Sandu Frunză despre un reper al științelor comunicării la Cluj

Standard

comm afisAzi am fost aduși împreună de o carte crescută în laboratoarele comunicatorilor de la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, de la Universitatea Babeș-Bolyai. Nu găsesc ceva mai dezirabil și mai important din punct de vedere al formării de buni profesioniști decît o foarte intensă întîlnire cu cartea.

Volumul Communication. Strategic Perspectives[1] mi-a confirmat convingerea că pornind de la o întîlnire armonioasă cu cărțile se poate mai apoi realiza o construcție complexă cum este cea a formării de specialiști în științele comunicării. FSPAC este în primul rînd un loc al cunoașterii, al cercetării, al dezvoltării bunelor practici profesionale în domeniul comunicării. Și fac referință aici numai la comunicare doar pentru că azi am participat la un spectacol al creativității științifice în această arie de preocupări.

Cartea de perspective strategice în comunicare, pe care o discutăm aici, este o carte de referință pentru ceea ce se întîmplă azi în științele comunicării. Aș putea chiar spune că ea reprezintă un reper fără de care nu ne mai putem permite să ne orientăm în cercetarea din științele comunicării în spațiul nostru cultural.

Nu vreau să recurg la un sofism și să invoc principiul autorității în sprijinul valorii acestui volum, dar numele pe care le avem în calitate de coordonatori pe coperta acestui volum colectiv sînt extrem de convingătoare pentru ceea ce putem găsi în interiorul cărții. Așa cum știți, Delia Cristina Balaban este cea mai vizibilă personalitate a Departamentului nostru, cu o activitate științifică foarte intensă, cu realizări foarte bune în plan administrativ și cu o excelentă recunoaștere în rîndul profesioniștilor din țară și din străinătate. Cu referință la spațiul universitar clujean, numele ei este aproape sinonim cu ideea de performanță în publicitate și în comunicare.

Ioan Hosu este nu numai cel mai carismatic dintre profesorii de la Departamentul de Comunicare, ci și o voce foarte importantă în spațiul public și cel al culturii profesionale și al culturii mediatice clujene. Dacă doriți să consultați o voce autorizată în probleme de sociologia comunicării sau de comunicare politică, nu e cazul să rătăciți pe alte căi. Înseamnă că aveți nevoie de o voce distinctă, cu o perspectivă originală și cu o greutate dată de competențele pe care se sprijină opiniile pe care le formulează. Înseamnă că aveți nevoie de Ioan Hosu.

Din păcate, la Cluj nu avem și o personalitate de acest nivel în domeniul PR-ului. Așa cum reiese din acest volum, relațiile publice sînt lipsite de o asemenea personalitate la Cluj. Cu toate acestea, stăm foarte bine pe partea didactică. Avem un colectiv excelent de cadre didactice tinere care fac ca partea de relații publice să fie la un nivel academic foarte bun pe linie didactică. Oricine dorește să învețe relații publice o poate face la un nivel performant la DCRPP-FSPAC Cluj.

Sînt, însă, foarte optimist. Faptul că regăsesc numele Ioana Iancu pe volumul conferinței PR Trend mă face să cred că ea este personalitatea mult așteptată, cea care se va impune în viitor ca figura emblematică pentru ceea ce se întîmplă din punct de vedere academic în relațiile publice la UBB. Cred că ar trebui să se gîndească mai mult la acest loc gol care o așteaptă. Ioana Iancu este una dintre cele mai semnificative cercetătoare și profesoare din Departamentul nostru. Ea a avut o evoluție spectaculoasă. Deși e foarte tînără, a obținut aproape tot ceea ce se poate obține din punct de vedere al evoluției profesionale: este conferențiar universitar doctor, doctor habilitat, coordonatoare de doctorat și sperăm că titlul de profesor universitar e suficient de aproape pe traseul ei profesional.

În ceea ce privește cele 4 părți ale volumului consistent oferit de cei trei coordonatori, aș vrea să menționez că o primă parte ne oferă texte de o mare complexitate privind informarea, dezinformarea și fenomenul fake news. Alina Bârgăoanu, Flavia Durach, Ioan Gherghel, Răzvan Enache, Maria Mustățea și Delia Cristina Balaban dau consistență dezbaterilor din această parte.

Una dintre ideile importante vehiculate în această parte este că ceea ce desemnăm prin expresia  fake news ar fi un fenomen nou. Eu cred că autorii au dreptate, doar parțial, doar atunci cînd vorbesc despre suportul tehnologic al multiplicării acestora și despre noua realitate comunicațională globală. Fenomenele dezinformării și manipulării pot fi sesizate și anterior epocii postmoderne. Ele se bazau pe un sistem birocratic, cu un aparat birocratic excesiv, care avea tocmai rolul pe care îl are azi tehnologia și lucra în lumea respectivă într-un sens similar celor ce se întîmplă, în mod particular, în lumea noastră.

Rezolvarea acestei probleme pare a fi complicată. Așa reiese din volumul de față. În ce mă privește, consider că e mult mai simplu decît pare. Este responsabilitatea comunicatorilor să reducă masiv acest fenomen. Citind textele din acest volum, chiar dacă autorii nu spun direct acest lucru, eu mi-am întărit convingerea că fenomenul ar putea fi diminuat cel puțin în proporție de 75% dacă etica în comunicare ar deveni un mod de viață al profesioniștilor din diferite contexte ale comunicării. Dacă am respecta codurile etice prezente azi în comunicare și le-am aplica deopotrivă în spațiul obiectiv cît și în cel virtual am asista imediat la transformarea fenomenului în unul mai degrabă marginal. Abandonarea principiilor și regulilor deontologice ale comunicării a dus la diminuarea vocii comunicatorului, în așa măsură încît el poate să pălească în fața unui creator de conținuturi false, sau chiar să fie substituit de acesta.

Aș dori să evidențiez din această parte textul despre distribuirea știrilor pe rețele de socializare propus de Maria Mustățea și Delia Cristina Balaban.[2] În doar cîteva pagini, de o mare complexitate, autoarele reușesc să ne introducă în transformările ce au loc în științele comunicării o dată cu dispariția rupturii dintre real și virtual punînd în lumină conexiunile foarte nuanțate dintre fake news, dezinformare, distorsionarea comunicării, stabilirea rețelelor afective pe forme specifice ale post-adevărului.

Partea a doua, referitoare la social media și jurnalism ne aduce texte semnate de Rodica Melinda Sutu, Viorica Cîmpian, Mădălina Bălășescu, Camelia Cusnir, Laura Popesu, Natalia Vasilendiuc, Alexandra Bardan, Mihaela Ozarchevici, Andrei Ando, Mirela Abrudan, Ștefan Neaga, Adrian Mleșnițe.

Am să spun doar cîteva cuvinte cu privire la un text foarte provocator, cum este cel al lui Adrian Mleșnițe[3]. El ne propune trei modele ale comunicări mediatice realizate de Biserica Ortodoxă în România, Rusia și China. Nu am găsit o justificare specială de ce a fost introdusă aici China, dar cred că tocmai această parte ar fi foarte interesantă pentru o cercetare aprofundată. Pentru Rusia există deja o literatură amplă în privința relațiilor dintre religie și politică, îndeosebi cu privire la utilizarea mădularelor bisericii ca parte a aparatului comunicării de stat. Nu cred că aici autorul poate face mai mult decît o sinteză a materialelor publicate. Desigur, România e un loc întotdeauna fascinant, și e important să ne lăsăm fascinați de amploarea pe care a căpătat-o comunicarea mediatică a bisericii, la început după un model protestant adus de tinerii teologi ce au studiat în Europa, iar în ultimii ani, după modelul transformării mediatice a credinței din lumea neoprotestantă americană. Tiparele comunicării mediatice ale BOR relevă un fenomen clar de neo-protestantizare a ortodoxiei românești. Însă o cercetare cu un potențial extraordinar cred că este cea care privește ortodoxia în China, o lume despre care știm destul de mult în ceea ce privește dimensiunea social-economică, cea politică sau cea a spiritualității clasice, dar destul de puțin în ceea ce privește religiozitatea actuală și mai ales construcția religiozității în comunicare.

Partea a treia se ocupă de publicitate, brand și gamification. Autori îi avem pe Ludwig Hilmer, Meda Mucundorfeanu, Georgiana Lavinia Voicu, Ioana Iancu, Mădălina Moraru, Aurelia Ana Vasile, Iulia Grad, Mihaela Frunză, Sonia Ichim, Laura Nistor, Iulia Macaria, Gyongyver-Erika Tokeș, Elena-Ruxandra Ursache.

Am ales să semnalez cu deosebire textul propus de Elena-Ruxandra Ursache despre branding-ul Instituțiilor de învățămînt superior[4]. Un text excelent, care îmbină foarte bine aspectele teoretice cu aplicațiile realizate pe UBB, chiar dacă numărul studenților implicați îmi pare mic. Aș dori să vă sugerez aici că ar trebui să depășim ideea că orice universitate este un brand, indiferent că ea dorește sau nu. Putem să susținem la nivelul explicațiilor oferite studenților, sau în lucrări de popularizare simplificatoare că orice persoană este un brand și orice organizație este un brand și așa mai departe. Dar atunci cînd facem analize nuanțate cum este cea propusă de colega noastră, ar trebui să nu facem abstracție de faptul că nu orice produs este un brand. Pentru a fi un brand are nevoie să fie investit, prin diverse mecanisme, cu o ierarhie de valori, cu un sistem de recunoaștere și să intre într-o relație de schimb stabilită de regulile pieței. E doar o sugestie.  Pe această linie, eu nu m-aș lăsă sedus de discursurile motivaționale care ne duc la ideea că orice structură identitară este un brand. Nu cred că e valabil nici dacă spunem că este un brand potențial, decît atunci cînd vrem să transmitem un optimism de-a dreptul molipsitor. Sînt sigur că UBB va avea de cîștigat de pe urma cercetărilor colegei noastre.

Partea a patra se ocupă de comunicare organizațională și comunicare politică și ni-i aduce ca autori pe Andreea Voina, Stefanie Walter, Nicolai Gori, Anișoara Pavelea, Lorina Culic, Ioana Iancu, Arpad Levente Biro.

Așa cum am făcut și în cazul celorlalte părți, și de această dată am să mă opresc asupra unui text scris de unul dintre tinerii cercetători clujeni. Nu pot trece cu vederea textul lui Nicolai Gori despre comunicarea etică în organizațiile politice[5]. Autorul a depus în ultimii ani un efort constant de identificare și cartare a codurilor organizațiilor politice, a principiilor pe care acestea se bazează, a climatului etic pe care îl doresc a fi construit, dar și asupra instrumentelor ce pot fi puse în mișcare pentru îmbunătățirea comportamentului etic în organizații și în societate în general. Un text de o mare actualitate, deoarece de îmbunătățirea comportamentului etic al politicienilor depinde modul în care putem să ne așteptăm că ei vor crea politici de promovare a binelui public și de a crea o viață mai bună pentru noi. Deși este despre comunicarea organizațională, eu înțeleg din acest text că soluția este cea de asumare individuală, din partea fiecărui politician în parte, dar și din partea celor ce țin în existență organizațiile politice. Aș putea numi aici exemplul comportamentului etic al alegătorului.

Totodată, aș vrea să remarc faptul că pe parcursul volumului avem o prezență plăcută a grupurilor de autori împreună cu care publică Ioana Iancu.

Printre aceste texte m-a impresionat îndeosebi textul privind unele posibile corelații între narcisism și implicarea voluntară[6]. Avem aici o perspectivă filosofică foarte interesantă asupra narcisismului. Și vorbesc aici de filosofie, nu de psihologie. Este aproape de la sine înțeleasă perspectiva psihologică, avînd în vedere faptul că una dintre autoare e și comunicator și psiholog. Dar eu am în vedere dimensiunea de profunzime care m-a cucerit în această analiză. O perspectivă pe care aș putea-o oricînd folosi în structura argumentativă  a unui demers de filosofia dezvoltării personale în care reîntoarcerea la sine este cele mai bun instrument al interpretării și transformării realității. Autoarele Anișoara Pavelea, Lorina Culic, Ioana Iancu aduc o perspectivă în care contemplarea sinelui și punerea sa în operă, ființa și ființarea devin o realitate comună.

Mă bucură mult și textele colaboratorilor mei: Nicolai Gori (despre care am vorbit), Andreea Voina, cu excelentele sale analize feministe sau Iulia Grad cu preocupările sale legate de imaginar și simulacru. Aș vrea să mai adaug cîteva cuvinte despre textul publicat de Iulia Grad și Mihaela Frunză despre publicitate, simulacru și hyperrealitate[7]. Autoarele ne oferă două exemple de construcție a realității din lumea noastră consumeristă în care, prin punerea în mișcare a mecanismelor simulacrului se ajunge la o substituire a realului cu irealul, a existenței cu non-existența, a prezenței cu exaltarea absenței. Într-un asemenea scenariu pare să încerce o mare parte a lumii noastre să intre de bună voie. Cred că aici au comunicatorii o mare responsabilitate și o mare chemare în însănătoșirea opțiunilor pe care le formulează lumea noastră. Ar trebui început, probabil, cu constatarea că în căutarea noastră pentru autenticitate am ajuns să fim obsedați de identificarea falsului. Obsesia noastră pentru ceea ce este fals ne face să ajungem în situația în care el să fie de nerecunoscut, deoarece a cuprins, între timp, toate aspectele vieții noastre.

Sper că volumul va avea o bună primire pe piața ideilor, în lumea cercetărilor științifice legate de comunicare. Însă, sînt convins că în acest sens ar trebui ca fiecare autor și fiecare membru al comunității noastre științifice să facă mai mult în ceea ce privește promovarea spiritului comunității noastre universitare.

Preocupat fiind de imaginarul religios postmodern, așa cum se manifestă el în comunicarea seculară, în ultima vreme, m-am lăsat convins de autorii care sesizează eficiența unui tip de comportament asemănător celui tribal. Comunitățile noastre științifice, susțin unii autori, dintre care unii chiar prieteni ai mei, se comportă nu după modelul structurilor rețelare ale comunicării globale, ci potrivit structurilor antropologice ale comunităților tribale. Nu pot să intru în detalii aici. Dar oricît de straniu ar părea să propui un asemenea model, sper că volumul de față are și menirea de trasare a granițelor tribale ale strategiilor comunicatorilor clujeni.

Acesta ar putea fi un antidot pentru o tendință pe care o găsim, în general în cultura noastră. În mod obișnuit, autorii români se ignoră reciproc atunci cînd își scriu textele lor științifice. O fac ca și cum nimic valoros nu s-ar fi produs în proximitatea lor, printre colaboratorii lor sau în spațiul lor cultural. Ne imaginăm că internaționalizarea înseamnă să cităm cît mai mulți autori străini și în felul acesta ne simțim conectați la cultura occidentală, ne credem parte a rețelei culturale globale, noi neaparținînd, în felul acesta, nici unei culturi. Sper într-o cultură științifică a recunoașterii, care să înceapă cu sentimentul apartenenței, cu motivația dată de participarea la o structură identitară și de excelența adusă de creativitatea pusă în mișcare de fiecare membru al unei comunități.

 

[1]Ioana Iancu, Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu (Editors), Communication. Strategic Perspectives, (Cluj-Napoca: Editura Accent, 2019).

[2]Maria Mustățea, Delia Cristina Balaban, „News Sharing on Social Media Platforms. Theoretical Approaches”, în Ioana Iancu, Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu (Editors), Communication. Strategic Perspectives, (Cluj-Napoca: Editura Accent, 2019), 66-80.

[3]Adrian Mleșnițe, „Online Mass Media as a Communication Method of the Orthodox Church After 1990. Case Study: Romania, The Russian Federation, China”, 183-195.

[4]Elena-Ruxandra Ursache, „A Students’ Perspective on Branding in Higher Education Institutions. The Case Study of Babes-Bolyai University, Cluj-Napoca”, în Ioana Iancu, Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu (Editors), Communication. Strategic Perspectives, (Cluj-Napoca: Editura Accent, 2019), 321-339.

[5]Nicolai Gori, „Ethical Communication in Political Organizations. A Theoretical Perspective”, în Ioana Iancu, Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu (Editors), Communication. Strategic Perspectives, (Cluj-Napoca: Editura Accent, 2019), 367-375.

[6]Anișoara Pavelea, Lorina Culic, Ioana Iancu, „Exploring Links Between Narcissism, Volunteering and Well-Being Among Emerging Adults”, în Ioana Iancu, Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu (Editors), Communication. Strategic Perspectives, (Cluj-Napoca: Editura Accent, 2019), 376-389.

[7]Iulia Grad, Mihaela Frunză, „Advertising, Simulacra and Hyperreality”, în Ioana Iancu, Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu (Editors), Communication. Strategic Perspectives, (Cluj-Napoca: Editura Accent, 2019), 247-256.

Un gând despre &8222;Sandu Frunză despre un reper al științelor comunicării la Cluj&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s