Sandu Frunză despre o introducere generală în practica filosofică și consilierea filosofică

Standard

Hategan_ConsiliereaFilosofica si eticaO carte binevenită în contextul cultural românesc. Nu este doar un volum destinat consilierilor sau practicienilor în filosofie, este o lucrare foarte utilă pentru potențialii participanți în programele de consiliere filosofică sau în cele vizate de diverse practici filosofice. Fiind vorba de o practică  puțin cunoscută în România, cred că e un lucru foarte potrivit ca cei familiarizați cu practica și consilierea filosofică, în mod repetat și cu mijloace variate, să aducă publicului – într-un limbaj cît mai simplu – un plus de cunoaștere despre fenomenul foarte complex și fascinant al consilierii filosofice. Volumul Consilierea filosofică și etică. Reflecții și practici în România[1] are meritul de a ne aduce cîteva secvențe privind practicile filosofice filtrate prin experiența cîtorva autori din România în sprijinul înțelegerii fenomenului de către posibilii clienți ai consilierii filosofice și filosofiei practice.

Înainte de a practica filosofia și a face consiliere, filosofii trebuie să își facă, în moduri cît mai variate, cunoscute practicile și stilurile culturale pe care le propun. Este nevoie ca publicul să înțeleagă faptul că, pe lîngă discursul foarte elaborat, abstract și uneori inaccesibil al filosofilor, mai există și forme de filosofare la care publicul cultivat și cu sensibilitate filosofică poate avea destul de ușor acces. El trebuie conștientizat inclusiv de faptul că poate beneficia de anumite servicii filosofice, fie că e vorba de indivizi, grupuri sau organizații.

Cele mai importante două texte din acest volum sînt semnate, în opinia mea, de Claudiu Mesaroș și Laurențiu Staicu. Oferindu-ne o „Scurtă prezentare a naturii și tipologiei practicilor filosofice”[2], Claudiu Mesaroș ne aduce clarificări foarte utile ale conceptului de practică filosofică și ne oferă explicații cu privire tipurile de filosofie practică de care ne putem bucura: consilierea de grup, filosofia cu copiii, filosofia pentru deținuți, filosofia pentru grupuri vulnerabile sau defavorizate, dialogul socratic nelsonian, consilierea organizațională, cafeneaua filosofică, telefonul consilierului filosof, practicarea filosofiei cu ajutorul tehnologiei, dialogul filosofic radiofonic, festivalul de filosofie, plimbarea filosofică. Explicații foarte lămuritoare sînt oferite de autor. Ele sînt făcute în stilul școlii lui Lou Marinoff, un filosof foarte influent printre practicienii filosofiei la Timișoara.

Încercînd să răspundă la întrebarea „Cît de practică e filosofia practică”, Laurențiu Staicu ne răspunde ca un practician într-ale filosofiei, care are și o foarte bună pregătire teoretică în filosofie. Un aspect esențial este cel al specificului filosofiei înțeleasă ca terapie. Răspunzînd nevoilor societății în care trăiesc, filosofii contemporani au instituit un nou mod de raportare la filosofie și la valorile ei, astfel încît, „filosofia practică s-a transformat și ea într-un serviciu ca oricare altul, distribuit și normat aritmetic, riguros în ședințe sau sesiuni de consiliere privată, oferite contra cost celor frămîntați de întrebări filosofice sau pur și simplu dornici să dobîndească o lămurire elevată cu privire la felul în care ne putem orienta rațional în lume.”[3]Cu toate că și-a găsit un loc propriu pe piața consilierii, ca serviciu special de îngrijire și ajutor, consilierea filosofică este, pentru practicianul român, mai degrabă ceva consistent de oferit în registru educațional decît în zona terapeutică. Laurențiu Staicu relevă caracterul fragmentar al practicilor, neexistînd o practică unitară a consilierii filosofice și neputîndu-se realiza o reglementare a practicilor, care ar fi în discordanță cu libertatea și originalitatea revendicate de creatorii și practicienii din sfera filosofiei. Această situație contribuie suplimentar la întărirea convingerilor care, în principal, „păstrează consilierea filosofică în aria unui tip de dialog cu funcție mai degrabă educativă, decît terapeutică, un dialog avînd ca scop asumat … clarificarea problemelor personale ale clientului prin analiză critică și depășirea crizei sau problemei care a declanșat nevoia de consiliere printr-o înțelegere rațională, o explicitare sistematică a mecanismelor mai ample ale lumii ca atare sau, uneori, ale unei situații particulare sau ale unei practici sociale în care trăiește persoana pe care o consiliem”.[4]

Un domeniu foarte important, cu mari perspective de dezvoltare și în cultura instituțională din România este cel al practicilor etice. În tot mai mare măsură consilierea etică își face loc și în instituțiile statului și în mediul educațional și în mod progresiv în mediul afacerilor. Organizațiile economice se revendică tot mai mult a fi participanți etici în relațiile economice globale. Astfel, nevoia de consiliere etică este în creștere, în toate domeniile, concomitent cu revendicări tot mai dese de participare a indivizilor la viața comunității promovînd principiile integrității. Un capitol foarte important ne aduce reflecțiile din „Despre expertiza etică și expertul în etică în România. Elemente pentru un profil etic adaptat contextului românesc”[5]propuse de Mihaela Frunză. Textul face parte dintr-o lucrare mai amplă a autoarei, paginile de față ne clarifică statutul expertului în etică, principalele elemente pe care se construiește consilierea etică, ne introduce în formele pe care le poate avea expertiza etică în România. Un aspect important este cel al profilului consilierului de etică. Mihaela Frunză ne spune că „profilul profesional al expertului în etică ar trebui să facă parte deschiderea spre o practică interdisciplinară a cunoașterii și cercetării, fără nici o divergență cu sfera foarte specializată a domeniului de aplicare și cu caracterul integrator al eticii ca disciplină născută și întreținută în dinamismul ei pe terenul filosofiei. Totodată, îmbinarea atitudinii reflexive cu gîndirea critică, a tehnicilor de interpretare cu interpretarea regulilor, a atitudinii responsabile cu comunicarea etică, pare să facă parte din instrumentarul profesioniștilor din consiliere etică”.[6]

În aceeași parte a volumului Consilierea filosofică și etică. Reflecții și practici în România, privind etica și consilierea, un text cu o deschidere spre tematizarea globală a reflecțiilor și practicilor etice ne este oferit de Maria Sinaci într-o discuție foarte convingătoare despre „Globalizare și etică globală în secolul XXI”[7].

Demne de o atenție specială sînt textele în care ni se propun analize privind unele aspecte privind fundamentele filosofice și culturale ale consilierii filosofice și filosofiei practice. Unul dintre cei mai buni practicieni și teoreticieni în consultanța de comunicare și consilierea filosofică este Aurel Codoban. Pornind de la asocierea dintre filosofie și comunicare, filosoful ne arată modul în care înțelepciunea de a trăi poate fi cultivată în lumea construită pe comunicare. Făcînd un excurs prin preocupările filosofilor în diverse etape ale dezvoltării filosofiei – de la centralitatea preocupărilor privind existența, la cele privind cunoașterea și apoi la cele ce privilegiază comunicarea – Aurel Codoban așază practica filosofică la interferența dintre comunicare și înțelepciune. În felul acesta, pentru a releva rolul semnificativ pe care îl poate juca filosofia în viața unui client care apelează la serviciile unui filosof, stilistul existențial ne spune că „ceea ce ar putea face filosofia ca iubire de comunicare, ca înțelepciune a comunicării, așa cum este practicată ea în consilierea filosofică sau în terapia existențială ar fi să ne schimbe stilul existențial comunicațional, înțelegînd prin aceasta că ne schimbă felul în care comunicăm cu noi înșine și felul cum comunicăm, prin propria noastră existență, cu ceilalți”[8]. Pentru cunoscătorii filosofiei lui Aurel Codoban, ceea ce nu este vizibil în textul de față, este demersul de hermeneutică a iubirii pe care autorul își construiește întreg eșafodajul practicării filosofiei ca un instrument de îmbunătățire existențială, în calitate de stilist existențial.

O dimensiune de neocolit în orice introducere în consilierea filosofică este cea a dialogului. Iulia Grad a reușit să aducă în mod strălucit în atenția noastră modelul buberian al dialogului, cu principiul reciprocității, al transcenderii, al cuprinderii alterității absolute și al resemnificării subiectului prin valorizarea în relație a funcției și semnificației cosmice a intersubiectivității.[9] De altfel, dimensiunii dialogice i se acordă un statut special nu numai în contextul acestei discuții, ci și în demersul de fixare a cadrelor generale ale consilierii filosofice exersate de către Laurențiu Staicu[10].

De altfel, consilierea filosofică este în primul rînd o formă de dialog în care se construiește aducerea împreună a elementelor ce pot constitui o conștiință simbolică în care consilierul și cel consiliat se pot regăsi într-o lume comună și pot trăi împreună misterul existențial al revelării de sine și al revelării ființei. În acest orizont trebuie plasate și discuțiile privind rolul terapeutic al filosofiei. Într-o manieră foarte nuanțată, ideea de terapie filosofică este teoretizată de către Ionuț Mladin în ”Resorturi terapeutice ale filosofiei”.[11] Foarte inspirată este ideea autorului de a releva specificul terapiei filosofice prin alăturarea ei cu alte forme de terapie, psihologică sau psihiatrică, printre care terapia cognitiv-comportamentală. Nu am să mă opresc asupra elementelor comparative, foarte bine expuse, ci asupra concluziei că „filosofia are importante resorturi terapeutice, iar consilierea filosofică poate fi în continuare dezvoltată ca un cîmp practic bazat pe instrumente specifice de intervenție, disponibile în tradiția filosofică, fapt care îi conferă specificitate”[12]. În jocul acesta dintre ceea ce este general și ceea ce este specific în relația de îngrijire și întrajutorare pot să își facă loc foarte multe forme ale intervenției filosofice. Una foarte convingător expusă este intervenția consilierii filosofice într-o situație specială cum este consilierea în penitenciare. În favoarea utilizării consilierii filosofice în acest context pledează Marian Tătaru în textul „Evadarea socratică. Consilierea filosofică în penitenciare”[13].

Nu puteau să lipsească textele legate de gîndirea critică, precum cele semnate de Vasile Hațegan și Gheorghe Clitan. Domeniul gîndirii critice a fost foarte bine dezvoltat pînă acum în România – cu o contribuție bună dinspre filosofie și psihologie și o dezvoltare foarte amplă din partea specialiștilor ce vin dinspre litere. Fiind ceva foarte familiar pentru diverse categorii de public, nu mai insist asupra acestei perspective din filosofia aplicată, așa cum este relevată în volumul de față.

O provocare deosebită căreia trebuie să îi facă față practica filosofică în România este cea adusă de nevoia de profesionalizare și de instituționalizare a practicii consilierii filosofice. Despre dificultățile unui asemenea demers ne vorbește Vasile Hațegan în „Drumul spre profesionalizare al consilierii filosofice”[14]. Nu știu ce anume va face autorul în dezvoltarea reflecției filosofice și a filosofiei aplicate. Îmi este suficient de clar, însă, că poate să își aducă o contribuție importantă în demersul tehnic și instituțional de recunoaștere a acestor practici pe o piață a consilierii foarte dinamică cum este cea românească. Efortul său de coordonare, de implementare, de construcție de rețele și de mediere organizațională cred că poate aduce beneficii dezvoltării unei conștiințe puternice a profesioniștilor din cîmpul practicilor filosofice.

 Consilierea filosofică și etică. Reflecții și practici în România, deși acoperă doar parțial problemele, este un volum foarte util pentru a elimina disconfortul pe care îl aduce întîlnirea cu un domeniu – care pare fie total nou, fie cvasi-necunoscut – cum este cel al consilierii filosofice. Posibilii clienți ai acestor activități au avantajul de a privi de acum consilierea filosofică scoasă de sub umbra esoterică sub care pare a fi ascunsă și de sub ambiguitatea adusă de o practică despre care – pînă de curînd – aproape nimeni în rîndul publicului larg din România nu știa în ce sens și cît de practică este.

Celor care nu sînt familiarizați cu filosofia practică și consilierea filosofică, volumul coordonat de Vasile Hațegan le oferă o bună ocazie pentru a se introduce în acest domeniu ce se așteaptă descoperit și de către românii cu sensibilitate filosofică și cu dorință de îmbunătățire a condiției lor existențiale prin intermediul dialogului și reflecției filosofice.

 

[1]Vasile Hațegan (editor), Consilierea filosofică și etică. Reflecții și practici în România, (București: Editura Eikon, 2019).

[2]Claudiu Mesaroș, „Scurtă prezentare a naturii și tipologiei practicilor filosofice”, în Vasile Hațegan (editor), Consilierea filosofică și etică. Reflecții și practici în România, (București: Editura Eikon, 2019), 137-152.

[3]Laurențiu Staicu, „Cît de practică e filosofia practică”, în Vasile Hațegan (editor), Consilierea filosofică și etică. Reflecții și practici în România, (București: Editura Eikon, 2019), 35.

[4]Laurențiu Staicu, „Cît de practică e filosofia practică”, 48.

[5]Mihaela Frunză, „Despre expertiza etică și expertul în etică în România. Elemente pentru un profil etic adaptat contextului românesc”, în Vasile Hațegan (editor), Consilierea filosofică și etică. Reflecții și practici în România, (București: Editura Eikon, 2019), 181-194.

[6]Mihaela Frunză, „Despre expertiza etică și expertul în etică în România. Elemente pentru un profil etic adaptat contextului românesc”, 192-193.

[7]Maria Sinaci, „Globalizare și etică globală în secolul XXI”, în Vasile Hațegan (editor), Consilierea filosofică și etică. Reflecții și practici în România, (București: Editura Eikon, 2019), 195-216.

[8]Aurel Codoban, „Cîtă înțelepciune este în consilierea filosofică”, în Vasile Hațegan (editor), Consilierea filosofică și etică. Reflecții și practici în România, (București: Editura Eikon, 2019), 62.

[9]Iulia Grad, „O perspectivă dialogică asupra consilierii filosofice”, în Vasile Hațegan (editor), Consilierea filosofică și etică. Reflecții și practici în România, (București: Editura Eikon, 2019), 27-34.

[10]Laurențiu Staicu, „Cît de practică e filosofia practică”, 39.

[11]Ionuț Mladin, ”Resorturi terapeutice ale filosofiei”, în Vasile Hațegan (editor), Consilierea filosofică și etică. Reflecții și practici în România, (București: Editura Eikon, 2019), 153-164.

[12]Ionuț Mladin, ”Resorturi terapeutice ale filosofiei”, 162

[13]Marian Tătaru, „Evadarea socratică. Consilierea filosofică în penitenciare”, în Vasile Hațegan (editor), Consilierea filosofică și etică. Reflecții și practici în România, (București: Editura Eikon, 2019), 165-178.

[14]Vasile Hațegan, „Drumul spre profesionalizare al consilierii filosofice”, în Vasile Hațegan (editor), Consilierea filosofică și etică. Reflecții și practici în România, (București: Editura Eikon, 2019), 113-135.

Reclame

Sandu Frunză despre un reper al științelor comunicării la Cluj

Standard

comm afisAzi am fost aduși împreună de o carte crescută în laboratoarele comunicatorilor de la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, de la Universitatea Babeș-Bolyai. Nu găsesc ceva mai dezirabil și mai important din punct de vedere al formării de buni profesioniști decît o foarte intensă întîlnire cu cartea.

Volumul Communication. Strategic Perspectives[1] mi-a confirmat convingerea că pornind de la o întîlnire armonioasă cu cărțile se poate mai apoi realiza o construcție complexă cum este cea a formării de specialiști în științele comunicării. FSPAC este în primul rînd un loc al cunoașterii, al cercetării, al dezvoltării bunelor practici profesionale în domeniul comunicării. Și fac referință aici numai la comunicare doar pentru că azi am participat la un spectacol al creativității științifice în această arie de preocupări.

Cartea de perspective strategice în comunicare, pe care o discutăm aici, este o carte de referință pentru ceea ce se întîmplă azi în științele comunicării. Aș putea chiar spune că ea reprezintă un reper fără de care nu ne mai putem permite să ne orientăm în cercetarea din științele comunicării în spațiul nostru cultural.

Nu vreau să recurg la un sofism și să invoc principiul autorității în sprijinul valorii acestui volum, dar numele pe care le avem în calitate de coordonatori pe coperta acestui volum colectiv sînt extrem de convingătoare pentru ceea ce putem găsi în interiorul cărții. Așa cum știți, Delia Cristina Balaban este cea mai vizibilă personalitate a Departamentului nostru, cu o activitate științifică foarte intensă, cu realizări foarte bune în plan administrativ și cu o excelentă recunoaștere în rîndul profesioniștilor din țară și din străinătate. Cu referință la spațiul universitar clujean, numele ei este aproape sinonim cu ideea de performanță în publicitate și în comunicare.

Ioan Hosu este nu numai cel mai carismatic dintre profesorii de la Departamentul de Comunicare, ci și o voce foarte importantă în spațiul public și cel al culturii profesionale și al culturii mediatice clujene. Dacă doriți să consultați o voce autorizată în probleme de sociologia comunicării sau de comunicare politică, nu e cazul să rătăciți pe alte căi. Înseamnă că aveți nevoie de o voce distinctă, cu o perspectivă originală și cu o greutate dată de competențele pe care se sprijină opiniile pe care le formulează. Înseamnă că aveți nevoie de Ioan Hosu.

Din păcate, la Cluj nu avem și o personalitate de acest nivel în domeniul PR-ului. Așa cum reiese din acest volum, relațiile publice sînt lipsite de o asemenea personalitate la Cluj. Cu toate acestea, stăm foarte bine pe partea didactică. Avem un colectiv excelent de cadre didactice tinere care fac ca partea de relații publice să fie la un nivel academic foarte bun pe linie didactică. Oricine dorește să învețe relații publice o poate face la un nivel performant la DCRPP-FSPAC Cluj.

Sînt, însă, foarte optimist. Faptul că regăsesc numele Ioana Iancu pe volumul conferinței PR Trend mă face să cred că ea este personalitatea mult așteptată, cea care se va impune în viitor ca figura emblematică pentru ceea ce se întîmplă din punct de vedere academic în relațiile publice la UBB. Cred că ar trebui să se gîndească mai mult la acest loc gol care o așteaptă. Ioana Iancu este una dintre cele mai semnificative cercetătoare și profesoare din Departamentul nostru. Ea a avut o evoluție spectaculoasă. Deși e foarte tînără, a obținut aproape tot ceea ce se poate obține din punct de vedere al evoluției profesionale: este conferențiar universitar doctor, doctor habilitat, coordonatoare de doctorat și sperăm că titlul de profesor universitar e suficient de aproape pe traseul ei profesional.

În ceea ce privește cele 4 părți ale volumului consistent oferit de cei trei coordonatori, aș vrea să menționez că o primă parte ne oferă texte de o mare complexitate privind informarea, dezinformarea și fenomenul fake news. Alina Bârgăoanu, Flavia Durach, Ioan Gherghel, Răzvan Enache, Maria Mustățea și Delia Cristina Balaban dau consistență dezbaterilor din această parte.

Una dintre ideile importante vehiculate în această parte este că ceea ce desemnăm prin expresia  fake news ar fi un fenomen nou. Eu cred că autorii au dreptate, doar parțial, doar atunci cînd vorbesc despre suportul tehnologic al multiplicării acestora și despre noua realitate comunicațională globală. Fenomenele dezinformării și manipulării pot fi sesizate și anterior epocii postmoderne. Ele se bazau pe un sistem birocratic, cu un aparat birocratic excesiv, care avea tocmai rolul pe care îl are azi tehnologia și lucra în lumea respectivă într-un sens similar celor ce se întîmplă, în mod particular, în lumea noastră.

Rezolvarea acestei probleme pare a fi complicată. Așa reiese din volumul de față. În ce mă privește, consider că e mult mai simplu decît pare. Este responsabilitatea comunicatorilor să reducă masiv acest fenomen. Citind textele din acest volum, chiar dacă autorii nu spun direct acest lucru, eu mi-am întărit convingerea că fenomenul ar putea fi diminuat cel puțin în proporție de 75% dacă etica în comunicare ar deveni un mod de viață al profesioniștilor din diferite contexte ale comunicării. Dacă am respecta codurile etice prezente azi în comunicare și le-am aplica deopotrivă în spațiul obiectiv cît și în cel virtual am asista imediat la transformarea fenomenului în unul mai degrabă marginal. Abandonarea principiilor și regulilor deontologice ale comunicării a dus la diminuarea vocii comunicatorului, în așa măsură încît el poate să pălească în fața unui creator de conținuturi false, sau chiar să fie substituit de acesta.

Aș dori să evidențiez din această parte textul despre distribuirea știrilor pe rețele de socializare propus de Maria Mustățea și Delia Cristina Balaban.[2] În doar cîteva pagini, de o mare complexitate, autoarele reușesc să ne introducă în transformările ce au loc în științele comunicării o dată cu dispariția rupturii dintre real și virtual punînd în lumină conexiunile foarte nuanțate dintre fake news, dezinformare, distorsionarea comunicării, stabilirea rețelelor afective pe forme specifice ale post-adevărului.

Partea a doua, referitoare la social media și jurnalism ne aduce texte semnate de Rodica Melinda Sutu, Viorica Cîmpian, Mădălina Bălășescu, Camelia Cusnir, Laura Popesu, Natalia Vasilendiuc, Alexandra Bardan, Mihaela Ozarchevici, Andrei Ando, Mirela Abrudan, Ștefan Neaga, Adrian Mleșnițe.

Am să spun doar cîteva cuvinte cu privire la un text foarte provocator, cum este cel al lui Adrian Mleșnițe[3]. El ne propune trei modele ale comunicări mediatice realizate de Biserica Ortodoxă în România, Rusia și China. Nu am găsit o justificare specială de ce a fost introdusă aici China, dar cred că tocmai această parte ar fi foarte interesantă pentru o cercetare aprofundată. Pentru Rusia există deja o literatură amplă în privința relațiilor dintre religie și politică, îndeosebi cu privire la utilizarea mădularelor bisericii ca parte a aparatului comunicării de stat. Nu cred că aici autorul poate face mai mult decît o sinteză a materialelor publicate. Desigur, România e un loc întotdeauna fascinant, și e important să ne lăsăm fascinați de amploarea pe care a căpătat-o comunicarea mediatică a bisericii, la început după un model protestant adus de tinerii teologi ce au studiat în Europa, iar în ultimii ani, după modelul transformării mediatice a credinței din lumea neoprotestantă americană. Tiparele comunicării mediatice ale BOR relevă un fenomen clar de neo-protestantizare a ortodoxiei românești. Însă o cercetare cu un potențial extraordinar cred că este cea care privește ortodoxia în China, o lume despre care știm destul de mult în ceea ce privește dimensiunea social-economică, cea politică sau cea a spiritualității clasice, dar destul de puțin în ceea ce privește religiozitatea actuală și mai ales construcția religiozității în comunicare.

Partea a treia se ocupă de publicitate, brand și gamification. Autori îi avem pe Ludwig Hilmer, Meda Mucundorfeanu, Georgiana Lavinia Voicu, Ioana Iancu, Mădălina Moraru, Aurelia Ana Vasile, Iulia Grad, Mihaela Frunză, Sonia Ichim, Laura Nistor, Iulia Macaria, Gyongyver-Erika Tokeș, Elena-Ruxandra Ursache.

Am ales să semnalez cu deosebire textul propus de Elena-Ruxandra Ursache despre branding-ul Instituțiilor de învățămînt superior[4]. Un text excelent, care îmbină foarte bine aspectele teoretice cu aplicațiile realizate pe UBB, chiar dacă numărul studenților implicați îmi pare mic. Aș dori să vă sugerez aici că ar trebui să depășim ideea că orice universitate este un brand, indiferent că ea dorește sau nu. Putem să susținem la nivelul explicațiilor oferite studenților, sau în lucrări de popularizare simplificatoare că orice persoană este un brand și orice organizație este un brand și așa mai departe. Dar atunci cînd facem analize nuanțate cum este cea propusă de colega noastră, ar trebui să nu facem abstracție de faptul că nu orice produs este un brand. Pentru a fi un brand are nevoie să fie investit, prin diverse mecanisme, cu o ierarhie de valori, cu un sistem de recunoaștere și să intre într-o relație de schimb stabilită de regulile pieței. E doar o sugestie.  Pe această linie, eu nu m-aș lăsă sedus de discursurile motivaționale care ne duc la ideea că orice structură identitară este un brand. Nu cred că e valabil nici dacă spunem că este un brand potențial, decît atunci cînd vrem să transmitem un optimism de-a dreptul molipsitor. Sînt sigur că UBB va avea de cîștigat de pe urma cercetărilor colegei noastre.

Partea a patra se ocupă de comunicare organizațională și comunicare politică și ni-i aduce ca autori pe Andreea Voina, Stefanie Walter, Nicolai Gori, Anișoara Pavelea, Lorina Culic, Ioana Iancu, Arpad Levente Biro.

Așa cum am făcut și în cazul celorlalte părți, și de această dată am să mă opresc asupra unui text scris de unul dintre tinerii cercetători clujeni. Nu pot trece cu vederea textul lui Nicolai Gori despre comunicarea etică în organizațiile politice[5]. Autorul a depus în ultimii ani un efort constant de identificare și cartare a codurilor organizațiilor politice, a principiilor pe care acestea se bazează, a climatului etic pe care îl doresc a fi construit, dar și asupra instrumentelor ce pot fi puse în mișcare pentru îmbunătățirea comportamentului etic în organizații și în societate în general. Un text de o mare actualitate, deoarece de îmbunătățirea comportamentului etic al politicienilor depinde modul în care putem să ne așteptăm că ei vor crea politici de promovare a binelui public și de a crea o viață mai bună pentru noi. Deși este despre comunicarea organizațională, eu înțeleg din acest text că soluția este cea de asumare individuală, din partea fiecărui politician în parte, dar și din partea celor ce țin în existență organizațiile politice. Aș putea numi aici exemplul comportamentului etic al alegătorului.

Totodată, aș vrea să remarc faptul că pe parcursul volumului avem o prezență plăcută a grupurilor de autori împreună cu care publică Ioana Iancu.

Printre aceste texte m-a impresionat îndeosebi textul privind unele posibile corelații între narcisism și implicarea voluntară[6]. Avem aici o perspectivă filosofică foarte interesantă asupra narcisismului. Și vorbesc aici de filosofie, nu de psihologie. Este aproape de la sine înțeleasă perspectiva psihologică, avînd în vedere faptul că una dintre autoare e și comunicator și psiholog. Dar eu am în vedere dimensiunea de profunzime care m-a cucerit în această analiză. O perspectivă pe care aș putea-o oricînd folosi în structura argumentativă  a unui demers de filosofia dezvoltării personale în care reîntoarcerea la sine este cele mai bun instrument al interpretării și transformării realității. Autoarele Anișoara Pavelea, Lorina Culic, Ioana Iancu aduc o perspectivă în care contemplarea sinelui și punerea sa în operă, ființa și ființarea devin o realitate comună.

Mă bucură mult și textele colaboratorilor mei: Nicolai Gori (despre care am vorbit), Andreea Voina, cu excelentele sale analize feministe sau Iulia Grad cu preocupările sale legate de imaginar și simulacru. Aș vrea să mai adaug cîteva cuvinte despre textul publicat de Iulia Grad și Mihaela Frunză despre publicitate, simulacru și hyperrealitate[7]. Autoarele ne oferă două exemple de construcție a realității din lumea noastră consumeristă în care, prin punerea în mișcare a mecanismelor simulacrului se ajunge la o substituire a realului cu irealul, a existenței cu non-existența, a prezenței cu exaltarea absenței. Într-un asemenea scenariu pare să încerce o mare parte a lumii noastre să intre de bună voie. Cred că aici au comunicatorii o mare responsabilitate și o mare chemare în însănătoșirea opțiunilor pe care le formulează lumea noastră. Ar trebui început, probabil, cu constatarea că în căutarea noastră pentru autenticitate am ajuns să fim obsedați de identificarea falsului. Obsesia noastră pentru ceea ce este fals ne face să ajungem în situația în care el să fie de nerecunoscut, deoarece a cuprins, între timp, toate aspectele vieții noastre.

Sper că volumul va avea o bună primire pe piața ideilor, în lumea cercetărilor științifice legate de comunicare. Însă, sînt convins că în acest sens ar trebui ca fiecare autor și fiecare membru al comunității noastre științifice să facă mai mult în ceea ce privește promovarea spiritului comunității noastre universitare.

Preocupat fiind de imaginarul religios postmodern, așa cum se manifestă el în comunicarea seculară, în ultima vreme, m-am lăsat convins de autorii care sesizează eficiența unui tip de comportament asemănător celui tribal. Comunitățile noastre științifice, susțin unii autori, dintre care unii chiar prieteni ai mei, se comportă nu după modelul structurilor rețelare ale comunicării globale, ci potrivit structurilor antropologice ale comunităților tribale. Nu pot să intru în detalii aici. Dar oricît de straniu ar părea să propui un asemenea model, sper că volumul de față are și menirea de trasare a granițelor tribale ale strategiilor comunicatorilor clujeni.

Acesta ar putea fi un antidot pentru o tendință pe care o găsim, în general în cultura noastră. În mod obișnuit, autorii români se ignoră reciproc atunci cînd își scriu textele lor științifice. O fac ca și cum nimic valoros nu s-ar fi produs în proximitatea lor, printre colaboratorii lor sau în spațiul lor cultural. Ne imaginăm că internaționalizarea înseamnă să cităm cît mai mulți autori străini și în felul acesta ne simțim conectați la cultura occidentală, ne credem parte a rețelei culturale globale, noi neaparținînd, în felul acesta, nici unei culturi. Sper într-o cultură științifică a recunoașterii, care să înceapă cu sentimentul apartenenței, cu motivația dată de participarea la o structură identitară și de excelența adusă de creativitatea pusă în mișcare de fiecare membru al unei comunități.

 

[1]Ioana Iancu, Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu (Editors), Communication. Strategic Perspectives, (Cluj-Napoca: Editura Accent, 2019).

[2]Maria Mustățea, Delia Cristina Balaban, „News Sharing on Social Media Platforms. Theoretical Approaches”, în Ioana Iancu, Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu (Editors), Communication. Strategic Perspectives, (Cluj-Napoca: Editura Accent, 2019), 66-80.

[3]Adrian Mleșnițe, „Online Mass Media as a Communication Method of the Orthodox Church After 1990. Case Study: Romania, The Russian Federation, China”, 183-195.

[4]Elena-Ruxandra Ursache, „A Students’ Perspective on Branding in Higher Education Institutions. The Case Study of Babes-Bolyai University, Cluj-Napoca”, în Ioana Iancu, Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu (Editors), Communication. Strategic Perspectives, (Cluj-Napoca: Editura Accent, 2019), 321-339.

[5]Nicolai Gori, „Ethical Communication in Political Organizations. A Theoretical Perspective”, în Ioana Iancu, Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu (Editors), Communication. Strategic Perspectives, (Cluj-Napoca: Editura Accent, 2019), 367-375.

[6]Anișoara Pavelea, Lorina Culic, Ioana Iancu, „Exploring Links Between Narcissism, Volunteering and Well-Being Among Emerging Adults”, în Ioana Iancu, Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu (Editors), Communication. Strategic Perspectives, (Cluj-Napoca: Editura Accent, 2019), 376-389.

[7]Iulia Grad, Mihaela Frunză, „Advertising, Simulacra and Hyperreality”, în Ioana Iancu, Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu (Editors), Communication. Strategic Perspectives, (Cluj-Napoca: Editura Accent, 2019), 247-256.

Sandu Frunză despre o încercare suplimentară de a ne deschide spre etică, integritate și accesul la reflecția filosofică

Standard

 

gibea - eticaFilosofii de la Universitatea din București ne propun încă un pas în consacrarea predării eticii în universități. Ei pot fi oferiți ca un exemplu de bune practici și de atașament față de ideea importanței pe care o are formarea etică pentru cultura profesională a tinerilor din diferite programe de studii universitare. Admirabil este efortul lor de a face din filosofie un instrument util pentru circumstanțele vieții fiecărei persoane ce are legătură cu mediul universitar. După ce ne-a oferit o perspectivă consistentă asupra modului în care se poate face o predare foarte utilă și plăcută a eticii și integrității academice, Centrul de Cercetare în Etică Aplicată al Universității București ne oferă și un instrument ajutător, care vine ca un material auxiliar destinat celor ce doresc să aprofundeze unele teme deja tratate în manualul de Etică și integritate academică[1].

Cei care au parcurs manualul știu că deja avem acolo o mulțime de aplicații, de exerciții filosofice, de practici intelectuale, de provocări aduse de luarea deciziilor etice sau de rezolvarea dilemelor morale. Pe lîngă seria suplimentară de exerciții, de dileme, de teme pentru discuție și experimente mentale, autorii volumului Etică și integritate academică. Instrumente suplimentare[2] ne oferă și o resursă valoroasă (chiar dacă destul de restrînsă) reprezentată de bibliografia adnotată – un instrument util în descoperirea, documentarea, înțelegerea și analiza unor viziuni și poziții critice din registrul dezbaterilor legate de etica și integritatea academică. Sperăm că în materialele pe care le vor elabora în viitor această practică va fi extinsă și aprofundată spre a deveni un instrument de referință pentru toți cei care doresc să se informeze sau să desfășoare cercetări în acest cîmp de reflecție. Foarte utile sînt studiile de caz, îndeosebi cele ce vizează aspectele practice privind „implementarea celor șapte virtuți morale necesare unei universități integre” și implicarea studenților în activități de cercetare științifică. În tot mai mare măsură etica cercetării își dovedește importanța nu numai în ceea ce privește încrederea pe care o avem în rezultatele științei și rolul benefic pe care acestea le pot juca în viața noastră, ci și în ceea ce privește construcția unei vieți sociale și politice sănătoase de către actorii profesioniști participanți la modelarea sferei publice.

Un merit deosebit al manualului, potențat de apariția acestui auxiliar, este dat de faptul că de această dată „discuția despre virtuțile morale ale unei universități se ancorează în viața de zi cu zi de pe holurile universității, din laboratoare, săli de curs și birouri prin natura cazurilor, dilemelor și provocărilor la dezbatere propuse. Studenții și profesorii sunt invitați să analizeze și să evalueze situații, acțiuni cotidiene, dar și cazuri excepționale, pentru a spori înțelegerea propriilor lor experiențe”.[3]Ne așteptăm ca această modalitate de a face filosofie să facă demersul filosofic mai apropiat de sufletul și mintea celor tineri și să mai reducă stereotipurile legate de inaccesibilitatea filosofiei și stranietatea personajelor care au preocupări filosofice.

 

[1]Emanuel Socaciu, Constantin Vică, Emilian Mihailov, Toni Gibea, Valentin Mureșan, Mihaela Constantinescu, Etică și integritate academică(Bucureşti : Editura Universităţii din Bucureşti, 2018).

[2]Toni Gibea, Constantin Vică, Emilian Mihailov, Emanuel Socaciu, Valentin Mureșan, Etică și integritate academică. Instrumente suplimentare, (Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 2018).

[3]Toni Gibea, Constantin Vică, Emilian Mihailov, Emanuel Socaciu, Valentin Mureșan, Etică și integritate academică. Instrumente suplimentare, (Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 2018), 8.