Sandu Frunză despre Israel și întoarcerea acasă a Părintelui Ioan Chirilă

Standard

Bybliotek - Chirila copCrăciunul simbolizează, printre altele, întoarcerea acasă. Este vorba despre Transcendența care se manifestă în forma sa teandrică o dată ce alege să locuiască în ființa umană ce trăia în captivitatea istoriei. Nu exista un loc mai potrivit decît trupul omului pentru ca Dumnezeu să se manifeste într-o formă familiară și să ne dea sentimentul că se simte ca acasă. Această întoarcere a Transcendenței în trupul uman este o modalitate prin care Dumnezeu îl reîntoarce pe om cu fața spre sălașul său originar, care nu aparține doar mundaneității și nu își desfășoară planul dezvoltării sale doar pe axa temporalității marcate de istorie. Transcendența se întrupează și prin aceasta face ca trupul uman, în general, să devină o casă nobilă a spiritului. Divinitatea alege să locuiască în om și prin aceasta ființa umană recapătă rolul său de centru al întregii creații și de purtătoare a unei conștiințe simbolice a lumii.

Un asemenea spirit al locuirii dimpreună cu Transcendența însuflețește recenta carte a Părintelui Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu.[1] Punerea în valoare a unei asemenea deschideri simbolice este prilejuită de o serie de dialoguri pe care cei doi le au pe marginea experienței Israelului și a lumii interioare a Părintelui Ioan Chirilă. Israelul ne e prezentat ca un construct simbolic, ca un pattern cultural, dar și ca un loc al experienței lui Dumnezeu. În introducerea cărții, Diana Suciu afirma: „Cititorii vor fi captivați de Israelul plurivalent perceput de un teolog, preot în exercițiul credinței, mediator interreligios, filosof al religiei studiind cărți rare în bibliotecile iudaice, care i‑au provocat interesul de a se apropia de esoterism și kabala”.[2]

Un loc aparte în geografia spirituală a părintelui Ioan Chirilă îl ocupă Cetatea Sfîntă a Ierusalimului. Din punct de vedere cultural, atunci cînd ne gîndim la Ierusalim ne ducem cu gîndul la centrul civilizației iudaice, locul biblic pe care Regele David l-a stabilit drept centru de coagulare a culturii politice și religioase a evreilor. Părintele Ioan Chirilă ne oferă o perspectivă ușor diferită, mai nuanțată și aplicată. El vorbește de Ierusalim ca loc al întîlnirii practicienilor din cele trei religii avraamice: „Pentru evrei, Ierusalimul e important datorită zidului plângerii, rămășițele care grăiesc despre cel de-al doilea templu, distrus de romani. O parte din zidul exterior al curții templului s‑a păstrat. În edificiul acelui zid se observă chiar pietre din cel dintâi templu, vestigii rămase de la templul distrus de Nabucodonosor, 586 î.Hr. Un musulman e atent la esplanada moscheilor, Domul Rocii și Moscheii Negre. Pe acea esplanadă ar trebui să fie centrul lumii deoarece, potrivit tradiției, acolo se află piatra pe care a ridicat Avraam altarul pentru jertfa lui Isaac de pe vârful Muntelui Moria. Creștinii merg le Ierusalim fiindcă acolo se află centrul de unde iradiază, în întreaga lume, misiunea creștină: Biserica Sfântului Mormânt. Inițial, în acel loc se aflau mai multe bisericuțe apropiate una de alta, construite de mama împăratului Constantin, Sfânta Elena, considerată arheologul pionier. Ea a construit, chiar acolo, prima bisericuță pe locul unde s‑a găsit crucea, pe locul mormântului, al Golgotei. A mai rămas doar un singur edificiu, biserica mare a Învierii, cu numele de Sfântul Mormânt”.[3]

Dincolo de aceste moduri diferite de a privi orașul simbol al credinței monoteiste, Ioan Chirilă ne propune o situare biblică în raport cu aceste structuri simbolice și existențiale, amintindu-ne „cuvintele Mântuitorului, Dacă voi veți tăcea, pietrele vor mărturisi”. Această urgență a mărturisirii străbate întreaga carte propusă de  Ioan Chirilă și Diana Suciu. Indiferent ce opțiune ideologică sau religioasă am avea, atunci cînd mergem în Israel nu putem face abstracție de faptul că „Ne ducem într‑un loc unde oamenii tac și pietrele vorbesc”.[4] Iar ele rostesc un adevăr despre fundamentele iudaice pe care s-a clădit gîndirea monoteismului etic specific iudaismului, creștinismului și islamului, cu o contribuție majoră la clădirea civilizației occidentale.

Pe parcursul întregului volum, Israelul este privit sub semnul simbolismului întoarcerii acasă a Părintelui Ioan Chirilă. Diferite tipuri de experiență ale autorului fac ca Israelul să fie înfățișat ca un lăcaș familiar. Am putea aminti, mai întîi, experiența culturală în care Părintele Ioan Chirilă ne spune: „Am avut mentori și în timpul stagiilor din Israel: prof. Liviu Rotman, prof. Raphael Vago, Moshe Gil, Mina Rosen, Leon Volovici, Moshe Idel, care m‑au îndrumat în cercetarea istorică, arheologică, în filosofie iudaică, oameni dedicați unui dialog intelectual de mare finețe”.[5]

Mai apoi, sesizăm că o experiență cu totul aparte este cea a mormîntului gol: „Pentru că e gol. Goliciunea locului poartă întreaga semnificație. Îți arată că cel care a fost acolo nu se mai află acolo. Că a înviat, cum au spus îngerii”. Această deschidere mesianică a golului care dă mărturie de întreaga prezență a transcendenței este completată foarte bine de una dintre explicațiile etimologice pe care autorul o oferă: „Joshua era un nume frecvent, în virtutea dorinței evreilor, ca și a dorinței noastre, de a ne mântui. Verbul „yasha” înseamnă a mântui, a fi mântuit, a fi uns, a fi mesia. (etimologic – Iisus, celălalt apelativ al Mântuitorului Iisus Hristos). La fel, Hristos vine de la verbul „hrizo”, în grecește, cel uns, Mântuitorul Mesia. În persoana lui Iisus s‑au împlinit toate vestirile despre Mesia”.[6] O asemena perspectivă oferă coerență lecturii creștine pe care o dă Ioan Chirilă întregii configurări simbolice a Israelului.

În al treilea rînd, cred că un aspect ce trebuie menționat este că Israelul este și locul privilegiat pentru experiența rugăciunii: „Te rogi pe textele consacrate din cărțile de rugăciune și, până la urmă, ajungi nu doar să vorbești cu Dumnezeu, ajungi să trăiești prezența lui Dumnezeu și nu mai zici nimic. Stai numai și contempli frumusețea și spiritualitatea aceea. Aspectul acela incomprehensibil Și vezi adâncul lui Dumnezeu care nu te înspăimântă, deși o prăpastie în care privești îți inspiră frică. Însă atunci când vezi adâncul acela strălucitor al lui Dumnezeu, frica dispare. Aceea e rugăciunea tăcerii. Nivelul acesta de contemplare”.[7] Israelul devine în acest fel o dublă realitate: cea a Țării Sfinte înțeleasă ca un pămînt binecuvîntat și cea a unui tărîm simbolic pe care îl poți experimenta sub forma comuniunii prin rugăciune. Gîndul la Israel și grija față de Țara Sfîntă sînt pentru Ioan Chirilă un mod de a fi în comuniune, un mod de a fi acasă – acolo unde poți să te bucuri în fiecare clipă de prezența lui Dumnezeu.

Printr-o suită de întrebări foarte simple, dar pline de interogații subtile, Diana Suciu îl conduce pe Ioan Chirilă într-o călătorie imaginară pe întreg cuprinsul Israelului pentru a-și putea manifesta calitățile sale de călăuză în lumea miracolelor ce stau și îi așteaptă pe călători și pelerini în tot cuprinsul Israelului. Experiența miracolului face ca fiecare vizitator să se simtă ca acasă într-o lume a misterului făurită, parcă, pentru el personal. Acest lucru este cu putință „pentru că o minune nu este altceva decât întoarcerea unei forme de existență la firescul ei”.[8] Oferindu-ni-se drept călăuză, cartea Părintelui Ioan Chirilă ne deschide spre un nou orizont: ”Orizontul ca sărut al veșniciei”.[9]

 

[1] Pr. Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu, (Cluj‑Napoca: Editura Bybliotek, 2017).

[2] Pr. Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu, (Cluj‑Napoca: Editura Bybliotek, 2017), 8.

[3] Pr. Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu, 32-33.

[4] Pr. Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu, 40.

[5] Pr. Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu, 20.

[6] Pr. Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu, 27.

[7] Pr. Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu, 80-81.

[8] Pr. Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu, 90.

[9] Pr. Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu, 43.

Reclame

Sandu Frunză despre metafizica și consilierea filosofică și existențială

Standard

staicuConsilierea filosofică a devenit o preocupare din ce în ce mai răspîndită. Ea beneficiază azi, în România, de programe de pregătire, inclusiv la nivel de studii de masterat. Motivele sînt multiple. Ele acoperă o plajă largă: de la moda culturală a consilierii pînă la nevoia autentică a ființei umane de a găsi răspunsuri la întrebările fundamentale cu care se confruntă în plan existențial. Cel mai adesea, consilierul filosofic este privit ca un însoțitor de drum cu care să poți comunica și împreună cu care să poți medita asupra problemelor semnificative aduse de reflecție sau autoreflecție în planul unei metafizici a vieții cotidiene.

Ea stă sub semnul dialogului și al comunicării interpersonale, dar în aceeași măsură și sub semnul explorării și comunicării lumii noastre interioare. Deseori, modelul este unul socratic, chiar dacă nici un consilier nu își propune să fie o replică a lui Socrate. Cel mai adesea, demersul are în vedere asumarea unei filosofii de viață care să dea coerență acțiunii individuale într-un univers descris ca fiind unul al crizei și al înstrăinării.

Mi-a reținut atenția cartea filosofului Laurențiu Staicu, consilier filosofic în cadrul Asociației Române de Filosofie Practică, mai întîi prin titlul provocator: Trei istorii metafizice pentru insomniaci, iar apoi prin pledoaria pentru filosofia aplicată.[1]

Laurențiu Staicu ne propune o reîntoarcere la filosofia înțeleasă ca o modalitate de a ne asigura liniștea nopților, pacea zilnică și situarea în orizontul sensului. În mod ilustrativ el ne propune o incursiune în trei tipuri de istorisiri filosofice, care vizează trei întrebări metafizice: de ce există mai degrabă ceva decît nimicul? cine sînt eu? ce este cu adevărat real? Aceste interogații mi se par importante nu atît prin tipul de răspunsuri propuse de autor – deși acestea sînt demne de toată atenția – ci mai degrabă prin punerea acestor interogații la baza unei noi modalități de regîndire a gîndirii și practicii filosofice.

Personal, m-am regăsit mai ales în partea a doua a cărții, cea care vizează discuția despre persoană, identitate și conștiința de sine. Autorul reușește să facă o fascinantă incursiune în teoriile filosofice cu privire la suflet, trup, conștiință și regăsire de sine, făcîndu-le familiare prin intermediul unor structuri ideatice și de limbaj foarte accesibile unui public larg, doritor să aibă o întîlnire personală cu reflecția filosofică. Structura argumentativă devine din ce în ce mai solidă pe parcursul argumentării, mai ales prin trecerea de la un tip de argumentare la altul marcată de fiecare dată cu o răsturnare de stuație reflexivă ce face ca gîndul să se întoarcă mereu asupra lui însuși și să plece mai departe cu încărcături noi de semnificații.

Printre răspunsurile multiple oferite și deconstruite cu referire la problema persoanei și a identității personale, Lurențiu Staicu pare să rezoneze în cea mai mare măsură cu ideea posibilității de reconstrucție continuă a persoanei pornind de la „unul dintre puținele lucruri pe care le știm cu siguranță despre noi înșine: că suntem în viață, că existăm, atîta vreme cît ne putem gîndi la noi înșine și putem interacționa cu lumea care ne înconjoară”.[2] Aici poate interveni rolul pe care îl poate oferi învecinarea cu un consilier filosofic și modelarea pe care o pot aduce practicile filosofice.

Laurențiu Staicu pledează pentru o regîndire a preocupărilor filosofice avînd în vedere „nevoia de a elabora o autentică tehnologie filosofică”. Teoriile filosofice sînt integrate de autor unui proces de creare de tehnici existențiale care să ne facă viața mai ușoară și mai bună. În acest sens, filosofia ar trebui să acționeze după modelul în care teoriile științifice au alimentat dezvoltarea tehnologică. Propunînd o asemenea modalitate de construcție filosofică, filosoful român consideră că  teoriile filosofice „pot fi utile astăzi, în practică, în viața fiecăruia dintre noi, pot fi transpuse în tehnologii de viață. Iar motivul este unul foarte simplu și ușor de sesizat: gîndirea, acea trăsătură definitorie ființelor umane, ne obligă, discret și insesizabil, să trăim întotdeauna pe fundalul unor teorii filosofice despre lume, despre noi înșine, despre natură sau despre relațiile cu semenii noștri sau cu ceea ce ne înconjoară. Mai bine spus, nu putem trăi fără o anume filosofie personală de viață, un ansamblu de opinii, credințe și convingeri care să dea sens lumii”.[3]

Laurențiu Staicu ne oferă și un model de filosofare de acest fel, accesibil cititorului român: lucrările filosofului Lou Marinoff.[4] În felul acesta, el ne orientează spre modurile tradiționale de filosofare, cît și spre filosofia ca mod de viață sau spre o filosofie înțeleasă ca exercițiu spiritual, ca tehnică de a ajunge la o viață mai bună. În orizontul unei asemenea filosofii poți să decizi să fii propriul tău maestru spriritual vizitînd marile sisteme filosofice sau poți să îți alegi un consilier filosofic împreună cu care ai toate premisele să nu stai pe căi lăturalnice și improprii devenirii tale și să parcurgi drumurile filosofiei care să îți fie cele mai proprii și cele mai folositoare în existența de zi cu zi.

 

[1] Laurențiu Staicu, Trei istorii metafizice pentru insomniaci, (București: Editura Trei, 2017).

[2] Laurențiu Staicu, Trei istorii metafizice pentru insomniaci, (București: Editura Trei, 2017), 127.

[3] Laurențiu Staicu, Trei istorii metafizice pentru insomniaci, (București: Editura Trei, 2017), 213.

[4]  Cu una dintre cărțile lui Lou Marinoff cititorii blogului meu se pot întîlni în textul Sandu Frunză, „Sandu Frunză despre filosofie ca terapie spirituală”, 6 august 2016 https://frunzasandu.wordpress.com/2016/08/06/sandu-frunza-despre-filosofie-ca-terapie-spirituala/

 

Sandu Frunză despre Ierusalim și cîteva personalități minunate prezente la UBB

Standard

IerusalimUna dintre cele mai puternice comparații, care relevă diferența dintre viața citadină a orășenilor occidentali și viața locuitorilor Cetății Sfinte a Ierusalimului, am găsit-o la  Yehuda Amichai. Pentru a releva misterul unic al Ierusalimului, poetul compară atmosfera marilor orașe cu cea a Orașului sfînt. El ne încredințează că, așa cum deasupra orașelor noastre occidentale aerul are o densitate aparte, dată de încărcătura ce emană din desfășurarea vieții noastre cotidiene, tot așa, desupra orașului sfînt aerul e mai dens prin încărcătura specială dată de rugăciunile înălțate de pelerini, de locuitorii cetății și de visele lor proiectate înspre cer.

Din această perspectivă mă  întreb, uneori, cum mai rezistă Ierusalimul fără a se răsturna în neantul deschis de ura, de violența și de lipsa iubirii care sapă atît de adînc la temelia Cetății Sfinte? Iar răspunsul meu de ființă limitată de orizontul umanității mele nu poate fi decît tot unul metaforic. Și îmi răspund: Ierusalimul mai stă în picioare numai pentru că el este ținut în verticalitatea sa nu de structura ascensională a iubirii umane, nu de năzuințele noastre spre transcendență, ci  e susținut de aripile îngerilor pe care Dumnezeu alege să îi trimită ca pe niște mediatori ce au misiunea de a înlătura ruptura și distanța dintre El și noi și dintre noi.

Clujul mi-a oferit ieri o întîlnire foarte specială cu Ierusalimul. Centrul de Studii Biblice al Universității Babeș-Bolyai ne-a propus pentru perioada 7-8 decembrie 2017 conferința „Religion and Human Rights: Friends or Foes”. M-am bucurat să îi regăsesc în program pe Jadranka Rebeka Anic, Ioan Chirilă, Istvan Csonta, Predrag Dragutinovic, Gabor Finali, Csilla Gyngyosi, Marius Harosa, Alexandru Ioniță, Lehel Leszai, Andras Mate-Toth, Martin Meiser, Veronica Rebreanu, Jozsef Szecsi, Tamas Szilagyi, Reka Szilardi, Stefan Tobler, Ekaterini Tsalampouni, Marius Furtună, Mozes Noda, Korinna Zamfir. Dar mai ales sînt fericit că în această întîlnire am avut prilejul să îl cunosc pe Lucian Turcescu.

Însă, miracolul unei întîlniri de suflet cu Ierusalimul mi-a fost prilejuit de faptul că programul celei dintîi zi a conferinței internaționale s-a încheiat cu un concert de muzică evreiască, JERUSALEM OF GOLD, susținut de Robert Laczko Vass și Andras Szep. Cîntecele au fost interpretate în mai multe limbi – printre care română, maghiară, engleză, franceză, ebraică, idiș, ladino etc. Deși din repertoriul propus, eu rezonez mai bine cu alte piese, de data aceasta am vibrat cel mai profund cu celebrul cîntec „This Land is mine”. O foarte plăcută supriză a fost pentru mine versiunea în limba maghiară a cîntecului „Jerusalem of Gold” (Jeruzsalem, kedvesem). Eram obișnuit să ascult versiunea ebraică a cîntecului  „Yerushalayim Shel Zahav” interpretată de Ofra Haza. Am constatat cu acest prilej că e la fel de frumos să cînți Ierusalimul și în altă limbă și chiar în toate limbile lumii.

Mi s-a părut minunat acest efort de a face din Ierusalim un loc al limbii tale și de a face limba ta să vibreze în cîntarea Ierusalimului. Cei doi tineri artiști, prin talentul lor ieșit din comun, au făcut ca totul să pară un act ritualic în care mulțimea limbilor, a situațiilor existențiale și a idealurilor culturale dintre cele mai diverse să rezoneze într-un registru comun al nevoii de colaborare, de dialog și de pace lăuntrică.

Mi-am amintit în acest context una dintre cele mai pline de amărăciune întrebări pe care Emmanuel Levinas și-o punea în lucrarea sa Dificila libertate. Plecînd de la constatarea că monoteismul „a făcut suportabil omul celuilalt om, determinîndu-l pe celălalt să răspundă, făcînd posibilă toată această economie a solidarității”,[1] el se întreabă cum e posibil ca dorinței de dialog exprimată de membrii comunității iudaice, ceilalți membri ai comunităților monoteiste să nu răspundă solidar cu aceeași dorință de a dialoga și de a construi în comun. Discutînd despre Ierusalim ca oraș al celor trei mari religii monoteiste (într-un capitol dedicat Ierusalimului, din cartea mea despre fundamentalismul religios)[2] am relevat cîteva aspecte privind nevoia unei investiții comune de sens, care să ducă la o acțiune comună a iudeilor, creștinilor și musulmanilor. Cu alte ocazii am relevat rolul pe care Islamul ca religie a păcii ar trebui să îl joace în democratizarea Orientului, așa cum am vorbit și de centralitatea Creștinismului ca axis mundi al iubirii în îmbogățirea culturii occidentale și în modelarea lumii din afara occidentului. Am avut mereu speranța că (plecînd de realitatea că Israelul de azi simbolizează cea mai avansată formă de democrație din zona sa geografică) creștinii și musulmanii își vor aduce partea lor semnificativă în dialogul cu Iudaismul, în numele unei conviețuiri sub semnul valorilor cuprinse în simbolismul plural al culturii legată de spiritul transcendent al Cetății Ierusalimului.

Sentimentele mele de încredere și optimism sînt astăzi potențate de conștiința faptului că, în multe locuri din lume, există oameni minunați cum sînt cei amintiți mai sus. Ei sînt printre cei ce au ales să dialogheze în aceste zile la Cluj sub semnul deschiderilor gîndirii biblice, al pluralismului și al multiculturalismului. În plus, sînt încă vrăjit de interpretarea pe care Robert Laczko Vass și Andras Szep (combinînd traducerea în opt limbi în interpretarea cîntării lor) au dat-o cîntecului „Hevenu shalom aleichem”.

[1] Emmanuel Levinas, „Monoteism și limbaj”, Emmanuel Levinas, Dificila libertate, Traducere, note și postfață de Țicu Goldstein, (București: Hasefer, 1999), P. 221

[2] Sandu Frunză, Fundamentalismul religios şi noul conflict al ideologiilor, ediția a doua, revăzută și adăugită, (Ed. Școala Ardeleană, Cluj, 2016).