Sandu Frunză despre fața întunecată a iubirii

Standard

frommDincolo de forța spirituală ce nu poate fi separată de prezența în lume a iubirii, în tot mai mare măsură sărbătorile dedicate iubirii se aliniază și ele consumerismului, ideologia dominantă a epocii în care trăim. Dacă analizăm atent istoria culturală, putem sesiza că în toate epocile a existat o anumită intimitate între anumite forme ale iubirii și forme ale schimbului simbolic. Azi, această proximitate este vizibilă în relația dintre consum și erotism. În acest context, este semnificativ să sesizăm că celebrarea iubirii este însoțită de o ritualizare laică a iubirii, manifestată sub forma relațiilor specifice darului și dorinței de a dărui. Astfel încît în comunicarea publică, dimensiunea darului, a schimbului simbolic, este mai vizibilă decît orice altă formă de manifestare afectivă sau erotism.

De cînd societatea românească a asumat atitudinile consumeriste legate de Sfîntul Valentin și de Dragobete, prietenii mei mă întreabă în această perioadă: ce carte ar fi cea mai potrivită pentru a și-o dărui lor sau celor apropiați? Răspunsul meu, fără ezitare, le este multora deja cunoscut: Platon, Banchetul. Cred că, pe de o parte, este cartea cea mai adecvată spiritului acestei sărbători, iar pe de altă parte, lectura dialogului lui Platon poate diminua în mare măsură posibila influență negativă a ideologiei dominante în această perioadă, lăsînd-o în același timp să se desfășoare potrivit logicii postmoderne a consumului.

De data aceasta, intenționez să propun o carte altfel, care ar putea fi un dar și un discurs ieșit din tiparele obișnuite ale relatărilor despre iubire. Am în vedere cartea lui Erich Fromm, Sufletul omului. Între geniul binelui și al răului[1] – un dar minunat pentru Ziua Îndrăgostiților sau pentru orice zi pe care doriți să o încărcați cu mai multă reflexivitate asupra propriei lumi interioare sau pentru orice zi în care vă permiteți să vă aplecați cu mai multă atenție asupra condiției iubirii în viața omului occidental.

Cei care vor avea curiozitatea de a răsfoi cartea lui Erich Fromm, Sufletul omului, vor sesiza că autorul și-a conceput lucrarea în relație cu alte 3 cărți pe care cititorul le poate răsfoi în limba română: Fuga de libertate[2], Omul pentru sine,[3] Arta de a iubi[4]. Toate aceste lucrări ne-ar putea îndreptăți să îl apropiem pe Erich Fromm de curentul psihanalitic al analizei existențiale. Dar, încă din Cuvîntul înainte, Fromm se delimitează tocmai de acea practică psihanalitică existențială descriind-o, în cuvinte puține și deloc convingătoare, ca fiind superficială, nereușind să ajungă la un nivel de profunzime care să pună conceptele filosofice în relație cu problematica terapeutică adusă de practicile clinice. În locul perspectivelor existențialiste oferite de gînditori precum Sartre sau Heidegger[5], Erich Fromm preferă cadrele de referință ale gîndirii umaniste. Pe acest fundal, el își formulează teoriile și aplicațiile lor în interiorul experienței clinice și valorificînd experiența sa socială și politică.

Volumul Sufletul omului. Între geniul binelui și al răului este o carte ce oglindește o dimensiune mai puțin explorată a iubirii, ea nu ne vorbește despre abilitatea omului de a iubi. Accentul cade de această dată pe o patologie a iubirii, mai exact ea se construiește în jurul neiubirii, chiar dacă ne propune și reflecții cu privire la un nou înțeles al iubirii – ce depășește dezbaterea în jurul capacității individului de a iubi. El aduce în dezbatere problema iubirii ca iubire de viață. Cartea lui Fromm nu este despre a iubi iubirea, ci despre a iubi viața, pe care o opune iubirii de moarte. Cei familiarizați cu gîndirea freudiană pot recunoaște în premisele acestei discuții distincția pe care o practica Freud între pulsiunile vieții și pulsiunile morții. Erich Fromm, un freudian disident, aduce analiza pe un alt plan, cel al unei psihanalize umaniste în care necrofilia este opusă biofiliei. Dacă nu aveți de gînd să vă dăruiți această carte și să o parcurgeți pe îndelete, în două sau trei seri de relaxare, cred că ar fi foarte bine să vă dăruiți cel puțin cîteva minute pentru a intra într-o librărie și a răsfoi paginile în jurul cărora se construiesc reflecțiile esențiale ale autorului, din capitolul „Iubirea de moarte și iubirea de viață”, paginile 39-73.

Împotriva forței distructive a necrofiliei, Erich Fromm încearcă, printre altele, să ofere cîteva răspunsuri pornind de la experiențele sale clinice psihanalitice. Una dintre soluții este aceea de a ne concentra pe cultivarea unei atitudini biofile încă din copilărie: „Cea mai importantă condiție pentru dezvoltarea iubirii de viață la copil este ca acesta să fie înconjurat de oameni care iubesc viața. Iubirea de viață este la fel de contagioasă precum iubirea de moarte. Aceasta este comunicată fără cuvinte sau explicații și, cu certitudine, fără prelegeri despre cum ar trebui să iubim viața. Este exprimată mai mult prin gesturi decât prin idei, mai mult prin tonul vocii decât prin cuvinte. Poate fi observată în întreaga atmosferă pe care o suscită un om sau un grup, mai degrabă decât prin regulile și principiile explicite conform cărora își organizează acesta viața”. [6]

O importanță deosebită o are pentru psihanalist „ghidarea în arta de a trăi”. Ea poate diminua impactul negativ pe care iubirea de moarte îl poate avea în viața oamenilor. Opusă necrofiliei este iubirea de viață, un antidot împotriva orientării distructive a omului, a narcisismului și a fixației sale incestuoase.

Iubirea de moarte este legată de Fromm de reducerea ființei umane la starea de obiect, de transformarea omului într-un vehicul al răului, de împietrirea sufletului uman, de victoria violenței și de seninătatea acțiunii distructive. Însă, printre toate acestea, poate apărea o dimensiune patologică a existenței umane, care să îl facă pe om incapabil de a alege realizarea binelui. Neputința de a săvîrși binele este fața întunecată a iubirii de moarte ce poate fi citită pe chipul ființei umane căzută pradă acelei iubiri. Iubirea de viață este pentru Fromm singurul suport viabil pentru ieșirea din acțiunea mecanică a violenței psihice, sociale sau tehnologice și pentru a dezvolta „capacitatea de a fi mișcați de durerea altei ființe umane, de privirea prietenoasă a altei persoane, de cîntecul unei păsări, de verdele ierbii”.[7] Acesta este începutul oricărei iubiri.

 

[1] Erich Fromm, Sufletul omului. Între geniul binelui și al răului, Traducere de Laura Netea, București: Editura Trei, 2017.

[2] Erich Fromm, Fuga de libertate, Traducere de Cristina Jinga, București: Editura Trei, 2016.

[3] Erich Fromm, Omul pentru sine, Traducere de Bogdan Boghițoi, București: Editura Trei, 2017.

[4] Erich Fromm, Arta de a iubi, Taducere de Ruxandra Vișan, București: Editura Trei, 2016.

[5] Distanțarea față de o filosofie cum este cea a lui Heidegger are pe lîngă conotația sa teoretică și o valoare personală. Fromm se distanțează de filosoful cu simpatii naziste cu un fel de aversiune aproape naturală, firească pentru o persoană care a fost nevoită în 1933 să emigreze în America pe fondul creșterii pericolului nazist în Germania.

[6] Erich Fromm, Sufletul omului. Între geniul binelui și al răului, 58.

[7] Erich Fromm, Sufletul omului. Între geniul binelui și al răului, 190.

Reclame

Un gând despre &8222;Sandu Frunză despre fața întunecată a iubirii&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s