, ne apare cu mare pregnanță faptul că, din punct de vedere spiritual, putem vorbi despre Ierusalim ca suflet al civilizației occidentale. Din acest simbolism face parte și structura intimă a cărții. Cînd recurgem la o asemenea afirmație nu facem abstracție de faptul că în condițile actuale „Cărțile nu sînt numai obiecte literare ce trebuie aranjate cu grijă pe rafturile bibliotecilor … Ele sînt unități ce constituie mode intelectuale, care creează la rîndul lor predispoziții pentru receptarea și asimilarea conținutului lor, precum și al altor cărți … Imaginația socială a anumitor elite pregătește terenul pentru acceptarea, răspîndirea și profunzimea influenței unei cărți, chiar înainte ca aceasta să fi fost concepută de autor … Cu alte cuvinte, cărțile pot avea influență nu numai datorită mesajului lor deosebit, dar și datorită miturilor de care sunt însoțite”.[6] Însă, oricît de mult ar fi influențat statutul cărții de mitologiile noastre personale sau de metamorfozele pe care le suferă sacrul în condițiile postmodernității, ele mai păstrează o structură profundă a autenticității ce ne leagă de realitatea ultimă ce o face posibilă.

Una dintre cele mai importante învățături ce le putem desprinde din analizele lui Moshe Idel este aceea că lumea este menținută în existență și îmbunătățită prin studiul Cărții. Prin extrapolare, putem înțelege de aici un aspect semnificativ pentru condiția omului postmodern: citirea și studierea cărților poate oferi o soluție pentru restaurarea omului și pentru a crește calitatea vieții.

 

[1] Moshe Idel, Perfecțiuni care absorb. Cabala și interpretare, prefață de Harold Bloom, traducere de Horia Popescu, (Iași: Polirom, 2004), 53. Moshe Idel a ajuns în 19 ianuarie 2017 la vîrsta de 70 de ani. O mare parte a cărților sale sînt traduse în limba română. Disponibile online sînt textele apărute în Journal for the Study of Religions and Ideologies: Moshe Idel, Hermeneutics in Hasidism, http://jsri.ro/ojs/index.php/jsri/article/view/261/260 Moshe Idel, Abordări metodologice în studiile religioase http://jsri.ro/ojs/index.php/jsri/article/view/420/418 Moshe Idel, On Paradise in Jewish Mysticism http://jsri.ro/ojs/index.php/jsri/article/view/543/511 Moshe Idel, «Unio Mystica» as a Criterion: Some Observations on «Hegelian» Phenomenologies of Mysticism http://jsri.ro/ojs/index.php/jsri/article/view/7/8 Texte despre contribuția lui Moshe Idel la dezvoltarea cabalei, a studiilor religioase și a filosofiei evreiești pot fi citite în Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 6 issue 18 (2007): 3-240   http://jsri.ro/ojs/index.php/jsri/issue/view/21 sau în volumul Sandu Frunză, Mihaela Frunză, Essays in Honor of Moshe Idel, (Cluj: Editura Provopress, 2008).

[2] Moshe Idel, Perfecțiuni care absorb. Cabala și interpretare, prefață de Harold Bloom, traducere de Horia Popescu, (Iași: Polirom, 2004), 54.

[3] Zohar, II, 99 a-b. Vezi Zoharul. Cartea Splendorii, (București: Editura Antet, f.a.)

[4] Emmanuel Levinas, Dificila libertate. Eseuri despre Iudaism, traducere, note și postfață de Țicu Goldstein, (București: Editura Hasefer, 1999), 185.

[5] Moshe Idel, Perfecțiuni care absorb. Cabala și interpretare, 136.

[6] Moshe Idel, Perfecțiuni care absorb. Cabala și interpretare, 132.