Sandu Frunză despre o preocupare constantă privind etica și integritatea în educație și cercetare

Standard

antonio_Etica si integritateÎn tot mai mare măsură discuțiile despre etică și integritate ocupă un loc important în spațiul universitar. Ele au meritul de a aduce în atenția publicului dezbateri riguroase realizate cel mai adesea în cadrul unor întruniri ale specialiștilor din diverse centre universitare din România și uneori cu o semnificativă participare internațională. O vreme, încălcarea principiilor eticii în educație și cercetare a dus la ample dezbateri mediatice, care au făcut deliciul publicului deoarece în centrul preocupărilor erau abaterile săvîrșite de personalități publice și de către politicieni. În ultima vreme, problemele au intrat în atenția specialiștilor din universități și se poartă tot mai mult într-un limbaj tehnic, dar suficient de clar și de simplu ca să fie înțeles de către publicul larg, interesat de practicile etice legate de educație, cercetare, publicarea rezultatelor cercetării etc.

O expunere deopotrivă academică și destinată publicului larg a tematicii integrității și eticii în cercetare și educație ne propune volumul Etică şi integritate în educaţie şi cercetare, coordonat de Antonio Sandu și Bogdan Popoveniuc.[1] Un merit al volumului este că își propune să iasă din zona instrumentalizării eticii legată de politicieni și de retorica politică și reușește, prin dezbateri, să elucideze, chiar dacă fragmentar, elemente esențiale privind comportamentul etic în spațiul educațional, cu referințe speciale la problematica adusă de activitățile de cercetare, de redactare și de publicare a rezultatelor cercetării științifice. Coordonatorii volumului au găsit o soluție echilibrată de exercitare a spiritului analitic și a spiritului critic. Ei sînt promotorii întreprinderii unor analize riguroase cu o expunere clară și utilă a concluziilor la care investigațiile științifice au ajuns.

Cele patru părți ale volumului sînt foarte sugestive cu privire la preocupările autorilor prezenți în această carte: Perspective etice în educație și formareEtica în cercetare și inovare, Evaluarea etică a tehnologiilor, Etica publicării științifice şi a comunicării cunoașterii.  În primul rînd, se reflectă aici foarte bine intenția exprimată a coordonatorilor: „Volumul reunește lucrări ale unor autori cu expertiză în diverse domenii de educație şi cercetare, cum ar fi filosofie, sociologie, științele educației, bioetică, psihologie, drept, inginerie, asistentă̆ socială, științe politice, biologie, medicină, economie, protecția mediului, fizică, silvicultură, cu toții preocupați de o tratare integrată a subiectului eticii, domeniu prin excelență transdisciplinar”.[2] Volumul reflectă, în același timp, o preocupare constantă pentru etică și integritate în toate sferele sistemului educațional și în cîmpul cercetărilor științifice. Etica și integritatea încep să devină o constantă pe care profesioniștii nu o mai privesc doar ca pe o problemă de dezbateri academice, ci și ca pe o latură esențială a dezvoltării profesionale, a credibilității didactice, a încrederii în valoarea creației științifice.

Aș vrea să semnalez îndeosebi modul în care coordonatorii volumului disting între etică și integritate. Antonio Sandu și Bogdan Popoveniuc consideră etica drept o valoare legată de demnitatea umană, prin urmare este o valoare intrinsecă în orice relație de învățare. Integritatea este privită ca o valoare ce se naște pe terenul eticii, dar este absorbită în forme particulare ale practicilor etice în educație și în variate domenii în care preocupările deontologice devin importante. În felul acesta, autorii încearcă se depășească perspectiva ce explica relația dintre etică și integritate ca relație între parte și întreg, plasînd etica la un nivel metadiscursiv, iar integritatea plasînd-o în interiorul discursului ca parte a aplicării la nivelul profesiilor implicate. În volumul de față, se au în vedere cu deosebire profesiile  din sfera educației și a cercetării.[3]

Indiferent ce schemă de relaționare a eticii și integrității am folosi, este important să conștientizăm că – potrivit volumului Etică şi integritate în educaţie şi cercetare– ele formează un întreg și asumarea lor ne face să resimțim faptul că participăm la o lume comună, mai bună. Ea presupune, pe de o parte, preocupările individuale privind implicarea fiecărei persoane în „construcţia propriei identităţi etice” și, pe de altă parte, elementele unei etici instituționale bazate pe regulile cultivate de profesioniștii din diverse domenii ale educației și cercetării.

 

[1] Antonio Sandu, Bogdan Popoveniuc (coord.), Etică şi integritate în educaţie şi cercetare, (București: Tritonic, 2018). Volumul cuprinde texte semnate de Jean-Pierre Cléro, Mariana Leabu, Mircea Leabu, Daniela Jeder, Roxana-Ionela Achiricesei, Ioan Cezar Anuței, Alexandra Huidu, Antonio Sandu, Ana Voichița Tebeanu, George Florian Macarie, Daniela-Tatiana Agheorghiesei, Bogdan Popoveniuc, Laurențiu Dan Milici, Mariana Rodica Milici, Laura Bouriaud, Mitică Drăgușin, Vasile Pătrașcu, Tomiță Ciulei, Horea Mihai Bădău.

[2]Antonio Sandu, Bogdan Popoveniuc, „Introducere. Etică şi integritate în educaţie şi cercetare”, în Antonio Sandu, Bogdan Popoveniuc (coord.), Etică şi integritate în educaţie şi cercetare, (București: Tritonic, 2018), 14.

[3]Antonio Sandu, Bogdan Popoveniuc, „Introducere. Etică şi integritate în educaţie şi cercetare”, 9.

Reclame

Sandu Frunză despre o introducere generală în practica filosofică și consilierea filosofică

Standard

Hategan_ConsiliereaFilosofica si eticaO carte binevenită în contextul cultural românesc. Nu este doar un volum destinat consilierilor sau practicienilor în filosofie, este o lucrare foarte utilă pentru potențialii participanți în programele de consiliere filosofică sau în cele vizate de diverse practici filosofice. Fiind vorba de o practică  puțin cunoscută în România, cred că e un lucru foarte potrivit ca cei familiarizați cu practica și consilierea filosofică, în mod repetat și cu mijloace variate, să aducă publicului – într-un limbaj cît mai simplu – un plus de cunoaștere despre fenomenul foarte complex și fascinant al consilierii filosofice. Volumul Consilierea filosofică și etică. Reflecții și practici în România[1] are meritul de a ne aduce cîteva secvențe privind practicile filosofice filtrate prin experiența cîtorva autori din România în sprijinul înțelegerii fenomenului de către posibilii clienți ai consilierii filosofice și filosofiei practice.

Înainte de a practica filosofia și a face consiliere, filosofii trebuie să își facă, în moduri cît mai variate, cunoscute practicile și stilurile culturale pe care le propun. Este nevoie ca publicul să înțeleagă faptul că, pe lîngă discursul foarte elaborat, abstract și uneori inaccesibil al filosofilor, mai există și forme de filosofare la care publicul cultivat și cu sensibilitate filosofică poate avea destul de ușor acces. El trebuie conștientizat inclusiv de faptul că poate beneficia de anumite servicii filosofice, fie că e vorba de indivizi, grupuri sau organizații.

Cele mai importante două texte din acest volum sînt semnate, în opinia mea, de Claudiu Mesaroș și Laurențiu Staicu. Oferindu-ne o „Scurtă prezentare a naturii și tipologiei practicilor filosofice”[2], Claudiu Mesaroș ne aduce clarificări foarte utile ale conceptului de practică filosofică și ne oferă explicații cu privire tipurile de filosofie practică de care ne putem bucura: consilierea de grup, filosofia cu copiii, filosofia pentru deținuți, filosofia pentru grupuri vulnerabile sau defavorizate, dialogul socratic nelsonian, consilierea organizațională, cafeneaua filosofică, telefonul consilierului filosof, practicarea filosofiei cu ajutorul tehnologiei, dialogul filosofic radiofonic, festivalul de filosofie, plimbarea filosofică. Explicații foarte lămuritoare sînt oferite de autor. Ele sînt făcute în stilul școlii lui Lou Marinoff, un filosof foarte influent printre practicienii filosofiei la Timișoara.

Încercînd să răspundă la întrebarea „Cît de practică e filosofia practică”, Laurențiu Staicu ne răspunde ca un practician într-ale filosofiei, care are și o foarte bună pregătire teoretică în filosofie. Un aspect esențial este cel al specificului filosofiei înțeleasă ca terapie. Răspunzînd nevoilor societății în care trăiesc, filosofii contemporani au instituit un nou mod de raportare la filosofie și la valorile ei, astfel încît, „filosofia practică s-a transformat și ea într-un serviciu ca oricare altul, distribuit și normat aritmetic, riguros în ședințe sau sesiuni de consiliere privată, oferite contra cost celor frămîntați de întrebări filosofice sau pur și simplu dornici să dobîndească o lămurire elevată cu privire la felul în care ne putem orienta rațional în lume.”[3]Cu toate că și-a găsit un loc propriu pe piața consilierii, ca serviciu special de îngrijire și ajutor, consilierea filosofică este, pentru practicianul român, mai degrabă ceva consistent de oferit în registru educațional decît în zona terapeutică. Laurențiu Staicu relevă caracterul fragmentar al practicilor, neexistînd o practică unitară a consilierii filosofice și neputîndu-se realiza o reglementare a practicilor, care ar fi în discordanță cu libertatea și originalitatea revendicate de creatorii și practicienii din sfera filosofiei. Această situație contribuie suplimentar la întărirea convingerilor care, în principal, „păstrează consilierea filosofică în aria unui tip de dialog cu funcție mai degrabă educativă, decît terapeutică, un dialog avînd ca scop asumat … clarificarea problemelor personale ale clientului prin analiză critică și depășirea crizei sau problemei care a declanșat nevoia de consiliere printr-o înțelegere rațională, o explicitare sistematică a mecanismelor mai ample ale lumii ca atare sau, uneori, ale unei situații particulare sau ale unei practici sociale în care trăiește persoana pe care o consiliem”.[4]

Un domeniu foarte important, cu mari perspective de dezvoltare și în cultura instituțională din România este cel al practicilor etice. În tot mai mare măsură consilierea etică își face loc și în instituțiile statului și în mediul educațional și în mod progresiv în mediul afacerilor. Organizațiile economice se revendică tot mai mult a fi participanți etici în relațiile economice globale. Astfel, nevoia de consiliere etică este în creștere, în toate domeniile, concomitent cu revendicări tot mai dese de participare a indivizilor la viața comunității promovînd principiile integrității. Un capitol foarte important ne aduce reflecțiile din „Despre expertiza etică și expertul în etică în România. Elemente pentru un profil etic adaptat contextului românesc”[5]propuse de Mihaela Frunză. Textul face parte dintr-o lucrare mai amplă a autoarei, paginile de față ne clarifică statutul expertului în etică, principalele elemente pe care se construiește consilierea etică, ne introduce în formele pe care le poate avea expertiza etică în România. Un aspect important este cel al profilului consilierului de etică. Mihaela Frunză ne spune că „profilul profesional al expertului în etică ar trebui să facă parte deschiderea spre o practică interdisciplinară a cunoașterii și cercetării, fără nici o divergență cu sfera foarte specializată a domeniului de aplicare și cu caracterul integrator al eticii ca disciplină născută și întreținută în dinamismul ei pe terenul filosofiei. Totodată, îmbinarea atitudinii reflexive cu gîndirea critică, a tehnicilor de interpretare cu interpretarea regulilor, a atitudinii responsabile cu comunicarea etică, pare să facă parte din instrumentarul profesioniștilor din consiliere etică”.[6]

În aceeași parte a volumului Consilierea filosofică și etică. Reflecții și practici în România, privind etica și consilierea, un text cu o deschidere spre tematizarea globală a reflecțiilor și practicilor etice ne este oferit de Maria Sinaci într-o discuție foarte convingătoare despre „Globalizare și etică globală în secolul XXI”[7].

Demne de o atenție specială sînt textele în care ni se propun analize privind unele aspecte privind fundamentele filosofice și culturale ale consilierii filosofice și filosofiei practice. Unul dintre cei mai buni practicieni și teoreticieni în consultanța de comunicare și consilierea filosofică este Aurel Codoban. Pornind de la asocierea dintre filosofie și comunicare, filosoful ne arată modul în care înțelepciunea de a trăi poate fi cultivată în lumea construită pe comunicare. Făcînd un excurs prin preocupările filosofilor în diverse etape ale dezvoltării filosofiei – de la centralitatea preocupărilor privind existența, la cele privind cunoașterea și apoi la cele ce privilegiază comunicarea – Aurel Codoban așază practica filosofică la interferența dintre comunicare și înțelepciune. În felul acesta, pentru a releva rolul semnificativ pe care îl poate juca filosofia în viața unui client care apelează la serviciile unui filosof, stilistul existențial ne spune că „ceea ce ar putea face filosofia ca iubire de comunicare, ca înțelepciune a comunicării, așa cum este practicată ea în consilierea filosofică sau în terapia existențială ar fi să ne schimbe stilul existențial comunicațional, înțelegînd prin aceasta că ne schimbă felul în care comunicăm cu noi înșine și felul cum comunicăm, prin propria noastră existență, cu ceilalți”[8]. Pentru cunoscătorii filosofiei lui Aurel Codoban, ceea ce nu este vizibil în textul de față, este demersul de hermeneutică a iubirii pe care autorul își construiește întreg eșafodajul practicării filosofiei ca un instrument de îmbunătățire existențială, în calitate de stilist existențial.

O dimensiune de neocolit în orice introducere în consilierea filosofică este cea a dialogului. Iulia Grad a reușit să aducă în mod strălucit în atenția noastră modelul buberian al dialogului, cu principiul reciprocității, al transcenderii, al cuprinderii alterității absolute și al resemnificării subiectului prin valorizarea în relație a funcției și semnificației cosmice a intersubiectivității.[9] De altfel, dimensiunii dialogice i se acordă un statut special nu numai în contextul acestei discuții, ci și în demersul de fixare a cadrelor generale ale consilierii filosofice exersate de către Laurențiu Staicu[10].

De altfel, consilierea filosofică este în primul rînd o formă de dialog în care se construiește aducerea împreună a elementelor ce pot constitui o conștiință simbolică în care consilierul și cel consiliat se pot regăsi într-o lume comună și pot trăi împreună misterul existențial al revelării de sine și al revelării ființei. În acest orizont trebuie plasate și discuțiile privind rolul terapeutic al filosofiei. Într-o manieră foarte nuanțată, ideea de terapie filosofică este teoretizată de către Ionuț Mladin în ”Resorturi terapeutice ale filosofiei”.[11] Foarte inspirată este ideea autorului de a releva specificul terapiei filosofice prin alăturarea ei cu alte forme de terapie, psihologică sau psihiatrică, printre care terapia cognitiv-comportamentală. Nu am să mă opresc asupra elementelor comparative, foarte bine expuse, ci asupra concluziei că „filosofia are importante resorturi terapeutice, iar consilierea filosofică poate fi în continuare dezvoltată ca un cîmp practic bazat pe instrumente specifice de intervenție, disponibile în tradiția filosofică, fapt care îi conferă specificitate”[12]. În jocul acesta dintre ceea ce este general și ceea ce este specific în relația de îngrijire și întrajutorare pot să își facă loc foarte multe forme ale intervenției filosofice. Una foarte convingător expusă este intervenția consilierii filosofice într-o situație specială cum este consilierea în penitenciare. În favoarea utilizării consilierii filosofice în acest context pledează Marian Tătaru în textul „Evadarea socratică. Consilierea filosofică în penitenciare”[13].

Nu puteau să lipsească textele legate de gîndirea critică, precum cele semnate de Vasile Hațegan și Gheorghe Clitan. Domeniul gîndirii critice a fost foarte bine dezvoltat pînă acum în România – cu o contribuție bună dinspre filosofie și psihologie și o dezvoltare foarte amplă din partea specialiștilor ce vin dinspre litere. Fiind ceva foarte familiar pentru diverse categorii de public, nu mai insist asupra acestei perspective din filosofia aplicată, așa cum este relevată în volumul de față.

O provocare deosebită căreia trebuie să îi facă față practica filosofică în România este cea adusă de nevoia de profesionalizare și de instituționalizare a practicii consilierii filosofice. Despre dificultățile unui asemenea demers ne vorbește Vasile Hațegan în „Drumul spre profesionalizare al consilierii filosofice”[14]. Nu știu ce anume va face autorul în dezvoltarea reflecției filosofice și a filosofiei aplicate. Îmi este suficient de clar, însă, că poate să își aducă o contribuție importantă în demersul tehnic și instituțional de recunoaștere a acestor practici pe o piață a consilierii foarte dinamică cum este cea românească. Efortul său de coordonare, de implementare, de construcție de rețele și de mediere organizațională cred că poate aduce beneficii dezvoltării unei conștiințe puternice a profesioniștilor din cîmpul practicilor filosofice.

 Consilierea filosofică și etică. Reflecții și practici în România, deși acoperă doar parțial problemele, este un volum foarte util pentru a elimina disconfortul pe care îl aduce întîlnirea cu un domeniu – care pare fie total nou, fie cvasi-necunoscut – cum este cel al consilierii filosofice. Posibilii clienți ai acestor activități au avantajul de a privi de acum consilierea filosofică scoasă de sub umbra esoterică sub care pare a fi ascunsă și de sub ambiguitatea adusă de o practică despre care – pînă de curînd – aproape nimeni în rîndul publicului larg din România nu știa în ce sens și cît de practică este.

Celor care nu sînt familiarizați cu filosofia practică și consilierea filosofică, volumul coordonat de Vasile Hațegan le oferă o bună ocazie pentru a se introduce în acest domeniu ce se așteaptă descoperit și de către românii cu sensibilitate filosofică și cu dorință de îmbunătățire a condiției lor existențiale prin intermediul dialogului și reflecției filosofice.

 

[1]Vasile Hațegan (editor), Consilierea filosofică și etică. Reflecții și practici în România, (București: Editura Eikon, 2019).

[2]Claudiu Mesaroș, „Scurtă prezentare a naturii și tipologiei practicilor filosofice”, în Vasile Hațegan (editor), Consilierea filosofică și etică. Reflecții și practici în România, (București: Editura Eikon, 2019), 137-152.

[3]Laurențiu Staicu, „Cît de practică e filosofia practică”, în Vasile Hațegan (editor), Consilierea filosofică și etică. Reflecții și practici în România, (București: Editura Eikon, 2019), 35.

[4]Laurențiu Staicu, „Cît de practică e filosofia practică”, 48.

[5]Mihaela Frunză, „Despre expertiza etică și expertul în etică în România. Elemente pentru un profil etic adaptat contextului românesc”, în Vasile Hațegan (editor), Consilierea filosofică și etică. Reflecții și practici în România, (București: Editura Eikon, 2019), 181-194.

[6]Mihaela Frunză, „Despre expertiza etică și expertul în etică în România. Elemente pentru un profil etic adaptat contextului românesc”, 192-193.

[7]Maria Sinaci, „Globalizare și etică globală în secolul XXI”, în Vasile Hațegan (editor), Consilierea filosofică și etică. Reflecții și practici în România, (București: Editura Eikon, 2019), 195-216.

[8]Aurel Codoban, „Cîtă înțelepciune este în consilierea filosofică”, în Vasile Hațegan (editor), Consilierea filosofică și etică. Reflecții și practici în România, (București: Editura Eikon, 2019), 62.

[9]Iulia Grad, „O perspectivă dialogică asupra consilierii filosofice”, în Vasile Hațegan (editor), Consilierea filosofică și etică. Reflecții și practici în România, (București: Editura Eikon, 2019), 27-34.

[10]Laurențiu Staicu, „Cît de practică e filosofia practică”, 39.

[11]Ionuț Mladin, ”Resorturi terapeutice ale filosofiei”, în Vasile Hațegan (editor), Consilierea filosofică și etică. Reflecții și practici în România, (București: Editura Eikon, 2019), 153-164.

[12]Ionuț Mladin, ”Resorturi terapeutice ale filosofiei”, 162

[13]Marian Tătaru, „Evadarea socratică. Consilierea filosofică în penitenciare”, în Vasile Hațegan (editor), Consilierea filosofică și etică. Reflecții și practici în România, (București: Editura Eikon, 2019), 165-178.

[14]Vasile Hațegan, „Drumul spre profesionalizare al consilierii filosofice”, în Vasile Hațegan (editor), Consilierea filosofică și etică. Reflecții și practici în România, (București: Editura Eikon, 2019), 113-135.

Sandu Frunză despre un reper al științelor comunicării la Cluj

Standard

comm afisAzi am fost aduși împreună de o carte crescută în laboratoarele comunicatorilor de la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, de la Universitatea Babeș-Bolyai. Nu găsesc ceva mai dezirabil și mai important din punct de vedere al formării de buni profesioniști decît o foarte intensă întîlnire cu cartea.

Volumul Communication. Strategic Perspectives[1] mi-a confirmat convingerea că pornind de la o întîlnire armonioasă cu cărțile se poate mai apoi realiza o construcție complexă cum este cea a formării de specialiști în științele comunicării. FSPAC este în primul rînd un loc al cunoașterii, al cercetării, al dezvoltării bunelor practici profesionale în domeniul comunicării. Și fac referință aici numai la comunicare doar pentru că azi am participat la un spectacol al creativității științifice în această arie de preocupări.

Cartea de perspective strategice în comunicare, pe care o discutăm aici, este o carte de referință pentru ceea ce se întîmplă azi în științele comunicării. Aș putea chiar spune că ea reprezintă un reper fără de care nu ne mai putem permite să ne orientăm în cercetarea din științele comunicării în spațiul nostru cultural.

Nu vreau să recurg la un sofism și să invoc principiul autorității în sprijinul valorii acestui volum, dar numele pe care le avem în calitate de coordonatori pe coperta acestui volum colectiv sînt extrem de convingătoare pentru ceea ce putem găsi în interiorul cărții. Așa cum știți, Delia Cristina Balaban este cea mai vizibilă personalitate a Departamentului nostru, cu o activitate științifică foarte intensă, cu realizări foarte bune în plan administrativ și cu o excelentă recunoaștere în rîndul profesioniștilor din țară și din străinătate. Cu referință la spațiul universitar clujean, numele ei este aproape sinonim cu ideea de performanță în publicitate și în comunicare.

Ioan Hosu este nu numai cel mai carismatic dintre profesorii de la Departamentul de Comunicare, ci și o voce foarte importantă în spațiul public și cel al culturii profesionale și al culturii mediatice clujene. Dacă doriți să consultați o voce autorizată în probleme de sociologia comunicării sau de comunicare politică, nu e cazul să rătăciți pe alte căi. Înseamnă că aveți nevoie de o voce distinctă, cu o perspectivă originală și cu o greutate dată de competențele pe care se sprijină opiniile pe care le formulează. Înseamnă că aveți nevoie de Ioan Hosu.

Din păcate, la Cluj nu avem și o personalitate de acest nivel în domeniul PR-ului. Așa cum reiese din acest volum, relațiile publice sînt lipsite de o asemenea personalitate la Cluj. Cu toate acestea, stăm foarte bine pe partea didactică. Avem un colectiv excelent de cadre didactice tinere care fac ca partea de relații publice să fie la un nivel academic foarte bun pe linie didactică. Oricine dorește să învețe relații publice o poate face la un nivel performant la DCRPP-FSPAC Cluj.

Sînt, însă, foarte optimist. Faptul că regăsesc numele Ioana Iancu pe volumul conferinței PR Trend mă face să cred că ea este personalitatea mult așteptată, cea care se va impune în viitor ca figura emblematică pentru ceea ce se întîmplă din punct de vedere academic în relațiile publice la UBB. Cred că ar trebui să se gîndească mai mult la acest loc gol care o așteaptă. Ioana Iancu este una dintre cele mai semnificative cercetătoare și profesoare din Departamentul nostru. Ea a avut o evoluție spectaculoasă. Deși e foarte tînără, a obținut aproape tot ceea ce se poate obține din punct de vedere al evoluției profesionale: este conferențiar universitar doctor, doctor habilitat, coordonatoare de doctorat și sperăm că titlul de profesor universitar e suficient de aproape pe traseul ei profesional.

În ceea ce privește cele 4 părți ale volumului consistent oferit de cei trei coordonatori, aș vrea să menționez că o primă parte ne oferă texte de o mare complexitate privind informarea, dezinformarea și fenomenul fake news. Alina Bârgăoanu, Flavia Durach, Ioan Gherghel, Răzvan Enache, Maria Mustățea și Delia Cristina Balaban dau consistență dezbaterilor din această parte.

Una dintre ideile importante vehiculate în această parte este că ceea ce desemnăm prin expresia  fake news ar fi un fenomen nou. Eu cred că autorii au dreptate, doar parțial, doar atunci cînd vorbesc despre suportul tehnologic al multiplicării acestora și despre noua realitate comunicațională globală. Fenomenele dezinformării și manipulării pot fi sesizate și anterior epocii postmoderne. Ele se bazau pe un sistem birocratic, cu un aparat birocratic excesiv, care avea tocmai rolul pe care îl are azi tehnologia și lucra în lumea respectivă într-un sens similar celor ce se întîmplă, în mod particular, în lumea noastră.

Rezolvarea acestei probleme pare a fi complicată. Așa reiese din volumul de față. În ce mă privește, consider că e mult mai simplu decît pare. Este responsabilitatea comunicatorilor să reducă masiv acest fenomen. Citind textele din acest volum, chiar dacă autorii nu spun direct acest lucru, eu mi-am întărit convingerea că fenomenul ar putea fi diminuat cel puțin în proporție de 75% dacă etica în comunicare ar deveni un mod de viață al profesioniștilor din diferite contexte ale comunicării. Dacă am respecta codurile etice prezente azi în comunicare și le-am aplica deopotrivă în spațiul obiectiv cît și în cel virtual am asista imediat la transformarea fenomenului în unul mai degrabă marginal. Abandonarea principiilor și regulilor deontologice ale comunicării a dus la diminuarea vocii comunicatorului, în așa măsură încît el poate să pălească în fața unui creator de conținuturi false, sau chiar să fie substituit de acesta.

Aș dori să evidențiez din această parte textul despre distribuirea știrilor pe rețele de socializare propus de Maria Mustățea și Delia Cristina Balaban.[2] În doar cîteva pagini, de o mare complexitate, autoarele reușesc să ne introducă în transformările ce au loc în științele comunicării o dată cu dispariția rupturii dintre real și virtual punînd în lumină conexiunile foarte nuanțate dintre fake news, dezinformare, distorsionarea comunicării, stabilirea rețelelor afective pe forme specifice ale post-adevărului.

Partea a doua, referitoare la social media și jurnalism ne aduce texte semnate de Rodica Melinda Sutu, Viorica Cîmpian, Mădălina Bălășescu, Camelia Cusnir, Laura Popesu, Natalia Vasilendiuc, Alexandra Bardan, Mihaela Ozarchevici, Andrei Ando, Mirela Abrudan, Ștefan Neaga, Adrian Mleșnițe.

Am să spun doar cîteva cuvinte cu privire la un text foarte provocator, cum este cel al lui Adrian Mleșnițe[3]. El ne propune trei modele ale comunicări mediatice realizate de Biserica Ortodoxă în România, Rusia și China. Nu am găsit o justificare specială de ce a fost introdusă aici China, dar cred că tocmai această parte ar fi foarte interesantă pentru o cercetare aprofundată. Pentru Rusia există deja o literatură amplă în privința relațiilor dintre religie și politică, îndeosebi cu privire la utilizarea mădularelor bisericii ca parte a aparatului comunicării de stat. Nu cred că aici autorul poate face mai mult decît o sinteză a materialelor publicate. Desigur, România e un loc întotdeauna fascinant, și e important să ne lăsăm fascinați de amploarea pe care a căpătat-o comunicarea mediatică a bisericii, la început după un model protestant adus de tinerii teologi ce au studiat în Europa, iar în ultimii ani, după modelul transformării mediatice a credinței din lumea neoprotestantă americană. Tiparele comunicării mediatice ale BOR relevă un fenomen clar de neo-protestantizare a ortodoxiei românești. Însă o cercetare cu un potențial extraordinar cred că este cea care privește ortodoxia în China, o lume despre care știm destul de mult în ceea ce privește dimensiunea social-economică, cea politică sau cea a spiritualității clasice, dar destul de puțin în ceea ce privește religiozitatea actuală și mai ales construcția religiozității în comunicare.

Partea a treia se ocupă de publicitate, brand și gamification. Autori îi avem pe Ludwig Hilmer, Meda Mucundorfeanu, Georgiana Lavinia Voicu, Ioana Iancu, Mădălina Moraru, Aurelia Ana Vasile, Iulia Grad, Mihaela Frunză, Sonia Ichim, Laura Nistor, Iulia Macaria, Gyongyver-Erika Tokeș, Elena-Ruxandra Ursache.

Am ales să semnalez cu deosebire textul propus de Elena-Ruxandra Ursache despre branding-ul Instituțiilor de învățămînt superior[4]. Un text excelent, care îmbină foarte bine aspectele teoretice cu aplicațiile realizate pe UBB, chiar dacă numărul studenților implicați îmi pare mic. Aș dori să vă sugerez aici că ar trebui să depășim ideea că orice universitate este un brand, indiferent că ea dorește sau nu. Putem să susținem la nivelul explicațiilor oferite studenților, sau în lucrări de popularizare simplificatoare că orice persoană este un brand și orice organizație este un brand și așa mai departe. Dar atunci cînd facem analize nuanțate cum este cea propusă de colega noastră, ar trebui să nu facem abstracție de faptul că nu orice produs este un brand. Pentru a fi un brand are nevoie să fie investit, prin diverse mecanisme, cu o ierarhie de valori, cu un sistem de recunoaștere și să intre într-o relație de schimb stabilită de regulile pieței. E doar o sugestie.  Pe această linie, eu nu m-aș lăsă sedus de discursurile motivaționale care ne duc la ideea că orice structură identitară este un brand. Nu cred că e valabil nici dacă spunem că este un brand potențial, decît atunci cînd vrem să transmitem un optimism de-a dreptul molipsitor. Sînt sigur că UBB va avea de cîștigat de pe urma cercetărilor colegei noastre.

Partea a patra se ocupă de comunicare organizațională și comunicare politică și ni-i aduce ca autori pe Andreea Voina, Stefanie Walter, Nicolai Gori, Anișoara Pavelea, Lorina Culic, Ioana Iancu, Arpad Levente Biro.

Așa cum am făcut și în cazul celorlalte părți, și de această dată am să mă opresc asupra unui text scris de unul dintre tinerii cercetători clujeni. Nu pot trece cu vederea textul lui Nicolai Gori despre comunicarea etică în organizațiile politice[5]. Autorul a depus în ultimii ani un efort constant de identificare și cartare a codurilor organizațiilor politice, a principiilor pe care acestea se bazează, a climatului etic pe care îl doresc a fi construit, dar și asupra instrumentelor ce pot fi puse în mișcare pentru îmbunătățirea comportamentului etic în organizații și în societate în general. Un text de o mare actualitate, deoarece de îmbunătățirea comportamentului etic al politicienilor depinde modul în care putem să ne așteptăm că ei vor crea politici de promovare a binelui public și de a crea o viață mai bună pentru noi. Deși este despre comunicarea organizațională, eu înțeleg din acest text că soluția este cea de asumare individuală, din partea fiecărui politician în parte, dar și din partea celor ce țin în existență organizațiile politice. Aș putea numi aici exemplul comportamentului etic al alegătorului.

Totodată, aș vrea să remarc faptul că pe parcursul volumului avem o prezență plăcută a grupurilor de autori împreună cu care publică Ioana Iancu.

Printre aceste texte m-a impresionat îndeosebi textul privind unele posibile corelații între narcisism și implicarea voluntară[6]. Avem aici o perspectivă filosofică foarte interesantă asupra narcisismului. Și vorbesc aici de filosofie, nu de psihologie. Este aproape de la sine înțeleasă perspectiva psihologică, avînd în vedere faptul că una dintre autoare e și comunicator și psiholog. Dar eu am în vedere dimensiunea de profunzime care m-a cucerit în această analiză. O perspectivă pe care aș putea-o oricînd folosi în structura argumentativă  a unui demers de filosofia dezvoltării personale în care reîntoarcerea la sine este cele mai bun instrument al interpretării și transformării realității. Autoarele Anișoara Pavelea, Lorina Culic, Ioana Iancu aduc o perspectivă în care contemplarea sinelui și punerea sa în operă, ființa și ființarea devin o realitate comună.

Mă bucură mult și textele colaboratorilor mei: Nicolai Gori (despre care am vorbit), Andreea Voina, cu excelentele sale analize feministe sau Iulia Grad cu preocupările sale legate de imaginar și simulacru. Aș vrea să mai adaug cîteva cuvinte despre textul publicat de Iulia Grad și Mihaela Frunză despre publicitate, simulacru și hyperrealitate[7]. Autoarele ne oferă două exemple de construcție a realității din lumea noastră consumeristă în care, prin punerea în mișcare a mecanismelor simulacrului se ajunge la o substituire a realului cu irealul, a existenței cu non-existența, a prezenței cu exaltarea absenței. Într-un asemenea scenariu pare să încerce o mare parte a lumii noastre să intre de bună voie. Cred că aici au comunicatorii o mare responsabilitate și o mare chemare în însănătoșirea opțiunilor pe care le formulează lumea noastră. Ar trebui început, probabil, cu constatarea că în căutarea noastră pentru autenticitate am ajuns să fim obsedați de identificarea falsului. Obsesia noastră pentru ceea ce este fals ne face să ajungem în situația în care el să fie de nerecunoscut, deoarece a cuprins, între timp, toate aspectele vieții noastre.

Sper că volumul va avea o bună primire pe piața ideilor, în lumea cercetărilor științifice legate de comunicare. Însă, sînt convins că în acest sens ar trebui ca fiecare autor și fiecare membru al comunității noastre științifice să facă mai mult în ceea ce privește promovarea spiritului comunității noastre universitare.

Preocupat fiind de imaginarul religios postmodern, așa cum se manifestă el în comunicarea seculară, în ultima vreme, m-am lăsat convins de autorii care sesizează eficiența unui tip de comportament asemănător celui tribal. Comunitățile noastre științifice, susțin unii autori, dintre care unii chiar prieteni ai mei, se comportă nu după modelul structurilor rețelare ale comunicării globale, ci potrivit structurilor antropologice ale comunităților tribale. Nu pot să intru în detalii aici. Dar oricît de straniu ar părea să propui un asemenea model, sper că volumul de față are și menirea de trasare a granițelor tribale ale strategiilor comunicatorilor clujeni.

Acesta ar putea fi un antidot pentru o tendință pe care o găsim, în general în cultura noastră. În mod obișnuit, autorii români se ignoră reciproc atunci cînd își scriu textele lor științifice. O fac ca și cum nimic valoros nu s-ar fi produs în proximitatea lor, printre colaboratorii lor sau în spațiul lor cultural. Ne imaginăm că internaționalizarea înseamnă să cităm cît mai mulți autori străini și în felul acesta ne simțim conectați la cultura occidentală, ne credem parte a rețelei culturale globale, noi neaparținînd, în felul acesta, nici unei culturi. Sper într-o cultură științifică a recunoașterii, care să înceapă cu sentimentul apartenenței, cu motivația dată de participarea la o structură identitară și de excelența adusă de creativitatea pusă în mișcare de fiecare membru al unei comunități.

 

[1]Ioana Iancu, Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu (Editors), Communication. Strategic Perspectives, (Cluj-Napoca: Editura Accent, 2019).

[2]Maria Mustățea, Delia Cristina Balaban, „News Sharing on Social Media Platforms. Theoretical Approaches”, în Ioana Iancu, Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu (Editors), Communication. Strategic Perspectives, (Cluj-Napoca: Editura Accent, 2019), 66-80.

[3]Adrian Mleșnițe, „Online Mass Media as a Communication Method of the Orthodox Church After 1990. Case Study: Romania, The Russian Federation, China”, 183-195.

[4]Elena-Ruxandra Ursache, „A Students’ Perspective on Branding in Higher Education Institutions. The Case Study of Babes-Bolyai University, Cluj-Napoca”, în Ioana Iancu, Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu (Editors), Communication. Strategic Perspectives, (Cluj-Napoca: Editura Accent, 2019), 321-339.

[5]Nicolai Gori, „Ethical Communication in Political Organizations. A Theoretical Perspective”, în Ioana Iancu, Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu (Editors), Communication. Strategic Perspectives, (Cluj-Napoca: Editura Accent, 2019), 367-375.

[6]Anișoara Pavelea, Lorina Culic, Ioana Iancu, „Exploring Links Between Narcissism, Volunteering and Well-Being Among Emerging Adults”, în Ioana Iancu, Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu (Editors), Communication. Strategic Perspectives, (Cluj-Napoca: Editura Accent, 2019), 376-389.

[7]Iulia Grad, Mihaela Frunză, „Advertising, Simulacra and Hyperreality”, în Ioana Iancu, Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu (Editors), Communication. Strategic Perspectives, (Cluj-Napoca: Editura Accent, 2019), 247-256.

Sandu Frunză despre o încercare suplimentară de a ne deschide spre etică, integritate și accesul la reflecția filosofică

Standard

 

gibea - eticaFilosofii de la Universitatea din București ne propun încă un pas în consacrarea predării eticii în universități. Ei pot fi oferiți ca un exemplu de bune practici și de atașament față de ideea importanței pe care o are formarea etică pentru cultura profesională a tinerilor din diferite programe de studii universitare. Admirabil este efortul lor de a face din filosofie un instrument util pentru circumstanțele vieții fiecărei persoane ce are legătură cu mediul universitar. După ce ne-a oferit o perspectivă consistentă asupra modului în care se poate face o predare foarte utilă și plăcută a eticii și integrității academice, Centrul de Cercetare în Etică Aplicată al Universității București ne oferă și un instrument ajutător, care vine ca un material auxiliar destinat celor ce doresc să aprofundeze unele teme deja tratate în manualul de Etică și integritate academică[1].

Cei care au parcurs manualul știu că deja avem acolo o mulțime de aplicații, de exerciții filosofice, de practici intelectuale, de provocări aduse de luarea deciziilor etice sau de rezolvarea dilemelor morale. Pe lîngă seria suplimentară de exerciții, de dileme, de teme pentru discuție și experimente mentale, autorii volumului Etică și integritate academică. Instrumente suplimentare[2] ne oferă și o resursă valoroasă (chiar dacă destul de restrînsă) reprezentată de bibliografia adnotată – un instrument util în descoperirea, documentarea, înțelegerea și analiza unor viziuni și poziții critice din registrul dezbaterilor legate de etica și integritatea academică. Sperăm că în materialele pe care le vor elabora în viitor această practică va fi extinsă și aprofundată spre a deveni un instrument de referință pentru toți cei care doresc să se informeze sau să desfășoare cercetări în acest cîmp de reflecție. Foarte utile sînt studiile de caz, îndeosebi cele ce vizează aspectele practice privind „implementarea celor șapte virtuți morale necesare unei universități integre” și implicarea studenților în activități de cercetare științifică. În tot mai mare măsură etica cercetării își dovedește importanța nu numai în ceea ce privește încrederea pe care o avem în rezultatele științei și rolul benefic pe care acestea le pot juca în viața noastră, ci și în ceea ce privește construcția unei vieți sociale și politice sănătoase de către actorii profesioniști participanți la modelarea sferei publice.

Un merit deosebit al manualului, potențat de apariția acestui auxiliar, este dat de faptul că de această dată „discuția despre virtuțile morale ale unei universități se ancorează în viața de zi cu zi de pe holurile universității, din laboratoare, săli de curs și birouri prin natura cazurilor, dilemelor și provocărilor la dezbatere propuse. Studenții și profesorii sunt invitați să analizeze și să evalueze situații, acțiuni cotidiene, dar și cazuri excepționale, pentru a spori înțelegerea propriilor lor experiențe”.[3]Ne așteptăm ca această modalitate de a face filosofie să facă demersul filosofic mai apropiat de sufletul și mintea celor tineri și să mai reducă stereotipurile legate de inaccesibilitatea filosofiei și stranietatea personajelor care au preocupări filosofice.

 

[1]Emanuel Socaciu, Constantin Vică, Emilian Mihailov, Toni Gibea, Valentin Mureșan, Mihaela Constantinescu, Etică și integritate academică(Bucureşti : Editura Universităţii din Bucureşti, 2018).

[2]Toni Gibea, Constantin Vică, Emilian Mihailov, Emanuel Socaciu, Valentin Mureșan, Etică și integritate academică. Instrumente suplimentare, (Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 2018).

[3]Toni Gibea, Constantin Vică, Emilian Mihailov, Emanuel Socaciu, Valentin Mureșan, Etică și integritate academică. Instrumente suplimentare, (Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 2018), 8.

Sandu Frunză despre Dumnezeu și Holocaust

Standard

sandu frunza coperta dumnezeu si holocaustulPentru azi, am decis să vă reamintesc un citat din prefața cărții mele Dumnezeu şi Holocaustul la Elie Wiesel. O etică a responsabilităţii:

„Elie Wiesel consideră că, o dată cu experienţa Holocaustului, toate categoriile ce modelează creaţia umană trebuie regîndite din perspectiva responsabilităţii pe care o induce rememorarea evenimentelor petrecute în interiorul şi în jurul lagărelor morţii. Pornind de la această experienţă, literatura, teologia, filosofia post‐Holocaust trebuie să ne ajute să punem întrebări şi să găsim răspunsuri ce privesc raţiunea umană în situaţii limită, să modeleze planul acţiunii, eticii şi responsabilităţii umane, să vorbească despre condiţia umană într‐o lume în care Dumnezeu, dacă nu este în totalitate absent, este în mod evident tăcut şi indiferent. Filosofia, ca şi teologia, trebuie să fie orientată spre comunitate şi spre nevoile pe care le au indivizii care o formează. În mod particular, teologia trebuie să fie o teologie a alterităţii care să cultive ideea împlinirii individului în relaţia sa responsabilă cu celălalt”. [1]

[1] Sandu Frunză, Dumnezeu şi Holocaustul la Elie Wiesel. O etică a responsabilităţii, (Bucureşti: Editura Contemporanul, 2010), 10.

Sandu Frunză despre o introducere în etica și integritatea academică

Standard

etica-si-integritate-academica

Filosofia morală, reflecția etică și practicile etice în mediile universitare trebuie să dea consistență deciziilor și acțiunii. O bună inițiere în sfera teoriilor etice, a eticilor aplicate și deontologiei poate să asigure un climat etic al dezvoltării performanței în cercetare, predare și învățare. Inițiativa ministerului educației de a introduce elemente de etică și integritate în formarea tuturor studenților este un tip de gîndire strategică cu efecte extrem de pozitive în dezvoltarea societății românești. O asemenea disciplină ocupă un loc important în creșterea gradului de asumare a rolului semnificativ pe care tinerii îl vor juca în comunitățile în care își vor construi viața și cariera.

Volumul Etică și integritate academică[1] – semnat de Emanuel Socaciu, Constantin Vică, Emilian Mihailov, Toni Gibea, Valentin Mureșan și Mihaela Constantinescu – are meritul deosebit de a ne oferi un suport adecvat pentru predare și învățare pentru cursurile de etică și integritate. Ni se oferă un text introductiv, care deschide accesul spre etică și spre problematizarea de tip etic. Cartea ne oferă suficient de multe elemente referitoare la practicile etice în mediul academic încît să poată fi socotită un excelent îndreptar în care găsim resurse privind stabilirea cadrelor generale ale reflecției etice, formele instituționalizate ale prevenirii abaterilor de la un comportament etic, structurile instituționale ale creării unui climat etic în mediul academic, dar și un set de instrumente ale evaluării și deciziei etice.

E admirabilă, pe tot parcursul lucrării, capacitatea autorilor de a expune teorii, principii, concepte, situații de o mare complexitate filosofică într-un limbaj foarte accesibil celor care doresc să se inițieze în analiza și evaluarea etică, în mecanismele instituționale privind managementul eticii în universitate, în utilizarea argumentelor morale, în diminuarea abaterilor etice cum ar fi plagiatul sau alte practici privind elaborarea și publicarea lucrărilor științifice, în aspectele etice privind elaborarea și susținerea unor lucrări pentru examene, în identificarea și soluționarea unor aspecte problematice ale relaționării etice în mediul profesional, cum ar fi  hărțuirea sau discriminarea la locul de muncă etc.

Parcurgînd capitolele cărții, putem să intrăm în lumea conceptelor și distincțiilor fundamentale împreună cu Emanuel Socaciu și Emilian Mihailov; avem ocazia de a ne întreba cum analizăm o problemă etică? și să stabilim cîteva dintre cadrele evaluării morale împreună cu Emilian Mihailov și Mihaela Constantinescu;  ne putem formula un răspuns la întrebarea: de ce avem nevoie de etică și integritate în mediul academic? umărind reflecțiile din capitolul semnat de Valentin Mureșan și  Mihaela Constantinescu; avem oportunitatea de a ne implica într-o discuție mai tehnică privind instrumentele instituționale pentru promovarea eticii academice propuse de Toni Gibea; putem să ne lăsăm fascinați de lumea provocărilor și dilemelor etice cu care ne întîmpină Emanuel Socaciu și Constantin Vică; sau, așa cum îi stă bine unui demers de inițiere în etică, aplicațiile ne urmăresc la tot pasul pe parcursul cărții, dar și într-un foarte consistent capitol pe care îl semnează Constantin Vică, Emanuel Socaciu și Toni Gibea.

Urmărind un anumit grad de generalitate, cît și ajungerea la un public destul de variat, autorii nu propun soluții  definitive, în funcție de opțiunea lor pentru un anumit tip de argumentare sau în baza unor argumente situaționale desprinse din anumite curente etice. Accentul cade pe reflecție, pe conturarea soluțiilor, pe gîndirea critică a variantelor posibile în rezolvarea problemelor etice, menținînd o deschidere permanentă spre creativitate și dialog.

Deși aduc în dezbatere aspecte etice foarte complexe, autorii reușesc să ne facă să credem că temele discutate sînt la îndemîna oricărei persoane angajată într-un program de studii universitare. Etica devine în felul acesta un bun accesibil tuturor. Ea coboară dinspre sfera speculațiilor filosofice dificil de accesat înspre intimitatea gîndirii filosofice, a opțiunilor practice și a deciziilor de acțiune ale fiecărei persoane. Astfel, ne așteptăm ca demersul autorilor să aibă rezultate foarte vizibile, pe de o parte, prin  creșterea sensibilității etice a studenților din diverse programe de studiu sau de cercetare, iar pe de altă parte, prin o bună familiarizare a tinerilor cu rolul pe care îl are integritatea în creșterea personală, în performanța profesională și în perspectiva dezvoltării instituționale.

Cartea propusă de Emanuel Socaciu, Constantin Vică, Emilian Mihailov, Toni Gibea, Valentin Mureșan și Mihaela Constantinescu ni se înfățișează ca un instrument de lucru pe care ar trebui să îl aibă, în cutiuța sa cu lucruri valoroase, orice tînăr angajat în activități universitare.

 

[1] Emanuel Socaciu, Constantin Vică, Emilian Mihailov, Toni Gibea, Valentin Mureșan, Mihaela Constantinescu, Etică și integritate academică (București: Editura Universității din București, 2018). https://deontologieacademica.unibuc.ro/wp-content/uploads/2018/11/Etica-si-integritate-academica.pdf

 

Sandu Frunză despre provocările societății bazate pe comunicare la adresa filosofiei

Standard

carte mesaros

Filosofia revine cu destul de mult curaj în spațiul public. Asta nu se datorează în principal filosofilor, ci unui tip special de așteptare din partea publicului. Omul postmodern se reîntoarce cu fața spre filosofie datorită creșterii forței structurilor societății bazate pe comunicare. Dezvoltarea tehnologiilor comunicării și importanța construcției realității în comunicare fac ca filosofia să fie într-un moment în care trebuie să își depășească timiditatea manifestată în ultimele decenii și să se afirme ca un actor semnificativ în spațiul public. Filosofii nu trebuie să facă altceva decît să valorifice acest moment pe care îl au dat ca pe un privilegiu al revenirii lor în spațiul public, ca pe un dar pe care îl face filosofiei societatea bazată pe comunicare. Cei care nu percep prezența acestei noi societăți o resimt, deocamdată, ca pe un fenomen al tranziției dinspre societatea bazată pe cunoaștere înspre noua realitate a unei societăți construită pe baza dezvoltării științei și tehnologiei, îndeosebi a tehnologiilor comunicării.

O publicație demnă de tot interesul ce aduce în discuție locul și rolul filosofiei în universitatea actuală și în lumea contemporană este cartea coordonată de Claudiu Mesaroș: Filosofia în universitatea contemporană.[1] Volumul mi-a trezit interesul deoarece în urmă cu 10 de ani am avut un interes special pentru cercetarea acestei teme. Unele dintre aceste cercetări au fost valorificate în publicațiile mele și ale colectivului cu care am lucrat în acea perioadă.[2] Cartea de față se remarcă atît prin întrebările provocatoare, cît și prin răspunsurile bine ticluite. Exercițiul reflexiv la care sînt obișnuiți filosofii să recurgă îi conduce pe fiecare dintre aceștia să pună întrebări care au răspunsuri multiple, după cum se pot constitui într-un punct de plecare al altor întrebări care se nasc în mintea cititorului.

În Cuvânt-înainte, gîndindu-se la destinul umanioarelor în mediul universitar, Claudiu Mesaroș se întreabă dacă nu cumva Universitatea a părăsit idealul de a-i educa pe studenți în așa fel încît „să poată gândi critic și autonom asupra angajamentului lor personal față de bine, onestitate, adevăr și frumos”[3] și a ajuns să se transforme într-o structură antreprenorială ce conduce întregul demers spre ceva asemănător celui specific școlilor de meserii de altă dată. Totodată, el se întreabă dacă nu cumva umanioarele au fost sacrificate în vederea unui cîștig „imens al studiului științelor exacte, ingineriei și industriei informatice”. Pot fi de acord că interesul tinerilor este din ce în ce mai evident orientat spre aceste domenii, chiar printre cei ce aleg să urmeze programe din domenii ale științelor sociale și ale științelor umaniste. Dar marginalizarea pe care o resimțim ca o acțiune violentă din partea acestora, ar trebui să ne determine să conștientizăm necesitatea de a cultiva, alături de modalitățile clasice de filosofare, formele noi de creație și practică filosofică aduse de transformările aduse de postmodernitate în viața omului  actual. Renașterea interesului pentru filosofie vine azi din chiar situarea filosofiei în dialog cu dezvoltarea științifică și tehnologică, din dezvoltarea industriilor comunicării, din nevoia de reînnoire a principiilor etice și a regîndirii practicilor sociale. Alături de preocupările clasice, filosofia universitară ar trebui să includă și interesul pentru filosofiile practice și pentru eticile aplicate. Este punctul cel mai important al relansării filosofiei în societatea construită pe comunicare.

Una dintre modalități este aceea de ne conecta la practicile filosofice experimentate în alte spații culturale. Pași importanți au fost făcuți deja în acest sens și în România. După cum reiese din analizele propuse de filosoful, logicianul și sociologul Ioan Biriș, de la Universitatea de Vest din Timișoara, în textul Filosofi români la congresele mondiale de filosofie,[4] există o conectare foarte bună a filosofilor din spațiul cultural românesc cu dezbaterile filosofice ce au loc în plan global. Prin urmare, trebuie să ne așteptăm ca noile curente din filosofia aplicată, din filosofia experimentală și practicile filosofice occidentale să devină de interes major și în spațiul preocupărilor filosofice de la noi. Este importantă în acest sens nu doar re-orientarea stilului de a face filosofiei, ci și efortul indicat, de o gînditoare angajată cum este Adriana Neacșu, în procesul de promovare a filosofiei: „să evidențiem valențele practice ale Filosofiei, încât ea să devină atractivă pentru candidați de diverse orientări profesionale”.[5] În acest sens, de o mare actualitate sînt orientările filosofice conturate în acest volum de doi dintre cei mai semnificativi filosofi, Virgil Ciomoș și Veress Karoly, de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, care propun ca variante de lucru consilierea filosofică și practicile hermeneutice cu rol semnificativ în modelarea existențială.[6]

Unul dintre textele excelente din acest volum este cel al filosofului Constantin Stoenescu, profesor la Facultatea de filosofie a Universități din București. El este unul dintre autorii cu preocupări constante în analiza temelor legate de locul filosofiei în societatea actuală.[7] El adresează una dintre cele mai provocatoare întrebări în textul său privind viitorul filosofiei în universități: putem vorbi de sfîrșitul filosofiei, așa cum ne-am obișnuit să vorbim despre un număr nesfîrșit de sfîrșituri: de la sfîrșitul omului, la sfîrșitul poeziei la sfîrșitul artelor sau sfîrșitul istoriei? Avînd în vedere orientarea antreprenorială a universităților actuale, Constantin Stoenescu este înclinat să fie mai degrabă pesimist în legătură cu dezvoltarea filosofiei în mediul universitar. În societatea bazată pe cunoaștere, filosofia ocupă azi un loc marginal, fiind parcă neputincioasă în a oferi resurse relevante pentru dezvoltarea socială și din perspectiva aplicării cunoașterii.

Putem însă desprinde și cîteva motive de optimism din textul filosofului. Dintre acestea aș aminti, mai întîi, importanța rolului pe care îl poate juca demersul teoretic al filosofiei în particular și demersul teoretic în general în asigurarea unei structuri fundamentale a dezvoltării cunoașterii, creativității și a modelării acțiunii. Deși dezvoltarea aplicațiilor și formarea deprinderilor practice este esențială în educarea celor ce trebuie să se încadreze pe o piață a muncii, nu putem face abstracție de faptul că schimbările foarte rapide ce au loc azi la nivelul practicilor de tot felul reclamă existența unui teren nemișcător, care să asigure fundalul de stabilitate al tuturor schimbărilor ce au loc, iar în acest sens pregătirea teoretică, dezvoltarea gîndirii critice și încurajarea atitudinilor reflexive sînt decisive în asigurarea unui mediu competitiv în care absolvenții de studii universitare să își pună în valoare talentul, aptitudinile și competențele. În al doilea rînd, aș dori să atrag atenția că acum ne aflăm într-o fază nouă, ce se diferențiază tot mai mult de societatea bazată pe cunoaștere în cadrele căreia Constantin Stoenescu analizează fenomenul de marginalizare a filosofiei. Ne aflăm azi într-o fază de tranziție de la societatea bazată pe cunoaștere la societatea bazată pe comunicare. Tranziția se va încheia curînd, în momentul în care cunoașterea, dezvoltarea tehnologică și reflecția filosofică se vor regăsi într-un proces de căutare a armonizării reciproce.

Societatea construită pe comunicare își face simțită prezența tot mai mult și în spațiul cultural românesc. Nu ne putem sustrage tendințelor globale de integrare într-un flux al comunicării extinse. Este de așteptat ca în acest context disciplinele umaniste să își găsească noi rațiuni de a exista și noi modalități de a se implica în creația semnificativă a secolului XXI. Este în logica dezvoltării științelor umaniste să fie conectate la realitățile înconjurătoare și chiar să le modeleze, în anumită măsură. Sugestive sînt în acest sens afirmațiile din acest volum ale unui autor cu o viziune interdisciplinară cum este  Horia Liviu Popa: „Dintotdeauna Filosofia și Istoria au un subiect comun, „progresul, ca varianta umană preferată, conștientă a schimbării și, în același timp, ca provocare pentru ele însele în cadrul evoluției culturii și civilizației umane””.[8] Îndeosebi reflecției filosofice îi revine misiunea esențială de a răspunde provocărilor pe care i le-a adresat, și continuă să i le adreseze în mod vertiginos, societatea bazată pe comunicare.

 

[1] Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017). Volumul cuprinde texte semnate de Claudiu Mesaroș, Mircea Dumitru, Basarab Nicolescu, Constantin Stoenescu, Laurențiu Staicu, Horia Liviu Popa, Ștefan Bratosin, Karoly Veress, Constantin Hlihor, Gabriel Leahu, Arleen Ionescu, Ovidiu Gherasim-Proca, Daniela Maci, Ioan Biriș, Adriana Neacșu, Cristina Ionescu, Simona Vucu, Mihaela Gligor, Mihai Maci, Anca Vasiliu, Virgil Ciomoș.

[2] Dintre acestea, aș aminti: Sandu Frunză, „A Stereotype: The lack of the Social Utility of Philosophy”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8 issue 24 (2009): 311-328; Sandu Frunză, Mihaela Frunză, Claudiu Herteliu, „Filosofie, ideologie, religie. O încercare de a înţelege ce se întîmplă cu filosofia în sistemul de educaţie din România”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8 issue 22 (2009): 129-149; Mihaela Frunză, Sandu Frunză, „Aspects Concerning the Crisis of Philosophy in the University System from Romania”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8 issue 24 (2009): 329-349; Sandu Frunză, Mihaela Frunză, „Philosophy and the Labor Market in Romania”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 9 issue 25 (2010): 28-58; Sandu Frunză, Mihaela Frunză (ed.), Criza instituțională̆ a filosofiei, (Cluj-Napoca: Editura Limes, 2010).

[3] Claudiu Mesaroș, „Cuvânt-înainte”, în Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017), 9.

[4] Ioan Biriș, „Filosofi români la congresele mondiale de filosofie”, în Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017), 189-199.

[5] Adriana Neacșu, „Experiența Universității din Craiova în promovarea pe plan educațional și social a domeniului Filosofie”, în Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017), 203.

[6] Virgil Ciomoș, „Filosofia în vremuri de criză”, în Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017), 312-319; Karoly Veress, „Despre posibila funcție terapeutică a hermeneuticii filosofice”, în Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017), 102-110.

[7] Constantin Stoenescu, „Filosofia ca avantaj competitiv în societatea cunoașterii”, în Sandu Frunză, Mihaela Frunză (ed.), Criza instituțională̆ a filosofiei, (Cluj-Napoca: Editura Limes, 2010).

[8] Horia Liviu Popa, „Filosofia și istoria în universitățile din secolul 21: provocări și orientări sistemice”, în Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017), 62.