Sandu Frunză despre Agamben, epidemia ca politică și ideologia distanțării sociale

Standard

Trăim vremuri cu încărcătură emoțională maximă. Probabil nici o altă populație nu ne-a stîrnit mai multă empatie la începutul acestei pandemii decît cea a Italiei. Eram și noi în România închiși în casă, cu libertățile ciuntite; cu acces foarte limitat la informații privind dușmanul nevăzut care ne amenința; cu bătrînii izolați de comunitate, de familie și de propria lor demnitate umană; cu tot evantaiul de lipsuri în ceea ce privește capacitatea noastră de a ne proteja și a ne simți în siguranță; cu accesul limitat la măștile protectoare pe care unii le înjurau și alții și le doreau în condițiile în care erau greu de procurat, cam tot așa cum azi simțim că sîntem depășiți de posibilitatea de a avea acces la vaccinul salvator; cu greutatea de plumb a amenințării apocaliptice care însoțea intervenția repetitivă a reprezentanților comunicării guvernamentale; cu unele abuzuri ale autorităților care te amendau pentru că nu ai știut să completezi corespunzător formularul ce-ți dădea o anumită posibilitate de mișcare; cu lipsa accesului familiei la cei decedați și la ceremoniile legate de ritualurile de trecere în post-existență și multe altele. Cu toate acestea, prin comparație, nimic nu părea mai sinistru și mai apocaliptic decît atmosfera apăsătoare din „lagărul” italian. Privită din exterior, Italia părea forma cea mai extremă a limitărilor aduse de starea de urgență.

Filosoful italian Giorgio Agamben ne propune o privire din interior asupra stării de excepție. Cartea Epidemia ca politică. Unde am ajuns?[1] este strigătul de disperare al unui individ care își vede suspendată propria umanitate și care se vede redus la viața nudă. Volumul de față cuprinde plînsul în amurg al unei ființe umane, care dorește să rămînă om și nu are în fața cui să își exprime disperarea că a fost suspendat din propria sa existență descrisă în termenii mentalității democratice occidentale. Probabil că nimeni nu l-ar fi băgat în seamă pe acest om căruia starea de urgență îi răpise toate reprezentările pe care le avea despre sine ca individ exersat în practicile societății democratice. Însă, vocea prin care vorbește este cea a lui Giorgio Agamben, unul dintre cei mai citiți și controversați filosofi contemporani. 

Ne-am obișnuit cu faptul că Agamben are mereu tentația de a duce interpretările sale pînă la consecințele ultime ale gîndirii și interpretării. Nuanțele sale sînt adesea însoțite de această împingere la extrem. Lucru vizibil, cu deasupra de măsură, și în volumul de față. Tocmai de aceea, filosoful poate fi urmat (de către cei care ar dori să facă acest lucru) în interpretările sale doar pînă undeva dincolo de jumătatea drumului. Mai departe este dificil să mergi pe calea aleasă de el. De altfel, o parte dintre publicații au fost rezervate față textele mult rîvnitului autor. Despre unul dintre textele cuprinse în volum aflăm că a fost comandat și apoi refuzat de Corriere della Sera.

Compusă din cîteva articole și interviuri, volumul Epidemia ca politică aduce cîteva idei fixe, simple și împinse la extrem. De menționat că ediția românească are trei texte în plus, puse la dispoziție de autor pentru ediția românească, față de ediția italiană după care Alex Cistelecan a făcut traducerea. O realizare editorială deosebită. O carte densă, deși repetitivă, care te ține captiv, dar este și insidioasă în felul ei de a strecura, undeva într-un cotlon al conștiinței tale, îndoieli în raport cu toate certitudinile pe care le aveai în legătură cu statutul tău privilegiat de locuitor al culturii, creativității și spațiului libertăților specific occidentale.

Nu am să intru în controversele stîrnite de publicarea articolelor lui Agamben. Nici nu am să rezum ideile cărții. Intenționez doar să semnalez și să menționez o triplă neîncredere de care este mînat discursul integrator al acestei cărți.

În primul rînd, este vorba despre o neîncredere în știință. Încă de la începutul pandemiei filosoful s-a poziționat cu mult scepticism față de situația sanitară, poziție alimentată parțial și de lipsa informațiilor și de ezitările de moment pe care nu numai unele personalități ale lumii medicale internaționale, ci și organisme sanitare mondiale le-au avut în raport cu gradul de amenințare a noului virus și a bolii declanșate de acesta. Epidemia, recunoscută azi ca o pandemie care a afectat viețile tuturor locuitorilor planetei, infirmă rezervele exprimate la începutul epidemiei de către Agamben, care vedea răspîndindu-se un virus din mulțimea celor care există și o boală asemănătoare cu orice altă gripă. Desigur, cei puțini, care au rămas pînă azi la asemenea convingeri pot să își găsească în scrierea lui argumente pentru „blîndețea” virusului și pentru alte teorii conspiraționiste. Însă, neîncredrea sa are la bază ceea ce el consideră a fi tendința actuală de transformare a științei și a viziunii asupra noului virus într-o religie. El afirmă: „Am scris cu altă ocazie că știința a devenit religia timpului nostru. Analogia cu religia trebuie luată literalmente: teologii declarau că nu pot defini în mod clar ce este Dumnezeu, dar cu toate acestea, în numele Lui dictau oamenilor reguli de conduită și nu ezitau să-i ardă pe rug pe eretici; virusologii admit că nu știu precis ce este un virus, dar în numele lui pretind a decide în legătură cu modul în care trebuie să trăiască ființele umane”.[2]

Agamben consideră că este periculos să le acordăm oamenilor de știință și medicilor creditul și competența în rezolvarea unor probleme care sînt, de fapt, etice și politice, deoarece astfel de probleme legate de guvernarea epidemiei, ar trebui să fie rezolvate de instanțele specifice guvernării democratice.

O a doua neîncredere majoră este  neîncrederea în politică. El are în vedere în primul rînd faptul că prelungirea stării de excepție tinde să devină parte a vieții cotidiene, a vieții percepută sub semnul normalității.

Caracteristic stării de excepție sau stării de urgență este faptul că sînt abolite principiile separării puterilor pe care se întemeiază democrația. Agamben dorește să atragă atenția asupra faptului că toate demersurile făcute în starea de urgență deschid posibilitatea construirii în perioada post-pandemică a unui aparat ideologic totalitar, cu forța unei ideologii bazată pe „instaurarea unei terori sanitare, a unui fel de religie a sănătății”.[3] Un asemenea sistem politic își datorează puterea faptului că omul a fost redus strict la condiția sa biologică, refuzîndu-i-se nu doar orice dimensiune socială, politică sau spirituală, ci și orice dimensiune umană.[4]

O modalitate de îmbinare a ideologiei sanitare cu cea politică se relevă în faptul că există deja toate evidențele că „așa-zisa „distanțare socială” va deveni modelul politicii care ne așteaptă”.[5] Agamben consideră că „Este legitim să ne întrebăm dacă o atare societate va mai putea să se definească umană, sau dacă pierderea raporturilor sensibile, a chipului, a prieteniei, a iubirii va putea fi realmente compensată de o securitate sanitară abstractă și probabil cu totul falsă”.[6] Faptul că în loc de „distanțare fizică” sau „distanțare personală” (care ar trimite la un discurs apropiat de cel medical) se preferă pe plan global folosirea sintagmei „distanțarea socială” este pentru filosoful italian dovada faptului că se are în vedere un obiectiv de natură politică, el vizează tipul de guvernare pe care îl au în vedere cei care pun în mișcare și reglementează potrivit acestui principiu. Este vizată o societate în care interacțiunile umane directe sînt înlocuite de interacțiuni mediate, îndeosebi prin ținerea la distanță pe care o face posibilă interacțiunea mediată de digitalizare și dezvoltarea inteligenței artificiale.

Pe acest fond Agamben își exprimă cea de a treia neîncredere, care vizează capacitatea ființei umane de a se auto-apăra în fața acțiunii aparatului birocratic al ideologiei sanitare. 

Potrivit filosofului, această neputință are la bază faptul că discursul sanitar ne-a obișnuit cu ideea că celălalt este răul absolut. Nu mai poate fi creditat nici un membru iubit al familiei, nici prietenul, nici părintele, nici copilul, nimeni nu mai poate fi atins deoarece este un posibil izvor de contagiune, de boală severă sau chiar de moarte. Cel apropiat de fapt nu mai există, el nu mai are chipul persoanei îndrăgite și nu mai poate fi altceva decît un izvorîtor de frică. Aproapele nostru trebuie ținut la distanță și trebuie recurs la toate mijloacele care pot să ne țină la distanță față de ceilalți. Noul tip de comunitate nu mai vizează idealul comuniunii, ci al unei comunicări intensificate, dar menită să ne țină la distanță în raport cu celelalte ființe umane. Agamben cheamă la revoltă împotriva unui asemenea model al condiției umane.

Spaima de care filosoful este cuprins și care poate cu ușurință să trezească, unora, fie interesul, fie atașamentul, este legată de faptul că sistemul terorii, specific perioadelor guvernate prin mecanismele obișnuite stării de urgență, ar putea să fie continuat în exercitarea sa și după încheierea epidemiei.7 Cartea se dorește și un asemenea semnal de alarmă, care atrage atenția asupra unei posibile destructurări a democrației occidentale sub presiunea unei dictaturi sanitare și prin instaurarea distanțării sociale indusă de înlocuirea relațiilor interumane de către  forme ale unui simulacru al intersubiectivității digitale.

Agamben ni se adresează cu puterea plîngerilor lui Ieremia și cu disperarea unui Iov, dezbrăcat de haina sa biblică și aflat sub presiunea unei religii seculare pe care o percepe ca o amenințare la adresa spiritului occidental care a născut-o. În același registru simbolic, războiul pe care îl duce Agamben cu pandemia ca politică și noua religie a medicalizării vieții noastre seamănă mult cu lupta lui Iacob cu Îngerul. Ne așteptăm și sperăm ca la capătul acestei lupte filosoful să fie îmbunătățit și salvat. 


[1] Giorgio Agamben, Epidemia ca politică. Unde am ajuns?, Traducere de Alex Cistelecan, (Suceava: Alexandria Publishing House, 2020).

[2] Giorgio Agamben, Epidemia ca politică. Unde am ajuns?, 56.

[3] Giorgio Agamben, Epidemia ca politică. Unde am ajuns?, 6.

[4] Giorgio Agamben, Epidemia ca politică. Unde am ajuns?, 20.

[5] Giorgio Agamben, Epidemia ca politică. Unde am ajuns?, 73.

[6] Giorgio Agamben, Epidemia ca politică. Unde am ajuns?, 74.

7 Vezi și Ivan Zhyhal, Living under Coronavirus Conditions: Between ”Bare life” and Everyday Practices, Revista de Filosofie Aplicată, vol. 3, Supplementary Issue, (2020): 3-33.

Sandu Frunză despre binele care ți se întoarce pe neașteptate

Standard

Dintr-un spirit al responsabilității specific profesiei lor, profesorii au acceptat aproape necondiționat să intre în jocul limitărilor cu care s-au confruntat în procesul înscrierii pe listele de vaccinare. Deja o parte a lor au și făcut primii pași și au fost vaccinați. Profesorii au răspuns pînă acum chemării organizatorilor campaniei de vaccinare într-un număr mult mai mare decît capacitatea instituțională a sistemului sanitar din această etapă. De aceea, o mare parte a lor încă nu au prins un loc pe listele de așteptare.[1] Cei care au fost mai norocoși și-au lăsat la o parte comoditatea, nedumeririle și neîncrederea și au acceptat să meargă în orice localitate din județul lor sau din alte județe pentru a fi parte a demersului guvernamental de realizare a unui nivel cît mai bun de imunizare a populației. Această mobilizare în fața unui rău absolut adus în viețile noastre de pandemie, care ne amenință dinspre sfera invizibilului, are la bază și o responsabilitate specială: cea care ne spune că de starea de sănătate a fiecărui om poate depinde starea de bine a celor din jurul său.

Probabil că tuturor li s-a părut mai logic ca, pe vreme de pandemie, mobilitatea persoanelor între orașe sau județe să fie cît mai mică. Ceea ce ar fi presupus că dozele de vaccin ar fi fost aduse ele în orașele în care ei locuiau, în loc să pornească fiecare la momentul planificat înspre localitatea de vaccinare, cam așa cum ai merge în pelerinaj spre sfintele moaște eliberatoare. Dar dincolo de această logică personală, ei au acceptat capriciul guvernamental de a-i face părtași unui turism sanitar care avea o finalitate benefică și pentru ei ca indivizi și pentru comunitate – în perspectiva unei imunizări a unui procentaj cît mai mare dintre noi. Mi-am explicat de la început entuziasmul acesta necondiționat în asumarea responsabilității în raport cu ei și față de comunitate din perspectiva iubirii. Trebuie să iubești ceea ce faci pentru a putea fi profesor. Știam de la Dumitru Stăniloae că „Iubirea este sursa tuturor formelor de bine” și văd și acum, în perioada ce se scurge sub ochii mei, cum această idee se poate materializa. 

Printre cei care au intrat în logica acestei strategii care presupunea că individul trebuie să urmeze vaccinul și să se bucure de doza cuvenită, atunci cînd stocul din localitatea sa nu era accesibil, a fost și unul dintre prietenii mei mai tineri. Atunci cînd spun „tînăr” aș vrea să aveți în vedere o anumită relativitate. De-o vreme încoace, cu fiecare an pe care îl parcurg în existența mea, constat tendința că limita pînă la care împing vîrsta tinereții se tot extinde, în fața mea. Asta și pentru că am învățat de la Albert Camus că dincolo de absurdul ei, existența umană are frumusețea ei adusă de faptul că nașterea fiecărei clipe a vieții noastre trecătoare cuprinde în sine un miracol care are chipul unei eterne tinereți.

Prietenul meu a devenit, ca prin întîmplare, eroul unei povestiri frumoase. Spre deosebire de mine, care am apelat mai întîi la medicul de familie și abia apoi la Universitatea mea pentru a mă planifica, el s-a lăsat de la început pe mîna instituției sale pentru a-l programa. Nu a prins nici el un loc în Cluj-Napoca, deși i se părea firesc, din moment ce era profesor într-unul din cele mai importante centre medicale ale țării. Dar a avut surpriza că a fost repartizat într-un orășel transilvan. Întîmplător era chiar orășelul său natal, din care familia sa plecase de mulți ani. Păstrase legătura cu prietenii din oraș pînă la plecarea bunicilor săi în post-existență. Iar după aceea se întîmpla că din cînd în cînd cîte o persoană îl ruga să găsească cîte un loc la un spital, sau să-i sprijine să ajungă la vreun doctor specialist din Cluj pentru a se trata sau pentru a se opera, unora care susțineau că sînt ceva rude mai îndepărtate cu el chiar le-a făcut o vizită la spital, fără să își pună problema dacă sînt sau nu din același arbore genealogic. Deși nu are nici o legătură directă cu sistemul medical, prietenul meu nu a ezitat să le dea sprijinul său de mai multe ori cînd a putut să o facă. 

Acum l-a ajuns din urmă strategia planificării din campania de vaccinare, care îl punea pe el la dispoziția sistemului sanitar al orășelului natal. I s-a administrat deja prima doză. Toată lumea s-a purtat cu el extrem de profesionist și elegant, ca un „fiu al satului” ce era. Dar, în jumătatea de oră în care a stat pe acolo, pe lîngă condițiile impecabile ale centrului de vaccinare, a constatat că și cu ceilalți injectați personalul medical era deosebit de primitor și aveau o familiaritate foarte respectuoasă. Însă, lui i s-a întîmplat ceva suplimentar. Chiar persoana care l-a injectat și-a exprimat bucuria și i-a vorbit despre onoarea pe care o are orașul de a-l avea acolo. Mai mult, și-a exprimat recunoștința că la un moment dat o ajutase pe mama sa să ajungă la doctorul visat într-un spital clujean. Era bucuroasă că sistemul medical al orașului poate face ceva pentru el, care ajutase atîția oameni în suferință, în vindecarea lor sufletească, deși nu era medic. 

I-a fost greu să exprime în cuvinte emoția pe care a simțit-o. Dar ca totul să fie cu deasupra de măsură, la ieșirea din centrul de vaccinare îl aștepta, sfioasă, mama cadrului medical. Aflase de la o rudă că vine în oraș și că ar putea să îl vadă. Avea în mînă un mic aranjament floral și o cutiuță mică cu bomboane de ciocolată pe care le-a adus pentru soția prietenului meu. M-a mirat, pe mine de data aceasta, că brandul de ciocolată era chiar unul clujean. Nu am să-l menționez aici, deși preotul-antreprenor care îl produce îmi este cunoscut de mulți ani. 

Tînărul profesor de științe a fost atît de emoționat de acest gest încît a avut o reacție cu totul neobișnuită pentru această perioadă. Nu s-a putut abține și a îmbrățișat-o, deși nu mai făcuse asta cu nici o persoană dinafara familiei sale de aproape un an. Umanitatea sa răbufnise în sine atît de firesc încît a făcut abstracție de cît de important este a ne distanța. A fost unul dintre puținele momente în care, în ultimul an, s-a simțit în deplinătatea ființei sale.

Ascultînd povestea prietenului meu, mi-am amintit că una dintre convingerile larg răspîndite printre români este aceea că Binele făcut celui care are nevoie de el îți va fi răsplătit înzecit de către Dumnezeu, atunci cînd nici nu te aștepți.

În timp ce îmi povestea toate acestea într-o întîlnire online, bucuria iradia de pe chipul tînărului prieten și parcă străpungea ecranul laptopului meu spre a ajunge la mine și a mă cuprinde în pacea sa interioară. Mi-au răsărit în minte cuvintele poetului divin care ne îndemna: „Fereşte-te de rău şi fă bine, caută pacea şi o urmează pe ea” (Psalmi 33:13).


[1] Putem să îi amintim și pe profesorii care încă nu au luat decizia de a se vaccina. Însă, cred că este onest să avem această discuție abia atunci cînd guvernanții vor avea efectiv capacitatea de a epuiza numărul mare al doritorilor care așteaptă să fie vaccinați.

Sandu Frunză despre vaccin și neîndurătoarea platformă

Standard

Într-o critică nedreaptă la adresa profesorilor din preuniversitar și a profesorilor universitari, un lider al PNL ne spune: „Speranța mea este ca dascălii și profesorii să se programeze pentru vaccinare și să fie creativi în gestionarea acestui moment. Spiritul didactic este în esență și un exemplu de civism, de educare publică”.

Îl respect mult pe distinsul profesor ieșean, cu care am foarte multe preocupări academice comune și pe care îl urmăresc cu plăcere pe linia activității sale universitare. Dar aș fi preferat ca această critică să fie însoțită de o critică la adresa incapacității guvernului de a asigura accesul profesorilor la o listă pe care să ne putem înscrie pentru vaccinare. Ca să își ascundă propriile neputințe, guvernanții își pot permite să ne învinovățească pe profesori, ca o categorie profesională generală, dar nu-și pun problema că cei care își doresc să se vaccineze ar trebui să aibă posibilitatea să o facă. 

Știu multe persoane care așteaptă să obțină un loc pentru vaccinare la Cluj-Napoca. Sînt destul de optimist să sper că și ei și eu îl vom obține cîndva. Dar nu pot să nu sesizez că în loc să fie concentrată atenția pe cei care doresc să se vaccineze sînt împroșcați cu noroi cei care nu doresc să o facă.

Pînă vom avea acces la o programare stăm cu umilință în fața platformei care atunci cînd sînt locuri nu funcționează, iar atunci cînd este accesibilă nu sînt locuri.

După experiența cu această platformă cred că gradul de neîncredere al populației în capacitatea guvernanților de a-i proteja și de a le asigura accesul la servicii de sănătate va scădea foarte mult.

Cred că după materialele video înduioșătoare din seria „Și eu mă vaccinez” (care trezesc în noi imaginarul și nostalgia din genericele de tipul serialului ”Tînăr și neliniștit”) lumea, în general, s-a convins că e bine să te vaccinezi. Însă, presiunea pe care o pune peste noi manipularea platformei de acces la vaccin cred că este menită să scadă entuziasmul nostru și încrederea noastră. 

Dacă aș interpreta presiunea psihologică și starea de anxietate produsă de relația cu această platformă din perspectiva teoriilor lui Foucault, cred că aș ajunge la concluzia că guvernanții noștri, în mod intenționat, ne țin în captivitatea neputinței în fața atotputerniciei platformei sanitare prin care guvernanții își manifestă puterea în chip discreționar. Nu am să fac o asemenea interpretare deoarece nu vreau să sune a teorie consipraționistă. Dar aș vrea mai multă onestitate intelectuală și mai multă eficiență din partea celor cărora le-am dat puterea de a decide ce se întîmplă cu viața noastră.

Sandu Frunză despre încredere și imunizare

Standard

Am un mare grad de încredere în știință. Este motivul pentru care mi-am manifestat deschis  încrederea mea în aspectele benefice pe care Noul Vaccin le poate aduce în viața noastră. Cu anumite nuanțe, pot accepta că din perspectiva eticii cercetării unele etape au fost derulate într-un mod mult mai rapid decît se obișnuiește în practicile bioetice. Dar dinamica vieții noastre este mult mai mare, în general în epoca digitalizării, a comunicării și colaborării științifice globale. Așadar, sînt gata să acord tot creditul unui produs farmaceutic cu ajutorul căruia viața noastră pandemică ar putea să fie îmbunățățită și readusă la parametri calitativi asemănători celor din viața noastră pe care o asociem cu ideea de normalitate. Vreau să fiu parte a procesului de imunizare și să particip la ea prin vaccinare – cu încrederea că aceasta este o asumare care îmi aduce un bine pe plan personal și contribuie la binele comunității din care fac parte. 

Această asumare a responsabilității am sesizat-o la foarte mulți dintre prietenii, colaboratorii și semenii mei, chiar dacă, în modul cel mai firesc cu putință, am întîlnit chiar în cercul meu restrîns atitudini de ambiguitate ori de nesiguranță în formularea unei decizii cu privire la imunizare sau am fost întîmpinat chiar și cu respingeri (în diverse forme) ale oricăror aspecte pozitive ale procesului de vaccinare.

Rapiditatea cu care guvernul României a pus în mișcare mecanismele viitorului proces de vaccinare a fost dătătoare de optimism. Asta pînă în momentul în care fiecare dintre noi a trebuit, în etapa a doua a campaniei de vaccinare, să ne confruntăm cu dificultatea guvernului de a comunica eficient și de a asigura accesul efectiv la vaccin. 

Astfel, am constat că într-o Românie care are idealul digitalizării extinse, noi avem o capacitate limitată de a pune la dispoziție o platformă funcțională care să dea posibilitatea persoanelor (din categoriile vizate într-o anumită etapă) să se înscrie pe listele de vaccinare și să se planifice, indiferent cînd ar fi momentul la care sistemul poate să satisfacă dorința de a se vaccina, cu respectarea criteriilor legate de etapele prevăzute în strategia de vaccinare. 

Pe de o parte, asistăm la o campanie susținută (chiar dacă neconvingătoare) de promovare a vaccinării și de persuadare a populației cu mesaje care să ducă la creșterea deciziei de vaccinare în rîndul populației, iar pe de altă parte ne lovim de puterea scăzută a guvernanților în asigurarea accesului la înscrierea numelor într-un tabel, la încadrarea persoanelor într-o planificare, iar apoi la dozele de vaccin ce urmează, treptat, să ajungă în sistemul nostru medical. 

Mi se pare discutabilă strategia, organizarea tehnică, capacitatea de planificare și implementare a programului de vaccinare. La aceasta se adaugă faptul că acțiunea guvernamentală lasă loc mesajelor și atitudinilor care fac să existe o doză mare de manipulare, cel puțin pe rețelele sociale, care au o pondere tot mai mare în ceea ce privește factorii de influențare a deciziilor populației.

Constatăm că rețelele sociale ne pun în fața unui război al românilor contra românilor. Pe de-o parte, un război între adepții vaccinării și antivacciniști. Un alt război între diferitele categorii sociale care suferă consecințele pandemiei, dar și un război de uzură al părinților împotriva profesorilor pe mai multe teme, inclusiv pe tema noastră de discuție. Astfel,  constatăm că pe rețelele sociale se pune problema ca părinții să aibă acces la datele medicale ale profesorilor, pentru a ști dacă aceștia s-au vaccinat sau nu. O altă modalitate a acestui război nevăzut capătă forma comunicării de propagandă în care ni se spune, de exemplu, că 50% dintre profesorii din învățămîntul preuniversitar refuză vaccinarea, ceea ce duce la o scădere a încrederii în profesori și în sistemul de educație. Se pare că îngrijorarea este destul de mare în legătură cu această categorie, dar nimeni nu pare să sesizeze partea pozitivă a unei asemenea statistici, cea care relevă că un procentaj de 50% dintre profesori sînt dornici să se vaccineze. Indiferent care ar fi procentajul doritorilor de a se vaccina din această categorie profesională, ar trebui să sesizăm că în această comunicare pe rețelele sociale se utilizează o metodă de manipulare care eludează capacitatea redusă a guvernului de a trasa o strategie coerentă și realistă și de a comunica politicile de sănătate pe care le propune. Poate ar trebui să fim în mai mare măsură concentrați pe capacitatea de a  asigura acestor profesori accesul, în condiții optime, la doza de vaccin pe care o merită din plin. După modul în care a început cea de a doua etapă a programului de vaccinare cu greu va mai fi recîștigată încrederea în acțiunea etică și eficientă a celor implicați în gestionarea ei.

Situația delicată în care ne aflăm se poate vedea și în incapacitatea de a asigura accesul la vaccinare a profesorilor din învățămîntul universitar, în orașul universitar din care ei fac parte.

Starea de criză în rezolvarea acestei probleme este vizibilă și prin în faptul că a dus la critici din partea unor voci cu respectabilitate și încredere maximă din mediul universitar.

De exemplu, presa ne relatează că Rectorul Daniel David, una dintre cele mai autentice și credibile voci în mediile științifice și didactice naționale și internaționale, a afirmat, printre altele, că platforma de programări și metoda folosită pentru cea de a doua etapă a campaniei de vaccinare reprezintă o catastrofă.[1] Dacă nici vocea profesorului Daniel David, Rectorul celei mai prestigioase Universități din România, nu îi sensibilizează pe guvernanți, putem avea motive să fim rezervați, nu numai față de mecanismele privind programarea pentru vaccinare, ci și în ceea ce privește încrederea în eficiența acțiunii guvernamentale în gestionarea pandemiei și a vieții publice.

Desigur, o parte din dificultățile pe care le au românii le regăsim și în alte țări europene,  în special datorită numărului limitat de doze de vaccin care sînt disponibile în acest moment. Însă, din dezorganizarea pusă în lumină de începutul celei de a doua etape a campaniei de vaccinare este evident că o mare parte a disfuncționalităților derivă din abilitatea scăzută a guvernanților noștri de a pune în valoare beneficiile pe care le avem în calitate de cetățeni europeni aflați într-o perioadă de criză majoră. În situația dată, greu de schimbat, cred că e bine să fim optimiști și să facem cît mai multe exerciții pentru a ne spori încrederea în elitele guvernamentale. Optimismul face casă bună cu creșterea imunității.


[1] I. H., Vaccinarea în universități. Rectorul UBB: Platforma de programări este făcută fără cap, o catastrofă. Ne transformă în call center / Rectorul Universității București: Există și o mare inechitate, HotNews.ro, Luni, 18 ianuarie 2021, https://www.hotnews.ro/stiri-educatie-24547649-vaccinarea-universitati-rectorul-ubb-platforma-programari-este-facuta-fara-cap-catastrofa-transforma-call-center-rectorul-universitatii-bucuresti-exista-mare-inechitate.htm

Sandu Frunză despre moartea Distinsei Doamne

Standard

Bucuria adusă de splendoarea zăpezii, îndelung așteptată, mi-a fost umbrită de numeroasele anunțuri ale acestei perioade în care era vestită moartea. Se pare că în această perioadă experiența morții  a căpătat vizibilitate prin intrarea în eternitate a unor personalități și în mediile teologice și în mediile culturale și în comunitățile științifice, dar și printre ființele cărora le-a fost dat rolul magistral de a fi oameni obișnuiți, de a purta povara umanității noastre și de a devenii aleși tocmai prin caracterul reprezentativ a ceea ce sîntem în esența condiției noastre umane. Ne este la îndemînă să vorbim despre exemplaritatea celor pe care îi asociem cu elitele comunității noastre. Ne este însă mai dificil (deși nu ar trebui să fie așa)  să găsim exemplaritatea în cei care întrupează însăși condiția umană.

De ce omul ca toți oamenii nu stă sub semnul unicității, a excepționalului în imaginarul nostru? Probabil nu pentru că este atît de comun încît îl percepem sub semnul familiarului, ci pentru că omului obișnuit nu i se poate resemnifica, decît cu dificultate, moartea. Ea nu poate fi transfigurată ca în cazul personalităților pe care le punem sub semnul unei manifestări a unicității care le asociază unei eternității vii, înalte și cu o putere de a influența viața celor pe care i-au lăsat în urmă. 

Putem constata că avem cel puțin trei reprezentări ale eternității. Una destinată personalităților exemplare, o eternitate strîns legată de viața ca atare, concepută ca un fel de continuitate în registrul simbolic în care prezența celui eternizat rămîne o constantă a vieții cotidiene, o eternitate care le dă posibilitatea celor plecați să fie în transcendență, dar în același timp și printre noi. Și avem o a doua perspectivă asupra eternității, concepută ca separată de lumea noastră, care nu le mai dă loc de prezență celor eternizați decît prin intermediul cimitirelor. Aceasta este eternitatea pe care le-o rezervăm oamenilor obișnuiți, pe care îi izolăm în eternitatea lor și ne rezervăm nouă dreptul de a-i re-vizita, atunci cînd o să sosească vremea potrivită pentru noi.

Există, însă, și un al treilea sens al eternității, pe care îl legăm de orizontul infinit al lumii noastre interioare. Aici putem să îi plasăm pe aleșii sufletului nostru, pe cei pe care îi admirăm sau îi înconjurăm cu iubirea noastră. În infinitul interior, diferențele dintre cei eternizați pot să dispară, depinde de noi cum îi facem locuitori ai acestui univers.

Am ajuns pe acest teritoriu al reflecțiilor despre moarte nu dintr-o nevoie metafizică, ci pentru că azi este înmormîntat trupul mamei unei prietene dragi. Distinsa Doamnă a avut darul divin de a trece dincolo de vîrsta de 93 de ani.[1] Ce viață frumoasă și ce viață împlinită! A fost o ființă care a trăit frumos, a dăruit celorlalți atît de mult cît a fost în puterea ei, s-a bucurat cînd a avut ocazia să se bucure, a suferit atunci cînd i-a fost dat să sufere și a slujit celorlalți cu toată puterea pe care o avea. Dar mai ales avea darul de a-i face pe ceilalți să se simtă bine și să fie împliniți, avea darul recunoașterii și recunoștinței așa cum numai oamenii aleși pot să îl aibă. A trăit cu intensitate și a murit greu sub suferința sa din ultima perioadă  deoarece nici măcar moartea (în decența ei) nu a considerat că e potrivit să despartă de noi o viață exemplară pentru toți.

Probabil avea dreptate filosoful antichității care încerca să îmblînzească moartea spunîndu-ne că ea este dincolo de orice durere, fiindcă experiența ei se situează dincolo de ceea ce nouă ne este dat să trăim. La fel de îndreptățit pare filosofului secolului XX care ne reamintește că nu putem avea experiența morții decît ca moarte a celorlalți. Iar asta ar trebui să ne plaseze dincolo de optimism sau pesimism. Ca trecători prin secolul XXI poate ar fi bine să înțelegem că moartea celorlalți ne dezvăluie faptul că moartea este o oglindă în care să ne vedem chipul, să ne vedem așa cum sîntem, noi cei rămași în urma celui plecat în eternitate.

Privindu-mă în această oglindă mă întreb: cui ar trebui să dau, mai degrabă, dreptate: lui Mircea Eliade, atunci cînd afirmă că toți sîntem datori cu moartea noastră pentru a deveni nemuritori, că trebuie să murim mai întîi ca să ne putem dobîndi eternitatea, sau să îl creditez pe Seneca, de la care am înțeles că murim în fiecare zi, deoarece în fiecare moment se ia o parte vieții, aceasta se împuținează, descrește pînă acolo unde lasă loc doar opusului ei? Presupune moarte un moment al transcenderii, ca un fel de ritual de trecere în care noi ne inițiem în viața noastră de nemuritori, sau moartea este un însoțitor al vieții care crește pe măsură ce viața scade? Nu am încă un răspuns la problema morții. Mă văd obligat să îl amîn. Poate pentru că îmi vibrează în suflet amintirea vorbelor lui Confucius care se întreba: „Dacă nu cunoaștem viața, cum putem cunoaște moartea?”

Ca să nu mă las biruit acum de astfel de interogații am să termin abrupt, pe un ton optimist, cu un îndemn la trăirea bucuriilor vieții și a întîlnirilor admirabile cu oameni ca toți oamenii, inspirat de cuvintele ÎPS Bartolomeu Anania: „Dacă după moarte nu mai e nimic, ce rost mai are să trăiești, să speri, să te lupți”.


[1]Nu îi menționez aici numele (deși aș dori să fac asta) doar pentru că în situația dată nu am găsit soluția pentru a cere acordul familiei pentru a face această precizare.