Sandu Frunză despre Efectul Echinox

Standard

Coperta Poanta - Efectul Echinox.cdrNu putem să ne imaginăm Clujul fără spiritul Echinoxului. El încă hrănește sufletul cultural al clujului universitar și va rămîne mereu o energie specială a universului său cultural, în continuă expansiune. Echinoxul și echinoxiștii reprezintă cel mai bine configurat curent literar dezvoltat în cultura românească începînd cu ultimele două decade ale comunismului românesc și încă foarte prolific pînă astăzi. E vorba despre curentul transilvan al valorilor alternative, al criteriilor ferme și al creativității celei mai înalte pe care cultura acelei perioade a făcut-o posibilă, chiar dacă a dorit să o țină într-o postură mai degrabă marginală. Majoritatea numelor lansate atunci au confirmat.  În unele cazuri confirmarea este evidentă mai ales prin ucenicii pe care i-au format și care au continuat să însuflețească brandul cultural al echinoxiștilor.

Nu fac parte din Gruparea Echinox, deși am petrecut multe ore în redacția revistei, înainte de 1989, în perioada în care revista era girată de profesorul Aurel Codoban, pe care Petru Poantă îl caracteriza ca „echinoxist și personaj remarcabil, cum s-a dovedit ulterior”[1]. Îl însoțeam des în drumurile sale prin redacție și în acest fel am învățat multe secrete ale vieții redacționale. Dar în relația mea cu echinoxiștii emblematică pentru mine a fost lecția de jurnalism pe care am trăit-o, împreună cu Dan și Christina, dar și cu alți tineri entuziaști care nu erau echinoxiști, în zilele revoluționare de dinainte de Crăciunul din 1989, cînd în Casa de cultură a studenților am participat la editarea unei publicații (în care am scris și eu un mic text) menită să consemneze, prin voci anonime, atmosfera de speranță ce anima atunci studențimea clujeană. Faptul că azi, împreună cu colaboratorii mei, editez o revistă cu o foarte bună recunoaștere internațională în domeniul umanioarelor poate fi explicat și prin experiența dobîndită în timp sub îndrumarea profesorilor mei Rodica Dragomir sau Livia Jebereanu, sau a jurnalistului, scriitorului, filosofului și echinoxistului Aurel Codoban.

Rememorez aceste lucruri pe fondul bucuriei pe care o trăiesc văzînd că este republicată cartea Efectul „Echinox” sau despre echilibru semnată de Petru Poantă (7 aprilie 1947 – 7 septembrie 2013), unul dintre cei mai creativi și plini de o lumină transmundană critici literari din cultura noastră. Scriitura sa este una ce întruchipează foarte bine „mitul tinereții veșnice”. Așa cum o dovedește foarte bine și cartea de față, Petru Poantă se remarcă prin faptul că este un bun cititor,  un riguros arhivar cultural, un hermeneut de o copleșitoare profunzime, un spirit al conexiunilor neașteptate și un critic cu un umor foarte subtil și modelat de o undă de prietenie.

Efectul „Echinox” sau despre echilibru este o mărturie a iubirii lui Petru Poantă pentru școala de educație literară și de formare culturală dezvoltată în jurul revistei Echinox. Volumul este însă valoros dincolo de empatia pe care o are autorul cu fenomenul pe care l-a trăit din interior și la dezvoltarea căruia a luat parte. Astfel, ne este prezentat contextul ideologic și nuanțele ce fac din Fenomenul Echinox o alternativă la curentele dominante ale ultimelor decenii ale comunismului românesc; ne sînt schițate filierele de gîndire și rețelele dezvoltate de membrii grupării Echinox, ne sînt oferite portrete spirituale ale celor ce au dat viață curentului cultural al Echinoxului etc. După cum mărturisea autorul însuși cu privire la această carte: „Efectul Echinox este, în primul rînd, o reverie eseistică și memorialistică. În al doilea rînd, este reconstituirea genezei unui fenomen literar, o geneză aproape voalată în oglinzile deformate ale criticii și istoriografiei prezentului. Scriu, așadar, despre nașterea revistei Echinox, despre primii ei redactori și, mai ales, despre uimirile, admirațiile și bucuriile mele legate de toate acestea”.[2]

Pentru a releva admirația și bucuria cu care criticul literar își abordează personajele, am să citez cîteva rînduri cuprinzînd un portret al uneia dintre scriitoarele mele preferate, pe care Petru Poantă o eternizează în imaginarul nostru: „S-a ipostaziat schizoid în femeie-cruciat, curtezană, erotofilă, iar în eseurile și studiile sale e preocupată de torționari și lagărele comuniste, precum și de istoria terorii în general. Există o bizară fervoare în aceste descinderi în subteranele tenebroase ale umanității și ale individului”.[3] Acest pasaj mi se pare semnificativ, pe de o parte, pentru a releva stilul autorului, iar pe de altă parte, pentru a înțelege complexitatea deosebită a personalităților pe care le aduce Echinoxul pe scena culturii române.

Așa cum ne-am obișnuit, Școala Ardeleană are inspirația de a reedita una dintre cele mai semnificative dintre cărțile necesare pentru înțelegerea contribuției pe care Clujul o aduce în cultura română. Efectul „Echinox” sau despre echilibru este nu numai cartea unei generații, ci și un bun izvor de inspirație pentru generația actuală, care mă aștept ca în spațiul nostru cultural să fie numită „generația centenarului”. Pentru a înțelege cît de actual este fenomenul Echinox, ar fi bine să ne oferim un moment în care să medităm la ceea ce pot să însemne pentru noi numele pe care le menționează autorul ca făcînd parte din „Gruparea echinoxistă (la 35 de ani de existență)”.[4] Cartea de față este despre acești eroi, cărora Petru Poantă le atașează o dimensiune mitologică.

[1] Petru Poantă, Efectul „Echinox” sau despre echilibru, Ediția a doua, (Cluj-Napoca: Școala Ardeleană, 2018), 65.

[2] Petru Poantă, Efectul „Echinox” sau despre echilibru, 5.

[3] Petru Poantă, Efectul „Echinox” sau despre echilibru, 157.

[4] Petru Poantă, Efectul „Echinox” sau despre echilibru, 159-161.

Reclame