Sandu Frunză despre bine și frumos așa cum le-a învățat de la Teodor Dima

Anul 2019 a început de dimineață cu plecarea dintre noi a filosofului Teodor Dima (5 noiembrie 1939 – 1 ianuarie 2019). Moartea a ales pentru el acest moment simbolic al regenerării lumii, al speranței și al înnoirii. Oricît de tristă devine lumea acestui an prin golul lăsat de plecarea sa, găsesc că în registru simbolic nu se putea o zi mai potrivită pentru un om care a trăit mereu în lumină și a încercat să facă în așa fel încît viețile celorlalți să se bucure de mai multă lumină.

Teodor Dima credea cu tărie în capacitatea oamenilor de a face lumea să devină din ce în ce mai frumoasă. Era îndrăgostit de frumos și frumusețea îl înconjura cu multă vigoare. Îmi amintesc că mi-a spus odată că se bucură că sîntem așa de tineri și de frumoși. Era încredințat că noi sîntem cea mai bună dovadă că avea dreptate înțeleptul antic atunci cînd spunea că în creșterea lor spirituală tinerii trebuie să se uite mereu în oglindă. Cei frumoși din punct de vedere al trăsăturilor fizice cu care au fost înzestrați trebuie să își contemple frumusețea, să se bucure de ea și să acționeze în așa fel încît să fie o deplină armonie între frumusețea trupului lor și frumusețea lumii pe care ei o construiesc. Cei ce se regăsesc ca fiind mai puțin frumoși din punct de vedere al trăsăturilor cu care au fost dăruiți trebuie și ei să își contemple chipul în oglindă pentru a se vedea așa cum sînt și pentru a înțelege că orice chip devine nespus de frumos prin parcurgerea unui proces de creștere prin educație, prin dezvoltarea personală care înscrie pe fața fiecărui om tainele înțelepciunii. Familiar fiind cu logica, epistemologia și cu istoria ideilor, Teodor Dima credea că una dintre modalitățile prin care se putea ajunge la realizarea acestui scop era studiul filosofiei. Această manieră de asumare a înțelepciunii te face nu numai un ins ce se bucură de grațiile Sophiei, ci și o ființă frumoasă care face ca lumea să fie mai bună și mai frumoasă. Pe lîngă expresivitatea ei academică, filosofia avea pentru el și o dimensiune aplicată, care viza un fel de convertire la un mod de gîndire în care bucuria de a trăi ceea ce viața îți oferea zi de de zi era o modalitate de a beneficia de frumusețea și eternitatea vieții.

Nu știu dacă Teodor Dima a luat principiul întrepătrunderii binelui cu frumosul din clasicul kalokagathia sau din principiul biblic al creației divine potrivit căruia lumea a fost creată deopotrivă ca frumoasă și bună. Cert este că a îmbinat în relația cu ceilalți binele și frumosul considerînd că este un lucru frumos să faci binele și că atunci cînd faci binele contribui la sporirea frumuseții lumii, la revelarea frumuseții vieții. Filosoful iubea viața și din frumusețea vieții se hrănea dorința și îndemnul său de a fi mai buni și implicit mai frumoși.

Cred că lucrul cel mai important pe care l-am învățat din exemplul personal al lui Teodor Dima este faptul că, dacă sporești cantitatea de bine prezentă în jurul tău, vei face ca mai multă frumusețe să se concentreze în lumea ta, iar aceasta va fi un prilej pentru ceilalți să își ofere reciproc mai multă dragoste. Într-o asemenea perspectivă, iubirea era un mod divin de a trezi lumea la viață, iar viața era o oglindă a prezenței divine. Nu știu exact care era relația intimă a lui Teodor Dima cu Dumnezeu, dar mereu am avut impresia că el acționa ca și cum ar fi pus de divinitate ca paznic al iubirii, al realizării binelui și al cultivării frumuseții lumii.

De cîte ori voi zări frumusețea în oglinda lumii va fi un bun prilej de a-mi aminti de Teodor Dima – un om frumos care avea un dar special de a ne vedea pe noi mai frumoși decît sîntem. În acest caz se verifică cel mai bine teoria care spune că frumusețea izvorăște din ochiul privitorului, că lucrurile contemplate în frumusețea lor sînt doar un suport pentru construcția interioară a celui ce receptează frumosul, iar apoi îl oferă celorlalți.

Cu toții sîntem obișnuiți cu zicala care ne îndeamnă ca despre morți să spunem numai de bine. Dar nu exclud că pot exista oameni care să fie rezervați față de perfecțiunea cu care eu înconjor aici persoana filosofului, care era și el un om, iar umanitatea sa poate fi un bun argument al imperfecțiunii sale. Iar eu voi fi, cel puțin parțial, de acord. Însă, ceea ce eu aduc aici ca imagine a unui om deplin este tocmai în spiritul a ceea ce unul dintre marii poeți încerca să ne învețe cu pilda sa din lecția despre cub: cubul construit perfect devine miraculos numai după ce el a fost ciobit și a născut în noi întrebarea cu privire la imperfecțiunea lui. Strălucirea unei ființe este cu atît mai mare cu cît în desăvîrșirea sa mai păstrează o doză de imperfecțiune. Cu imperfecțiunea se întîmplă ceva asemănător cu misterul. Cu cît ajungi să explorezi misterul mai mult, cu atît el devine mai încărcat de lucrurile specific lumești care stau cumva în partea ascunsă de prezența celor ce ni se arată ca fiind dumnezeiești.

Teodor Dima este un om bun. Iar umanitatea sa este dumnezeiesc de frumoasă nu numai pentru că a fost creat după chipul lui dumnezeu, al frumuseții infinite, ci și pentru că cei care l-au cunoscut s-au putut mereu bucura de actele sale de bunătate. Multe lucruri se vor putea spune despre el în viitor, dar cel mai prețios dintre ele va fi legat de această vocație morală de a face cît mai mult bine.