Sandu Frunză despre rezolvarea tuturor problemelor dificile prin apelul la comunicare și filosofie

Standard

marinoff - platon

Una dintre atitudinile maladive pe care o găsim larg răspîndită la omul postmodern este tendința sa de a asocia cu o stare învecinată bolii orice disconfort pe care nu și-l poate explica sau pe care nu îl poate controla. Cunoaștem o înclinație fără precedent înspre accesarea serviciilor medicale sau a celor asociate îngrijirii de tip medical. Sistemul de îngrijire se dezvoltă în felul acesta cu o amploare demnă de o societate a abundenței gata să ofere oricînd noi patologii și noi forme de intervenție în rezolvarea efectelor negative ce le însoțesc. Pe lîngă bolile trupului și cele ce țin de chimia creierului, se înmulțesc tot mai mult bolile pe care le putem asocia, în mod generic, sufletului. Dintre acestea se remarcă în primul rînd cele ce vizează spiritul, iar aici diversele forme de consiliere spirituală ne oferă soluții diverse ce vin dinspre consilierea realizată de către un guru motivațional pînă la cea mai învăluită în taină dintre tipurile de consiliere pe care le avem la dispoziție, consilierea obținută în relația de durată cu un duhovnic personal. În al doilea rînd, se dovedesc tot mai prezente bolile, afecțiunile, sindroamele asociate psihicului, ceea ce face aproape indispensabile formele consilierii adresate psihicului, cu toată complexitatea pe care o presupun, iar aici consilierea psihiatrică și mai ales cea psihologică au ajuns la performanța de a generaliza intervenția, uneori extrem de invazivă, a consilierului sau a personalului medical în zonele cele mai intime ale vieții umane. În al treilea rînd, iar aceasta nu înseamnă în ultimul rînd, avem o serie de neliniști și tulburări pe care le asociem cu dimensiunea noetică a ființei umane, iar în acest caz se dovedește în tot mai mare expansiune, și în tot mai mare măsură funcțională, consilierea de tip filosofic. Cititorul român are o cale privilegiată de acces la înțelegerea relevanței teoriei și practicii consilierii filosofice datorită efortului cultural și științific făcut de Editura Trei pentru editarea în limba română a lucrărilor filosofului Lou Marinoff.[1]

Cu lucrarea Înghite Platon nu Prozac!, filosoful ne introduce, pe de o parte, în lumea dezbaterilor privind efortul său de a impune consilierea filosofică drept un domeniu distinct al consilierii în spațiul cultural american, iar pe de altă parte ne oferă o incursiune fascinantă în lumea consilierii filosofice ca o modalitate de comunicare și dialog ce îi implică pe indivizii sănătoși cu toate probleme pe care le aduce în existența lor complexitatea vieții ca atare. Astfel, pe de o parte, el poartă o polemică intensă cu toate tendințele de supra-medicalizare a comportamentului uman prin etichetare psihiatrică și psihologică și cu monopolul pe care psihologia îl are asupra consilierii non-medicale. Pe de altă parte, filosoful ne propune o metodă în cinci pași prin care putem ajunge la o îmbunătățire a vieții noastre recurgînd la darurile pe care viața efectivă le oferă prin recursul natural la comunicare și filosofie.

Una dintre căile consilierii filosofice, pe care o găsim în scrierile lui Lou Marinoff, este cea sintetizată în acronimul PEACE. Este relevant modul în care este construit numele acestei metode deoarece este de natură să releve importanța pe care o poate avea asumarea filosofică a propriei existențe. Faptul că ai ajuns la conturarea unei filosofii de viață aduce cu sine o pace interioară ce nu înlătură problemele, dar îți oferă fundalul pentru rezolvarea tuturor problemelor dificile. Mai mult decît atît, nu se poate ajunge la pacea socială și armonia între ființele umane fără năzuința apelului la o filosofie a dialogului în toate situațiile comunicării interumane. Filosofia devine, astfel, pentru indivizi o formă de terapie existențială distinctă în raport cu practicile psihiatrice sau cele psihologice și conexată cu practicile filosofice pe care le găsim în sistemele de gîndire puse la dispoziție de istoria filosofiei universale. Pentru susținerea acestui demers, „spre deosebire de terapie,
 în sensul clasic, larg acceptat al termenului, consilierea filosofică însumează diverse forme non-medicale de terapie a dialogului puse în serviciul oamenilor confruntați cu probleme non-patologice”.[2] Consilierea filosofică este propusă de Lou Marinof ca o terapie adresată sferei noetice, care are puterea de a unifica dimensiunea fizică, dimensiunea socială, dimensiunea personală și dimensiunea spirituală specifice condiției umane a omului postmodern. Tocmai de aceea ea este benefică în plan personal, dar este eficientă și în relațiile de grup, în dezamorsarea situațiilor conflictuale și în reconstrucția în comunicare a relațiilor comunitare și instituționale. În felul acesta, filosofia se instalează ca dialog și devine eficientă în viața indivizilor, grupurilor și organizațiilor prin forța deosebită pe care o are situarea în orizontul comunicării. La baza dialogului poate sta gîndirea unui filosof, a unei școli filosofice sau o serie de crîmpeie de filosofie pe care consilierul le poate invoca în concordanță cu problema și situația pe care trebuie să le rezolve. Însă, finalitatea demersului consilierii filosofice este cel mai bine vizibilă în faptul că fiecare persoană în parte are posibilitatea de a dezvolta propria sa filosofie de viață, în baza căreia să se pună mai bine în valoare pe sine în comunicarea continuă cu ceilalți.

Această carte nu poate lipsi din biblioteca nici unei persoane care se iubește pe sine atît de mult încît dorește ca din această abundență a iubirii să îi hrănească cu darurile iubirii și pe cei din jur. Iubirea, de fapt, există doar în măsura în care este comunicată și devine lucrativă în relația cu ceilalți. O iubire intensă își dovedește valoarea doar prin faptul că e împărtășită în cadrul unor acțiuni care îi au în vedere în mod efectiv pe ceilalți.

Înghite Platon nu Prozac! Aplicarea înţelepciunii eterne la problemele de zi cu zi trebuie să fie prezentă pe masa filosofilor, a trainerilor și a practicienilor de dezvoltare personală deoarece, fie că e vorba de o situație terapeutică sau de una de nevoie de creștere personală, e preferabil ca înainte de a recurge la alte forme de îmbunătățire a vieții noastre să ne îmbunătățim recurgînd la calitatea noastră de ființe gînditoare – reflexive și orientate spre comunicare prin chiar natura lor.

Cartea lui Marinoff este un instrument ce ar trebui utilizat pe scară largă de către psihologi și psihiatrii, de către cei ce practică diverse forme de consiliere și de îngrijire. Este o carte ce ne ajută să vedem limitele abordării disciplinare și nevoia de extindere continuă spre sfere interdisciplinare pentru a avea o înțelegere cît mai adecvată a condiției umane și a complexității fără precedent a vieții omului postmodern. Dar, în primul rînd este o carte ce trebuie parcursă de toți cei care au o sensibilitate filosofică ce poate fi creativă în viața lor, respectiv de cei ce nu știu că o au, dar pot să și-o pună în valoare prin apelul la un consilier existențial.

 

[1] Lou Marinoff, Înghite Platon nu Prozac! Aplicarea înţelepciunii eterne la problemele de zi cu zi, Traducere, note și studiu introductiv de Florin Lobonț, (București: Editura Trei, 2010); Lou Marinoff, Puterea lui Tao. Cum să-ți găsești liniștea în vremuri tulburi, Traducere și note de Florin Tudose, (București: Editura Trei, 2015); Lou Marinoff, Întrebări fundamentale. Filosofia îți poate schimba viața, traducere de Oana Zamfirache, (București: Editura Trei, 2013). Pentru cea din urmă lucrare, cititorii blogului meu pot să consulte prezentarea mea: Sandu Frunză despre filosofie ca terapie spirituală, august 6, 2016, https://frunzasandu.wordpress.com/2016/08/06/sandu-frunza-despre-filosofie-ca-terapie-spirituala/

[2] Lou Marinoff, Înghite Platon nu Prozac!, 17.

Reclame

Sandu Frunză despre consacrarea consilierii filosofice ca un tip special de practică filosofică

Standard

hategan-428x600Cu toții simțim nevoia să ne manifestăm creativitatea prin stabilirea unor începuturi. Dorința de inedit face parte din natura noastră, în aceeași măsură în care naturii noastre îi este confortabil să se situeze în comoditatea dată de obișnuințe, de respectarea tabieturilor personale sau a tabuurilor și ritualizărilor comunitare. Cultura occidentală ne-a obișnuit, suplimentar, cu ideea că trebuie să fim întemeietori, deoarece cei ce întemeiază au senzația că sînt cu un pas mai aproape de nemurire față de cei ce stau în rîndul doi sau trei al unei existențe pasive.  În planul creativității, această proiecție nu se stabilește ca element de continuitate (deși elementul continuității este important deoarece face creația imediat recognoscibilă și accesibilă publicului larg), ci pe cel de aparentă ruptură, sau de mutare pe un nou plan,  cred că ar fi mai bine spus. Realitatea cunoscută este astfel ridicată pe un nou plan de existență, marcînd o suită de începuturi pe care le putem așeza sub semnul stabilirii unor noi repere în creația personală și cea comunitară.

Numele lui Vasile Hațegan nu îmi era cunoscut pînă de curînd, la apariția cărții sale Consilierea filosofică. De la practică la profesie.[1] Este vorba de primul îndrumar general în consilierea filosofică oferit de un autor român. Oricît de conectată ar fi creația românească cu cea europeană și cea globală, nu putem face abstracție de importanța unei asemenea întreprinderi pentru contextul cultural și pentru cultura filosofică din România. Vasile Hațegan va rămîne mereu primul autor al unei lucrări sistematice, de anvergură, în consilierea filosofică de la noi. El stabilește o bornă la care ne vom raporta mereu ca la ceva vizibil, ca la un început foarte semnificativ în reflecțiile de filosofie aplicată, chiar dacă, anterior cărții sale, au mai existat în spațiul nostru cultural reflecții valoroase asupra practicii filosofice, consilierii etice, consilierii existențiale etc., în toate centrele universitare semnificative din România.

Apariția acestei cărți este favorizată de un interes crescînd al filosofilor din mediile academice din România pentru etica aplicată, filosofia practică și noile deschideri pe care filosofia le poate oferi prin consultanță și consiliere  filosofică destinate unor categorii de public de la filosofia pentru copii, la filosofia dezvoltării personale, a consilierii filosofice personale, la etica managerială și de responsabilitate socială etc. Privitor la cartea Consilierea filosofică. De la practică la profesie, cred că trebuie să subliniem importanța pe care o au preocupările de dezvoltare a consilierii filosofice la Universitatea din Timișoara unde Florin Lobonț a inițiat un program masteral menit să formeze filosofii practicieni.

O influență importantă asupra familiarizării publicului de la noi cu ceea ce se întîmplă în practicile filosofice în cultura occidentală au avut-o mai ales traducerile din Lou Marinoff[2], una dintre acestea, Lou Marinoff, Ghidul filosofului practician. Teorii, metode, aplicații [3], fiind semnată chiar de către Florin Lobonț împreună cu Vasile Hațegan.

Cred că multe decizii legate de structura cărții Consilierea filosofică. De la practică la profesie au fost luate de Vasile Hațegan sub influența cărții lui Lou Marinoff. El se dovedește un discipol al acestuia, deși perspectiva de abordare pe care o propune este una diferită, cea care presupune angajarea practicilor de mediere în relevarea conținutului, specificului, demersului și tipurilor de relații pe care le desfășoară consilierea filosofică în raport cu alte practici de consiliere sau alte forme de gîndire ce utilizează instrumente specifice filosofiei. Spiritul său de mediator îl face să fie mai sistematic, mai calculat și mai puțin polemic în comparație cu demersul lui Marinoff, ceea ce mi se pare foarte potrivit cu practicile discursive din cultura filosofică românească actuală.

Consilierea filosofică. De la practică la profesie are în primul rînd meritul de a realiza o foarte bună introducere în practica și consilierea filosofică, lămurindu-ne asupra demersului specific și asupra relației consilierii filosofice cu filosofia academică. O parte importantă este destinată prezentării teoretice a principalelor modele de consiliere filosofică aplicate de filosofi practicieni din Germania, America de Nord, Europa, Israel și sînt relevate și cîteva aspecte ce creează premisele consilierii filosofice în România. Ne sînt prezentate metode, instrumente, definiții dar și principalele forme pe care le-a luat pînă acum consilierea filosofică.

Vasile Hațegan dorește să fie nu numai un teoretician al consilierii filosofice, ci și un militant pentru profesionalizarea practicilor de consiliere. El aduce în dezbatere pozițiile divergente ce se nasc cu privire la statutul profesiei de filosof practician. Se conturează, astfel, pe de o parte poziția care ne spune că profesia de consilier filosofic nu ar trebui să fie deloc reglementată, iar pe de altă parte,  poziția care optează pentru o reglementare cît mai sistematică a practicilor de consiliere filosofică. Avînd în vedere că România nu are un cadru general al practicării consilierii filosofice ca profesie, Vasile Hațegan se ocupă în cartea sa și de problemele privind profesionalizarea practicilor filosofice, de aspectele juridice necesare reglementării consilierii filosofice ca profesie liberală în România, este preocupat de recunoașterea instituțională a profesiei de consilier filosofic, de stabilirea unor norme de bună practică, argumentînd inclusiv asupra necesității înființării unui organism de reprezentare a noii profesii. În întreaga dezbatere, autorul se menține constant pe poziția unui mediator între pozițiile divergente, chiar dacă relevă constant importanța reglementării în instituirea unei noi profesii.

Lucrarea lui Vasile Hațegan este un nou început în cercetarea filosofică din România. În acest context, ea se plasează ca una dintre cele mai noi forme de creativitate filosofică, cea care, pe de o parte, readuce filosofia pe terenul vieții cotidiene și o redă individului postmodern, iar pe de altă parte, oferă deschideri pentru reconstrucția vieții organizaționale și pentru noi practici etice, sociale și politice.

 

[1] Vasile Hațegan, Consilierea filosofică. De la practică la profesie, (București: Ars Docendi, 2018).

[2] Lou Marinoff, Înghite Platon nu Prozac, Traducere, note și studiu introductiv de Florin Lobonț, (București: Editura Trei, 2010); Lou Marinoff, Întrebări fundamentale. Filosofia îți poate schimba viața, traducere de Oana Zamfirache, (București: Editura Trei, 2013); Lou Marinoff, Puterea lui Tao. Cum să-ți găsești liniștea în vremuri tulburi, Traducere și note de Florin Tudose, (București: Editura Trei, 2015).

[3] Lou Marinoff, Ghidul filosofului practician. Teorii, metode, aplicații, Traducere de Florin Lobonț și Vasile Hațegan, (Timișoara: Editura ESP System, 2016).

Sandu Frunză despre o iubire pe care românii încă nu au trăit-o cu intensitatea binemeritată

Standard

Untitled-1Dacă s-ar întîmpla ca Dumnezeu să lase peste noi într-o zi întunericul, ar fi suficient să deschidem cărțile lui Lucian Blaga și ar izvorî din ele atîta lumină cît să poată să lumineze întreaga lume. Poetul luminii a cuprins în creația sa atît de multă viață încît vieții înseși i-ar fi de ajuns să se regenereze în momentele în care o criză ontologică ar apărea pe neașteptate.  Gîndirea lui Blaga este o inițiere în lumea ființei la care poate participa oricine dorește să se asume pe sine ca ființă umană în orizontul misterului propriei sale deveniri.

Ca filosof transilvănean, Lucian Blaga a oferit una dintre cele mai profunde înțelegeri a naturii umane, a pus cele mai frumoase trăsături pe chipul românesc al ființei și a oferit una dintre cele mai expresive explicații privind identitatea locuitorilor spațiului nostru cultural, cu specificul credințelor, trăirilor, a modului de a gîndi și a felului în care ne apropiem formele transcendenței, indiferent cît ar părea de îndepărtate și de inaccesibile.

Creația lui Lucian Blaga este plină de o magie a iubirii menită să ne hrănească cu misterul ei. Deși au utilizat cu rezultate foarte bune această modalitate de îmbunătățire a existenței lor, românii nu au beneficiat atît de mult cît ar fi putut să se transfigureze hrănindu-se cu energia acestei iubiri.  Opera lui Blaga rămîne mereu o poartă deschisă spre noi înșine, o poartă prin care fiecare dintre noi poate intra în propria sa lume, acolo unde cele mai specifice elemente ale naturii umane se dezvăluie în universalitatea ei.

Într-un proiect editorial dedicat Centenarului Marii Uniri, Editura Școala Ardeleană include una dintre cele mai semnificative lucrări în care se pune în valoare contribuția lui Blaga la revelarea spiritului. Este vorba despre cartea Lucian Blaga. Perspective Transilvane semnată de Mircea Popa.[1]

Criticul și istoricul literar, jurnalistul și savantul Mircea Popa își caracterizează volumul astfel: „E doar mica și modesta mea lacrimă de recunoștință pentru ceea ce a dat Poetul și Filosoful literaturii noastre, nemurind acest petec de pământ din Ardealul strămoșilor săi prin creația sa fără de moarte, considerată drept darul cel mai de preț pe care Ardealul unit cu Țara la 1918 l-a oferit spiritualității noastre și patrimoniului umanității”.[2] Aș comenta la acest pasaj doar că există o inadecvare a folosirii cuvintelor „mic” și „modest” în legătură cu tot ceea ce face în munca sa dedicată culturii române timp de cîteva decenii de profesorul Mircea Popa. Așa cum mi se pare că nu trebuie calificată în nici un fel ca fiind modestă iubirea lui Mircea Popa pentru cultura transilvăneană și mai ales pentru opera lui Lucian Blaga. Ceea ce a adus Mircea Popa în spațiul dezbaterilor culturale poartă amprenta lucrului frumos întocmit, de meșteșugar transilvan care are o bună știință de carte și care își îndeplinește în mod exemplar datoria față de beneficiarii săi.

Mircea Popa ne propune în acest volum reflecțiile sale prilejuite de evocarea lui Lucian Blaga cu ocazia întîlnirilor anuale de la Lancrăm. Textele sînt grupate în trei părți: „Bibliografice”[3], „Exegetice”[4] și „Prieteni, Exegeți, memorialiști, contestatari”[5]. Astfel, putem citi texte cu un fior liric de mare adîncime, cum ar fi „Lancrămul – satul cu sunet de lacrimă”. În același timp, criticul și istoricul literar ne supune atenției o serie de texte autobiografice, documente de arhivă, analize și relatări care ni-l pun într-o lumină mai puțin cunoscută pe Lucian Blaga și chiar pe o parte a celor ce au marcat dezvoltarea sa, cum ar fi: „Isidor Blaga – tatăl poetului”, „Tit Liviu Blaga – fratele poetului” sau „Unchiul poetului – profesorul Iosif Blaga de la Brașov”. Admirabil este demersul exegetic desfășurat de Mircea Popa în texte precum „Metafizică și iubire creștină la Lucian Blaga” sau „Eseul filosofic la Lucian Blaga”, texte în care profunzimea cunoașterii subiectului și capacitatea de a le face accesibile unui public larg devin principalele elemente persuasive. Din partea a treia, cititorul o să îndrăgească cu siguranță texte precum „Ion Agârbiceanu –„Sfînt părinte al literaturii române”” sau „Zevedei Barbu – un asistent „cu probleme””. Așa cum cred că se va lăsa fascinat de „În amintirile Monicăi Lazar”, care au o forță de sugestie deosebită cu privire la universul interior și la proiecțiile sentimentale ale lui Lucian Blaga asupra ființelor ce populau lumea sa.

Unul dintre cele mai reprezentative texte pentru dimensiunea culturală a acestui volum este „Mitografia ființei”.[6] Mircea Popa ne convinge de faptul că „De-a lungul istoriei noastre literare, doar trei scriitori s-au bucurat în viață, dar mai ales după moarte, de o admirație generală, ferventă și fanatică, de adevărata mitografie literară. E vorba de Eminescu, Blaga și Nichita Stănescu. Fiecare a rodit în jurul lui o legendă, devenită cu timpul un loc comun al istoriei literare”.[7] Dacă ne gîndim la Lucian Blaga, dincolo de această mitologie în care fiecare din cei ce intrau în lumea lui Blaga căpătau, la rîndul lor, o dimensiune mitologică, rămîne să constatăm că sîntem încă în plin proces de revelare a misterului, luminii, tăcerilor și a reflecțiilor filosofice și spirituale cuprinse în năzuința sa de a da o dimensiune europeană a creației românești.

Cartea lui Mircea Popa, Lucian Blaga. Perspective Transilvane, este o dovadă în plus că scrierile lui Blaga ne invită mereu la trăirea unei iubiri pe care nu am explorat-o încă îndeajuns. Gîndirea luminoasă a lui Lucian Blaga poate funcționa ca o terapie existențială prin care spațiul românesc se poate curăți, ilumina și desăvîrși într-o experiență în care energiile divine sînt puse împreună într-un efort de creație comun.

 

 

[1] Mircea Popa, Lucian Blaga. Perspective Transilvane, (Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană, 2018).

[2] Mircea Popa, Lucian Blaga. Perspective Transilvane, 7.

[3] Mircea Popa, Lucian Blaga. Perspective Transilvane, 9-126

[4] Mircea Popa, Lucian Blaga. Perspective Transilvane, 127-212

[5] Mircea Popa, Lucian Blaga. Perspective Transilvane, 213-348.

[6] Mircea Popa, Lucian Blaga. Perspective Transilvane, 193-200.

[7] Mircea Popa, Lucian Blaga. Perspective Transilvane, 193.

Sandu Frunză despre un demers privind etica publicării lucrărilor științifice

Standard

Dinu, Savoiu, Dabija

Etica cercetării pare să fie una dintre cele mai prezente încercări de modelare a spațiului public românesc. Nici o altă sferă a comportamentului moral nu pare să fi trezit atît de mult interes, să fi provocat atîta rumoare și să fi stîrnit atîtea pasiuni cum s-a întîmplat în cazul discuțiilor publice pe teme de încălcare a eticii cercetării. Faptul că o serie de personaje publice, cu o vizibilitate foarte mare, au fost asociate cu ideea de încălcare a normelor de etică a cercetării și publicării a dus la o vizibilitate mereu crescută a acestei problematici în rîndul publicului larg. Interesul acestuia, foarte scăzut pînă atunci, a devenit din ce în ce mai mare datorită mediatizării unor încălcări ale eticii cercetării și publicării de către personaje cu o prezență foarte pronunțată în comunicarea mediatică și în funcțiile publice. Strîns legate de ceea ce putea să fie interesant pentru publicul consumator de mesaje mediatice, dezbaterile au vizat, în timp, o paletă foarte largă de probleme – printre care am putea aminti încălcări ale eticii ce merg de la dobîndirea abuzivă a calității de autor al unei publicații, la utilizarea ne-etică a unor fonduri de cercetare, pînă la discuții extinse despre plagiat și fenomenul dezvoltării unei producții de publicații științifice în închisorile românești.

Dincolo de aspectele savuroase ale unor asemenea scandaluri publice, putem remarca în ultimii ani o preocupare sporită, în rîndul diferitelor categorii de profesioniști implicați în activități de cercetare, de a fixa standarde definitorii pentru trasarea cadrelor etice și juridice de desfășurare a activităților de redactare a textelor, de evaluare și de publicare a rezultatelor cercetării. Una dintre cele mai valoroase lucrări de etică a cercetării ne este propusă, într-o a doua ediție, de Vasile Dinu, Gheorghe Săvoiu și Dan-Cristian Dabija în lucrarea A concepe, a redacta și a publica un articol științific. O abordare în contextul cercetării economice. [1]

Deși își propune o aprofundare a ceea ce putem găsi ca practică a cercetării și a ceea ce este dezirabil să se întîmple în domeniul științelor economice, lucrarea are foarte multe elemente valoroase pentru etica cercetării în general. Ea poate fi folosită ca o resursă de informare și învățare pentru tineri cercetători și specialiști din diverse ramuri ale științei. Sperăm că această abordare complexă a eticii cercetării în domeniul economic – făcută de Vasile Dinu, Gheorghe Săvoiu și Dan-Cristian Dabija – să servească drept model pentru alți profesioniști ce activează în cercetarea științifică. Eticienii cu preocupări de aplicare a principiilor generale ale eticii cercetării în domenii particulare de cercetare și expertiză ar putea folosi acest tip de demers pentru circumscrieri și clarificări pentru fiecare dintre marile domenii în care sînt clasificate ramurile cercetării științifice.

Pînă la elaborarea unor publicații specifice pe domenii, volumul de față ni se propune ca un excelent instrument (în primul rînd pentru cercetătorii din domeniul științelor economice, dar și pentru cei din alte domenii) pentru doctoranzi, masteranzi, tineri cercetători, dar și pentru cadrele universitare interesate de deontologia cercetării. Ne sînt expuse aici îndeosebi instrumentele etice pe care le putem utiliza în elaborarea articolelor științifice. Fiind atît cadre didactice și cercetători, cît și redactori ai unei reviste cu o foarte bună vizibilitate internațională, autorii pun în valoare experiența lor în lucrul cu textele și cu autorii. Cartea este valoroasă nu numai din punct de vedere al reflecțiilor de etică aplicată, ci și pentru că ne orientează pașii de la activitățile ce vizează conceperea unui articol, la regulile de redactare și la problemele multiple pe care le ridică activitatea de publicare a rezultatelor cercetării. Este vorba despre un ghid practic ce ne oferă o perspectivă sistematică asupra proceselor premergătoare și a demersurilor specifice activității de publicare a articolelor științifice.

Faptul că, urmînd intențiile autorilor, încerc să extind importanța cărții pentru diferite categorii de public, nu înseamnă că vreau să o prezint ca pe o carte de popularizare. Este vorba de un demers deosebit de complex, un travaliu făcut de specialiști și destinat actualilor și viitorilor profesioniști. Cartea abundă în tabele, grafice, clasificări sau soluții practice, fiecare dintre acestea cerînd o discuție mai largă decît cea pe care ne-am propus-o în acest text. În capitole precum: Cercetarea economică și comunicarea rezultatelor acesteia, în contextul general al cercetării științifice, Structura și optimizarea citării unui articol științific, Redactarea unui articol științific, Plagiatul, legislația antiplagiat și etica cercetării, Evaluarea performanței științifice în mediul universitar economic, Baze internaționale  de date în domeniul științelor economice, Criterii relevante în alegerea revistelor științifice din domeniul economic, Vasile Dinu, Gheorghe Săvoiu și Dan-Cristian Dabija desfășoară un demers original și unic în cultura științifică românească.

Dar, dincolo de caracterul său sistematic și științific, volumul „A concepe, a redacta și a publica un articol științific este, realmente, un ghid prietenos pentru cei care doresc să conceapă studii reprezentative și convingătoare”, după cum afirma Silviu Negruț.[2] Astfel, constatăm că autorii au reușit să se achite de una dintre sarcinile majore asumate cu acest volum: să evidențieze „aspectele esențiale ce țin de elaborarea unui articol științific, interesant prin conținut și atractiv ca formă de prezentare, deci cu șanse sporite de a fi acceptat și publicat într-o revistă de prestigiu din fluxul principal de publicații, garantîndu-se astfel valoarea originală a rezultatelor cercetării”.[3] O dată cu A concepe, a redacta și a publica un articol științific, Vasile Dinu, Gheorghe Săvoiu și Dan-Cristian Dabija ne propun o carte despre muncă susținută, rigoare, gîndire strategică, performanță, respect și comportament etic în planul cercetării și al vieții universitare.

 

[1] Vasile Dinu, Gheorghe Săvoiu, Dan-Cristian Dabija, A concepe, a redacta și a publica un articol științific. O abordare în contextul cercetării economice, Ediția a II-a, (București: Editura ASE, 2017).

[2] Silviu Negruț, Blurb de pe coperta a IV-a a cărții A concepe, a redacta și a publica un articol științific. O abordare în contextul cercetării economice.

[3] Vasile Dinu, Gheorghe Săvoiu, Dan-Cristian Dabija, A concepe, a redacta și a publica un articol științific. O abordare în contextul cercetării economice, 8.

Sandu Frunză despre invitația la inocență într-o lume care și-a pierdut candoarea

Standard

oana-boc

Poezia ne face liberi. Fără un sentiment acut al libertății, existența umană și-ar pierde dimensiunea sa poetică. Este una dintre explicațiile pentru care poezia va rămîne un factor cultural semnificativ în orice cultură construită pe idealul comunicării. Dialogul ține de o cultură a oamenilor liberi. Numai oamenii liberi pot avea relații de dialog. În plan social-politic putem spune că numai o lume în care comunicarea devine centrul organizator al întregii existențe face posibilă societatea democratică. Sistemele totalitare pervertesc natura umană, schematizează relațiile interumane, golesc de conținut iubirea, morala și conviețuirea tocmai pentru că distorsionează sau întrerup căile spre dialog. Prin intermediul dialogului instaurăm relațiile democratice, așa cum dialogul este măsura relațiilor între egali în comunicarea interpersonală. Într-un asemenea sistem, ceea ce contează este conectivitatea, relația, construită în comunicare.[1] Comunicarea este condiția de posibilitate a oricărei cunoașteri, a oricărei etici, a oricărei ființări. Din perspectiva unei poetici a comunicării, putem spune că dialogul poate căpăta una dintre cele mai expresive forme în metaforele iubirii, ale restaurării relațiilor existențiale sau ale regăsirii de sine a omului ca ființă cosmică aflată într-o strînsă conexiune cu mediul și cu celelalte ființe înconjurătoare.

Dialogul devine, astfel, un instrument de legitimare individuală și comunitară. Precum în societatea modernă cunoașterea era cea care dădea legitimitate, în societatea postmodernă comunicarea ia locul cunoașterii, așa cum (în ultimii ani) a arătat, într-o manieră aproape profetică, filosoful Aurel Codoban. Dialogul este apanajul omului democratic, el nu se poate construi decît în lumea în care subiectul care comunică îl concepe ca pe un egal pe subiectul căruia i se adresează și care îi răspunde. Iulia Grad a evidențiat foarte bine faptul că modul în care aceste elemente au fost valorizate în realitatea virtuală ne-a dovedit rolul decisiv al comunicării în devenirea umană[2] într-o epocă pe care o putem numi postmodernă, deși deja există suficienți autori care o descriu ca fiind post-umanistă.

Indiferent de etichetele pe care le-am putea afișa, deja sîntem într-un moment în care dezvoltarea tehnologică redeschide omul spre poezie și filosofie, adică spre libertate și spre asumarea ei reflexivă. De aceea o filosofie a comunicării ar trebui să stea la baza formării oricărui intelectual în societatea actuală și ar trebui să fie unul din factorii majori care să structureze discursul în educația asociată cu domeniile științelor sociale, științelor comunicării și a științelor umaniste.

Una dintre cele mai expresive forme de recuperare a comunicării ca dimensiune existențială intrinsecă naturii umane am găsit-o cultivată în volumul ”Scrisoarea Evei” semnat de Oana Boc.[3] Ni se relevă aici, prin mijlocirea expresivității poetice, o filosofie a comunicării în care trupul devine instrumentul total al comunicării. Oana Boc propune în poezia sa o mistică a corporalității în care corpurile îndrăgostite devin două structuri ale unui dialog spiritual. Sîntem obișnuiți, de la Gabriel Marcel și Martin Buber pînă la Mihai Șora și Aurel Codoban, să considerăm dialogul ca fiind o platformă ontologică pe care se poate construi întreaga existență. Cu Oana Boc dialogul capătă o dimensiune cosmică prin consistența și extensiunea pe care i-o dă iubirea. Iubirea ca formă de eliberare și ca asumare mai apoi a libertății devine un marcator existențial al comunicării.

Într-unul din poemele mele preferate se spune „Fără tine / sunt atât de singură și departe / ca sufletul / când de trupul lui se desparte”.[4] O asemenea perspectivă ne lasă imaginarul poetic să călătorească în zone diverse ale manifestării iubirii: de la iubirea ca împlinire prin dăruirea reciprocă, la iubirea ca imposibilitate de realizare în planul mundan, pînă la nivelul totalizării aspiraționale a iubirii ca unire și dialog în misterul visului lui Dumnezeu. Nici abandonul, nici sacrificiul, nici arderea de tot nu pot să stăvilească entuziasmul erotic al Oanei Boc. Ea are ca suport motivațional nostalgiile androginice, aspirațiile iluminării dialogului lăuntric, extazul regăsirii trupurilor prin transcenderea cărnii, fiecare dintre acestea regăsindu-se, în diverse formule poetice, ca principii transfiguratoare ale erosului. Autoarea se află într-o permanentă luptă și regăsire de sine în această reconstrucție mistică a erosului cînd împlinit, cînd pierdut, cînd regăsit într-o lumină nouă. Așa cum putem desprinde, de exemplu, din versurile: „În trupul tău în flăcări / am coborât cu trupul meu în flăcări, / atunci când m-ai strigat / la fel cum strigă noaptea după lună, / noaptea aceea imensă și plină / în care am răsărit prinși împreună / într-o nepământeană și rotundă lumină”.[5]

Într-o lume în care sexualitatea și-a pierdut candoarea, Oana Boc recuperează un cosmos în care „perfecțiunea se atinge prin recunoașterea și fructificarea, împreună, a scindării intime. Eva e gata oricând să muște a doua oară din mărul oprit, căci uniunea visată a celor doi e, pentru ea, una a împlinirii prin celălalt, prin adâncă recunoaștere reciprocă”[6], așa cum remarca Irina Petraș.

Folosind o structură mitică de modelare a dialogului trupurilor mînate de jocul erotic, Oana Boc restaurează inocența erosului care se hrănește din metamorfozele umane ale iubirii. Numai prin firescul său omenesc, erosul poate fi trăit în lumina divină și în transfigurarea întunericului său. „Dar vreau să te pătrund, să te cunosc / și să-nțeleg / de ce ne pierdem uneori, / de ce de tine mă dezleg, / când eu nu pot să fiu decât a ta și tu nu poți să fii decât al meu, / fiindcă nu poți iubi așa frumos / pe-altcineva, / decât pe mine, Eva ta, / ața cum ne visase-adesea Dumnezeu”[7], scrie Oana Boc într-o doxologie a iubirii în care corporalitatea mediază experiența sacrului prin autenticitatea manifestării și întrepătrunderilor ei.

Trupul, lumina și iubirea sînt trei instrumente poetice cu care Oana Boc reconstruiește inocența într-o lume care și-a pierdut candoarea.

 

[1] Buber, Martin, Eu și Tu, Traducere și prefață de Ștefan Aug. Doinaș, (București: Humanitas, 1992).

[2] Iulia Grad, Filosofia dialogului și criza comunicării în gândirea lui Martin Buber, (Cluj: Eikon, 2013).

[3] Oana Boc, Scrisoarea Evei. Poezii, Postfață de Irina Petraș, (Cluj-Napoca: Editura Limes, 2017).

[4] Oana Boc, „Fără tine”, în Oana Boc, Scrisoarea Evei. Poezii, 79.

[5] Oana Boc, „Lună plină”, în Oana Boc, Scrisoarea Evei. Poezii, 84.

[6] Irina Petraș, „Postfață: Cuvintele iubirii, cuvintele puterii”, în Oana Boc, Scrisoarea Evei. Poezii, 89-90.

[7] Oana Boc, „Scrisoarea Evei”, în Oana Boc, Scrisoarea Evei. Poezii, 8.

Sandu Frunză despre terapeutul care a îmblînzit moartea

Standard

yalom - psihoterapie existențială

Nu cunosc nici un alt autor care să fii umanizat moartea într-o manieră atît de naturală cum a făcut-o Irvin D. Yalom. Teoretician inspirat, literat fermecător și terapeut cu o forță de convingere foarte puternică, Irvin D. Yalom este un dar prețios făcut culturii române prin intermediul traducerilor publicate de cîteva dintre editurile semnificative din România. În topul preferințelor mele a rămas cartea „Psihoterapia existențială”[1], în traducerea lui Bogdan Boghițoi și avîndu-l ca redactor pe Victor Popescu, publicată de Editura Trei.[2] Este vorba despre cea mai importantă dintre lucrările științifice ce poartă semnătura lui Irvin D. Yalom.[3]

Față de alte volume ale autorului, cartea Psihoterapia existențială pare să aibă un public mai restrîns datorită nivelului mai ridicat de teoretizare și analizelor aplicate mai de profunzime. Deși este un tratat ce se adresează mai ales psihoterapeuților și clinicienilor, nu este mai puțin o carte utilă tuturor profesioniștilor preocupați de studierea comportamentului uman dintr-o perspectivă interdisciplinară. Însă, pe lîngă erudiție și analize de specialitate, Yalom ne oferă și foarte multă înțelepciune, se adresează registrului sensibilității și minții noastre creative, utilizează un limbaj foarte bine dozat, simplu și elegant în construcția ideatică, astfel încît cartea de față poate fi citită cu mult folos de orice persoană cu deschideri culturale și cu interes pentru descifrarea unor nuanțe privitoare la condiția umană și la comportamentul uman. Înțelepciunea recuperată pe fondul unei tradiții existențialiste deschide spre un public foarte rafinat, cu preocupări de consiliere existențială și cu o reală fascinație metafizică în fața modului de situare a omului în lume și în confruntarea cu datele imediate ale existenței.

Deși sînt destinate modelării unui mediu dominat de relația dintre terapeut și pacienții săi, reflexiile existențiale aduse în fața noastră de Irvin D. Yalom trec dincolo de pereții cabinetului clinicianului sau psihoterapeutului, deoarece „terapia existențială solicită atenție prin aceea că se bazează pe un fond ontologic ferm, pe cele mai profunde structuri ale existenței umane. Un alt motiv e acela că are fundamente umaniste și e singura paradigmă terapeutică aflată într-un deplin acord cu natura extrem de personală a întreprinderii terapeutice. În plus, paradigma existențială acoperă un teren vast: ea valorifică descoperirile multor filosofi, artiști și terapeuți cu privire la durerea și consecințele salvatoare ale confruntării cu grijile fundamentale.”[4]

Irvin D. Yalom înscrie terapia existențială în rîndul terapiilor dinamice. Acestea au ca premisă esențială faptul că „există forțe aflate în conflict în interiorul individului și că gîndirea, emoțiile și comportamentele, atît cele adaptative, cît și cele psihopatologice, sunt rezultatul acestor forțe aflate în conflict”.[5] Plecînd de la această premiză comună, psihoterapia existențială se desparte de celelalte terapii dinamice. În acest caz, conflictul fundamental „nu e un conflict cu tendințele instinctuale reprimate și nici unul cu adulții semnificativi internalizați, ci un conflict care decurge din confruntarea individuală cu datul existenței”.[6] Situînd în centrul terapiei existențiale grijile fundamentale ale ființei umane, Irvin D. Yalom examinează semnificațiile fiecărei griji existențiale în parte, evidențiază tipurile de conflict care iau naștere prin confruntarea cu aceste griji și stabilește strategii eficiente din punct de vedere terapeutic. Pe acest fundal, patru griji fundamentale sînt analizate de către Irvin D. Yalom ca dat al existenței umane: moartea, libertatea, izolarea și lipsa de sens.

Din tratatul psihoterapeutului american aș dori să mă opresc în acest moment numai asupra unui singur dat existențial, unul care înrîurește toate celelalte griji și nu poate fi gestionat decît în strînsă legătură cu celelalte griji existențiale: moartea. Dacă este să o privim separat, din perspectiva dinamică îmbrățișată de autor, moartea ne relevă o puternică tensiune interioară ce se construiește în jurul conștientizării caracterului inevitabil al morții, pe de o parte, și dorința arzătoare de a rămîne în planul existenței, pe de altă parte. Probabil că mulți dintre cititorii acestor rînduri sînt deja familiarizați cu afirmația lui Yalom din Privind soarele în față: „Cred cu tărie … că înfruntarea morții ne dă ocazia … să revenim la viață într-o manieră mai bogată și mai empatică”.[7] În felul acesta este circumscrisă o filosofie optimistă asupra morții, o înțelepciune luminoasă asupra vieții și o proiecție calmă asupra relaționării cu manifestarea finitudinii.

Din tratatul de psihoterapie existențială putem afla că „viața și moartea sunt interdependente; ele există simultan, nu consecutiv; moartea murmură permanent sub membrana subțire a vieții și exercită o influență vastă asupra experienței și actelor noastre”.[8] Regăsind moartea ca motiv principal al angoaselor noastre existențiale, Yalom ne propune psihoterapia existențială drept cea mai adecvată modalitate de a îmblînzi moartea. El propune terapeutului să joace rolul unui îmblînzitor, avînd în vedere că orice negare a vieții se răsfrînge negativ asupra situării în existență a ființei umane. Tocmai de aceea, acceptarea ideii morții ca un fapt de viață, ca o idee salvatoare ce se îngemănează cu ideea vieții, poate să acționeze ca „un facilitator pentru imersiunea în moduri mai autentice de viață și ne sporește plăcerea de a trăi”.[9]

În terapia existențială, tematizarea morții are un rol crucial deoarece experiența vieții în orizontul morții este o experiență cardinală pentru orice existență umană. Tocmai de aceea, una dintre concluziile la care Irvin Yalom ajunge este că „reconcilierea cu moartea contribuie la sentimentul că viața are savoare”.[10] Fie că e o sursă de angoasă, fie că e o sursă de motivare puternică, moartea joacă aici rolul unui dat existențial ce modelează comportamentul uman. Angoasa de moarte poate fi un factor determinant în dezvoltarea psihopatologiei, așa cum poate fi și un factor creator în dezvoltarea unei filosofii de viață care să facă productive angoasele noastre pe terenul creației metafizice. Această îmblînzire a morții nu este altceva decît o formă autentică a luptei cu moartea și a luptei cu viața ca atare.

 

[1] Irvin D. Yalom, Psihoterapia existențială, Traducere de Bogdan Boghițoi, Redactor Victor Popescu, (București: Editura Trei, 2010). Dacă nu aveți timpul necesar pentru a parcurge și savura întreg tratatul de psihoterapie existențială, vă propun să vă oferiți cel puțin bucuria mentală de a citi subcapitolul „Conceptul morții la copii”, paginile 95-134.

[2] Pe lîngă un excelent redactor, Victor Popescu este și un foarte bun traducător. Dintre lucrările traduse la Editura Trei putem aminti: Thomas Gordon, Părintele efficient, Traducere de Victor Popescu, (București: Editura Trei, 2014) sau Rollo May, Descoperirea fiinţei. Fundamentele analizei existenţiale, Traducere de Victor Popescu, (București: Editura Trei, 2017). Printre traducerile realizate de Bogdan Boghițoi putem menționa: Paul Watzlawick, Janet Beavin Bavelas, Don D. Jackson, Comunicarea umană. Pragmatică, paradox şi patologie, Traducere de Bogdan Boghițoi, (București: Editura Trei, 2014) sau Erich Fromm, Omul pentru sine. O cercetare asupra psihologiei morale, Traducere de Bogdan Boghițoi, Redactor Victor Popescu, (București: Editura Trei, 2017). Rollo May a fost considerat unul dintre reperele sale importante de către Irvin D. Yalom. O prezentare a cărții sale Descoperirea fiinţei poate fi urmărită pe acest blog: „Sandu Frunză despre comunicarea și descoperirea ființei”.

[3] Printre lucrările în care prevalează preocupările științifice ale autorului menționăm: Irvin D. Yalom, Molyn Leszcz, Tratat de psihoterapie de grup, Traducere de Simona Reghintovschi şi Anatol Reghintovschi, (București: Editura Trei, 2008); Irvin D. Yalom, Ginny Elkin, Cu fiecare zi mai aproape. O psihoterapie povestită de ambii participanţi, Traducere de Smaranda Nistor, (București: Editura Trei, 2009); Irvin D. Yalom, Călăul dragostei. Şi alte poveşti de psihoterapie, Traducere de Smaranda Nistor, (București: Editura Trei, 2008); Irvin D. Yalom, Selecţie din opera unui maestru al terapiei şi al povestirii, Traducere de Bogdan Boghiţoi, Mihaela Costea, Smaranda Nistor, Anatol Reghintovschi, Simona Reghintovschi, Luana Schidu, Carmen Toader, (București: Editura Trei, 2013).

[4] Irvin D. Yalom, Psihoterapia existențială, Traducere de Bogdan Boghițoi, Redactor Victor Popescu, (București: Editura Trei, 2010), 557.

[5] Irvin D. Yalom, Psihoterapia existențială, 14.

[6] Irvin D. Yalom, Psihoterapia existențială, 16.

[7] Irvin Yalom, Privind soarele în față. Cum să înfrângem teroarea morții, Traducere de Ștefania Mihalache, (București: Editura Vellant, 2011), 15.

[8] Irvin D. Yalom, Psihoterapia existențială, 43.

[9] Irvin D. Yalom, Psihoterapia existențială, 47.

[10] Irvin D. Yalom, Psihoterapia existențială, 55.

Sandu Frunză despre viață și moarte pe urmele lui Theophil Magus

Standard

teophil-magus_-_moarte-si-viata-roman-nuvele-povestiri-eikon-2017De multe ori am simțit cum cărțile îmi dau o nouă versiunea a mea. M-au ajutat, adesea, să trăiesc un destin literar sau unul aparținînd unei estetici existențiale. Așa cum nu mi-a fost deloc mică mirarea să constat că ele pot fi mai fidele decît toți cei pe care destinul poate să îi aducă, la un moment dat, în viața unui om. Însă, o modalitate specială de situare în experiență pe care o pot prilejui cărțile este cea care poate fi cuprinsă în ideea „întîlnirilor admirabile”, a întîlnirilor cu forme ale alterității care nu îți sînt proprii, dar pe care le poți trăi prin participarea la misterul adus de cuvîntul cărții sau de magia combinațiilor numărului restrîns de litere specifice unei limbi, realizate pe parcursul unui text, ce pare să aibă o deschidere nemărginită. Fiul meu mi-a atras atenția că unul dintre cele mai fermecătoare aspecte pe care le aduc cărțile în viața noastră este legat de această procedură magică prin care combinații diverse ale unor entități finite ne integrează într-un univers pe care îl putem percepe ca fiind infinit.

O astfel de întîlnire admirabilă mi-a fost oferită de recenta carte publicată de Leonard Oprea sub titlul Theophil Magus – Moarte și Viață.[1] O carte în spiritul reconfortant, dar în același timp devastator, cu care autorul ne-a obișnuit în cărțile sale. O „combinație de înțelepciune, mister și farmec literar”, cum bine sesiza Alex Ștefănescu[2], afirmație ce poate servi ca etichetă de marketizare a întregii opere a lui Leonard Oprea.

Mărturisesc că atunci cînd, pentru prima oară, un tînăr prieten a găsit de cuviință să îmi dedice cartea sa,[3] cea mai consistentă teză de doctorat despre Paul Ricoeur elaborată pînă acum, am considerat că este vorba despre un joc intelectual și de o complicitate intelectuală trăită în lumina unui magistru comun pe care îl aveam împreună cu Vasile Cătălin Bobb. Atunci cînd mi-am găsit numele în dedicația tipărită pe volumul lui Leonard Oprea, sub forma unei dedicații colective pentru cîțiva dintre prietenii săi, am simțit că numele meu participă la fenomenul unei integrări simbolice pentru care nu mă simțeam pregătit, dar care deja se realiza sub ochii mei, dincolo de participarea mea fizică sau mentală la misterul acestei incluziuni. Am trăit ca pe o mare provocare această formă de prezență a absenței pe care am păstrat-o în registrul meu existențial.

Pus într-o asemenea ipostază a prieteniei și a bucuriei de a fi împreună, am avut intuiția unui fenomen asemănător cu cel sugerat de titlul cărții Theophil Magus – Moarte și Viață. Este vorba despre relația privind prezența absentă sau absența prezentă specifică proximității și conviețuirii dintre Moarte și Viață. Una dintre cele mai provocatoare idei, ce străbate ca un fir comun cărțile lui Leonard Oprea, este cea care înfățișează viața ca energie și materie a iubirii și moartea ca matriță  în care este turnată viața. În felul acesta, viața capătă consistență și ne apare ca ceva valoros și dezirabil de construit și de desăvîrșit pînă la capăt – dar un capăt situat de Leonard Oprea undeva în nesfîrșirea transcendenței.

Deși perioada complicată pe care o parcurg mă împiedică să savurez volumul Theophil Magus – Moarte și Viață cu aceeași intensitate cu care am participat la feeria celorlalte cărți ale lui Leonard Oprea, nu pot să nu sesizez măiestria cu care autorul ne poartă la granița dintre real și imaginar, realitate cotidiană și ficțiune literară, dintre vulgaritatea și banalitatea vieții și misterul hristic al magicianului transilvan.

Cu cît citesc mai multe din textele sale, constat că în privința perspectivei magico-esoterice asupra vieții mă despart multe lucruri de Leonard Oprea. Dar ceea ce ne unește este mai ales taina de a trăi iubirea ca esență a vieții și de a percepe moartea ca pe o formă a iubirii. Însă, spre deosebire de mine, Leonard Oprea face din aceste elemente o formă de esoterism creștin, la care simt că eu încă nu am acces. Cu toate acestea, lectura cărților lui îmi dă posibilitatea să percep existența mai multor trepte de inițiere ce trebuie parcurse pentru a intra în lumea valorilor iudeo-creștine pe care le promovează figura și vocea profetică  simbolizată de Theophil Magus.

Pentru a ne situa în orizontul său sufletesc, dezmărginit de cele două granițe – a morții și a vieții – Leonard Oprea ne pune în situații demne de roman, nuvele, povestiri. Ca un cadru general al parcurgerii inițierii noastre, Leonard Oprea ne oferă, de fapt, crîmpeie din destinul său american, asumat sub forma tiparelor originare ale visului american, frînturi din destinul său românesc, pe care îl reabilitează prin reconstrucția de mituri puse în gura lui Theophil Magus, dar și proiecții pentru un destin viitor al omului postmodern orientat spre trăirea imaginarului său simbolic prin intermediul gesturilor, al faptelor de viață și al acțiunilor cotidiene.

Leonard Oprea este tragic, ritualic sau sacrificial, la fel cum este spumos, caustic și jovial – în funcție de situație – fie că vorbește despre înjurătură, despre vorba bună sau despre rugăciune. De fiecare dată cuvîntul potrivit este la el pentru că autorul are conștiința faptului că întotdeauna Cuvîntul este cu el.

 

[1] Leonard Oprea, Theophil Magus – Moarte și Viață. Roman, nuvele, povestiri, Prefață de Alex Ștefănescu, (București: Editura Eikon, 2017).

[2] Alex Ștefănescu, „Cum și-a salvat scrisul Leonard Oprea”, prefață la Leonard Oprea, Theophil Magus – Moarte și Viață. Roman, nuvele, povestiri, (București: Editura Eikon, 2017), 7.

[3] Vasile Cătălin Bobb, Hermeneutica şi problema răului în filosofia lui Paul Ricoeur, (Cluj-Napoca: Ed. Presa Universitară Clujeană, 2015).