Sandu Frunză despre o invitație la o nouă întîlnire cu Teodor Dima

Standard

„Unde sînt cei care nu mai sînt?” – m-a întrebat cîndva, pe neașteptate, poetul. Și am avut o tresărire. M-am simțit ușor jenat că m-a luat prin surprindere și nu aveam pregătit un răspuns. Între timp, m-am obișnuit cu ideea că la întrebările fundamentale nu trebuie să avem răspunsuri de-a gata. Printre altele, am constatat că nu numai atunci, dar nici acum nu sînt încă pregătit să dau un răspuns cu valabilitate generală unei asemenea întrebări, deși îmi place să cred că în fiecare dintre răspunsurile parțiale există o posibilă părticică ce poate contribui la schițarea unui contur.

Vreau să las aici o picătură din oceanul care ar putea să prindă contur prin reflecția și trăirea noastră comună. Nu vreau să contrazic nici viziunea religioasă asumată de mine, nici cea a posibililor mei cititori, dar cred că cei pe care îi iubim și/sau îi prețuim sînt situați undeva într-un spațiu intermediar, un spațiu al întîlnirilor privilegiate, al întîlnirii pe care fiecare o putem avea cu ceea ce este mai bun în noi.

Azi am trăit un moment cu totul special legat de cei plecați dintre noi. Am avut confirmarea faptului că cei dragi pot fi regăsiți în circumstanțe dintre cele mai apropiate de viața noastră cotidiană, într-un asemenea spațiu al întîlnirilor privilegiate. Azi am constatat că îmi este dat să pot să îl reîntîlnesc pe Teodor Dima (1939-2019) în deschiderea oferită de coperțile unei cărți. Poate și pentru că el iubea cărțile așa cum am învățat de la Emmanuel Levinas că ar mai putea arăta doar chipul iubirii pentru Dumnezeu.

Un volum In Memoriam poate semănă cu o criptă care nu ne lasă să pătrundem tainele de dincolo de mormînt sau poate semănă cu locul unui ritual de trecere prin care fiecare pas făcut ne apropie de tainele existenței din postexistență, în aceeași măsură în care cel căruia i se cinstește memoria este adus în proximitatea vieții și în iubirea celor rămăși în existența de zi cu zi. O provocare la o astfel de întîlnire privilegiată ne propun Eugen Huzum și Cătălina Daniela Răducu în volumul In Memoriam Teodor Dima.[1]

Volumul dedicat filosofului Teodor Dima este structurat în trei părți: „Momente și repere biografice”; „Coordonate ale operei filosofice” și „Pornind de la Teodor Dima”. Sînt reunite texte semnate de mai multe personalități, de prieteni, colaboratori, foști studenți sau ucenici ai profesorului Dima, fiecare dintre ei ajunși la un nivel semnificativ de reprezentativitate pentru domeniile de reflecție și creație pe care le reprezintă. Cititorul poate avea o bună întîlnire cu filosoful Teodor Dima prin intermediul textelor semnate de Eugen Huzum, Cătălina Daniela Răducu, Laurențiu Șoitu, Tiberiu Șoitu, Nicu Gavriluță, Sandu Frunză, George Foca-Rodi, Marius Dumitrescu, Traian-Dinorel Stănciulescu, Petru Dunca, Doru Tompea, Aurel Papari, Valică Mihuleac, Ioan Biriș, Petru Bejan, Cristina Gavriluță, Ionel Narița, Mircea Flonta, Viorel Barbu, Marin Aiftincă, Anton Adămuț, precum și doi filosofi academicieni care între timp ne-au lăsat să ne întrebăm și în legătură cu ei: pe unde mai sînt Alexandru Surdu și Alexandru Boboc? 

Textele cuprinse în această carte oferă rememorări și evocări ale personalității filosofului Teodor Dima, valorizări ale contribuției filosofului la creația și gîndirea universală, reflexii provocate de întîlnirea cu opera acestuia și analize filosofice care folosesc textele academicianului Teodor Dima pentru a duce mai departe fie idei din contribuția sa originală, fie dezvoltări ale unor gînduri pe care acesta le-a germinat și le-a lăsat să fie duse mai departe de creația filosofică românească viitoare.

Am găsit aici un Teodor Dima mai viu ca oricînd, cu spiritul său bun și ocrotitor, cu iubirea de oameni, de cultură, de logică, de filosofie și de viață. M-am bucurat cu toată puterea mea de întîlnirea prilejuită de această carte.


[1] Eugen Huzum, Cătălina Daniela Răducu (editori), In Memoriam Teodor Dima, (București: Editura Academiei Române, 2020).

Sandu Frunză despre colivia noastră construită de Laurenţiu Şoitu

Standard

Cred că trece pe neobservate faptul că s-a scurs un an de la momentul în care românii au acceptat cu o anume seninătate să le fie suspendate drepturile constituționale, să le fie îngrădite drepturile ce derivă din prevederile internaționale legate de drepturile și libertățile fundamentale, să se facă abstracție de demnitatea lor umană și să accepte toate restricțiile pe care le impunea (în numele salvării naționale) un grup restrîns care reprezenta guvernanța sanitară.

Acceptarea diminuării condiției democratice era însoțită de speranța că, într-o perioadă scurtă, criza – care a făcut posibilă starea de excepție în care ne aflam – va fi depășită, iar măsurile luate de guvernanți vor fi urmate de revenirea imediată la normalitate. Izolați în propria noastră singurătate, am descoperit între timp că experimentele sociale la care sîntem supuși au și o latură traumatică, ce a devenit pe parcurs tot mai puternică. Mai apoi am descoperit că închiderea (totală sau parțială) a unor activități din economia națională devine o resursă de îngrijorare și de diminuare a vieții bune. Am putut constata că deși povestea în care eram incluși ne vorbea de nevoia de conservare a propriei noastre vieți și a stării de sănătate, grija cea mai mare a guvernanței sanitare era de fapt să ia măsurile necesare ca sistemul medical să nu intre în colaps. Ne-am trezit că starea de urgență ne plasa în mijlocul unui război cu un dușman nevăzut în care funcționa și propaganda de război și dezinformarea și dezvoltarea teoriilor conspirației și întreaga mitologie a eroului salvator întrupat de echipa guvernanței sanitare. Dar mai ales ne-am obișnuit destul de repede cu ideea că lumea de după sfîrșitul pandemiei nu va mai putea fi la fel, că o parte din restrîngerile instalate nu vor mai fi redobîndite în integralitatea lor de altă dată, iar conviețuirea cu virusul ne va fi la fel de grea precum conviețuirea cu singurătățile noastre din etapa declarării stării de urgență.

Privind înapoi, după un an, toate traumele și neajunsurile perioadei crizei pandemice par a fi trecut pe lîngă noi ca o lecție pe care nu am învățat-o, ca o experiență din care pare că nu am învățat mare lucru. Poate timpul a fost prea scurt, poate complexitatea și profunzimea fenomenelor ne-a luat prin surprindere ca ființe obișnuite cu superficialitatea, dar și cu binefacerile aduse de societatea de consum, de sub-cultura democratică specifică culturii de masă. Sau poate pur și simplu parcurgînd criza pandemică am început să ne obișnuim cu ea, am uitat sau ocultat lucrurile negative, ca într-un proces terapeutic în care am pus în joc, pe cît posibil, doar resursele pozitive ale acestei perioade. Mă gîndesc că va veni un timp în care ne vom reîntoarce la înțelegerea a ceea ce s-a petrecut cu noi și cu lumea noastră în această perioadă. Atitudinile noastre reflexive și practicile hermeneutice vor avea nevoie de situări în funcție de anumite repere. 

Fără îndoială, unul dintre cele mai importante repere în înțelegerea acestei perioade este volumul de eseuri Covid. Colivia noastră, coordonat de profesorul Laurenţiu Şoitu.[1] După spusele coordonatorului: „Am dorit ca volumul să fie un document editat în perioada de maximă prezenţă a pandemiei, încărcat de forme ale raportării aşezate între optimism şi destulă tristeţe, între (auto)ironie şi umor, între analiza rece a savantului şi emoţia dezlănţuită a scriitorului, între dorinţa de autocontrol şi vulcanica izbucnire generată de blocarea unor drepturi fundamentale”.[2] Este vorba despre prima carte de eseuri despre pandemie editată în context cultural românesc. Ea a fost realizată cu contribuția a 50 de specialiști aduși împreună din toate regiunile țării, din domenii dintre cele mai diverse (o combinație surprinzătoare de personalități din lumea teologică, cea filosofică, cea culturală,  cea științifică, cea a experților și a participanților la înfăptuirea actelor de cultură, care poate niciodată și cu nici o altă ocazie nu ar fi încăput între aceleași coperți), dar reuniți în jurul unei experiențe comune, trăită de fiecare în felul său, în perioada celor 6 săptămîni de restricții la care am fost supuși de către guvernanța sanitară. 

Dintre textele oferite de cei 50 de autori care au contribuit la publicarea celor 390 de pagini ale acestui volum mi-au reținut atenția: „Frica de coronavirus și rezistența prin credință” de Wilhelm Dancă; „Noul infinit al vieții. Dileme biopolitice în postumanism” de George Bondor; „Pandemie cu PR” de Aurel Codoban; „Viața de pe o zi pe alta. Însemnări desperecheate din izolare” de Mihai Dinu Gheorghiu; „Iubeşte şi fă ce vrei!” de Anton Adămuţ; dar și seducătorul titlu „Aici mă cunoaște Dumnezeu după nume” de Laurenţiu Şoitu. 

Contextul apariției volumului face posibilă punerea împreună a unor reflecții filosofice foarte provocatoare, cu aspectele științifice noi marcate de ambiguitatea perioadei, elemente de gîndire creativă în vecinătatea experiențelor spirituale și religioase, dar și anumite știri false vehiculate în comunicarea mediatică, precum și anumite perspective conspiraționiste prezente în cultura globală în această perioadă și adaptate contextului românesc. 

Cartea reflectă foarte bine toate slăbiciunile noastre, toate fricile ascunse, toate aspirațiile noastre pentru normalitate, întreaga noastră putere de a intra într-un război epidemiologic cu speranța că vom ieși învingători, dar și înclinația noastră spre construcții imaginative și salvatoare, tendința noastră de a accepta adevăruri care ne duc doar pînă la jumătatea drumului și apoi ne abandonează în ambiguitate, precum și credințele noastre în diferite fantasme.

Volumul reprezintă un reper pentru înțelegerea funcționării structurilor constitutive ale mentalităților românești în situații de criză. Indiferent de poziția sa teoretică sau ideologică, oricine va dori să înțeleagă cîte ceva despre trăirea și exprimarea „la cald” a experiențelor crizei pandemice se va simți obligat să ia ca un reper substanțial și cartea coordonată de profesorul Laurenţiu Şoitu.


[1] Laurenţiu Şoitu (coord.), Covid. Colivia noastră, (Iași: Institutul European, 2020).

[2] Laurenţiu Şoitu (coord.), Covid. Colivia noastră, (Iași: Institutul European, 2020), 11.


Cu Elena Abrudan despre comunicare, media și cultură

Standard

Sandu Frunză: Sînteți recunoscută ca fiind una dintre cele mai complexe personalități din științele comunicării. Departamentul de jurnalism pe care îl conduceți de mai mulți ani este una dintre cele mai dinamice și inovative structuri educaționale din cadrul Universității Babeș-Bolyai. Care sunt direcțiile principale și înnoitoare pe care se dezvoltă azi formarea profesională a comunicatorilor în programele universității noastre? Cum răspunde sistemul educațional provocărilor pe care le aduce azi piața comunicării?

Elena Abrudan: Este o întrebare generoasă care merită un răspuns pe măsură. Trebuie să remarcăm că, în timp, s-a schimbat raportul între putere și cunoaștere. Față de vremea când cunoașterea avea nevoie de susținerea puterii, de finanțare și asigurare logistică pentru realizarea cercetărilor, elaborarea noilor teorii și deschiderea de noi drumuri, acum cunoașterea este putere, în sensul că puterea aparține celor mai relevante domenii ale cunoașterii. Iar poziționarea studiilor universitare de științe ale comunicării pe un domeniu relevant al cunoașterii, cum este domeniul IT&C, .conduce la schimbări majore în metodele de predare și accesare a cunoștințelor, precum și în elaborarea, furnizarea, dar și accesarea și consumul informațiilor de către specialiști și de către un public tot mai larg. Practic, este vorba și de creșterea importanței domeniului nostru pe de o parte în ansamblul științelor umaniste și sociale, pe de altă parte în ansamblul domeniilor relevante ale cunoașterii. Detaliez aceste aserțiuni.

Trecerea presei în online, fie din pricina lipsei finanțării, fie a distanțelor la care trebuie să ajungă informația, în era globalizării și a imposibilității de a transmite informația în format print, în timp real, iar mai nou, din cauza pandemiei care ne-a obligat la izolare a condus la digitalizarea tuturor formelor comunicării. Această oportunitate a fost folosită de comunicatori într-o modalitate eficientă, prin apariția variantelor online ale ziarelor, revistelor, campaniilor de presă și de publicitate, prin mutarea comunicării cu mediul politic, administrativ și economic în formate online. Iar dezvoltarea rețelelor de socializare a deschis o cale facilă pentru toți cei care erau interesați să-și transmită mesajele unui public larg. Pe de o parte, asta a înseamnă că nu toți cei care comunică azi sunt specialiști în comunicare, deci nu sunt respectate normele deontologice ale profesiilor din jurnalism și comunicare. Pe de altă parte, posibilitatea de a fi anonim în mediul online, de folosi conturi false și faptul că viteza cu care sunt distribuite informațiile în online îngreunează verificarea acestora a facilitat răspândirea a ceea ce numim acum fake news. Această situație sporește importanța educației media în rândul studenților și, mai larg, în rândul întregii populații. Încă din copilărie, apoi în perioada adolescenței și a maturității, este bine ca cetățenii să fie cuprinși în programe educaționale care să le ofere și elemente de educație media. Iar universitățile și-au asumat rolul pe care trebuie să-l joace în acest proces. De exemplu, în Universitatea Babeș-Bolyai sunt organizate programe post universitare, cursuri la distanță, cursuri de învățare de-a lungul întregii vieți și cursuri specializate, care au un public numeros și eterogen în ce privește vârsta și nivelul de educație al participanților. Cadrele didactice se implică benevol în aceste activități tocmai pentru că înțeleg importanța lor. La nivelul Departamentului de Jurnalism și Media digitală există deja în curriculum cursuri de educație media, această componentă regăsindu-se parțial și în varii cursuri specifice acestei specializări. Desigur, la nivelul specializării noastre, educația media trebuie susținută de o pregătire serioasă, menită să asigure însușirea de către studenți a unor cunoștințe și abilități tehnice, ajutată de achiziționarea celei mai noi tehnologii în domeniu. Deși este vorba de sume consistente, s-au făcut pași importanți în dotarea studiourilor și laboratoarelor la cele mai înalte standarde. Înțelegem cu toții, că achiziționarea și folosirea dispozitivelor și programelor oferite de implementarea noilor tehnologii este o necesitate în condițiile circulației informațiilor în plan global. Tocmai de aceea, încă în 2010 noi am organizat primul program de Media Digitală la noi în țară, o specializare cu un curriculum orientat spre înțelegerea și însușirea tehnicilor de comunicare în era digitală. Noi am înțeles de la început că pentru a fi un actor important pe piața comunicării trebuie să fim la același nivel cu instituțiile de învățământ din Occident, atât ca pregătire, ca nivel de cunoaștere, cât și ca logistică, ca posibilitate tehnică de a accesa inovațiile digitale și schimbările care le urmează în plan tehnic și informațional. Faptul că inovațiile apar și se implementează într-un ritm accelerat, face necesară adaptarea și schimbarea vechilor conținuturi și metode de management al conținuturilor și al resursei umane participante la acest proces, lucru valabil atât în instituțiile de învățământ, cât și în instituțiile media.

Sandu Frunză: Există azi o tendință, în discursul public internațional, de a credita ideea că umanitatea se află într-o criză profundă și de a lega starea de criză pe care o parcurge societatea contemporană de o criză de natură morală specifică omului occidental. Credeți că putem particulariza această perspectivă și să spunem că atunci cînd se vorbește de o criză pe care o traversează comunicarea mediatică am putea să o asociem cu o diminuare a interesului pentru practicile etice în discursul mediatic?

Elena Abrudan: În răspunsul meu anterior, am atins parțial această problematică, spinoasă, de altfel, pentru că afectează producătorii de conținuturi media, consumatorii și chiar poate să indice o scădere a standardului etic în societate. Ei bine, în momentul în care presa a devenit o afacere, conținuturile difuzate publicului larg vizau spectaculosul, chiar și cu prețul renunțării sau doar atenuării unor norme deontologice, specifice jurnalismului. După primele manifestări, jurnaliștii au găsit soluții pentru rezolvarea acestei situații și rămânerea în cadrul deontologic al presei de opinie. Însă noile tehnologii permit accesul tuturor la comunicare în spațiul public: jurnaliști, comunicatori și simpli cetățeni, își aduc contribuția la diversificarea informațiilor difuzate publicului, prin noile formate și rețele specifice mediului online. Din păcate, lipsa specializării și înregistrarea evenimentelor în format audio-video, prin folosirea unor dispozitive mai puțin performante, a condus la scăderea drastică a calității conținuturilor și, uneori la încălcarea normelor eticii jurnalistice. De asemenea, numărul mare de discursuri și viteza cu care apare informația în mediul online permite anonimatul autorilor și lipsa verificării temeinice a informației ceea ce predispune, de asemenea, la încălcarea normelor etice. 

Pledoaria mea pentru necesitatea educației media la toate vârstele presupune tocmai posibilitatea eliminării acestor neajunsuri, care acum pot să pară unora ca scădere a interesului pentru moralitate în comunicarea mediatică. Eu cred că nu întotdeauna este vorba de rea voință, deși ne confruntăm cu destule situații în care scopul evident este manipularea opiniei publice. Prin accesul la educație media, în cazul publicului larg și prin accentuarea specializării și achiziționării abilităților de producție, difuzare și consum al conținuturilor media, în condițiile digitalizării formelor de comunicare, în cazul studenților și profesioniștilor media, credem că se poate reduce simțitor numărul celor mai puțin interesați de normele etice și, implicit, se poate asigura o bază care să permită analiza și discernerea a ceea ce este adevărat sau fals în discursurile care populează spațiul public. 

Sandu Frunză: Mi-au reținut atenția două tendințe în discursul despre ceea ce se întîmplă azi în comunicarea mediatică: pe de o parte, o perspectivă care subliniază excesiv elementul crizei în care se află azi jurnalismul – cu sublinierea îndepărtării acestuia de creația culturală și de ideea promovării interesului pentru cultură; iar pe de altă parte, perspectiva care arată că ne aflăm în etapa dezvoltării unui nou tip de cultură, cultura de masă – iar jurnaliștii joacă un rol important nu numai în difuzarea acestei culturi, ci și în apariția și dezvoltarea ei. Aș dori să vă întreb: cît de confortabil se simte un om de cultură în domeniul comunicării mediatice? În ce măsură are el responsabilități în raport cu cultura? Cît de importantă este educația culturală în formarea unui specialist care dorește să activeze în domeniul comunicării și cît de mult îi va folosi în practicile sale profesionale?

Elena Abrudan: Cred că trebuie să luăm în considerare funcția de integrare socială a culturii și a comunicării care folosesc un limbaj simbolic pentru a transmite întreaga experiență cognitivă și practică a indivizilor. Ne amintim că Umberto Eco considera cultura ca proces de semnificare și de comunicare care se produce simultan, existența codurilor de semnificare comune permițând transmiterea și interpretarea mesajului, deci realizarea actului comunicării. În era postmodernă, asistăm la o nouă realitate culturală, care presupune o schimbare de paradigmă, renunțarea la concepțiile culturii clasice și dezvoltarea unor stiluri care înainte erau periferice. Pentru a-mi construi răspunsul, dintre caracteristicile paradigmei culturale postmoderne amintesc aici doar ștergerea granițelor dintre cultura înaltă a elitelor și cultura de consum, coborârea artei în cotidian, apropierea între artă și tehnică și omniprezența comunicării mediatice. Aceste caracteristici sugerează o nouă formă de civilizație, post-industrială și cu o economie bazată pe cunoaștere, în sensul că aceasta trebuie să fie performantă economic și să aibă ca rezultat aplicații tehnice care să contribuie la optimizarea funcționării societății. Acum este recunoscută contribuția economică a artei în societate datorită posibilității de a crea noi locuri de muncă, în instituții de cultură, în turism și dezvoltare sustenabilă. Pe de altă parte este acum recunoscută capacitatea expresiei artistice de a rezolva probleme sociale și de a transmite valori prin realizarea de produse artistice implicate în procesul de reflectare a realității prin accentuarea și interogarea problemelor existente în societatea contemporană. Treptat, pe lângă literatură, pictură, fotografie, artă stradală, artă digitală, s-au dezvoltat industriile culturale și creative care promovează artele aplicate (design graphic, design industrial, design de moda și design interior) și proiecte inovative cu o puternică componentă creativă, capabile să atragă artiști cu propuneri înnoitoare și adeziunea unui public larg, interesat de implicarea artei în rezolvarea problemelor cetății.

Înțelegerea rolului culturii și artei în societate conferă importanță sporită reflectării în media a evenimentelor culturale și lărgește aria subiectelor acoperite de jurnalismul cultural, accentuând componenta economică prin recunoașterea necesității sporirii valorii economice și sociale a activităților creative. Obiectul jurnalismului cultural este arta și activitatea creativă, dar și politicile culturale, instituțiile și actorii culturali. Arta include literatura, artele vizuale, muzica, filmul, teatrul, dansul, fotografia, arhitectura si designul. Aceste domenii ale artei fac parte din cultura înaltă (high culture) și / sau din cultura populară (pop culture). Cultura de masa include și televiziunea, radioul, filmele și jocurile digitale. În sens larg, cultura include totul, de la gastronomie și grădinărit la arhitectura peisagistică și start-upuri inovative. Acoperirea mediatică a subiectelor culturale și artistice poate influența politicile culturale și poate crea un public pentru artă, iar trecerea jurnalismului cultural în mediul online facilitează extinderea comentariilor în mediul de Business, Travel și Lifestyle. În era globalizării, comunicarea culturală se adresează unor straturi sociale diferite, grupuri de vârstă diferite, țintește diferite segmente de public sau domenii: femei, copii, tineret, automobilism filatelie, pescuit. modă, sport. Detaliez în continuare câteva aspecte ce țin de genurile jurnalismului cultural, stilul, importanța jurnalismului cultural ca formă de exersare a gândirii critice și misiunea jurnalistului cultural.

Cele mai importante forme ale jurnalismului cultural în print sau online sunt, recenzia, eseul, cronica, interviul, portret/profil și reportajul. Dar, evenimentele culturale sunt acoperite și în însemnări culturale, postări pe bloguri sau comentarii. Indiferent de forma în care alegem să abordăm evenimentele culturale, pe lângă descrierea obiectivă a produsului cultural comentat și promovarea sau sancționarea lui, ținând cont de publicul căruia ne adresăm, textul trebuie să cuprindă și aprecieri critice care favorizează exprimarea vocii personale a jurnalistului. Spiritul critic poate fi până la un punct o formă a exprimării subiectivității pretinse de Jurnalismul cultural, dar poate să fie mai mult decât atât. Abordarea critică joacă un rol important în sprijinirea industriilor culturale și creative și ajută artiștii să se dezvolte și să evolueze spre zone noi, neexplorate încă, fiind totodată un factor major în formarea publicului pentru evenimente culturale și artistice. Totuși, abordarea critică a produselor culturale este independentă față de marketing sau valoarea economică a produselor culturale analizate. Atitudinea critic-evaluativă se aplică produsului artistic, și autorului, fiind responsabilă de argumentele pe care le aduce în sprijinul opiniei exprimate și limbajul în care se adresează în funcție de publicul țintă . 

Pe de altă parte, jurnaliștii culturali pot avea rol de mediatori între evenimentele culturale și public. Ei sunt cei care pot traduce terminologia specializată pretinsă de abordarea critică într-un limbaj accesibil publicului larg. La fel de important este ca ei să poată observa noutatea propusă de artiști, direcția în care evoluează arta și să transmită aceasta încercând să formeze gustul publicului, mergând uneori chiar împotriva opiniei publice. Astfel, misiunea jurnalistului cultural se extinde dincolo de acoperirea evenimentelor culturale și recenzarea produselor și manifestărilor artistice, prin cercetarea pieței de artă, cunoașterea valorilor tradiționale și a noilor veniți în spațiul cultural. E bine să existe cât mai multe interviuri, reportaje și portrete despre artiști, galeriști, curatori, regizori, actori, muzicieni, instituții de cultură și artă, muzee, centre culturale, spectacole, târguri și festivaluri, instituții media care prezintă și organizează dezbateri pe teme culturale, site-uri culturale și de artă sau chiar despre proiectele administratei locale pe cultură și industrii creative sau proiectele inovative propuse de companiile centrate pe tehnologia informației și comunicării. Această perspectivă complexă asupra fenomenului cultural poate să atragă și să formeze un public pentru evenimentele culturale și să atragă tinerii spre consumul de artă și chiar să-i motiveze să devină antreprenori sau manageri culturali. Pentru a facilita pregătirea tinerilor dornici să activeze într-un domeniu care presupune un background cultural vast, specializare și capacitatea de a avea inițiative antreprenoriale, în curriculumul Departamentului de Jurnalism și Media Digitală sunt prevăzute, la nivel licență și master, cursuri de Jurnalism cultural, Comunicare vizuală, Managementul industriei de carte, Cultură vizuală, Management media, Comunicare simbolică, Cultura media, Management cultural, Antreprenoriat în media digitală, Economia bunurilor simbolice. De un real folos sunt și proiectele de presă scrisă, fotojurnalism, în audio-vizual sau grafică digitală realizate de studenți și prezentate în cadrul evenimentului Zilele Culturii Media pe care îl organizăm anual.

Sandu Frunză: Dumneavoastră – ca personalitate culturală, profesoară, cercetătoare și creatoare în științele comunicării – cum vă circumscrieți contribuția personală pe care o aduceți în planul creației culturale și în cel al cercetării științifice în domeniul comunicării?

Elena Abrudan: În virtutea profesiei mele, întotdeauna am încercat să realizez și să mențin un echilibru între activitatea de predare, cercetare și creație. Trebuie să mărturisesc totuși, că o bună perioadă de timp am acordat o atenție sporită activității didactice și cercetării, pentru că performanța profesională se obține și este susținută de o serioasă muncă de cercetare. În plus, nu poți să fii un bun specialist dacă nu cunoști cele mai noi tendințe de dezvoltare în domeniul tău. Asta presupune cercetare, elaborare de lucrări științifice, participare la conferințe, organizarea de evenimente și proiecte inovative pentru studenți. Toate acestea m-au ajutat să inițiez și să organizez programele de licență și master pe care le avem acum în cadrul Departamentului de Jurnalism și Media digitală, proiectele extracurriculare, centrele de cercetare și un colectiv alcătuit din cadre didactice titulare și asociate, colaborarea cu profesioniști media, cu alumni, într-un cuvînt, să asigur managementul Departamentului nostru. Lucrările științifice și proiectele extracurriculare de producție media organizate la nivelul Departamentului – Studentpress, RadioUBB Online, UBBTV, Media Project – ne-au ajutat să dezvoltam noi programe, cursuri și proiecte care să răspundă provocărilor actuale: pe de o parte digitalizarea, pe de altă parte creativitatea și alte abilități specifice domeniului.

Ca exemplificare a diversității de orientări și direcții de dezvoltare pe care le propunem studenților am amintit anterior programul de Jurnalism Română, Maghiară și engleză, specializarea Media digitală și mai menționez programele noastre de masterat: Producție media, Media Communication, Management media, Digital Media & Game Studies. 

O parte din programele și cursurile menționate anterior au fost inițiate de către mine, la nivel licență, master și în cadrul Școlii doctorale, cu un dublu scop: acela de a-i ajuta pe studenți să devină specialiști în comunicare și pentru a facilita apropierea tinerilor de lumea artei, a culturii înalte, care pretinde o inițiere, o cunoaștere profundă a codurilor și tehnicilor de exprimare folosite de artiști în arta modernă/postmodernă și contemporană; această cunoaștere fiind chiar una dintre condițiile atingerii excelenței în Jurnalismul cultural. În paralel, mi-am exersat abilitățile de Jurnalist cultural, eseist, critic literar și de artă prin reportajele, eseurile și comentariile pe marginea operelor literare și de arte plastice publicate în presa culturală și în volume colective realizate împreună cu studenții și cu colaborarea colegilor din filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor: ”Lucian Blaga. Imagine și cuvânt”, ”Scriitori Clujeni în dialog”. În același registru se înscriu și proiectele de grafică digitală și de interviuri video, organizate cu studenții în cadrul Centrului Media UBB. 

Sandu Frunză: Ne așteptăm ca actuala pandemie să aducă schimbări radicale în toate domeniile de activitate. Există voci care spun că pînă și condiția umană trebuie redefinită și reconstruită din perspectiva unei noi filosofii de viață. Dumneavoastră, care sunteți o participantă activă la construcția instituțională și la dezvoltarea științelor comunicării, cum credeți că va evolua jurnalismul în etapa viitoare? Care sînt tendințele pe care le vedeți venind în fluxul principal al culturii comunicării media?

Elena Abrudan: Într-adevăr, după perioada de încercări de modernizare a conținutului și a infrastructurii necesare comunicării în era noilor tehnologii, o perioadă marcată de apetența românilor pentru folosirea celor mai noi dispozitive și trecerea procesului comunicării în online, constatăm că instituțiile media și școlile de jurnalism și comunicare au trecut prin greutăți, mai ales datorită lipsei finanțării și a inerției unei părți a comunicatorilor care au împiedicat adaptarea suficient de rapidă în utilizarea noilor tehnologii. Nu e cazul nostru, consider că noi am sesizat din timp schimbările și am făcut pașii necesari prin direcționarea studiului comunicării digitale. Dar e nevoie acum să reflectăm asupra câtorva aspecte care ar putea facilita rezolvarea problemelor referitoare la producția și difuzarea conținuturilor în mediul online și care ar permite trecerea spre o formulă managerială care să fie viabilă în viitor. Este nevoie de o analiză lucidă a situației în care se află jurnalismul ca și profesie și studiile de jurnalism la ora actuală. Iar primul aspect se referă la managementul abundenței de informații în mediul virtual. 

Creșterea cantității de informații disponibile și a vitezei de difuzare a informațiilor mută accentul de pe culegerea de informații și editare la managementul acestei abundențe în sensul de a evita ca această cantitate să erodeze credibilitatea obținută prin informații bine verificate. Digitalul reașază modalitatea în care circulă informația și facilitează accesul la cunoștințe. Se accentuează tendința publicului de a se informa din mediul online fapt care accentuează necesitatea dobândirii competențelor de comunicare în mediul online. Până acum școlile de jurnalism au reacționat la această situație prin organizarea unor noi programe și cursuri specializate care au ca scop pregătirea tinerilor comunicatori să adapteze și să reînnoiască producția de conținut conform noilor cerințe pretinse de circulația informației în mediul online. Instituțiile de presă au încercat să se adapteze prin trecerea în online și folosirea tinerilor comunicatori, mai abili în utilizarea noilor tehnologii.

E nevoie acum și de o transformare a conținuturilor jurnalistice care trebuie adaptate la necesitățile utilizatorilor de informații în mediul virtual. A crescut importanța rețelelor de socializare și a agregatoarelor de știri ceea ce schimbă modul în care este consumată informația în mediul online. Tendința publicului spre entertainment pretinde crearea unor materiale atractive, provocatoare și spectaculoase care să atragă atenția și să fidelizeze consumatorii. Acest lucru nu trebuie să scadă valoarea conținutului; dimpotrivă, trebuie menținută preocuparea pentru livrarea unor informații relevante și menținerea spiritului critic în abordarea subiectelor. Această situație accentuează necesitatea schimbării modelului de management al organizației prin promovarea unor jurnaliști valoroși care să beneficieze de independență în realizarea sarcinilor și adaptarea conținuturilor la schimbările din era digitală. Se impune de asemenea recrutarea talentelor de top, specializarea continuă a tuturor jurnaliștilor din redacție, pentru a fi la curent cu noutățile de ordin tehnologic care apar cu rapiditate și se schimbă constant. Școlile de Jurnalism și comunicare răspund la aceste exigențe prin organizarea de cursuri specializate, intership-uri și proiecte extracurriculare prin care tinerii au ocazia să se specializeze și să colaboreze cu profesioniști media de succes.

O altă cerință este necesitatea găsirii unui model de afaceri care să susțină jurnalismul și, implicit, independența editorială a instituției de presă. Orientarea jurnaliștilor spre criterii de calitate normative cum ar fi relevanța, corectitudinea, caracterul actual sunt factori care sporesc valoarea de brand a instituției de presă, ceea ce este de natură să atragă un public dispus să plătească pentru conținutul livrat în mediul online. Deocamdată există câteva organizații mai noi care se susțin din donații (Recorder.ro, Rise Project, Casa jurnalistului) sau vânzarea revistelor print la chioșcuri sau prin abonamente (Decât O Revistă). Din aceste exemple înțelegem că nu toți managerii sunt de acord cu un model sau altul, căutarea modelului de afacere rămâne deschisă în continuare. Dar atragerea susținerii financiare de la populație se bazează pe calitatea conținuturilor livrate publicului și, mai larg pe credibilitatea informațiilor difuzate care contribuie decisiv la construirea brandului unei instituții de presă. Valoarea brandului poate să atragă consumatorii, să-i fidelizeze și să-i determine să contribuie la susținerea financiară a instituției de presă respective. Mai adăugăm imperativul promovării unor comunicatori și jurnaliști valoroși care să fidelizeze publicul prin livrarea unor conținuturi relevante și să ajute la formarea tinerilor comunicatori. Organizarea în școlile de jurnalism a programelor de masterat și a cursurilor de management media, crowfunding și antreprenoriat în media digitală pot să faciliteze organizarea de start-up-uri și introducerea inovațiilor necesare înnoirii procesului comunicării în era digitală.

În plus, spiritul critic și abordarea comunicării din perspectivă etică presupune respectarea criteriilor de calitate și abordarea critică a informației, prin urmare trebuie să avem în vedere educația media încă din școală. Ea poate să faciliteze însușirea abilităților de analiză a producției media, a gândirii critice și, implicit, abordarea din perspectivă etică a conținuturilor și practicilor de comunicare în mediul online.