Sandu Frunză despre bucuria de a trăi, chiar și în vremuri de criză

Standard

andreCine nu învață treptat să își prețuiască moartea, cel mai probabil, înseamnă că nu își iubește îndeajuns viața. În civilizația occidentală ne-am obișnuit atît de mult cu moartea ca formă a iubirii încît cred că e greu să o privim altfel decît ca pe ceva intrinsec vieții, ca pe un dar al valorizării vieții și al ființei umane. E adevărat că intimitatea ei nu ne apare întotdeauna în reprezentări foarte familiare. Asta și pentru că dincolo de trăirea morții ca realitate personală, ca experiență a vieții noastre cotidiene, mai avem și experiența morții celorlalți, îndeosebi a morții celor apropiați – o întîlnire cu moartea pe care o trăim, adesea, cu destulă dificultate, dincolo de orice ambiguitate a suferinței, a rupturii și a absenței. Ea afectează, în modul cel mai uman cu putință, atît viața relațiilor noastre exterioare cît și viața interioară.

Am constatat că una dintre explicațiile anxietății pe care o trăiesc oamenii în confruntarea cu propria lor conștiință a finitudinii este adesea legată de incapacitatea de a asigura un flux coerent care să alimenteze un proiect de viață personal. Aceasta îmi amintește de concluzia lui Socrate potrivit căreia o viață neasumată nici măcar nu merită trăită. Perspectiva unei asemenea constatări este cea care ne conduce spre nevoia de a exercita un control asupra propriei vieți. Iar acest control nu se poate exercita decît prin asumarea liberă a vieții ca atare. În numele acestei libertăți apare, ca o formă corelativă de construcție a modului nostru de a fi în lume, necesitatea asumării unui proiect de dezvoltare intenționată a propriei vieți. Nu putem face abstracție de datul existențial, care cel mai adesea nu poate fi schimbat, chiar dacă poate fi îmbunătățit și estetizat prin alegerile pe care le facem și prin metamorfozele pe care le inducem în propria existență individuală. Însă, avem libertatea de a ne plasa potrivit propriului nostru proiect în condițiile date ale existenței, care ne este oferită întotdeauna ca un suport pe care noi putem să îl folosim și ca un mijloc în atingerea idealului unei vieți bune.

Finitudinea noastră ca dat existențial poate fi convertită în ceva pozitiv prin dezvăluirea semnificațiilor sale pozitive, legate de concomitența vieții și a morții, a interiorității și a exteriorității, a corporalului și a spiritualului, a finitului și a infinitului etc. Omul nu se află la interferența lor, nu este o ființă de graniță, tocmai pentru că este o ființă care se manifestă în toată splendoarea ei. Iar această splendoare luminează ființa umană ce stă sub semnul unei construcții a unor pluralități duale. Cu astfel de elemente își scrie ființa umană cartea splendorii înțeleasă ca o carte deschisă a propriei vieți.

Este necesară în acest context o redescoperire a vieții interioare. Pusă sub semnul iubirii, viața interioară ne apare ca un spațiu al vieții veșnice, ca simbol al posibilității resituării în unitatea paradisiacă, dincolo de orice divizări, dincolo de orice rupturi și limitări. Viața interioară este cu adevărat infinită dacă reușim să o conștientizăm în profunzimile ei. Viața interioară ne-a fost dată ca un antidot în fața exteriorității și a mărginirii exterioare. Una dintre exigențele asupra cărora obișnuiesc să revin mereu în explicarea dinamicii iubirii și a respectului este că trebuie să învățăm să ne tratăm propria noastră moarte cu respect. Poate fi un semn al respectului pe care îl avem față de propria noastră viață, este un semn al deplasării dinspre exterioritate înspre valoarea pe care o acordăm vieții noastre interioare. Se spune că reușim să depășim crizele noastre exterioare pe măsură ce învățăm să ne valorizăm viața interioară.

Cea mai frumoasă carte pe care am citit-o în acest an este Viața interioară semnată de Christophe André și publicată într-o traducere deosebit de elegantă realizată de Oltea-Mihaela Cătineanu.[1] Autorul este cunoscut printre căutătorii de analize și de reflecții psihologice și filosofice de la noi. Comparativ cu celelalte volume traduse în limba română, cartea de față are avantajul unei reflexivități profunde dusă pe terenul unor trăiri și experiențe existențiale și ale deschiderii accesului spre viața interioară. Eram deja obișnuiți cu stilul foarte plăcut și provocator al autorului; acesta este bine pus în valoare de sensibilitatea filosofică și modelarea culturală a traducătoarei. Teme precum fericirea, singurătatea, plăcerea, boala, neputința, curgerea timpului, compasiunea, rugăciunea sau infinitul sînt cîteva dintre provocările cu care ne ispitește autorul cărții. Ele sînt scrise sub forma a 40 de capitole, texte scurte, cu o dinamică intelectuală și cu o sensibilitate metafizică cu totul aparte. Ele exploatează dimensiunea psihologică și apetența filosofică intrinsecă oricărei ființe umane. Indiferent de stadiul dezvoltării culturale la care se află, cititorul poate să găsească ceva de meditat, de învățat și de interiorizat. Înțelepciunea acestei cărți ne este livrată de Christophe André sub forma unor pilule de înțelepciune menite să ne facă mai conștienți de ceea ce sîntem, de ceea ce putem deveni, de ceea ce merită să fie valorizat și investit cu toate semnificațiile ființei noastre.

Unul dintre cele mai demne de menționat texte este capitolul 32: Moartea. Experiențe existențiale[2] în care putem citi o pledoarie pentru îmblînzirea relației noastre cu moartea: „În fața morții și a cortegiului de frici pe care ni le azvârle în față, cea care ne poate da forță și luciditate este viața noastră interioară. Fără contribuția salutară a sufletului, frica de moarte ne influențează și ne parazitează viața”.[3]

Pentru a ne face mai familiară experiența morții, autorul procedează într-un mod coerent și corect atunci cînd nu opune moartea vieții, ci o pune în opoziție cu nașterea, care marchează începutul în relația sa de opoziție cu sfîrșitul. Christophe André afirmă: „Opusul morții este nașterea. Am intrat, vom ieși. Și între cele două este viața. Nu găsiți că este frumoasă?”.[4] Punerea în valoare a acestei opoziții îi dă autorului posibilitatea să ne introducă, într-o manieră interogativă, în orizontul extatic al frumuseții vieții. Moartea este o ieșire, ea nu pune viața sub semnul unui proiect închis, ci o proiectează pe fundalul unei deschideri. Probabil că această ieșire este chiar „semnul că ne-am apropiat în liniște de infinit”.[5]

Pentru a ne asigura că (în ciuda tuturor anxietăților pe care viața și moartea ni le procură) o să ajungem să ne regăsim liniștea interioară, care să ne facă mai ușor accesul la infinit, ar trebui să trăim o viață asumată pe toate dimensiunile existenței: dimensiunea fizică, cea a relațiilor cu exterioritatea, cea a vieții interioare și cea a orizontului spiritual. O viață asumată presupune o construcție care să ia în calcul faptul că deși centrul ființei, locul privilegiat al întîlnirii noastre cu noi înșine, este viața interioară, ea poate deveni sursa energetică a unei vieți care merită trăită  numai dacă toate cele patru dimensiuni devin înfloritoare ca parte a existenței noastre. Trebuie să ne asumăm dorința de a construi proiectul unei vieți bune deoarece numai ea ne poate situa în preajma bucuriei de a trăi, de a dărui și de a ne regăsi cu toate valorile aduse de misterul infinit al vieții noastre interioare.

[1] Christophe André, Viața interioară, traducere de Oltea-Mihaela Cătineanu, (București: Editura Trei, 2019).

[2]Christophe André, Moartea. Experiențe existențiale, în Christophe André, Viața interioară, traducere de Oltea-Mihaela Cătineanu, (București: Editura Trei, 2019), 141-143.

[3]Christophe André, Viața interioară, 142.

[4]Christophe André, Viața interioară, 143.

[5]Christophe André, Viața interioară, 162.

Sandu Frunză despre frica de libertate

Standard

Am sesizat că unii din generația mea se declară obosiți de atîta libertate. Frica de libertate este vizibilă sub forma așteptării unei revoluții etice eliberatoare. Radicalitatea unei asemenea poziții vine din faptul că așteptarea nu este legată de transformările în plan personal, ci de  ceea ce trebuie schimbat în viețile celorlalți. De la libertatea sexuală pînă la libertatea mass-media, totul pare a fi pîngărit de forme ale libertății exagerate. Crescuți într-o lume dominată de austeritate cum era lumea din anii de dinaintea lui 1989, le este greu să accepte că intruziunea în modul în care își trăiesc plăcerile ceilalți ar putea fi un atac la identitatea și demnitatea acelora, că ar putea leza modul în care ceilalți își trăiesc autenticitatea și inautenticitatea la nivelul intimității personale. Chiar dacă nu adoptă un limbaj tot atît de drastic precum convingerile lor, nu pot să se oprească în a vedea peste tot în jurul lor afișarea vulgarității, a violenței și a viciului ca exprimări ale modului de viață cotidian. În realitate, nu sînt mînați de nevoia virtuoasă de a condamna libertinajul și desfrîul, ci de frica de răsturnările de valori pe care acestea le-ar putea aduce în viețile lor și ale comunității din care fac parte. Dacă îi întrebi despre sensul libertății, nu pot să conceapă altfel decît ca lipsită de sens o lume în care libertatea poate fi afirmată ca libertate de a eluda respectul ca valoare datorată celorlalți. Iar atunci cînd o asemenea tendință devine una dintre formele obișnuite ale comunicării, comportamentului și valorizării în sistemul mass media, pare că anunțarea unei crize morale generalizate este o urgență.

Încercînd să le înțeleg frica, îmi amintesc că generația mea s-a format într-o civilizație a cuvîntului. A fi liber nu însemna atunci să spui orice vrei și oricînd vrei și oricum vrei. Era liber cel ce știa să spună ceea ce trebuie spus, în forma cea mai elegantă a posibilității sale de exprimare și în momentul cel mai propice unei bune rostiri. Această cumințenie și bunăcuviință nu era o formă de autocenzură, ci mai degrabă era asociată cu buna creștere, cu sănătatea morală și cu adecvarea la starea de bine și de libertate a celuilalt. Foarte tineri fiind, credeam că starea de bine a celuilalt are întotdeauna un efect pozitiv asupra ta; că respectul arătat celorlalți vorbește despre cît de bine te simți în pielea ta și despre armonia din lumea ta.

Meditînd la angoasa libertății de care s-au lăsat cuprinși, am ajuns la concluzia că ea vine din faptul că se regăsesc deopotrivă ca spectatori și creatori în lumea ce se reconstruiește ca o civilizație a imaginii, dar au rămas în continuare tributari exigențelor tradiționale ale civilizației Cuvîntului. Generația mea pare a fi în așteptarea unei primeniri etice pe care să o producă dinamica civilizației imaginii.

Sandu Frunză despre tine

Standard

esti-o-fiinta-autentica-sandu-frunza-editura-eikon-1

Nu am avut ocazia să ne întîlnim, așa cum mi-aș fi dorit în această perioadă. Te rog să primești afirmația de pe coperta mea ca un înscris de pe felicitarea pe care aș fi dorit să ți-o adresez în perioada acestor sărbători.

Aș fi vrut să-ți spun din suflet: ”Ești o ființă autentică” și să te conving că exact despre tine vorbesc.  Pînă ajungem să ne întîlnim, poate răsfoiești cartea mea. 

Să fim bucuroși împreună!

Sandu Frunză despre vorbirea cu tine însuți

Standard

Rezervă-ți, din cînd în cînd, un timp în care să vorbești cu tine însuți. O să rămîi surprins văzînd cît de puțin te cunoști, cît de puțin te vezi în lumina adevărată a vieții tale, cît de puțin trăiești neștiind care e valoarea reală a celor pe care le trăiești și le prețuiești. Lasă să umple lumea ta și cuvintele și tăcerea. Privește-te cu blîndețe în oglinda sufletului tău și vezi cum sălășluiesc în tine și indiferența și iubirea. Nimeni nu poate face mai mult bine pentru tine decît decizia ta de a ieși din indiferență. Ce-ar fi să începi ieșirea din indiferență chiar cu o preocupare specială pentru tine. Dăruiește-ți în acest sens un timp care să fie numai al tău.

Nu păstra tăcerea asupra lucrurilor care te nemulțumesc deoarece a sosit momentul în care să te regăsești pe tine întru adevăr. A sosit cea mai bună clipă să te salvezi de neputința de a te vedea așa cum ai puterea în acest moment să te vezi. E posibil să nu fi destul de mulțumit. Poate ai avut momente de mai mare onestitate. Dar dacă, din cînd în cînd vei fi sincer cu tine, chiar în neîndurarea ta, ai toate șansele să simți un sentiment de eliberare pe care viața ta agitată o să îl perceapă ca pe un moment de liniște, de echilibru și de siguranță. Nu te uita la tine ca la un răufăcător și nu îți propune să îți administrezi vreo pedeapsă. Ajunge minții tale efortul reflexiv prin care ieși din comoditatea ta, din confortul lipsei tale de reprezentare și de evaluare.

Nu păstra tăcerea nici asupra lucrurilor luminoase care ți se întîmplă să le vezi ca izvorînd din mintea și inima ta, sau revărsîndu-se dinspre ceilalți asupra ta. Privește-te ca pe un prieten bun, căruia poți să îi mărturisești despre bucuria vieții tale fără să îți fie frică de invidia pe care ai putea să o stîrnești sau de duplicitatea cu care ai putea să fii întîmpinat. Ai grijă de acest prieten, cel mai bun, pe care nu ai putea să îl găsești în altă parte în mai mare măsură decît în persoana ta. Iubește-l, deoarece iubindu-l o să înveți cît de plăcut este să îi iubești pe ceilalți, cît de minunat este să le poți fi recunoscător celorlalți.

Dacă vorbind cu tine în momentele privilegiate ale conștiinței tale o să observi că toate cuvintele tale vorbesc în tăcere, atunci lasă tăcerii dreptul de a te învălui cu farmecul ei, cu lumina sa, cu energia sa ce transcende orice rostire a ființei atunci cînd te duce pînă în intimitatea ființei.

 

Să aveți zile senine!

 

Sandu Frunză despre rezolvarea tuturor problemelor dificile prin apelul la comunicare și filosofie

Standard

marinoff - platon

Una dintre atitudinile maladive pe care o găsim larg răspîndită la omul postmodern este tendința sa de a asocia cu o stare învecinată bolii orice disconfort pe care nu și-l poate explica sau pe care nu îl poate controla. Cunoaștem o înclinație fără precedent înspre accesarea serviciilor medicale sau a celor asociate îngrijirii de tip medical. Sistemul de îngrijire se dezvoltă în felul acesta cu o amploare demnă de o societate a abundenței gata să ofere oricînd noi patologii și noi forme de intervenție în rezolvarea efectelor negative ce le însoțesc. Pe lîngă bolile trupului și cele ce țin de chimia creierului, se înmulțesc tot mai mult bolile pe care le putem asocia, în mod generic, sufletului. Dintre acestea se remarcă în primul rînd cele ce vizează spiritul, iar aici diversele forme de consiliere spirituală ne oferă soluții diverse ce vin dinspre consilierea realizată de către un guru motivațional pînă la cea mai învăluită în taină dintre tipurile de consiliere pe care le avem la dispoziție, consilierea obținută în relația de durată cu un duhovnic personal. În al doilea rînd, se dovedesc tot mai prezente bolile, afecțiunile, sindroamele asociate psihicului, ceea ce face aproape indispensabile formele consilierii adresate psihicului, cu toată complexitatea pe care o presupun, iar aici consilierea psihiatrică și mai ales cea psihologică au ajuns la performanța de a generaliza intervenția, uneori extrem de invazivă, a consilierului sau a personalului medical în zonele cele mai intime ale vieții umane. În al treilea rînd, iar aceasta nu înseamnă în ultimul rînd, avem o serie de neliniști și tulburări pe care le asociem cu dimensiunea noetică a ființei umane, iar în acest caz se dovedește în tot mai mare expansiune, și în tot mai mare măsură funcțională, consilierea de tip filosofic. Cititorul român are o cale privilegiată de acces la înțelegerea relevanței teoriei și practicii consilierii filosofice datorită efortului cultural și științific făcut de Editura Trei pentru editarea în limba română a lucrărilor filosofului Lou Marinoff.[1]

Cu lucrarea Înghite Platon nu Prozac!, filosoful ne introduce, pe de o parte, în lumea dezbaterilor privind efortul său de a impune consilierea filosofică drept un domeniu distinct al consilierii în spațiul cultural american, iar pe de altă parte ne oferă o incursiune fascinantă în lumea consilierii filosofice ca o modalitate de comunicare și dialog ce îi implică pe indivizii sănătoși cu toate probleme pe care le aduce în existența lor complexitatea vieții ca atare. Astfel, pe de o parte, el poartă o polemică intensă cu toate tendințele de supra-medicalizare a comportamentului uman prin etichetare psihiatrică și psihologică și cu monopolul pe care psihologia îl are asupra consilierii non-medicale. Pe de altă parte, filosoful ne propune o metodă în cinci pași prin care putem ajunge la o îmbunătățire a vieții noastre recurgînd la darurile pe care viața efectivă le oferă prin recursul natural la comunicare și filosofie.

Una dintre căile consilierii filosofice, pe care o găsim în scrierile lui Lou Marinoff, este cea sintetizată în acronimul PEACE. Este relevant modul în care este construit numele acestei metode deoarece este de natură să releve importanța pe care o poate avea asumarea filosofică a propriei existențe. Faptul că ai ajuns la conturarea unei filosofii de viață aduce cu sine o pace interioară ce nu înlătură problemele, dar îți oferă fundalul pentru rezolvarea tuturor problemelor dificile. Mai mult decît atît, nu se poate ajunge la pacea socială și armonia între ființele umane fără năzuința apelului la o filosofie a dialogului în toate situațiile comunicării interumane. Filosofia devine, astfel, pentru indivizi o formă de terapie existențială distinctă în raport cu practicile psihiatrice sau cele psihologice și conexată cu practicile filosofice pe care le găsim în sistemele de gîndire puse la dispoziție de istoria filosofiei universale. Pentru susținerea acestui demers, „spre deosebire de terapie,
 în sensul clasic, larg acceptat al termenului, consilierea filosofică însumează diverse forme non-medicale de terapie a dialogului puse în serviciul oamenilor confruntați cu probleme non-patologice”.[2] Consilierea filosofică este propusă de Lou Marinof ca o terapie adresată sferei noetice, care are puterea de a unifica dimensiunea fizică, dimensiunea socială, dimensiunea personală și dimensiunea spirituală specifice condiției umane a omului postmodern. Tocmai de aceea ea este benefică în plan personal, dar este eficientă și în relațiile de grup, în dezamorsarea situațiilor conflictuale și în reconstrucția în comunicare a relațiilor comunitare și instituționale. În felul acesta, filosofia se instalează ca dialog și devine eficientă în viața indivizilor, grupurilor și organizațiilor prin forța deosebită pe care o are situarea în orizontul comunicării. La baza dialogului poate sta gîndirea unui filosof, a unei școli filosofice sau o serie de crîmpeie de filosofie pe care consilierul le poate invoca în concordanță cu problema și situația pe care trebuie să le rezolve. Însă, finalitatea demersului consilierii filosofice este cel mai bine vizibilă în faptul că fiecare persoană în parte are posibilitatea de a dezvolta propria sa filosofie de viață, în baza căreia să se pună mai bine în valoare pe sine în comunicarea continuă cu ceilalți.

Această carte nu poate lipsi din biblioteca nici unei persoane care se iubește pe sine atît de mult încît dorește ca din această abundență a iubirii să îi hrănească cu darurile iubirii și pe cei din jur. Iubirea, de fapt, există doar în măsura în care este comunicată și devine lucrativă în relația cu ceilalți. O iubire intensă își dovedește valoarea doar prin faptul că e împărtășită în cadrul unor acțiuni care îi au în vedere în mod efectiv pe ceilalți.

Înghite Platon nu Prozac! Aplicarea înţelepciunii eterne la problemele de zi cu zi trebuie să fie prezentă pe masa filosofilor, a trainerilor și a practicienilor de dezvoltare personală deoarece, fie că e vorba de o situație terapeutică sau de una de nevoie de creștere personală, e preferabil ca înainte de a recurge la alte forme de îmbunătățire a vieții noastre să ne îmbunătățim recurgînd la calitatea noastră de ființe gînditoare – reflexive și orientate spre comunicare prin chiar natura lor.

Cartea lui Marinoff este un instrument ce ar trebui utilizat pe scară largă de către psihologi și psihiatrii, de către cei ce practică diverse forme de consiliere și de îngrijire. Este o carte ce ne ajută să vedem limitele abordării disciplinare și nevoia de extindere continuă spre sfere interdisciplinare pentru a avea o înțelegere cît mai adecvată a condiției umane și a complexității fără precedent a vieții omului postmodern. Dar, în primul rînd este o carte ce trebuie parcursă de toți cei care au o sensibilitate filosofică ce poate fi creativă în viața lor, respectiv de cei ce nu știu că o au, dar pot să și-o pună în valoare prin apelul la un consilier existențial.

 

[1] Lou Marinoff, Înghite Platon nu Prozac! Aplicarea înţelepciunii eterne la problemele de zi cu zi, Traducere, note și studiu introductiv de Florin Lobonț, (București: Editura Trei, 2010); Lou Marinoff, Puterea lui Tao. Cum să-ți găsești liniștea în vremuri tulburi, Traducere și note de Florin Tudose, (București: Editura Trei, 2015); Lou Marinoff, Întrebări fundamentale. Filosofia îți poate schimba viața, traducere de Oana Zamfirache, (București: Editura Trei, 2013). Pentru cea din urmă lucrare, cititorii blogului meu pot să consulte prezentarea mea: Sandu Frunză despre filosofie ca terapie spirituală, august 6, 2016, https://frunzasandu.wordpress.com/2016/08/06/sandu-frunza-despre-filosofie-ca-terapie-spirituala/

[2] Lou Marinoff, Înghite Platon nu Prozac!, 17.

Sandu Frunză despre terapeutul care a îmblînzit moartea

Standard

yalom - psihoterapie existențială

Nu cunosc nici un alt autor care să fii umanizat moartea într-o manieră atît de naturală cum a făcut-o Irvin D. Yalom. Teoretician inspirat, literat fermecător și terapeut cu o forță de convingere foarte puternică, Irvin D. Yalom este un dar prețios făcut culturii române prin intermediul traducerilor publicate de cîteva dintre editurile semnificative din România. În topul preferințelor mele a rămas cartea „Psihoterapia existențială”[1], în traducerea lui Bogdan Boghițoi și avîndu-l ca redactor pe Victor Popescu, publicată de Editura Trei.[2] Este vorba despre cea mai importantă dintre lucrările științifice ce poartă semnătura lui Irvin D. Yalom.[3]

Față de alte volume ale autorului, cartea Psihoterapia existențială pare să aibă un public mai restrîns datorită nivelului mai ridicat de teoretizare și analizelor aplicate mai de profunzime. Deși este un tratat ce se adresează mai ales psihoterapeuților și clinicienilor, nu este mai puțin o carte utilă tuturor profesioniștilor preocupați de studierea comportamentului uman dintr-o perspectivă interdisciplinară. Însă, pe lîngă erudiție și analize de specialitate, Yalom ne oferă și foarte multă înțelepciune, se adresează registrului sensibilității și minții noastre creative, utilizează un limbaj foarte bine dozat, simplu și elegant în construcția ideatică, astfel încît cartea de față poate fi citită cu mult folos de orice persoană cu deschideri culturale și cu interes pentru descifrarea unor nuanțe privitoare la condiția umană și la comportamentul uman. Înțelepciunea recuperată pe fondul unei tradiții existențialiste deschide spre un public foarte rafinat, cu preocupări de consiliere existențială și cu o reală fascinație metafizică în fața modului de situare a omului în lume și în confruntarea cu datele imediate ale existenței.

Deși sînt destinate modelării unui mediu dominat de relația dintre terapeut și pacienții săi, reflexiile existențiale aduse în fața noastră de Irvin D. Yalom trec dincolo de pereții cabinetului clinicianului sau psihoterapeutului, deoarece „terapia existențială solicită atenție prin aceea că se bazează pe un fond ontologic ferm, pe cele mai profunde structuri ale existenței umane. Un alt motiv e acela că are fundamente umaniste și e singura paradigmă terapeutică aflată într-un deplin acord cu natura extrem de personală a întreprinderii terapeutice. În plus, paradigma existențială acoperă un teren vast: ea valorifică descoperirile multor filosofi, artiști și terapeuți cu privire la durerea și consecințele salvatoare ale confruntării cu grijile fundamentale.”[4]

Irvin D. Yalom înscrie terapia existențială în rîndul terapiilor dinamice. Acestea au ca premisă esențială faptul că „există forțe aflate în conflict în interiorul individului și că gîndirea, emoțiile și comportamentele, atît cele adaptative, cît și cele psihopatologice, sunt rezultatul acestor forțe aflate în conflict”.[5] Plecînd de la această premiză comună, psihoterapia existențială se desparte de celelalte terapii dinamice. În acest caz, conflictul fundamental „nu e un conflict cu tendințele instinctuale reprimate și nici unul cu adulții semnificativi internalizați, ci un conflict care decurge din confruntarea individuală cu datul existenței”.[6] Situînd în centrul terapiei existențiale grijile fundamentale ale ființei umane, Irvin D. Yalom examinează semnificațiile fiecărei griji existențiale în parte, evidențiază tipurile de conflict care iau naștere prin confruntarea cu aceste griji și stabilește strategii eficiente din punct de vedere terapeutic. Pe acest fundal, patru griji fundamentale sînt analizate de către Irvin D. Yalom ca dat al existenței umane: moartea, libertatea, izolarea și lipsa de sens.

Din tratatul psihoterapeutului american aș dori să mă opresc în acest moment numai asupra unui singur dat existențial, unul care înrîurește toate celelalte griji și nu poate fi gestionat decît în strînsă legătură cu celelalte griji existențiale: moartea. Dacă este să o privim separat, din perspectiva dinamică îmbrățișată de autor, moartea ne relevă o puternică tensiune interioară ce se construiește în jurul conștientizării caracterului inevitabil al morții, pe de o parte, și dorința arzătoare de a rămîne în planul existenței, pe de altă parte. Probabil că mulți dintre cititorii acestor rînduri sînt deja familiarizați cu afirmația lui Yalom din Privind soarele în față: „Cred cu tărie … că înfruntarea morții ne dă ocazia … să revenim la viață într-o manieră mai bogată și mai empatică”.[7] În felul acesta este circumscrisă o filosofie optimistă asupra morții, o înțelepciune luminoasă asupra vieții și o proiecție calmă asupra relaționării cu manifestarea finitudinii.

Din tratatul de psihoterapie existențială putem afla că „viața și moartea sunt interdependente; ele există simultan, nu consecutiv; moartea murmură permanent sub membrana subțire a vieții și exercită o influență vastă asupra experienței și actelor noastre”.[8] Regăsind moartea ca motiv principal al angoaselor noastre existențiale, Yalom ne propune psihoterapia existențială drept cea mai adecvată modalitate de a îmblînzi moartea. El propune terapeutului să joace rolul unui îmblînzitor, avînd în vedere că orice negare a vieții se răsfrînge negativ asupra situării în existență a ființei umane. Tocmai de aceea, acceptarea ideii morții ca un fapt de viață, ca o idee salvatoare ce se îngemănează cu ideea vieții, poate să acționeze ca „un facilitator pentru imersiunea în moduri mai autentice de viață și ne sporește plăcerea de a trăi”.[9]

În terapia existențială, tematizarea morții are un rol crucial deoarece experiența vieții în orizontul morții este o experiență cardinală pentru orice existență umană. Tocmai de aceea, una dintre concluziile la care Irvin Yalom ajunge este că „reconcilierea cu moartea contribuie la sentimentul că viața are savoare”.[10] Fie că e o sursă de angoasă, fie că e o sursă de motivare puternică, moartea joacă aici rolul unui dat existențial ce modelează comportamentul uman. Angoasa de moarte poate fi un factor determinant în dezvoltarea psihopatologiei, așa cum poate fi și un factor creator în dezvoltarea unei filosofii de viață care să facă productive angoasele noastre pe terenul creației metafizice. Această îmblînzire a morții nu este altceva decît o formă autentică a luptei cu moartea și a luptei cu viața ca atare.

 

[1] Irvin D. Yalom, Psihoterapia existențială, Traducere de Bogdan Boghițoi, Redactor Victor Popescu, (București: Editura Trei, 2010). Dacă nu aveți timpul necesar pentru a parcurge și savura întreg tratatul de psihoterapie existențială, vă propun să vă oferiți cel puțin bucuria mentală de a citi subcapitolul „Conceptul morții la copii”, paginile 95-134.

[2] Pe lîngă un excelent redactor, Victor Popescu este și un foarte bun traducător. Dintre lucrările traduse la Editura Trei putem aminti: Thomas Gordon, Părintele efficient, Traducere de Victor Popescu, (București: Editura Trei, 2014) sau Rollo May, Descoperirea fiinţei. Fundamentele analizei existenţiale, Traducere de Victor Popescu, (București: Editura Trei, 2017). Printre traducerile realizate de Bogdan Boghițoi putem menționa: Paul Watzlawick, Janet Beavin Bavelas, Don D. Jackson, Comunicarea umană. Pragmatică, paradox şi patologie, Traducere de Bogdan Boghițoi, (București: Editura Trei, 2014) sau Erich Fromm, Omul pentru sine. O cercetare asupra psihologiei morale, Traducere de Bogdan Boghițoi, Redactor Victor Popescu, (București: Editura Trei, 2017). Rollo May a fost considerat unul dintre reperele sale importante de către Irvin D. Yalom. O prezentare a cărții sale Descoperirea fiinţei poate fi urmărită pe acest blog: „Sandu Frunză despre comunicarea și descoperirea ființei”.

[3] Printre lucrările în care prevalează preocupările științifice ale autorului menționăm: Irvin D. Yalom, Molyn Leszcz, Tratat de psihoterapie de grup, Traducere de Simona Reghintovschi şi Anatol Reghintovschi, (București: Editura Trei, 2008); Irvin D. Yalom, Ginny Elkin, Cu fiecare zi mai aproape. O psihoterapie povestită de ambii participanţi, Traducere de Smaranda Nistor, (București: Editura Trei, 2009); Irvin D. Yalom, Călăul dragostei. Şi alte poveşti de psihoterapie, Traducere de Smaranda Nistor, (București: Editura Trei, 2008); Irvin D. Yalom, Selecţie din opera unui maestru al terapiei şi al povestirii, Traducere de Bogdan Boghiţoi, Mihaela Costea, Smaranda Nistor, Anatol Reghintovschi, Simona Reghintovschi, Luana Schidu, Carmen Toader, (București: Editura Trei, 2013).

[4] Irvin D. Yalom, Psihoterapia existențială, Traducere de Bogdan Boghițoi, Redactor Victor Popescu, (București: Editura Trei, 2010), 557.

[5] Irvin D. Yalom, Psihoterapia existențială, 14.

[6] Irvin D. Yalom, Psihoterapia existențială, 16.

[7] Irvin Yalom, Privind soarele în față. Cum să înfrângem teroarea morții, Traducere de Ștefania Mihalache, (București: Editura Vellant, 2011), 15.

[8] Irvin D. Yalom, Psihoterapia existențială, 43.

[9] Irvin D. Yalom, Psihoterapia existențială, 47.

[10] Irvin D. Yalom, Psihoterapia existențială, 55.

Sandu Frunză despre dorința de a trăi împreună cu tine autenticitatea

Standard

estiofiintaPentru că ne-am obișnuit să ne întîlnim în mediul virtual și să gîndim diverse aspecte ale realității, aș dori să îți propun să explorăm împreună lumea dezvoltării personale. Folosesc în acest scop faptul că, în curînd, o să apară noua mea carte. Ea poartă titlul „Ești o ființă autentică” și are subtitlul „Despre tine, filosofie, comunicare, dezvoltare personală și leadership”. Este chiar o carte despre tine. Dacă ai avut curiozitatea să citești recentele mele texte despre dezvoltarea personală, publicate în diverse reviste, cred că deja știi acest lucru. Volumul cuprinde cele mai semnificative texte pe care le-am scris pe această temă și sînt publicate acum de Editura Eikon prin purtarea de grijă a editorului Valentin Ajder.

Pentru moment, doresc să vezi cuprinsul cărții. Sper că începînd cu săptămîna viitoare îți vei oferi bucuria de a răsfoi această carte concepută astfel încît să putem trăi, împreună, cîteva dintre bucuriile minții, bucuriile sufletului și ale experienței personale a întîlnirii cu viața ca atare.

Cuprins

 Leadership și filosofia autenticității

Cap. I

Leadership etic, religie și dezvoltare personală în contextul crizei globale

Criza leadership-ului și violența religioasă

Criza leadership-ului, singularitatea, condiția umană și fragilitatea ei

Leadership etic și valori profesionale

În loc de concluzii: de la dezvoltarea personală la eficiența managerială

Cap. II

Axiologia, leadership-ul și etica managerială

Necesitatea revalorizării tuturor valorilor

Religia de după religie

Valorile ca grilă de interpretare a realității organizaționale și ca instrumente ale acțiunii manageriale

În loc de concluzii: rolul reevaluării valorilor în viața organizațiilor

Cap. III

Seducție, comunicare și leadership

Erotism, teologie și seducție

Filosofia seducției și seducția comunicării

Practicile seducției presupun să ai o filosofie de viață

În loc de concluzii: bucuria de a fi și de a trăi

Cap. IV

Căutarea sensului, trăirea autenticității și leadership în spațiul public

Filosofia și influența ei în modelarea spațiului public

Critica filosofiei și marginalizarea ei

Rolul filosofiei în căutarea autenticității și sensului vieții

Filosofia ca resursă a modelării lumii de către lideri

Managerul public și leadership

În loc de concluzii: demnitatea filosofiei și utilitatea ei în leadership

Cap. V

Gîndirea pozitivă ca experiență a dezvoltării personale

Cogito-ul cartezian și valorizarea interiorității

Gîndirea și asumarea propriei vieți

În loc de concluzii: despre schimbarea schimbărilor

Cap.VI

Gîndirea pozitivă ca virtute morală și existențială

Mintea umană și corpul animal

Despre Dumnezeu, plăcerile sufletului și morala provizorie

În loc de concluzii: gîndirea pozitivă și realizarea personală

Bibliografie

Index