Sandu Frunză despre o întîlnire privind managementul timpului

Standard

formula-maiestriei

 

BT Club – Clubul Întreprinzătorului Român ne-a propus pentru această săptămînă o întîlnire cu Andi Szekely. Am participat cu mult interes la acest eveniment atît datorită titlului provocator:  „Managementul timpului pentru antreprenori”, cît și pentru că am considerat că e un lucru benefic, pentru oricine are timpul necesar, să îl asculte și să interacționeze timp de 3 ore cu Andi Szekely, în spațiul generos al sălii Atena de la Grand Hotel Napoca.

Pentru cei care nu au auzit pînă acum de BT Club este interesantă o precizare din prezentarea pe care clubul și-o face: „Clubul este prezent în mediul de afaceri prin consultanță și informări periodice, instrumente de educație antreprenorială și networking, precum și suport în accesarea fondurilor europene, cu scopul de a contribui în mod activ și real la dezvoltarea durabilă a afacerilor din întreaga țară și de a fi întotdeauna prima opțiune pentru comunitatea întreprinzătorilor din România”.[1]

Pentru cei care nu știu cu ce se ocupă Andi Szekely am putea menționa, printre altele, că Andi Szekely este unul dintre cele mai vizibile branduri personale pe piaţa de training şi coaching din România, fiind prezent ca antreprenor, autor şi speaker motivațional. Organizează conferințe la care sînt invitate personalități cunoscute pe plan internațional, care fac deliciul consumatorilor de dezvoltare personală și leadership. Este creatorul a două branduri naționale: „Elite School” și „Bootcamp University”. Totodată, Andy Szekely este speaker și autor de cărţi și produse multimedia pe teme de dezvoltare personală, de leadership, de training transformațional.

La evenimentul propus de BT Club, Andy Szekely a venit și cu cartea sa Formula măiestriei. 7 pași de la ucenic la maestru.[2]

Cred că întîlnirea poate fi pusă sub semnul unui citat din carte: „Oamenii te ascultă pentru că le spui ce știu deja, dar te urmează pentru că le arăți ce nu știu încă”.[3] Îl urmăresc în ultimii ani pe Andy Szekely deoarece ca profesor de dezvoltare personală și branding personal sînt interesat de exemplele de reușită din spațiul cultural românesc și mai ales de exemplele de succes în domeniul formării în comunicare, dezvoltare personală și public speaking. Îi cunosc textele și o mare parte a materialelor video existente online. Nu l-am întîlnit pînă azi deoarece nu am avut niciodată răgazul pentru a participa la o întîlnire față către față. Dacă ar trebui să descriu cum a fost această primă întîlnire,  aș aduce în discuție două aspecte.

Mai întîi, aș putea menționa că am schimbat cîteva cuvinte la sfîrșitul întîlnirii și impresia pe care mi-a lăsat-o a fost destul de asemănătoare cu cea pe care, cu multă emoție și simplitate, o descrie Andi Szekely ca experiență personală a întîlnirii sale cu John Maxwell (păstrez, însă, în minte, proporțiile de diferență de anvergură între personalități atunci cînd fac această comparație). Se pare că e în spiritul celor care vînd idei pe o piață globală a ofertei de discursuri motivaționale să aibă o capacitate deosebită de a coborî de la înălțimea discursului motivațional pînă la relația directă, deosebit de caldă, prietenoasă și de umană cu oricare dintre indivizii particulari aflați în public. Sper că această comparație îi va determina pe posibilii cititori să parcurgă paginile de început ale volumului amintit și să înțeleagă ceva despre necesitatea de a avea o întîlnire față către față cu un maestru motivațional, dincolo de ceea ce poate fi obținut prin intermediul cărților sau al materialelor video ce pot fi procurate pe diverse căi.

În al doilea rînd, aș vrea să menționez că în tipologia VIPS pe care o utiliza în discursul său, Andi Szekely s-a inclus pe sine în categoria V, a celor ce se lasă dinamizați de viziune. Cred că aici este locul cel mai important în care cei ce participă la trainingurile sale resimt posibilitatea instalării unei relații ce este foarte bine relevată de subtitlul cărții „7 pași de la ucenic la maestru”. Avînd în vedere că am parcurs anterior multe materiale ale autorului, mi s-a întîmplat ceva asemănător cu ceea ce se afirma în citatul amintit mai sus: am avut impresia că auzeam lucruri pe care deja le știam. Dar în același timp, am apreciat că tot ceea ce știam din acest autor, mi s-a oferit ca o nouă sinteză în jurul unei teme comune, cea a gestionării timpului și a transformării personale, practice în raport cu timpul vieții mele de ființă ce își desfășoară acțiunea într-un timp limitat. Cred că această sinteză orientată practic a unor idei cu o foarte largă cuprindere teoretică este un produs ce poate oferi satisfacție unui număr considerabil de consumatori de discurs motivațional, așa cum erau într-un număr foarte mare în sala electrizată de Andi Szekley. Pe lîngă aceasta, impresionează la Andi Szekley umorul sănătos și foarte bine dozat, spectacolul ideilor, jocul imaginativ, entuziasmul debordant și pasiunea inocentă pe care o poate trezi în participanții la întîlnire. Din acest punct de vedere, cred că Andi Szekley este un maestru al trezirii, al aducerii împreună.

Deși e prima oară cînd particip la unul din evenimentele sale, cred că aș putea să generalizez spunînd că întîlnirile cu Andi Szekely par a fi, în general, despre ceea ce este de făcut în mod concret. Autorul cărții Formula măiestriei. 7 pași de la ucenic la maestru ne spune că există mai multe modalități prin care poți ajunge la o metodă sigură, care să te ajute să știi ceea ce ai de făcut în mod concret – cu tine și cu timpul pe care îl ai la dispoziție. Dintre cele propuse de autor, cel mai mult mi-a plăcut îndemnul: „Citește cărți. Du-te pe un site de internet cu informații despre domeniul în care lucrezi. Află care sunt cele mai importante cărți în domeniu. Fă rost de ele și citește-le”.[4] Deși eu personal prefer cărțile mai speculative și mai elaborate din punct de vedere al reflecției filosofice, apreciez o carte cum este Formula măiestriei deoarece pleacă de la premisa că, indiferent pe ce treaptă te afli, poți să începi să înveți despre excelență, performanță, măiestrie. Este arta pe care dorește să ne-o propună această carte, în termeni simpli și aplicabili.

Probabil că o concluzie bună pentru întîlnirea oferită de BT Club ar fi aceea că Andi Szekely ne-a oferit un nou mod de a ne raporta la timp. Este vorba despre o filosofie a timpului cotidian care ne vorbește despre timpul pe care ceilalți ni-l oferă în mod altruist, ca dar din timpul propriei lor vieți; despre timpul pe care ni-l oferă ceilalți pentru a crește împreună; dar și despre timpul pe care noi ni-l oferim nouă pentru a fi eficienți în ceea ce facem, pentru a fi creativi și pentru a ne reîncărca energetic în vederea rezolvării de probleme și oferirea de soluții. În același timp, din punct de vedere al vieții noastre cotidiene este semnificativ și timpul autenticității, perceptibil ca timp al vieții interioare, ca timp al gîndirii, al spiritualizării și mai ales ca un timp al iubirii.

 

[1] BT Club – Clubul Intreprinzatorului Roman Cred că ar fi foarte bine ca echipa de conducere a BT Club să decidă să scrie cu diacritice textele de pe site.

[2] Andy Szekely, Formula măiestriei. 7 pași de la ucenic la maestru, ediția a doua, AS Publishing, 2017.

[3] Andy Szekely, Formula măiestriei. 7 pași de la ucenic la maestru, 257.

[4] Andy Szekely, Formula măiestriei. 7 pași de la ucenic la maestru, 120.

Reclame

Sandu Frunză despre Dragobete în vizită la psihoterapeut

Standard

rogers

M-am tot gîndit în ce context ar trebui să vă propun o nouă întîlnire cu Dragobete – zeișor al inocenței tinereții, al bucuriei de viață și al iubirilor primăvăratice, menite să rodească pe tot parcursul anului. Dintre opțiunile multiple pe care le aveam la îndemînă, am considerat că sfera consilierii ar putea fi un context potrivit atît cu preocupările mele din această perioadă, cît și cu preocupările la modă în rîndurile celor tineri. Nevoia de consiliere a devenit o necesitate cotidiană, iar răspunsul la această cerință a căpătat configurația unei piețe a întîlnirilor interpersonale – fie că ia forma consilierii psihologice sau psihanalitice, fie că valorifică diverse deschideri ale dezvoltării personale, fie că e o piață ofertantă sub forma consilierii filosofice (etice sau existențiale).

Am ieșit din imaginarul inimioarelor roșii consacrate drept simbol al iubirii în ideologia consumeristă, al trandafirilor oferiți într-un ritual de îngenunchiere demn de iubirile curtenești, al dăruirii de ghiocei cu sfială și cu o anumită neîndemînare în păstrarea ambiguității cu privire la natura profundă a sentimentelor. Am părăsit imaginarul schimbului erotic și al risipei de afectivitate în favoarea unei tendințe de a privi iubirea ca o intrare în relație. Cel mai comun mod prin care tinerii spun despre ei că au o iubire semnificativă este cuprins în afirmația că „sînt într-o relație”. Nu cunosc la tineri o raportare mai răspîndită la iubire decît cea exprimată prin ideea de a fi într-o relație cu cineva anume.

Centralitatea relației și autenticitatea ei mi-au adus în minte una dintre cele mai fascinante cărți de construcție a universului relațional: A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut.[1] Ea poartă semnătura lui Carl R. Rogers și a fost tradusă în limba română de Anacaona Mîndrilă-Sonetto și publicată în urmă cu cîțiva ani la Editura Trei. Psihologia umanistă a lui Carl Rogers a înglobat toate reflecțiile filosofice asupra relației și dialogului specifice secolului XX și a influențat aspecte semnificative ale științelor sociale și umaniste, dar și ale vieții sociale, politice, culturale ale occidentalului de la sfîrșitul secolului XX, cu o influență majoră și în practicile și modele culturale în care e angrenat omul secolului XXI. Cei ce doresc să înțeleagă, într-un mod mai nuanțat, societatea construită pe comunicare și modul în care omul postmodern își făurește universul său relațional, ar trebui să citească lucrarea lui Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut. Așa cum, în mod suplimentar, ar putea să răsfoiască și volumul Carl R. Rogers, Terapia centrată pe client. [2] Specialiștii știu despre ce e vorba, iar cei ce practică diferite forme de consiliere, fie că e vorba de practici din domeniul economic, al resurselor umane, fie în cel al dezvoltării personale, al consilierii în educație, al consilierii politice, sau de orice alte domenii deschise spre consiliere, sînt conștienți de faptul că reflecțiile lui Carl Rogers sînt de neocolit. Desigur, cărțile gînditorului american sînt importante în primul rînd pentru psihologi și psihoterapeuți. Însă, nu trebuie să fii adept al practicilor terapeutice rogersiene și nici nu e nevoie măcar să fii terapeut pentru a înțelege importanța pe care o au deschiderile acestei psihologii/filosofii umaniste pentru o continuă îmbunătățire a vieții omului postmodern. Individul postmodern este, mai mult ca oricînd, în căutarea regăsirii sale ca persoană. În acest context, învățăturile din A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut mi se par decisive pentru tot ceea ce azi se întîmplă la nivelul înțelegerii și construcției universului relațional. E adevărat că nu este necesar să știi că în secolul trecut au fost puse bazele modului tău de gîndire relațională pentru a te bucura de beneficiile dinamicii relaționale în care ești implicat. Dar pentru toți cei care vor să își trăiască în mod conștient structurile relaționale, cred că întîlnirea cu textele lui Carl Rogers ar trebui să fie o plăcere intelectuală pe care nu trebuie să și-o refuze.

Dacă ar fi să spunem de ce este important Carl Rogers pentru înțelegerea postmodernă a lui Dragobete, ar trebui să explicăm mai în detaliu ce se întîmplă azi cu iubirea, dincolo de entuziasmul afectiv și vibrația metafizică a iubirii. Nu voi face acest lucru. Dar voi îndruma pe cei ce doresc să aprofundeze acest subiect să citească lucrări precum cele semnate de Pascal Bruckner sau de Aurel Codoban.[3] La fel ca Bruckner, Codoban nu este un rogersian, dar opera sa ilustrează foarte bine ceea ce se întîmplă la nivelul modificărilor ce au loc în universul relațional al omului din societatea construită pe comunicare. Lectura unei scrieri precum Amurgul iubirii o să vă releve că nu este deloc întîmplător că iubirea concepută drept conștiință a faptului de „a fi într-o relație cu cineva” este adusă de Dragobete pe plaiurile românești în contextul unei reconstrucții spirituale ce mizează pe relație și pe comunicare. Ele sînt centrale în dezvoltarea persoanei, chiar dacă sînt golite de conținutul lor simbolic, care face ca Dragobete să fie un personaj viu, care își transmite energiile benefice prin fiecare dintre noi, cei ce avem curajul de a ne considera, deopotrivă, parte a iubirii și produse ale misterului ei.

Avînd în vedere importanța pe care o are dezvoltarea structurilor relaționale autentice în gîndirea lui Rogers, mă aștept ca în anii următori opera sa tradusă în limba română să facă din acest mod de gîndire o preocupare constantă și foarte importantă din punct de vedere al culturii și al practicilor de comunicare destinate publicului larg. Într-un spațiu spiritual centrat pe ideea de persoană, cum este spațiul cultural modelat de creștinism, abordările laice ale construcției și dezvoltării personale ar trebui să găsească un teren foarte fertil pentru diverse tipuri de consiliere în care să fie implicate elemente ale gîndirii psihologiei umaniste. Mă aștept ca terapeuții din diverse școli să nu facă abstracție în România de oportunitățile pe care le aduce gîndirea psihologului american pentru un spațiu centrat pe persoană și încărcat de năzuința spiritualizării persoanei.

Carl Rogers concepe relația terapeutică drept „o formă specială a relațiilor interpersonale în general”.[4] Plecînd de aici, comunicarea interpersonală poate să ne dea seama de aspectele generale pe care le implică iubirea înțeleasă ca „a fi în relație”. Privită printr-o asemenea lentilă, iubirea relevă caracteristicile generale ale unei adecvate atitudini terapeutice, pe care Rogers o descrie ca fiind caracterizată „de autenticitate și transparență, astfel încît să îmi trăiesc sentimentele reale; de acceptare caldă și prețuire a celuilalt ca individ distinct; de o capacitate sensibilă de a-i vedea lumea și pe el însuși așa cum vede el”. Putem vedea în această capacitate transformatoare a relației o modalitate laică a principiului transfigurator al iubirii, cu sau fără sacralitatea ei, în funcție de registrul sensibilității noastre. Am putea foarte bine să asociem acest sens al terapiei cu cel pe care îl putem desprinde din practicile filosofiei antice, adică terapia concepută ca un exercițiu spiritual. Dar dincolo de paralele pe care le putem stabili la nivelul jocului intelectual, putem sesiza cît de mult seamănă relația terapeutică cu forța transfiguratoare a iubirii din efectele pe care Carl Rogers susține că această relație le are în planul reconstrucției persoanei umane. O dată stabilită o asemenea relație autentică, individul „va percepe și va înțelege aspecte din sine pe care anterior le-a refulat; va constata că devine mai bine integrat, mai capabil să funcționeze eficient; va deveni în mai mare măsură așa cum își dorește să fie; va fi mai independent și mai încrezător în sine; va deveni mai pregnant persoană, mai unic și cu o mai bună exprimare de sine; va manifesta mai multă înțelegere și acceptare față de alții; va fi capabil să se confrunte mai adecvat și mai confortabil cu problemele vieții”.[5] Avînd în minte acest demers de îmbunătățire a persoanei, putem simplu să ne imaginăm cum Dragobete ar putea să traducă acest limbaj într-unul al iubirii, al bucuriei pe care iubirea o aduce și al influențelor pozitive pe care ea le are asupra individului, îndeosebi pe linia cultivării iubirii de sine, cu trecerea la iubirea celorlalți și integrarea într-un sistem relațional ce poate fi resimțit ca modelat de o structură holistică, transcendentă a iubirii, chiar dacă această transcendere se realizează numai pe orizontală.

Cartea A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut este semnificativă îndeosebi pentru a înțelege ceea ce se întîmplă din punct de vedere interior, subiectiv atunci cînd intrăm într-o relație cu celălalt. Dacă stă sub semnul autenticității, ea va fi întotdeauna o relație de creștere, pe care o putem descrie în termenii iubirii, chiar dacă psihoterapeutul nu face asta. Este evident că unul dintre motivele pentru care folosim limbajul iubirii este acela că venind cu Dragobete în vizită la psihoterapeut dorim să discutăm într-un limbaj cît mai elocvent pentru acesta. O asemenea asociere e facilitată de mai multe pasaje prin care Carl Rogers descrie modul în care trebuie concepută experiența terapeutică. În unul dintre aceste pasaje ni se spune: „Mă abandonez în imediatul relației, unde organismul meu total, și nu doar conștiința mea, preia controlul și este sensibil la relație. Nu reacționez conștient, într-un mod planificat sau analitic, ci reacționez pur și simplu la celălalt, fără a reflecta, reacția mea bazîndu-se (dar nu conștient) pe sensibilitatea mea totală la nivel de organism, față de această altă persoană. Pe această bază trăiesc relația”.[6] Această terapie sub semnul empatiei este un mediu favorabil al asocierii dintre trăirea sistemului de relații centrate pe persoană cu trăirea empatiei speciale pe care o aduce ca relație de reciprocitate iubirea.

Dar ca să nu ne îndepărtăm prea mult de ceea ce spune efectiv Carl Rogers, cred că e bine să adăugăm încă un citat revelator pentru modul în care el concepe experiența terapeutică: „Motivul pentru care mă angajez într-o relație numită terapeutică, unde sentimentele și cogniția se contopesc într-o experiență unitară care este trăită, nu examinată, în care conștientizarea se face fără reflecție și în care sunt participant, nu observator este faptul că prețuiesc relațiile umane și le consider recompensatoare. Dar fiindcă sunt curios cu privire la ordinea perfectă ce pare să existe în univers și în această relație, pot să mă detașez de experiență și să o privesc ca observator, făcînd din mine însumi și/sau din ceilalți obiectele observației. Ca observator, folosesc toate presupunerile ce decurg din trăirea experienței vii”.[7]

Experiența acestei trăiri este una fundamentală deoarece, pentru Rogers, indivizii pot intra în relație doar ca persoane subiective. Cunoscînd fundalul filosofic al gîndirii sale, cred că nu ar fi greșit să spun ca „persoane intersubiective”. A deveni o persoană înseamnă, în primul rînd, creșterea în autenticitate a acestei relații intersubiective. Tocmai de aici vine forța deosebită pe care o are consilierea ca experiență vie, a individului cotidian ce trăiește năzuința de a se descoperi ca persoană. După cum afirma Peter D. Kramer în introducerea sa la opera lui Carl Rogers, „granița dintre psihoterapie și viața cotidiană nu are cum să fie altfel decît subțire. Dacă acceptarea, empatia și atitudinea pozitivă sunt condițiile necesare și suficiente pentru creșterea umană, ele trebuie să inspire în egală măsură educația, prietenia și viața de familie”.[8]

Mergînd, împreună cu Dragobete, în vizită în lumea ideilor lui Carl Rogers, am ajuns la o primă concluzie asupra asemănărilor ce le putem stabili între relație și iubire sau despre iubire ca intrare în relație. Iubirea se bazează pe acceptare și îmbunătățire în existență a celuilalt. Tocmai aceste caracteristici ale iubirii sînt printre cele mai fecunde principii ale gîndirii lui Carl Rogers.

 

[1] Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, Traducere de Anacaona Mîndrilă-Sonetto, Cuvînt înainte de Florentina Palade, ediția a doua, București: Editura Trei, 2014.

[2] Carl R. Rogers, Terapia centrată pe client. Practica ei actuală, implicații și teorie, Traducere de Corina Dedu, București: Editura Trei, 2015.

[3] Aurel Codoban, Amurgul iubirii. De la iubirea pasiune la comunicarea corporală, Cluj: Idea Design & Print, 2004. O perspectivă ce împinge la extrem marketizarea iubirii în viața omului postmodern puteți urmări în Pascal Bruckner, Paradoxul iubirii, Traducere de Irina Mavrodin, București: Editura Trei, 2011.

[4] Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, 77.

[5] Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, 76.

[6] Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, 284-285.

[7] Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, 312.

[8] Peter D. Kramer, „Introducere”, în Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, 17.

Sandu Frunză despre 7 reguli generale pentru atingerea succesului

Standard

sandu poza1. Asumă-ți faptul că o diferență esențială între oamenii de succes și cei care nu cunosc succesul este dată de modalitatea în care își folosesc timpul cotidian. Timpul consacrat atingerii succesului este timpul pe care ți-l dăruiești cu adevărat ție în tot ceea ce faci zi de zi.

2. Nu cunosc o altă cale spre succes decît cea care trece printr-o muncă susținută, care consumă multă energie și multe ore din chiar timpul vieții tale. Dacă nu ești dispus să îl însuflețești cu propria ta viață, succesul va fi întotdeauna parțial și de scurtă durată.

3. Dacă după o muncă susținută îndelungată și o dăruire constantă față de munca ta nu ai obținut succesul, înseamnă că trebuie să iei o pauză și să-ți schimbi modul de a gîndi, de a relaționa, de a te situa în lume. Înseamnă că este nevoie să-ți înnoiești filosofia de viață.

4. Fixează-ți idealuri înalte și în armonie cu ceea ce ești și ceea ce ai putea să devii. Bucuria succesului este condiționată de distanța realistă pe care o cultivi între idealurile tale și pașii pe care îi faci efectiv în atingerea idealurilor.

5. Dezamăgirile legate de neîmplinirea dorințelor noastre privind atingerea succesului trebuie trăite cu inima și deconstruite cu mintea. Nu lăsa sentimentul eșecului să îți înfrîngă dinamica gîndirii și puterea de regenerare a minții.

6. Una dintre erorile pe care le-am întîlnit la oamenii care se plîngeau că li se refuză accesul la succes este aceea că exagerau suprapunerea succesului cu atingerea fericirii. În realitate, succesul este o valoare distinctă, care procură experiențe singulare ale unirii dintre inimă, minte și viața cotidiană trăită împreună cu ceilalți. Succesul trebuie interiorizat ca atare.

7. Nu îți refuza o carte, un training, o sedință de consiliere atunci cînd simți că meriți să investești în tine și vrei să îți crești valoarea și vizibilitatea, dar mai ales atunci cînd îți configurezi propria filosofie privind construirea unei vieți de succes.

 

Sandu Frunză despre fața întunecată a iubirii

Standard

frommDincolo de forța spirituală ce nu poate fi separată de prezența în lume a iubirii, în tot mai mare măsură sărbătorile dedicate iubirii se aliniază și ele consumerismului, ideologia dominantă a epocii în care trăim. Dacă analizăm atent istoria culturală, putem sesiza că în toate epocile a existat o anumită intimitate între anumite forme ale iubirii și forme ale schimbului simbolic. Azi, această proximitate este vizibilă în relația dintre consum și erotism. În acest context, este semnificativ să sesizăm că celebrarea iubirii este însoțită de o ritualizare laică a iubirii, manifestată sub forma relațiilor specifice darului și dorinței de a dărui. Astfel încît în comunicarea publică, dimensiunea darului, a schimbului simbolic, este mai vizibilă decît orice altă formă de manifestare afectivă sau erotism.

De cînd societatea românească a asumat atitudinile consumeriste legate de Sfîntul Valentin și de Dragobete, prietenii mei mă întreabă în această perioadă: ce carte ar fi cea mai potrivită pentru a și-o dărui lor sau celor apropiați? Răspunsul meu, fără ezitare, le este multora deja cunoscut: Platon, Banchetul. Cred că, pe de o parte, este cartea cea mai adecvată spiritului acestei sărbători, iar pe de altă parte, lectura dialogului lui Platon poate diminua în mare măsură posibila influență negativă a ideologiei dominante în această perioadă, lăsînd-o în același timp să se desfășoare potrivit logicii postmoderne a consumului.

De data aceasta, intenționez să propun o carte altfel, care ar putea fi un dar și un discurs ieșit din tiparele obișnuite ale relatărilor despre iubire. Am în vedere cartea lui Erich Fromm, Sufletul omului. Între geniul binelui și al răului[1] – un dar minunat pentru Ziua Îndrăgostiților sau pentru orice zi pe care doriți să o încărcați cu mai multă reflexivitate asupra propriei lumi interioare sau pentru orice zi în care vă permiteți să vă aplecați cu mai multă atenție asupra condiției iubirii în viața omului occidental.

Cei care vor avea curiozitatea de a răsfoi cartea lui Erich Fromm, Sufletul omului, vor sesiza că autorul și-a conceput lucrarea în relație cu alte 3 cărți pe care cititorul le poate răsfoi în limba română: Fuga de libertate[2], Omul pentru sine,[3] Arta de a iubi[4]. Toate aceste lucrări ne-ar putea îndreptăți să îl apropiem pe Erich Fromm de curentul psihanalitic al analizei existențiale. Dar, încă din Cuvîntul înainte, Fromm se delimitează tocmai de acea practică psihanalitică existențială descriind-o, în cuvinte puține și deloc convingătoare, ca fiind superficială, nereușind să ajungă la un nivel de profunzime care să pună conceptele filosofice în relație cu problematica terapeutică adusă de practicile clinice. În locul perspectivelor existențialiste oferite de gînditori precum Sartre sau Heidegger[5], Erich Fromm preferă cadrele de referință ale gîndirii umaniste. Pe acest fundal, el își formulează teoriile și aplicațiile lor în interiorul experienței clinice și valorificînd experiența sa socială și politică.

Volumul Sufletul omului. Între geniul binelui și al răului este o carte ce oglindește o dimensiune mai puțin explorată a iubirii, ea nu ne vorbește despre abilitatea omului de a iubi. Accentul cade de această dată pe o patologie a iubirii, mai exact ea se construiește în jurul neiubirii, chiar dacă ne propune și reflecții cu privire la un nou înțeles al iubirii – ce depășește dezbaterea în jurul capacității individului de a iubi. El aduce în dezbatere problema iubirii ca iubire de viață. Cartea lui Fromm nu este despre a iubi iubirea, ci despre a iubi viața, pe care o opune iubirii de moarte. Cei familiarizați cu gîndirea freudiană pot recunoaște în premisele acestei discuții distincția pe care o practica Freud între pulsiunile vieții și pulsiunile morții. Erich Fromm, un freudian disident, aduce analiza pe un alt plan, cel al unei psihanalize umaniste în care necrofilia este opusă biofiliei. Dacă nu aveți de gînd să vă dăruiți această carte și să o parcurgeți pe îndelete, în două sau trei seri de relaxare, cred că ar fi foarte bine să vă dăruiți cel puțin cîteva minute pentru a intra într-o librărie și a răsfoi paginile în jurul cărora se construiesc reflecțiile esențiale ale autorului, din capitolul „Iubirea de moarte și iubirea de viață”, paginile 39-73.

Împotriva forței distructive a necrofiliei, Erich Fromm încearcă, printre altele, să ofere cîteva răspunsuri pornind de la experiențele sale clinice psihanalitice. Una dintre soluții este aceea de a ne concentra pe cultivarea unei atitudini biofile încă din copilărie: „Cea mai importantă condiție pentru dezvoltarea iubirii de viață la copil este ca acesta să fie înconjurat de oameni care iubesc viața. Iubirea de viață este la fel de contagioasă precum iubirea de moarte. Aceasta este comunicată fără cuvinte sau explicații și, cu certitudine, fără prelegeri despre cum ar trebui să iubim viața. Este exprimată mai mult prin gesturi decât prin idei, mai mult prin tonul vocii decât prin cuvinte. Poate fi observată în întreaga atmosferă pe care o suscită un om sau un grup, mai degrabă decât prin regulile și principiile explicite conform cărora își organizează acesta viața”. [6]

O importanță deosebită o are pentru psihanalist „ghidarea în arta de a trăi”. Ea poate diminua impactul negativ pe care iubirea de moarte îl poate avea în viața oamenilor. Opusă necrofiliei este iubirea de viață, un antidot împotriva orientării distructive a omului, a narcisismului și a fixației sale incestuoase.

Iubirea de moarte este legată de Fromm de reducerea ființei umane la starea de obiect, de transformarea omului într-un vehicul al răului, de împietrirea sufletului uman, de victoria violenței și de seninătatea acțiunii distructive. Însă, printre toate acestea, poate apărea o dimensiune patologică a existenței umane, care să îl facă pe om incapabil de a alege realizarea binelui. Neputința de a săvîrși binele este fața întunecată a iubirii de moarte ce poate fi citită pe chipul ființei umane căzută pradă acelei iubiri. Iubirea de viață este pentru Fromm singurul suport viabil pentru ieșirea din acțiunea mecanică a violenței psihice, sociale sau tehnologice și pentru a dezvolta „capacitatea de a fi mișcați de durerea altei ființe umane, de privirea prietenoasă a altei persoane, de cîntecul unei păsări, de verdele ierbii”.[7] Acesta este începutul oricărei iubiri.

 

[1] Erich Fromm, Sufletul omului. Între geniul binelui și al răului, Traducere de Laura Netea, București: Editura Trei, 2017.

[2] Erich Fromm, Fuga de libertate, Traducere de Cristina Jinga, București: Editura Trei, 2016.

[3] Erich Fromm, Omul pentru sine, Traducere de Bogdan Boghițoi, București: Editura Trei, 2017.

[4] Erich Fromm, Arta de a iubi, Taducere de Ruxandra Vișan, București: Editura Trei, 2016.

[5] Distanțarea față de o filosofie cum este cea a lui Heidegger are pe lîngă conotația sa teoretică și o valoare personală. Fromm se distanțează de filosoful cu simpatii naziste cu un fel de aversiune aproape naturală, firească pentru o persoană care a fost nevoită în 1933 să emigreze în America pe fondul creșterii pericolului nazist în Germania.

[6] Erich Fromm, Sufletul omului. Între geniul binelui și al răului, 58.

[7] Erich Fromm, Sufletul omului. Între geniul binelui și al răului, 190.