Sandu Frunză despre Dumnezeu și Holocaust

Standard

sandu frunza coperta dumnezeu si holocaustulPentru azi, am decis să vă reamintesc un citat din prefața cărții mele Dumnezeu şi Holocaustul la Elie Wiesel. O etică a responsabilităţii:

„Elie Wiesel consideră că, o dată cu experienţa Holocaustului, toate categoriile ce modelează creaţia umană trebuie regîndite din perspectiva responsabilităţii pe care o induce rememorarea evenimentelor petrecute în interiorul şi în jurul lagărelor morţii. Pornind de la această experienţă, literatura, teologia, filosofia post‐Holocaust trebuie să ne ajute să punem întrebări şi să găsim răspunsuri ce privesc raţiunea umană în situaţii limită, să modeleze planul acţiunii, eticii şi responsabilităţii umane, să vorbească despre condiţia umană într‐o lume în care Dumnezeu, dacă nu este în totalitate absent, este în mod evident tăcut şi indiferent. Filosofia, ca şi teologia, trebuie să fie orientată spre comunitate şi spre nevoile pe care le au indivizii care o formează. În mod particular, teologia trebuie să fie o teologie a alterităţii care să cultive ideea împlinirii individului în relaţia sa responsabilă cu celălalt”. [1]

[1] Sandu Frunză, Dumnezeu şi Holocaustul la Elie Wiesel. O etică a responsabilităţii, (Bucureşti: Editura Contemporanul, 2010), 10.

Reclame

Sandu Frunză despre o introducere în etica și integritatea academică

Standard

etica-si-integritate-academica

Filosofia morală, reflecția etică și practicile etice în mediile universitare trebuie să dea consistență deciziilor și acțiunii. O bună inițiere în sfera teoriilor etice, a eticilor aplicate și deontologiei poate să asigure un climat etic al dezvoltării performanței în cercetare, predare și învățare. Inițiativa ministerului educației de a introduce elemente de etică și integritate în formarea tuturor studenților este un tip de gîndire strategică cu efecte extrem de pozitive în dezvoltarea societății românești. O asemenea disciplină ocupă un loc important în creșterea gradului de asumare a rolului semnificativ pe care tinerii îl vor juca în comunitățile în care își vor construi viața și cariera.

Volumul Etică și integritate academică[1] – semnat de Emanuel Socaciu, Constantin Vică, Emilian Mihailov, Toni Gibea, Valentin Mureșan și Mihaela Constantinescu – are meritul deosebit de a ne oferi un suport adecvat pentru predare și învățare pentru cursurile de etică și integritate. Ni se oferă un text introductiv, care deschide accesul spre etică și spre problematizarea de tip etic. Cartea ne oferă suficient de multe elemente referitoare la practicile etice în mediul academic încît să poată fi socotită un excelent îndreptar în care găsim resurse privind stabilirea cadrelor generale ale reflecției etice, formele instituționalizate ale prevenirii abaterilor de la un comportament etic, structurile instituționale ale creării unui climat etic în mediul academic, dar și un set de instrumente ale evaluării și deciziei etice.

E admirabilă, pe tot parcursul lucrării, capacitatea autorilor de a expune teorii, principii, concepte, situații de o mare complexitate filosofică într-un limbaj foarte accesibil celor care doresc să se inițieze în analiza și evaluarea etică, în mecanismele instituționale privind managementul eticii în universitate, în utilizarea argumentelor morale, în diminuarea abaterilor etice cum ar fi plagiatul sau alte practici privind elaborarea și publicarea lucrărilor științifice, în aspectele etice privind elaborarea și susținerea unor lucrări pentru examene, în identificarea și soluționarea unor aspecte problematice ale relaționării etice în mediul profesional, cum ar fi  hărțuirea sau discriminarea la locul de muncă etc.

Parcurgînd capitolele cărții, putem să intrăm în lumea conceptelor și distincțiilor fundamentale împreună cu Emanuel Socaciu și Emilian Mihailov; avem ocazia de a ne întreba cum analizăm o problemă etică? și să stabilim cîteva dintre cadrele evaluării morale împreună cu Emilian Mihailov și Mihaela Constantinescu;  ne putem formula un răspuns la întrebarea: de ce avem nevoie de etică și integritate în mediul academic? umărind reflecțiile din capitolul semnat de Valentin Mureșan și  Mihaela Constantinescu; avem oportunitatea de a ne implica într-o discuție mai tehnică privind instrumentele instituționale pentru promovarea eticii academice propuse de Toni Gibea; putem să ne lăsăm fascinați de lumea provocărilor și dilemelor etice cu care ne întîmpină Emanuel Socaciu și Constantin Vică; sau, așa cum îi stă bine unui demers de inițiere în etică, aplicațiile ne urmăresc la tot pasul pe parcursul cărții, dar și într-un foarte consistent capitol pe care îl semnează Constantin Vică, Emanuel Socaciu și Toni Gibea.

Urmărind un anumit grad de generalitate, cît și ajungerea la un public destul de variat, autorii nu propun soluții  definitive, în funcție de opțiunea lor pentru un anumit tip de argumentare sau în baza unor argumente situaționale desprinse din anumite curente etice. Accentul cade pe reflecție, pe conturarea soluțiilor, pe gîndirea critică a variantelor posibile în rezolvarea problemelor etice, menținînd o deschidere permanentă spre creativitate și dialog.

Deși aduc în dezbatere aspecte etice foarte complexe, autorii reușesc să ne facă să credem că temele discutate sînt la îndemîna oricărei persoane angajată într-un program de studii universitare. Etica devine în felul acesta un bun accesibil tuturor. Ea coboară dinspre sfera speculațiilor filosofice dificil de accesat înspre intimitatea gîndirii filosofice, a opțiunilor practice și a deciziilor de acțiune ale fiecărei persoane. Astfel, ne așteptăm ca demersul autorilor să aibă rezultate foarte vizibile, pe de o parte, prin  creșterea sensibilității etice a studenților din diverse programe de studiu sau de cercetare, iar pe de altă parte, prin o bună familiarizare a tinerilor cu rolul pe care îl are integritatea în creșterea personală, în performanța profesională și în perspectiva dezvoltării instituționale.

Cartea propusă de Emanuel Socaciu, Constantin Vică, Emilian Mihailov, Toni Gibea, Valentin Mureșan și Mihaela Constantinescu ni se înfățișează ca un instrument de lucru pe care ar trebui să îl aibă, în cutiuța sa cu lucruri valoroase, orice tînăr angajat în activități universitare.

 

[1] Emanuel Socaciu, Constantin Vică, Emilian Mihailov, Toni Gibea, Valentin Mureșan, Mihaela Constantinescu, Etică și integritate academică (București: Editura Universității din București, 2018). https://deontologieacademica.unibuc.ro/wp-content/uploads/2018/11/Etica-si-integritate-academica.pdf

 

Sandu Frunză despre provocările societății bazate pe comunicare la adresa filosofiei

Standard

carte mesaros

Filosofia revine cu destul de mult curaj în spațiul public. Asta nu se datorează în principal filosofilor, ci unui tip special de așteptare din partea publicului. Omul postmodern se reîntoarce cu fața spre filosofie datorită creșterii forței structurilor societății bazate pe comunicare. Dezvoltarea tehnologiilor comunicării și importanța construcției realității în comunicare fac ca filosofia să fie într-un moment în care trebuie să își depășească timiditatea manifestată în ultimele decenii și să se afirme ca un actor semnificativ în spațiul public. Filosofii nu trebuie să facă altceva decît să valorifice acest moment pe care îl au dat ca pe un privilegiu al revenirii lor în spațiul public, ca pe un dar pe care îl face filosofiei societatea bazată pe comunicare. Cei care nu percep prezența acestei noi societăți o resimt, deocamdată, ca pe un fenomen al tranziției dinspre societatea bazată pe cunoaștere înspre noua realitate a unei societăți construită pe baza dezvoltării științei și tehnologiei, îndeosebi a tehnologiilor comunicării.

O publicație demnă de tot interesul ce aduce în discuție locul și rolul filosofiei în universitatea actuală și în lumea contemporană este cartea coordonată de Claudiu Mesaroș: Filosofia în universitatea contemporană.[1] Volumul mi-a trezit interesul deoarece în urmă cu 10 de ani am avut un interes special pentru cercetarea acestei teme. Unele dintre aceste cercetări au fost valorificate în publicațiile mele și ale colectivului cu care am lucrat în acea perioadă.[2] Cartea de față se remarcă atît prin întrebările provocatoare, cît și prin răspunsurile bine ticluite. Exercițiul reflexiv la care sînt obișnuiți filosofii să recurgă îi conduce pe fiecare dintre aceștia să pună întrebări care au răspunsuri multiple, după cum se pot constitui într-un punct de plecare al altor întrebări care se nasc în mintea cititorului.

În Cuvânt-înainte, gîndindu-se la destinul umanioarelor în mediul universitar, Claudiu Mesaroș se întreabă dacă nu cumva Universitatea a părăsit idealul de a-i educa pe studenți în așa fel încît „să poată gândi critic și autonom asupra angajamentului lor personal față de bine, onestitate, adevăr și frumos”[3] și a ajuns să se transforme într-o structură antreprenorială ce conduce întregul demers spre ceva asemănător celui specific școlilor de meserii de altă dată. Totodată, el se întreabă dacă nu cumva umanioarele au fost sacrificate în vederea unui cîștig „imens al studiului științelor exacte, ingineriei și industriei informatice”. Pot fi de acord că interesul tinerilor este din ce în ce mai evident orientat spre aceste domenii, chiar printre cei ce aleg să urmeze programe din domenii ale științelor sociale și ale științelor umaniste. Dar marginalizarea pe care o resimțim ca o acțiune violentă din partea acestora, ar trebui să ne determine să conștientizăm necesitatea de a cultiva, alături de modalitățile clasice de filosofare, formele noi de creație și practică filosofică aduse de transformările aduse de postmodernitate în viața omului  actual. Renașterea interesului pentru filosofie vine azi din chiar situarea filosofiei în dialog cu dezvoltarea științifică și tehnologică, din dezvoltarea industriilor comunicării, din nevoia de reînnoire a principiilor etice și a regîndirii practicilor sociale. Alături de preocupările clasice, filosofia universitară ar trebui să includă și interesul pentru filosofiile practice și pentru eticile aplicate. Este punctul cel mai important al relansării filosofiei în societatea construită pe comunicare.

Una dintre modalități este aceea de ne conecta la practicile filosofice experimentate în alte spații culturale. Pași importanți au fost făcuți deja în acest sens și în România. După cum reiese din analizele propuse de filosoful, logicianul și sociologul Ioan Biriș, de la Universitatea de Vest din Timișoara, în textul Filosofi români la congresele mondiale de filosofie,[4] există o conectare foarte bună a filosofilor din spațiul cultural românesc cu dezbaterile filosofice ce au loc în plan global. Prin urmare, trebuie să ne așteptăm ca noile curente din filosofia aplicată, din filosofia experimentală și practicile filosofice occidentale să devină de interes major și în spațiul preocupărilor filosofice de la noi. Este importantă în acest sens nu doar re-orientarea stilului de a face filosofiei, ci și efortul indicat, de o gînditoare angajată cum este Adriana Neacșu, în procesul de promovare a filosofiei: „să evidențiem valențele practice ale Filosofiei, încât ea să devină atractivă pentru candidați de diverse orientări profesionale”.[5] În acest sens, de o mare actualitate sînt orientările filosofice conturate în acest volum de doi dintre cei mai semnificativi filosofi, Virgil Ciomoș și Veress Karoly, de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, care propun ca variante de lucru consilierea filosofică și practicile hermeneutice cu rol semnificativ în modelarea existențială.[6]

Unul dintre textele excelente din acest volum este cel al filosofului Constantin Stoenescu, profesor la Facultatea de filosofie a Universități din București. El este unul dintre autorii cu preocupări constante în analiza temelor legate de locul filosofiei în societatea actuală.[7] El adresează una dintre cele mai provocatoare întrebări în textul său privind viitorul filosofiei în universități: putem vorbi de sfîrșitul filosofiei, așa cum ne-am obișnuit să vorbim despre un număr nesfîrșit de sfîrșituri: de la sfîrșitul omului, la sfîrșitul poeziei la sfîrșitul artelor sau sfîrșitul istoriei? Avînd în vedere orientarea antreprenorială a universităților actuale, Constantin Stoenescu este înclinat să fie mai degrabă pesimist în legătură cu dezvoltarea filosofiei în mediul universitar. În societatea bazată pe cunoaștere, filosofia ocupă azi un loc marginal, fiind parcă neputincioasă în a oferi resurse relevante pentru dezvoltarea socială și din perspectiva aplicării cunoașterii.

Putem însă desprinde și cîteva motive de optimism din textul filosofului. Dintre acestea aș aminti, mai întîi, importanța rolului pe care îl poate juca demersul teoretic al filosofiei în particular și demersul teoretic în general în asigurarea unei structuri fundamentale a dezvoltării cunoașterii, creativității și a modelării acțiunii. Deși dezvoltarea aplicațiilor și formarea deprinderilor practice este esențială în educarea celor ce trebuie să se încadreze pe o piață a muncii, nu putem face abstracție de faptul că schimbările foarte rapide ce au loc azi la nivelul practicilor de tot felul reclamă existența unui teren nemișcător, care să asigure fundalul de stabilitate al tuturor schimbărilor ce au loc, iar în acest sens pregătirea teoretică, dezvoltarea gîndirii critice și încurajarea atitudinilor reflexive sînt decisive în asigurarea unui mediu competitiv în care absolvenții de studii universitare să își pună în valoare talentul, aptitudinile și competențele. În al doilea rînd, aș dori să atrag atenția că acum ne aflăm într-o fază nouă, ce se diferențiază tot mai mult de societatea bazată pe cunoaștere în cadrele căreia Constantin Stoenescu analizează fenomenul de marginalizare a filosofiei. Ne aflăm azi într-o fază de tranziție de la societatea bazată pe cunoaștere la societatea bazată pe comunicare. Tranziția se va încheia curînd, în momentul în care cunoașterea, dezvoltarea tehnologică și reflecția filosofică se vor regăsi într-un proces de căutare a armonizării reciproce.

Societatea construită pe comunicare își face simțită prezența tot mai mult și în spațiul cultural românesc. Nu ne putem sustrage tendințelor globale de integrare într-un flux al comunicării extinse. Este de așteptat ca în acest context disciplinele umaniste să își găsească noi rațiuni de a exista și noi modalități de a se implica în creația semnificativă a secolului XXI. Este în logica dezvoltării științelor umaniste să fie conectate la realitățile înconjurătoare și chiar să le modeleze, în anumită măsură. Sugestive sînt în acest sens afirmațiile din acest volum ale unui autor cu o viziune interdisciplinară cum este  Horia Liviu Popa: „Dintotdeauna Filosofia și Istoria au un subiect comun, „progresul, ca varianta umană preferată, conștientă a schimbării și, în același timp, ca provocare pentru ele însele în cadrul evoluției culturii și civilizației umane””.[8] Îndeosebi reflecției filosofice îi revine misiunea esențială de a răspunde provocărilor pe care i le-a adresat, și continuă să i le adreseze în mod vertiginos, societatea bazată pe comunicare.

 

[1] Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017). Volumul cuprinde texte semnate de Claudiu Mesaroș, Mircea Dumitru, Basarab Nicolescu, Constantin Stoenescu, Laurențiu Staicu, Horia Liviu Popa, Ștefan Bratosin, Karoly Veress, Constantin Hlihor, Gabriel Leahu, Arleen Ionescu, Ovidiu Gherasim-Proca, Daniela Maci, Ioan Biriș, Adriana Neacșu, Cristina Ionescu, Simona Vucu, Mihaela Gligor, Mihai Maci, Anca Vasiliu, Virgil Ciomoș.

[2] Dintre acestea, aș aminti: Sandu Frunză, „A Stereotype: The lack of the Social Utility of Philosophy”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8 issue 24 (2009): 311-328; Sandu Frunză, Mihaela Frunză, Claudiu Herteliu, „Filosofie, ideologie, religie. O încercare de a înţelege ce se întîmplă cu filosofia în sistemul de educaţie din România”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8 issue 22 (2009): 129-149; Mihaela Frunză, Sandu Frunză, „Aspects Concerning the Crisis of Philosophy in the University System from Romania”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8 issue 24 (2009): 329-349; Sandu Frunză, Mihaela Frunză, „Philosophy and the Labor Market in Romania”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 9 issue 25 (2010): 28-58; Sandu Frunză, Mihaela Frunză (ed.), Criza instituțională̆ a filosofiei, (Cluj-Napoca: Editura Limes, 2010).

[3] Claudiu Mesaroș, „Cuvânt-înainte”, în Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017), 9.

[4] Ioan Biriș, „Filosofi români la congresele mondiale de filosofie”, în Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017), 189-199.

[5] Adriana Neacșu, „Experiența Universității din Craiova în promovarea pe plan educațional și social a domeniului Filosofie”, în Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017), 203.

[6] Virgil Ciomoș, „Filosofia în vremuri de criză”, în Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017), 312-319; Karoly Veress, „Despre posibila funcție terapeutică a hermeneuticii filosofice”, în Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017), 102-110.

[7] Constantin Stoenescu, „Filosofia ca avantaj competitiv în societatea cunoașterii”, în Sandu Frunză, Mihaela Frunză (ed.), Criza instituțională̆ a filosofiei, (Cluj-Napoca: Editura Limes, 2010).

[8] Horia Liviu Popa, „Filosofia și istoria în universitățile din secolul 21: provocări și orientări sistemice”, în Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017), 62.

Sandu Frunză despre cei înzestrați cu darul de a ne comunica viitorul

Standard

lucian-vasile-szabo

Colecția Media-Comunicare a Editurii Tritonic ne orientează spre o față mai puțin vizitată a comunicării: cea care aduce împreună imaginarul, fantasticul, science fiction-ul. Este vorba de un tip special de comunicare în care, prin intermediul literaturii, sînt puse împreună extrapolări ale realizărilor științifice, logica științifică și logica imaginarului ce se hrănește din fantezie și din speculația imaginativă.

Volumul lui Lucian-Vasile Szabo, Cartea interviurilor SF,[1] ne propune 33 de interviuri cu autori care au contribuit, de-a lungul timpului, la dezvoltarea literaturii SF în România. Autori din generații diferite, pe unii i-am avut ca repere în lecturile mele încă din adolescență, pe alții îi întîlnesc pentru prima oară datorită acestei cărți delicate și prietenoase. Înainte de a citi cartea, am simțit lipsa unor scurte prezentări biografice a autorilor intervievați. În lipsa lor m-am lăsat dus de biografia mentală pe care suita răspunsurilor a construit-o în cazul fiecăruia în parte. Sînt sigur că Lucian-Vasile Szabo a mizat pe faptul că e o „carte de familie”, pentru cunoscători. În ceea ce mă privește, în ultimii ani nu am mai citit science fiction, astfel încît o parte a autorilor au devenit parte a bucuriei lumii mele doar cu ocazia parcurgerii acestor interviuri. După lectura cărții, nu am mai simțit această absență deoarece fiecare din autori a găsit un mod propriu de a mă face participant la lumea sa interioară, m-a ajutat să intru în mintea sa și să trăiesc un fel de evadare într-o construcție mentală specifică fiecăruia dintre creatorii de lumi imaginare pe care i-am întîlnit și care m-au ajutat să trăiesc pentru cîteva momente în lumea lor dezvăluită în dialogurile cu Lucian-Vasile Szabo. De altfel, autorul interviurilor ne previne încă de la început că una dintre intențiile sale a fost de a releva „latura creativă, imaginarul fiecăruia dintre cei intervievați, în acest sens fiind stimulați să creeze efectiv scenariile unor întîmplări extraordinare, spre exemplu, o întîlnire personală cu un extraterestru ori manevrarea unei mașini a timpului. Desigur, imaginarea unor variante de viitor nu putea lipsi, cum nu puteau fi ocolite previziunile privind locul fiecăruia în aceste scenarii posibile”.[2]

Aș remarca faptul că unele dintre întrebări se repetă în cazul fiecăruia dintre autorii intervievați și în felul acesta cartea capătă o nuanță în plus în ceea ce privește unitatea ei, chiar dacă miza editorului, ca și cea a cititorilor de altfel, este cea a întîlnirii cu diversele construcții mentale pe care le pot propune autorii, chiar atunci cînd se au în vedere pe ei înșiși. Dar chiar prin aceste elemente comune, Lucian-Vasile Szabo reușește să pună foarte bine la lucru imaginarul literar, construcția diurnă sau onirică, sensibilitatea fantastică sau inteligența anticipativă a intervievaților.

Fiind vorba de autori de literatură de anticipație, aș vrea să redau aici cîteva perspective prin care autorii intervievați în volum ne relevă ceva din modul în care ei pot să ne comunice despre viitor, despre elementele lumii noastre cu care se poate construi un viitor ce se lasă mereu descoperit. Iată cîteva exemple prin care autorii ne comunică despre viitor:

Din perspectiva unei existențe paradoxale, George Anania afirmă: „îmi iubesc cu adevărat țara și neamul, nu-i consider absolut deloc pe români depozitari ai tuturor racilelor omenești, nu dușmănesc pe nimeni și trag nădejde, până în zilele prezente, că ne așteaptă pe toți o soartă mai bună. Paradoxul este un mod de viață”.[3]

Vrînd parcă să nea dea o șansă la confluența dintre specificul românesc și ceea ce este global, Mugur Cornilă ne oferă următorul răspuns: „Se vor întîmpla lucruri deosebite, speciale, profunde. Nu știu de ce românii tot adastă la fîntîni seci și la fructe putrede. Noi avem o armă redutabilă: imaginația. Puterea viziunii. Da, nu sîntem nemți și nu știm să învîrtim, ca ei, „șurubul în piuliță”. Dar avem puterea să imaginăm, de la un capăt la altul, o întreagă lume, cu cele mai intime detalii, chiar și numai în noi… Important este să știm să ne dorim lucrurile cu adevărat. Să știm să le „vizualizăm”, iar ele se vor întîmpla”.[4]

Ca un editor entuziast, cu speranța iluminării tuturor prin lectură, Bogdan Hrib  este consecvent cu atitudinile sale programatice afirmînd: „De fapt, nu anticipez nimic, doar sper. Și cred. În educație. Multă educație pentru toate vîrstele. Adică citit”.[5]

Ca un clasic al genului, Alexandru Mironov anticipează: „Mai prevăd apariția rapidă a medicinii regenerative, colaborarea lui Homo Faber cu mușuroiul de nanoboți pe cale să invadeze și apoi să ia în stăpînire industriile, momentul de singularitate care va însemna apariția omului bionic și mîna întinsă către prietenul IA (Inteligența Artificială) și, cum vă spuneam, pasul pe Marte”.[6]

Anunțîndu-ne că îi place să folosească science fiction ca pretext, Dănuț Ungureanu își minimalizează angoasele afirmînd: „Mă tem că viitorul va fi o lume foarte plictisitoare… mă tem că va fi o lume a însinguraților”.[7]

Folosind ca pretext aceste afirmații, aș dori să închei cu un sfat. Dacă vă gîndiți ce ar trebui să luați cu voi în călătoria voastră în viitor, atunci pot să vă spun că ar trebui să luați cu voi, cu singuranță, și Cartea interviurilor SF. În orice timp, volumul de interviuri propus de Lucian-Vasile Szabo poate fi un antidot impotriva plictiselii, împotriva însigurării.

 

[1] Lucian-Vasile Szabo, Cartea interviurilor SF, (București: Editura Tritonic, 2018). Volumul cuprinde interviuri cu George Anania, Costel Baboș, Cătălin Badea-Gheracostea, Lucian Boia, Roxana Brânceanu, Adrian Chifu, Mugur Cornilă, Ștefana Cristina Czeller, Dan Doboș, Balin Feri, Silviu Genescu, Ștefan Ghidoveanu, Mircea Liviu Goga, Michael Hăulică, Bogdan Hrib, Lucian Ionică, George Lazăr, Marcel Luca, Lucian Merișca, Marian Mirescu, Alexandru Mironov, Mircea Opriță, Viorel Pârligras, Ovidiu Pecican, Gheo Radu Pavel, Liviu Radu, Cornel Robu, Liviu Surugiu, Cristian-Mihail Teodorescu, Daniel Timariu, Marian Truță, Dănuț Ungureanu, Horia Nicola Ursu.

[2] Lucian-Vasile Szabo, Cartea interviurilor SF, (București: Editura Tritonic, 2018), 8.

[3] George Anania, „Paradoxul este un mod de viață”, în Lucian-Vasile Szabo, Cartea interviurilor SF, (București: Editura Tritonic, 2018), 16.

[4] Mugur Cornilă, „Scriitorii români au o șansă de a fi auziți mai ușor”, în Lucian-Vasile Szabo, Cartea interviurilor SF, (București: Editura Tritonic, 2018), 68

[5] Bogdan Hrib, „Mi-ar fi făcut mare plăcere să stau la o vorbă lungă, pe-nserat, cu Adam și cu Eva!”, în Lucian-Vasile Szabo, Cartea interviurilor SF, (București: Editura Tritonic, 2018), 132.

[6] Alexandru Mironov, „Am un sistem solid de protecție împotriva prostiei și a răutății”, în Lucian-Vasile Szabo, Cartea interviurilor SF, (București: Editura Tritonic, 2018), 179.

[7] Dănuț Ungureanu, „Îmi place să folosesc cheia science fiction ca pretext”, în Lucian-Vasile Szabo, Cartea interviurilor SF, (București: Editura Tritonic, 2018), 260.

Sandu Frunză despre Efectul Echinox

Standard

Coperta Poanta - Efectul Echinox.cdrNu putem să ne imaginăm Clujul fără spiritul Echinoxului. El încă hrănește sufletul cultural al clujului universitar și va rămîne mereu o energie specială a universului său cultural, în continuă expansiune. Echinoxul și echinoxiștii reprezintă cel mai bine configurat curent literar dezvoltat în cultura românească începînd cu ultimele două decade ale comunismului românesc și încă foarte prolific pînă astăzi. E vorba despre curentul transilvan al valorilor alternative, al criteriilor ferme și al creativității celei mai înalte pe care cultura acelei perioade a făcut-o posibilă, chiar dacă a dorit să o țină într-o postură mai degrabă marginală. Majoritatea numelor lansate atunci au confirmat.  În unele cazuri confirmarea este evidentă mai ales prin ucenicii pe care i-au format și care au continuat să însuflețească brandul cultural al echinoxiștilor.

Nu fac parte din Gruparea Echinox, deși am petrecut multe ore în redacția revistei, înainte de 1989, în perioada în care revista era girată de profesorul Aurel Codoban, pe care Petru Poantă îl caracteriza ca „echinoxist și personaj remarcabil, cum s-a dovedit ulterior”[1]. Îl însoțeam des în drumurile sale prin redacție și în acest fel am învățat multe secrete ale vieții redacționale. Dar în relația mea cu echinoxiștii emblematică pentru mine a fost lecția de jurnalism pe care am trăit-o, împreună cu Dan și Christina, dar și cu alți tineri entuziaști care nu erau echinoxiști, în zilele revoluționare de dinainte de Crăciunul din 1989, cînd în Casa de cultură a studenților am participat la editarea unei publicații (în care am scris și eu un mic text) menită să consemneze, prin voci anonime, atmosfera de speranță ce anima atunci studențimea clujeană. Faptul că azi, împreună cu colaboratorii mei, editez o revistă cu o foarte bună recunoaștere internațională în domeniul umanioarelor poate fi explicat și prin experiența dobîndită în timp sub îndrumarea profesorilor mei Rodica Dragomir sau Livia Jebereanu, sau a jurnalistului, scriitorului, filosofului și echinoxistului Aurel Codoban.

Rememorez aceste lucruri pe fondul bucuriei pe care o trăiesc văzînd că este republicată cartea Efectul „Echinox” sau despre echilibru semnată de Petru Poantă (7 aprilie 1947 – 7 septembrie 2013), unul dintre cei mai creativi și plini de o lumină transmundană critici literari din cultura noastră. Scriitura sa este una ce întruchipează foarte bine „mitul tinereții veșnice”. Așa cum o dovedește foarte bine și cartea de față, Petru Poantă se remarcă prin faptul că este un bun cititor,  un riguros arhivar cultural, un hermeneut de o copleșitoare profunzime, un spirit al conexiunilor neașteptate și un critic cu un umor foarte subtil și modelat de o undă de prietenie.

Efectul „Echinox” sau despre echilibru este o mărturie a iubirii lui Petru Poantă pentru școala de educație literară și de formare culturală dezvoltată în jurul revistei Echinox. Volumul este însă valoros dincolo de empatia pe care o are autorul cu fenomenul pe care l-a trăit din interior și la dezvoltarea căruia a luat parte. Astfel, ne este prezentat contextul ideologic și nuanțele ce fac din Fenomenul Echinox o alternativă la curentele dominante ale ultimelor decenii ale comunismului românesc; ne sînt schițate filierele de gîndire și rețelele dezvoltate de membrii grupării Echinox, ne sînt oferite portrete spirituale ale celor ce au dat viață curentului cultural al Echinoxului etc. După cum mărturisea autorul însuși cu privire la această carte: „Efectul Echinox este, în primul rînd, o reverie eseistică și memorialistică. În al doilea rînd, este reconstituirea genezei unui fenomen literar, o geneză aproape voalată în oglinzile deformate ale criticii și istoriografiei prezentului. Scriu, așadar, despre nașterea revistei Echinox, despre primii ei redactori și, mai ales, despre uimirile, admirațiile și bucuriile mele legate de toate acestea”.[2]

Pentru a releva admirația și bucuria cu care criticul literar își abordează personajele, am să citez cîteva rînduri cuprinzînd un portret al uneia dintre scriitoarele mele preferate, pe care Petru Poantă o eternizează în imaginarul nostru: „S-a ipostaziat schizoid în femeie-cruciat, curtezană, erotofilă, iar în eseurile și studiile sale e preocupată de torționari și lagărele comuniste, precum și de istoria terorii în general. Există o bizară fervoare în aceste descinderi în subteranele tenebroase ale umanității și ale individului”.[3] Acest pasaj mi se pare semnificativ, pe de o parte, pentru a releva stilul autorului, iar pe de altă parte, pentru a înțelege complexitatea deosebită a personalităților pe care le aduce Echinoxul pe scena culturii române.

Așa cum ne-am obișnuit, Școala Ardeleană are inspirația de a reedita una dintre cele mai semnificative dintre cărțile necesare pentru înțelegerea contribuției pe care Clujul o aduce în cultura română. Efectul „Echinox” sau despre echilibru este nu numai cartea unei generații, ci și un bun izvor de inspirație pentru generația actuală, care mă aștept ca în spațiul nostru cultural să fie numită „generația centenarului”. Pentru a înțelege cît de actual este fenomenul Echinox, ar fi bine să ne oferim un moment în care să medităm la ceea ce pot să însemne pentru noi numele pe care le menționează autorul ca făcînd parte din „Gruparea echinoxistă (la 35 de ani de existență)”.[4] Cartea de față este despre acești eroi, cărora Petru Poantă le atașează o dimensiune mitologică.

[1] Petru Poantă, Efectul „Echinox” sau despre echilibru, Ediția a doua, (Cluj-Napoca: Școala Ardeleană, 2018), 65.

[2] Petru Poantă, Efectul „Echinox” sau despre echilibru, 5.

[3] Petru Poantă, Efectul „Echinox” sau despre echilibru, 157.

[4] Petru Poantă, Efectul „Echinox” sau despre echilibru, 159-161.

Sandu Frunză despre rezolvarea tuturor problemelor dificile prin apelul la comunicare și filosofie

Standard

marinoff - platon

Una dintre atitudinile maladive pe care o găsim larg răspîndită la omul postmodern este tendința sa de a asocia cu o stare învecinată bolii orice disconfort pe care nu și-l poate explica sau pe care nu îl poate controla. Cunoaștem o înclinație fără precedent înspre accesarea serviciilor medicale sau a celor asociate îngrijirii de tip medical. Sistemul de îngrijire se dezvoltă în felul acesta cu o amploare demnă de o societate a abundenței gata să ofere oricînd noi patologii și noi forme de intervenție în rezolvarea efectelor negative ce le însoțesc. Pe lîngă bolile trupului și cele ce țin de chimia creierului, se înmulțesc tot mai mult bolile pe care le putem asocia, în mod generic, sufletului. Dintre acestea se remarcă în primul rînd cele ce vizează spiritul, iar aici diversele forme de consiliere spirituală ne oferă soluții diverse ce vin dinspre consilierea realizată de către un guru motivațional pînă la cea mai învăluită în taină dintre tipurile de consiliere pe care le avem la dispoziție, consilierea obținută în relația de durată cu un duhovnic personal. În al doilea rînd, se dovedesc tot mai prezente bolile, afecțiunile, sindroamele asociate psihicului, ceea ce face aproape indispensabile formele consilierii adresate psihicului, cu toată complexitatea pe care o presupun, iar aici consilierea psihiatrică și mai ales cea psihologică au ajuns la performanța de a generaliza intervenția, uneori extrem de invazivă, a consilierului sau a personalului medical în zonele cele mai intime ale vieții umane. În al treilea rînd, iar aceasta nu înseamnă în ultimul rînd, avem o serie de neliniști și tulburări pe care le asociem cu dimensiunea noetică a ființei umane, iar în acest caz se dovedește în tot mai mare expansiune, și în tot mai mare măsură funcțională, consilierea de tip filosofic. Cititorul român are o cale privilegiată de acces la înțelegerea relevanței teoriei și practicii consilierii filosofice datorită efortului cultural și științific făcut de Editura Trei pentru editarea în limba română a lucrărilor filosofului Lou Marinoff.[1]

Cu lucrarea Înghite Platon nu Prozac!, filosoful ne introduce, pe de o parte, în lumea dezbaterilor privind efortul său de a impune consilierea filosofică drept un domeniu distinct al consilierii în spațiul cultural american, iar pe de altă parte ne oferă o incursiune fascinantă în lumea consilierii filosofice ca o modalitate de comunicare și dialog ce îi implică pe indivizii sănătoși cu toate probleme pe care le aduce în existența lor complexitatea vieții ca atare. Astfel, pe de o parte, el poartă o polemică intensă cu toate tendințele de supra-medicalizare a comportamentului uman prin etichetare psihiatrică și psihologică și cu monopolul pe care psihologia îl are asupra consilierii non-medicale. Pe de altă parte, filosoful ne propune o metodă în cinci pași prin care putem ajunge la o îmbunătățire a vieții noastre recurgînd la darurile pe care viața efectivă le oferă prin recursul natural la comunicare și filosofie.

Una dintre căile consilierii filosofice, pe care o găsim în scrierile lui Lou Marinoff, este cea sintetizată în acronimul PEACE. Este relevant modul în care este construit numele acestei metode deoarece este de natură să releve importanța pe care o poate avea asumarea filosofică a propriei existențe. Faptul că ai ajuns la conturarea unei filosofii de viață aduce cu sine o pace interioară ce nu înlătură problemele, dar îți oferă fundalul pentru rezolvarea tuturor problemelor dificile. Mai mult decît atît, nu se poate ajunge la pacea socială și armonia între ființele umane fără năzuința apelului la o filosofie a dialogului în toate situațiile comunicării interumane. Filosofia devine, astfel, pentru indivizi o formă de terapie existențială distinctă în raport cu practicile psihiatrice sau cele psihologice și conexată cu practicile filosofice pe care le găsim în sistemele de gîndire puse la dispoziție de istoria filosofiei universale. Pentru susținerea acestui demers, „spre deosebire de terapie,
 în sensul clasic, larg acceptat al termenului, consilierea filosofică însumează diverse forme non-medicale de terapie a dialogului puse în serviciul oamenilor confruntați cu probleme non-patologice”.[2] Consilierea filosofică este propusă de Lou Marinof ca o terapie adresată sferei noetice, care are puterea de a unifica dimensiunea fizică, dimensiunea socială, dimensiunea personală și dimensiunea spirituală specifice condiției umane a omului postmodern. Tocmai de aceea ea este benefică în plan personal, dar este eficientă și în relațiile de grup, în dezamorsarea situațiilor conflictuale și în reconstrucția în comunicare a relațiilor comunitare și instituționale. În felul acesta, filosofia se instalează ca dialog și devine eficientă în viața indivizilor, grupurilor și organizațiilor prin forța deosebită pe care o are situarea în orizontul comunicării. La baza dialogului poate sta gîndirea unui filosof, a unei școli filosofice sau o serie de crîmpeie de filosofie pe care consilierul le poate invoca în concordanță cu problema și situația pe care trebuie să le rezolve. Însă, finalitatea demersului consilierii filosofice este cel mai bine vizibilă în faptul că fiecare persoană în parte are posibilitatea de a dezvolta propria sa filosofie de viață, în baza căreia să se pună mai bine în valoare pe sine în comunicarea continuă cu ceilalți.

Această carte nu poate lipsi din biblioteca nici unei persoane care se iubește pe sine atît de mult încît dorește ca din această abundență a iubirii să îi hrănească cu darurile iubirii și pe cei din jur. Iubirea, de fapt, există doar în măsura în care este comunicată și devine lucrativă în relația cu ceilalți. O iubire intensă își dovedește valoarea doar prin faptul că e împărtășită în cadrul unor acțiuni care îi au în vedere în mod efectiv pe ceilalți.

Înghite Platon nu Prozac! Aplicarea înţelepciunii eterne la problemele de zi cu zi trebuie să fie prezentă pe masa filosofilor, a trainerilor și a practicienilor de dezvoltare personală deoarece, fie că e vorba de o situație terapeutică sau de una de nevoie de creștere personală, e preferabil ca înainte de a recurge la alte forme de îmbunătățire a vieții noastre să ne îmbunătățim recurgînd la calitatea noastră de ființe gînditoare – reflexive și orientate spre comunicare prin chiar natura lor.

Cartea lui Marinoff este un instrument ce ar trebui utilizat pe scară largă de către psihologi și psihiatrii, de către cei ce practică diverse forme de consiliere și de îngrijire. Este o carte ce ne ajută să vedem limitele abordării disciplinare și nevoia de extindere continuă spre sfere interdisciplinare pentru a avea o înțelegere cît mai adecvată a condiției umane și a complexității fără precedent a vieții omului postmodern. Dar, în primul rînd este o carte ce trebuie parcursă de toți cei care au o sensibilitate filosofică ce poate fi creativă în viața lor, respectiv de cei ce nu știu că o au, dar pot să și-o pună în valoare prin apelul la un consilier existențial.

 

[1] Lou Marinoff, Înghite Platon nu Prozac! Aplicarea înţelepciunii eterne la problemele de zi cu zi, Traducere, note și studiu introductiv de Florin Lobonț, (București: Editura Trei, 2010); Lou Marinoff, Puterea lui Tao. Cum să-ți găsești liniștea în vremuri tulburi, Traducere și note de Florin Tudose, (București: Editura Trei, 2015); Lou Marinoff, Întrebări fundamentale. Filosofia îți poate schimba viața, traducere de Oana Zamfirache, (București: Editura Trei, 2013). Pentru cea din urmă lucrare, cititorii blogului meu pot să consulte prezentarea mea: Sandu Frunză despre filosofie ca terapie spirituală, august 6, 2016, https://frunzasandu.wordpress.com/2016/08/06/sandu-frunza-despre-filosofie-ca-terapie-spirituala/

[2] Lou Marinoff, Înghite Platon nu Prozac!, 17.

Sandu Frunză despre consacrarea consilierii filosofice ca un tip special de practică filosofică

Standard

hategan-428x600Cu toții simțim nevoia să ne manifestăm creativitatea prin stabilirea unor începuturi. Dorința de inedit face parte din natura noastră, în aceeași măsură în care naturii noastre îi este confortabil să se situeze în comoditatea dată de obișnuințe, de respectarea tabieturilor personale sau a tabuurilor și ritualizărilor comunitare. Cultura occidentală ne-a obișnuit, suplimentar, cu ideea că trebuie să fim întemeietori, deoarece cei ce întemeiază au senzația că sînt cu un pas mai aproape de nemurire față de cei ce stau în rîndul doi sau trei al unei existențe pasive.  În planul creativității, această proiecție nu se stabilește ca element de continuitate (deși elementul continuității este important deoarece face creația imediat recognoscibilă și accesibilă publicului larg), ci pe cel de aparentă ruptură, sau de mutare pe un nou plan,  cred că ar fi mai bine spus. Realitatea cunoscută este astfel ridicată pe un nou plan de existență, marcînd o suită de începuturi pe care le putem așeza sub semnul stabilirii unor noi repere în creația personală și cea comunitară.

Numele lui Vasile Hațegan nu îmi era cunoscut pînă de curînd, la apariția cărții sale Consilierea filosofică. De la practică la profesie.[1] Este vorba de primul îndrumar general în consilierea filosofică oferit de un autor român. Oricît de conectată ar fi creația românească cu cea europeană și cea globală, nu putem face abstracție de importanța unei asemenea întreprinderi pentru contextul cultural și pentru cultura filosofică din România. Vasile Hațegan va rămîne mereu primul autor al unei lucrări sistematice, de anvergură, în consilierea filosofică de la noi. El stabilește o bornă la care ne vom raporta mereu ca la ceva vizibil, ca la un început foarte semnificativ în reflecțiile de filosofie aplicată, chiar dacă, anterior cărții sale, au mai existat în spațiul nostru cultural reflecții valoroase asupra practicii filosofice, consilierii etice, consilierii existențiale etc., în toate centrele universitare semnificative din România.

Apariția acestei cărți este favorizată de un interes crescînd al filosofilor din mediile academice din România pentru etica aplicată, filosofia practică și noile deschideri pe care filosofia le poate oferi prin consultanță și consiliere  filosofică destinate unor categorii de public de la filosofia pentru copii, la filosofia dezvoltării personale, a consilierii filosofice personale, la etica managerială și de responsabilitate socială etc. Privitor la cartea Consilierea filosofică. De la practică la profesie, cred că trebuie să subliniem importanța pe care o au preocupările de dezvoltare a consilierii filosofice la Universitatea din Timișoara unde Florin Lobonț a inițiat un program masteral menit să formeze filosofii practicieni.

O influență importantă asupra familiarizării publicului de la noi cu ceea ce se întîmplă în practicile filosofice în cultura occidentală au avut-o mai ales traducerile din Lou Marinoff[2], una dintre acestea, Lou Marinoff, Ghidul filosofului practician. Teorii, metode, aplicații [3], fiind semnată chiar de către Florin Lobonț împreună cu Vasile Hațegan.

Cred că multe decizii legate de structura cărții Consilierea filosofică. De la practică la profesie au fost luate de Vasile Hațegan sub influența cărții lui Lou Marinoff. El se dovedește un discipol al acestuia, deși perspectiva de abordare pe care o propune este una diferită, cea care presupune angajarea practicilor de mediere în relevarea conținutului, specificului, demersului și tipurilor de relații pe care le desfășoară consilierea filosofică în raport cu alte practici de consiliere sau alte forme de gîndire ce utilizează instrumente specifice filosofiei. Spiritul său de mediator îl face să fie mai sistematic, mai calculat și mai puțin polemic în comparație cu demersul lui Marinoff, ceea ce mi se pare foarte potrivit cu practicile discursive din cultura filosofică românească actuală.

Consilierea filosofică. De la practică la profesie are în primul rînd meritul de a realiza o foarte bună introducere în practica și consilierea filosofică, lămurindu-ne asupra demersului specific și asupra relației consilierii filosofice cu filosofia academică. O parte importantă este destinată prezentării teoretice a principalelor modele de consiliere filosofică aplicate de filosofi practicieni din Germania, America de Nord, Europa, Israel și sînt relevate și cîteva aspecte ce creează premisele consilierii filosofice în România. Ne sînt prezentate metode, instrumente, definiții dar și principalele forme pe care le-a luat pînă acum consilierea filosofică.

Vasile Hațegan dorește să fie nu numai un teoretician al consilierii filosofice, ci și un militant pentru profesionalizarea practicilor de consiliere. El aduce în dezbatere pozițiile divergente ce se nasc cu privire la statutul profesiei de filosof practician. Se conturează, astfel, pe de o parte poziția care ne spune că profesia de consilier filosofic nu ar trebui să fie deloc reglementată, iar pe de altă parte,  poziția care optează pentru o reglementare cît mai sistematică a practicilor de consiliere filosofică. Avînd în vedere că România nu are un cadru general al practicării consilierii filosofice ca profesie, Vasile Hațegan se ocupă în cartea sa și de problemele privind profesionalizarea practicilor filosofice, de aspectele juridice necesare reglementării consilierii filosofice ca profesie liberală în România, este preocupat de recunoașterea instituțională a profesiei de consilier filosofic, de stabilirea unor norme de bună practică, argumentînd inclusiv asupra necesității înființării unui organism de reprezentare a noii profesii. În întreaga dezbatere, autorul se menține constant pe poziția unui mediator între pozițiile divergente, chiar dacă relevă constant importanța reglementării în instituirea unei noi profesii.

Lucrarea lui Vasile Hațegan este un nou început în cercetarea filosofică din România. În acest context, consilierea filosofică se plasează ca una dintre cele mai noi forme de creativitate filosofică, cea care, pe de o parte, readuce filosofia pe terenul vieții cotidiene și o redă individului postmodern, iar pe de altă parte, oferă deschideri pentru reconstrucția vieții organizaționale și pentru noi practici etice, sociale și politice.

 

[1] Vasile Hațegan, Consilierea filosofică. De la practică la profesie, (București: Ars Docendi, 2018).

[2] Lou Marinoff, Înghite Platon nu Prozac, Traducere, note și studiu introductiv de Florin Lobonț, (București: Editura Trei, 2010); Lou Marinoff, Întrebări fundamentale. Filosofia îți poate schimba viața, traducere de Oana Zamfirache, (București: Editura Trei, 2013); Lou Marinoff, Puterea lui Tao. Cum să-ți găsești liniștea în vremuri tulburi, Traducere și note de Florin Tudose, (București: Editura Trei, 2015).

[3] Lou Marinoff, Ghidul filosofului practician. Teorii, metode, aplicații, Traducere de Florin Lobonț și Vasile Hațegan, (Timișoara: Editura ESP System, 2016).