Sandu Frunză despre bine și frumos așa cum le-a învățat de la Teodor Dima

Standard

dima 1Anul 2019 a început de dimineață cu plecarea dintre noi a filosofului Teodor Dima (5 noiembrie 1939 – 1 ianuarie 2019). Moartea a ales pentru el acest moment simbolic al regenerării lumii, al speranței și al înnoirii. Oricît de tristă devine lumea acestui an prin golul lăsat de plecarea sa, găsesc că în registru simbolic nu se putea o zi mai potrivită pentru un om care a trăit mereu în lumină și a încercat să facă în așa fel încît viețile celorlalți să se bucure de mai multă lumină.

Teodor Dima credea cu tărie în capacitatea oamenilor de a face lumea să devină din ce în ce mai frumoasă. Era îndrăgostit de frumos și frumusețea îl înconjura cu multă vigoare. Îmi amintesc că mi-a spus odată că se bucură că sîntem așa de tineri și de frumoși. Era încredințat că noi sîntem cea mai bună dovadă că avea dreptate înțeleptul antic atunci cînd spunea că în creșterea lor spirituală tinerii trebuie să se uite mereu în oglindă. Cei frumoși din punct de vedere al trăsăturilor fizice cu care au fost înzestrați trebuie să își contemple frumusețea, să se bucure de ea și să acționeze în așa fel încît să fie o deplină armonie între frumusețea trupului lor și frumusețea lumii pe care ei o construiesc. Cei ce se regăsesc ca fiind mai puțin frumoși din punct de vedere al trăsăturilor cu care au fost dăruiți trebuie și ei să își contemple chipul în oglindă pentru a se vedea așa cum sînt și pentru a înțelege că orice chip devine nespus de frumos prin parcurgerea unui proces de creștere prin educație, prin dezvoltarea personală care înscrie pe fața fiecărui om tainele înțelepciunii. Familiar fiind cu logica, epistemologia și cu istoria ideilor, Teodor Dima credea că una dintre modalitățile prin care se putea ajunge la realizarea acestui scop era studiul filosofiei. Această manieră de asumare a înțelepciunii te face nu numai un ins ce se bucură de grațiile Sophiei, ci și o ființă frumoasă care face ca lumea să fie mai bună și mai frumoasă. Pe lîngă expresivitatea ei academică, filosofia avea pentru el și o dimensiune aplicată, care viza un fel de convertire la un mod de gîndire în care bucuria de a trăi ceea ce viața îți oferea zi de de zi era o modalitate de a beneficia de frumusețea și eternitatea vieții.

Nu știu dacă Teodor Dima a luat principiul întrepătrunderii binelui cu frumosul din clasicul kalokagathia sau din principiul biblic al creației divine potrivit căruia lumea a fost creată deopotrivă ca frumoasă și bună. Cert este că a îmbinat în relația cu ceilalți binele și frumosul considerînd că este un lucru frumos să faci binele și că atunci cînd faci binele contribui la sporirea frumuseții lumii, la revelarea frumuseții vieții. Filosoful iubea viața și din frumusețea vieții se hrănea dorința și îndemnul său de a fi mai buni și implicit mai frumoși.

Cred că lucrul cel mai important pe care l-am învățat din exemplul personal al lui Teodor Dima este faptul că, dacă sporești cantitatea de bine prezentă în jurul tău, vei face ca mai multă frumusețe să se concentreze în lumea ta, iar aceasta va fi un prilej pentru ceilalți să își ofere reciproc mai multă dragoste. Într-o asemenea perspectivă, iubirea era un mod divin de a trezi lumea la viață, iar viața era o oglindă a prezenței divine. Nu știu exact care era relația intimă a lui Teodor Dima cu Dumnezeu, dar mereu am avut impresia că el acționa ca și cum ar fi pus de divinitate ca paznic al iubirii, al realizării binelui și al cultivării frumuseții lumii.

De cîte ori voi zări frumusețea în oglinda lumii va fi un bun prilej de a-mi aminti de Teodor Dima – un om frumos care avea un dar special de a ne vedea pe noi mai frumoși decît sîntem. În acest caz se verifică cel mai bine teoria care spune că frumusețea izvorăște din ochiul privitorului, că lucrurile contemplate în frumusețea lor sînt doar un suport pentru construcția interioară a celui ce receptează frumosul, iar apoi îl oferă celorlalți.

Cu toții sîntem obișnuiți cu zicala care ne îndeamnă ca despre morți să spunem numai de bine. Dar nu exclud că pot exista oameni care să fie rezervați față de perfecțiunea cu care eu înconjor aici persoana filosofului, care era și el un om, iar umanitatea sa poate fi un bun argument al imperfecțiunii sale. Iar eu voi fi, cel puțin parțial, de acord. Însă, ceea ce eu aduc aici ca imagine a unui om deplin este tocmai în spiritul a ceea ce unul dintre marii poeți încerca să ne învețe cu pilda sa din lecția despre cub: cubul construit perfect devine miraculos numai după ce el a fost ciobit și a născut în noi întrebarea cu privire la imperfecțiunea lui. Strălucirea unei ființe este cu atît mai mare cu cît în desăvîrșirea sa mai păstrează o doză de imperfecțiune. Cu imperfecțiunea se întîmplă ceva asemănător cu misterul. Cu cît ajungi să explorezi misterul mai mult, cu atît el devine mai încărcat de lucrurile specific lumești care stau cumva în partea ascunsă de prezența celor ce ni se arată ca fiind dumnezeiești.

Teodor Dima este un om bun. Iar umanitatea sa este dumnezeiesc de frumoasă nu numai pentru că a fost creat după chipul lui dumnezeu, al frumuseții infinite, ci și pentru că cei care l-au cunoscut s-au putut mereu bucura de actele sale de bunătate. Multe lucruri se vor putea spune despre el în viitor, dar cel mai prețios dintre ele va fi legat de această vocație morală de a face cît mai mult bine.

Reclame

Sandu Frunză despre un locuitor al Ierusalimului său sufletesc

Standard

ierusalim - montefioreAzi am fost la înmormîntarea prietenului meu Nicolae Kallos (11 noiembrie 1926 – 27 decembrie 2018), unul dintre cei mai creativi filosofi marxiști ai culturii române din cea de a doua jumătate a secolului XX. Supraviețuitorul holocaustului mi-a dăruit prietenia sa cu mulți ani în urmă și am pecetluit legătura noastră sufletească prin publicarea unui interviu ce a căpătat forma cărții Nicolae Kallos, Crâmpei de viață din secolul XX. Un dialog despre evreitate, holocaust şi comunism ca experienţe personale – consemnat de Sandu Frunză.[1]

Ziua de azi a fost pentru mine un bun prilej să mă gîndesc la Ierusalim și să recitesc singura carte despre Orașul Minunat pe care o am la îndemînă: Simon Sebag Montefiore, Ierusalim. Biografia unui oraș.[2] Este biografia Cetății Sfinte construită cu ajutorul unor piese de puzzle cu care sînt înscrise în mintea noastră și în imaginarul nostru evenimentele cele mai semnificative pe care autorul le consideră a fi ilustrative pentru înțelegerea istoriei Ierusalimului. Cartea este presărată cu faptele și aspirațiile unor personalități ce și-au lăsat amprenta pe istoria cînd apocaliptică și sîngeroasă, cînd plină de pace sufletească și armonie a prezenței divine.

Una dintre cele mai luminoase personalități prin care este redat chipul istoriei Ierusalimului este personalitatea unui rabin numit Moise ben Nahman cunoscut cu acronimul ebraic Ramban sau cunoscut ca filosoful Nahmanide. Ramban promova o viziune pe care azi am putea să o punem sub semnul ideologiei sionismului religios. Este evident că prietenul meu Nicolae Kallos, care nu era un sionist, nu ar fi îmbrățișat o asemenea viziune. Dar îl apropia de rabin vocația sa de pacifist care credea că singura putere ce poate aduce pacea și poate instaura relații de tip democratic în Orientul Apropiat este cea a Israelului, cu centrul dialogului și al toleranței simbolizat de Ierusalim. Filosoful marxist credea că idealul sionist a avut un efect negativ asupra comunității evreiești din România, deoarece el a stimulat motivația ce a dus la diminuarea comunității evreiești din spațiul românesc. Însă, credea că o dată ce efectele negative oricum s-au produs, nu rămîne decît să credem în vocația culturală a Ierusalimului, aceea de a pune în valoare simbolismul necesității de a lăsa în urmă catastrofele și ura și de a construi pe vocația dialogică a culturii evreiești. Nicolae Kallos a fost un om al timpului său prin credința sa în umanitate și în puterea oamenilor de a-și stăpîni pornirile agresive în numele dorinței de a conviețui.

Simon Sebag Montefiore ni-l prezintă pe Nahmanide ca medic, filosof, mistic și învățat al Torei, ca fiind un om al timpului său care a încercat să readucă pacea sufletească și speranța în rîndul comunității evreiești pe care o îndemna să privească cu lacrimile bucuriei posibilitatea de a reconstrui Ierusalimul în toată plinătatea simbolismului său.

Am poposit aici cu gîndul la Nahmanide deoarece el a marcat, cu ani în urmă, imaginarul meu legat de Ierusalim. După întîlnirea cu ideile filosofului Nahmanide am rămas cu o perspectivă personală asupra Ierusalimului care îmbină nevoia reconstrucției sale pe trei planuri: Ierusalimul ca oraș sfînt, Ierusalimul ceresc și Ierusalimul meu interior.

Unora dintre cititorii mei ar putea să le apară inadecvată asocierea numelui lui Nicolae Kallos cu Ierusalimul. Dar un asemenea demers ține de logica interioară a perspectivei mele simbolice asupra Ierusalimului. Aș vrea să menționez că Nicolae Kallos este unul dintre cei mai semnificativi locuitori ai Ierusalimului meu interior. Dacă aș avea talentul și rafinamentul de scriitor al lui Simon Sebag Montefiore, probabil că aș fi scris despre filosoful nostru o pagină la fel de emoționantă cum este cea scrisă despre Ramban în biografia orașului Ierusalim.[3]

 

[1] Nicolae Kallos, Crâmpei de viață din secolul XX. Un dialog despre evreitate, holocaust şi comunism ca experiențe personale – consemnat de Sandu Frunză (Iaşi: Ed. Fundației AXIS, 2003).

[2] Simon Sebag Montefiore, Ierusalim. Biografia unui oraș, Traducere de Luminița Gavrilă Cioroianu, Smaranda Nistor, Constantin Dumitru Palcus, (București: Editura Trei, 2012).

[3] Simon Sebag Montefiore, Ierusalim. Biografia unui oraș, 278.

Sandu Frunză despre excelența academică și cultivarea răbdării

Standard

Scanare 6Azi a avut loc festivitatea de decernare a premiilor anuale de excelență pentru cercetare și activitate didactică la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. Colindele tinerilor teologi au făcut ca Aula Magna să răsune ca un templu al culturii și al întîlnirilor admirabile. Niciodată nu am simțit o mai mare intensitate a emoțiilor și a exaltării spirituale, cum am trăit în mijlocul concertului tinerilor teologi. Am avut fericirea de a participa la un asemenea moment deoarece de azi sînt și eu posesorul unei diplome de excelență a UBB. Toți cei care vreți, aveți posibilitatea de a vă bucura alături de mine. Așa, pentru înseninare și comuniune.

Deși premiul constă doar într-o diplomă, este unul valoros deoarece pentru fiecare dintre cele două domenii (cercetare și didactic) fiecare facultate poate propune doar cîte un premiu în fiecare an. Oricît de insensibil ai fi la asemenea forme de evidențiere, nu poți rămîne indiferent cînd este vorba de un semn de apreciere. Cu atît mai mult cu cît, în cazul meu, aprecierea vine dinspre cel mai creativ Departament de Comunicare, Relații Publice și Publicitate, de la cea mai dinamică și prestigioasă dintre Facultățile unei Universități situată pe locul întîi în clasamentele academice din România.

Însă, simți că o asemenea diplomă este în primul rînd valoroasă pentru că pe ea este scris numele tău, nu al altuia. Uitîndu-mă pe această bucată de hîrtie lucioasă, constat că îți dă un sentiment de confort să vezi că pe ea este înscris numele tău. Nu am așteptat acest premiu, dar el a venit (întîmplător) chiar în anul în care sărbătoresc 25 de ani de activități didactice la Universitatea Babeș-Bolyai și 30 de ani de cînd desfășor activități de învățare și cercetare în Alma Mater Napocensis.

Nu am mai primit niciodată un asemenea premiu, așa că este o bună ocazie pentru mine să marchez unicitatea acestui eveniment survenit în dezvoltarea mea. Nu cred că acest premiu vine ca un mod de recunoaștere a activității mele de pînă acum. Este vorba mai degrabă de faptul că mi-a venit și mie rîndul să fiu premiat și să particip la atmosfera de bucurie ce însoțește un asemenea eveniment. Mă gîndesc că acesta este un bun prilej pentru cei tineri și nerăbdători să sesizeze că prin cultivarea răbdării (însoțită de o muncă susținută) poți ajunge printre cei valorizați de instituția din care faci parte. Asta nu înseamnă că ei nu pot să o ia pe scurtătură. Pot fi oricînd pe lista celor premiați, avînd în vedere că se spune despre ei că sînt predestinați succesului și fericirii.

La o re-postare pe Facebook a regulilor privind succesul publicate pe blogul meu personal, unul dintre înțelepții din lista mea de prieteni din spațiul virtual spunea că celor 7 reguli ale succesului ar trebui să le mai adaug și Norocul. Cred că unii au mereu și norocul de partea lor. Dar mai sesizez și faptul că în modul de a fi bun al divinității intră și faptul că nu dă toate darurile unei singure persoane, decît foarte rar. Se întîmplă că unora le dă ca instrument al succesului munca, altora norocul, altora inteligența, altora creativitatea etc. O cale bună spre succes este să ai norocul (sau inspirația) de a descoperi care este darul pe care divinitatea l-a pus în tine ca pe o sămînță pe care trebuie să o îngrijești și să o crești.

Totodată, am constatat că există un moment în care pentru fiecare dintre cei care își fac munca cu multă pasiune apare o persoană dispusă să vadă excelența în ceea ce se constituie ca rezultat al acestei munci. În cazul meu este vorba despre intervenția profesorului universitar doctor, doctor habilitat Ioan Hosu, directorul Departamentului de Comunicare, Relații Publice și Publicitate de la FSPAC-UBB, care a propus și a susținut cu entuziasm candidatura mea pentru premiul anual 2018. Îi mulțumesc  pentru această apreciere, așa cum îi mulțumesc și pentru alte momente în care a intervenit în mod pozitiv în viața mea profesională. Cei care îl cunosc, știu că Ioan Hosu este un personaj ce se străduie să stea mereu de partea binelui.

Dar, stînd în Aula Magna în așteptarea diplomei, mi-a venit în minte constatarea că obținerea excelenței academice înseamnă, printre multe altele, și să ai puterea de a aștepta să îți vină rîndul. Oricum, chiar și cei care au impresia că nu au primit întotdeauna tot ceea ce li se cuvine, trebuie să știe că viața te pune, în cele din urmă, acolo unde îți este cel mai potrivit să stai.

Cred că îndelunga răbdare și atenția din partea celorlalți au fost rețeta succesului meu de azi.

Sandu Frunză despre un elogiu adus limbii române și folcloristicii românești

Standard

dan cepraga dhc


Am ajuns la un asemenea grad de învrăjbire a românilor contra românilor și a românilor împotriva oricărei alterități încît ni se poate părea un eveniment cu totul ieșit din comun  faptul că trăim un moment de normalitate al manifestării prieteniei, deschiderii și respectului pentru celălalt. Preocupați în prea mare măsură de valorile absolute ale definirii religioase, culturale și politice, am ajuns să uităm faptul simplu de a pune respectul ca fundament al clădirii relațiilor intersubiective, al structurării raporturilor instituționale, al utilizării recunoașterii ca instrument de ierarhizare a valorilor aflate în dialog și conexiune permanentă.

Am avut bucuria de a trăi un moment de afirmare a normalității cu ocazia acordării titlului onorific de Doctor Honoris Causa al Universității din Oradea tînărului Prof. univ. dr. Dan Octavian Cepraga de la Universitatea din Padova. Ceremonia desfășurată pe data de 15 noiembrie 2018 a fost, pe de o parte, o sărbătoare a prieteniei, a profesionalismului  și a recunoașterii româno-române, iar pe de altă parte, un elogiu adus limbii române și folcloristicii românești. Universitatea din Oradea, prin reprezentanții săi oficiali și prin vocea entuziastului prof. univ. dr., dr. habilitat Sorin Șipoș, l-au omagiat pe Dan Octavian Cepraga, un român care a ajuns Professore Ordinario la Universitatea din Padova printr-un efort extraordinar de promovare a limbii române, a culturii române și a bogățiilor inepuizabile ale folclorului românesc.

Am perceput această sărbătoare a limbii și culturii române în primul rînd ca pe un act  de normalitate prin care o comunitate academică din România face un gest de prietenie și de recunoaștere pentru un român de succes din lumea occidentală, care a reușit în occident promovînd o parte luminoasă a sufletului cultural românesc.

În al doilea rînd, am găsit în această sărbătoare un bun prilej de a marca Centenarul românesc prin afirmarea necesității de a ne deschide spre dialog și de a răspunde creator la toate provocările pe care le aduce contactul nostru cu alteritatea, într-o lume în care identitățile particulare trebuie să fie parte constructivă a unei realități edificată pe aspirațiile umaniste ale valorilor globale.

Una dintre ideile importante pe care am desprins-o din prelegerea magistrală susținută de Dan Octavian Cepraga a fost aceea că o asemenea deschidere, în procesul confruntării cu universalitatea, a avut un rol decisiv în formarea noastră identitară și în intrarea noastră în dialogul popoarelor: „La originea procesului de formare a națiunii române moderne – ne spune profesorul DhC Dan Octavian Cepraga – nu vom găsi nicidecum închiderea identitară a etnonaționalismului sau căutarea obsedantă a „specificului național”. Dimpotrivă, limba noastră literară modernă și conștiința națională modernă se nasc amîndouă dintr-o deschidere liberă și generoasă spre alteritate, amîndouă și-au definit și întărit trăsăturile specifice și originale prin asimilarea și însușirea elementelor venite din afară, s-au recunoscut pe sine, și-au descoperit propriile posibilități datorită dialogului și confruntării cu celelalte limbi și culturi europene”.[1]

Distinsul Doctor Honoris Causa al Universității din Oradea ne-a convins de faptul că una dintre modalitățile de situare în dialog a valorilor culturii române este oferită de punerea în valoare a folclorului românesc. Pledoaria sa pentru cercetarea și diseminarea culturii populare se situează dincolo de orice formă de autohtonism. Ea are în vedere participarea într-o modalitate specific românească la valorile de profunzime ale condiției umane – percepute ca mod specific de situare în orizontul general al existenței, ca angajare personală și comunitară în cîmpul manifestării universale a sacrului, ca participare autentică la semnificațiile profunde ale ființei.

 

[1] Dan Octavian Cepraga, „Limbă și națiune: despre importanța traducerilor în procesul modernizării limbii române literare. Lectio magistralis”, în Laudatio pentru acordarea titlului onorific Doctor Honoris Causa al Universității din Oradea Domnului Prof. univ. dr. Dan Octavian Cepraga, Universita degli Studi di Padova, (Oradea: Universitatea din Oradea, 15 Noiembrie 2018), 19.

Sandu Frunză despre o revistă la fel de bună precum autorii pe care îi publică

Standard

SIGLA 51

Numărul 51 al Journal for the Study of Religions and Ideologies a fost lansat în cadrul întîlnirii SCIRI din 5 noiembrie 2018. Ea ne apare astăzi ca cea mai bine plasată revistă în ierarhiile internaționale dintre revistele Universității Babeș-Bolyai – universitate situată pe primul loc între universitățile din România.

Journal for the Study of Religions and Ideologies este o publicație academică cu profil de studii religioase interdisciplinare. Publicarea ei se realizează cu sprijinul unui grup internațional de cercetători cu preocupări în abordarea interdisciplinară a fenomenului religios.

Revista publică analize ale fenomenului religios cu perspective ce vin dinspre studiile religioase, filosofia religiilor, etică, teologie, filosofie politică și științe politice, teoriile comunicării, antropologie, sociologie etc.

Este prima revistă din România indexată în Arts & Humanities Citation Index and Current Contents: Arts & Humanities, ISI Web of Knowledge, baza de date ISI numită apoi Thompson-Reuters, azi numită Clarivate Analytics.

De asemenea, este cuprinsă în alte baze de date internaționale semnificative cum ar fi SCOPUS; EBSCO; Pro-Quest; J-Gate; Gale; CEEOL; Index to the Study of Religions Online (Brill); ERIH PLUS și altele.

Journal for the Study of Religions and Ideologies este recunoscută ca una dintre cele mai semnificative reviste pe plan internațional.

SCImago Journal & Country Rank situează Journal for the Study of Religions and Ideologies în evaluarea pentru anul 2017 pe locul 37 din cele 432 de reviste luate în calcul pentru domeniul studii religioase. Au fost ani în care revista a fost și mai sus în ierarhia mondială a revistelor, acum e situată pe poziția 37. Nu am cunoștință de nici o altă revistă a UBB care să fie situată pe o poziție atît de bună în ierarhia revistelor pe domeniul lor de referință. Journal for the Study of Religions and Ideologies este jurnalul cel mai bine plasat în ierarhizarea internațională a propriului său domeniu, comparativ cu toate celelalte reviste ale UBB față de propriul lor domeniu de cercetare științifică.[1]

Journal for the Study of Religions and Ideologies este foarte importantă atît din punct de vedere științific cît și cultural deoarece, pe de o parte, își propune o promovare a cercetătorilor de la UBB și de la Universitățile din România în contextul studiilor religioase globale, iar pe de altă parte, încearcă să pună în dialog cercetătorii din România cu cei din alte spații culturale.

Există o tendință nefericită în România de a valoriza într-o manieră diferită revistele publicate în România față de revistele publicate înafară. Este știut că aceleași standarde sînt aplicate tuturor revistelor atunci cînd ele sînt cuprinse în bazele de date internaționale, cu atît mai mult atunci cînd este vorba despre cea mai rîvnită dintre bazele de date: baza de date ISI, numită apoi Thompson-Reuters, azi numită Clarivate Analytics. În mod paradoxal, românii consideră că revistele apărute în spațiul nostru cultural sînt inferioare în raport cu celelalte reviste și în evaluări recurg, uneori, la acordarea de punctaje diferite pentru articole apărute în reviste publicate în alte țări și cele publicate în România, în totală contradicție cu recunoașterea internațională de care se bucură aceste reviste prin faptul că sînt cuprinse în aceleași baze de date, nu separat, ci împreună cu revistele internaționale din domeniu. Ceea ce înseamnă că îndeplinesc aceleași standarde internaționale.

În ce ne privește, nu există nici o diferență între autorii români și cei din centrele universitare din întreaga lume. Ei se bucură de același tratament și sînt promovați în dialogul de idei internațional pe care îl deschide JSRI.

Printre autorii Journal for the Study of Religions and Ideologies se numără Robert Bernasconi, Recep Boztemur, Ștefan Bratosin, Clemens Cavallin, Reuven Firestone, Michael Fishbane, Warren Zev Harvey, Moshe Idel, Michael S. Jones, Wilson Muoha Maina, José Igor Prieto-Arranz, Vojin Rakic, Richard Rorty, Marianna Ruah-Midbar Shapiro, Leonard Swidler, Peter Van der Veer, Jakobus Martinus Vorster, Elliot R. Wolfson, Erdoğan Yıldırım și alții

Sau cunoscuți autori români precum Ștefan Afloroaei, Sandu Antonio, Elena Abrudan, Ioan Biriș, Virgil Ciomoș, Ioan Chirilă, Aurel Codoban, Ștefan Cojocaru, Codruța Cuceu, Mircea Dumitru, Mihaela Frunză, Ramona Hosu, Adrian Paul Iliescu, Marius Jucan, Karoly Veress, Ioan Vasile Leb, Jean Nedelea, Adrian Opre, Dan-Eugen Rațiu, Sorin Șipos, Hanna Orsolya Vincze și alții. Tineri cercetărori precum Iulia Grad, Nicolai Gori, Iulia Medveschi, Iulius-Marius Morariu, Mihnea Stoica, Nicolae Turcan și alții. Sau autori din ținuturi mai îndepărtate precum Mukhtar Umar Bunza, Abdullahi Musa Ashafa, Xin Mao, Keqian Xu, Forouzan Akrami și alții.

Journal for the Study of Religions and Ideologies apare începînd cu anul 2002, iar de 16 ani este indexată internațional și a deschis cercetătorilor posibilitatea de a publica într-o revistă indexată ISI, cu o mare vizibilitate.

Mulțumesc celor care de-a lungul anilor au lucrat în redacția revistei sau în bordul științific. Lor li se datorează în parte rezultatele excelente, iar cealaltă parte li se datorează autorilor cu totul speciali care au publicat texte de-a lungul timpului. O revistă bună se face cu autori foarte buni.

 

 

[1] Dacă vreunul dintre dumneavoastră cunoaște o altă revistă a UBB mai bine plasată, îl rog să îmi aducă la cunoștință ca în viitoarele prezentări publice să o evidențiez ca atare și să îi felicit pe colegii noștri.

 

Sandu Frunză despre Ierusalim și cîteva personalități minunate prezente la UBB

Standard

IerusalimUna dintre cele mai puternice comparații, care relevă diferența dintre viața citadină a orășenilor occidentali și viața locuitorilor Cetății Sfinte a Ierusalimului, am găsit-o la  Yehuda Amichai. Pentru a releva misterul unic al Ierusalimului, poetul compară atmosfera marilor orașe cu cea a Orașului sfînt. El ne încredințează că, așa cum deasupra orașelor noastre occidentale aerul are o densitate aparte, dată de încărcătura ce emană din desfășurarea vieții noastre cotidiene, tot așa, desupra orașului sfînt aerul e mai dens prin încărcătura specială dată de rugăciunile înălțate de pelerini, de locuitorii cetății și de visele lor proiectate înspre cer.

Din această perspectivă mă  întreb, uneori, cum mai rezistă Ierusalimul fără a se răsturna în neantul deschis de ura, de violența și de lipsa iubirii care sapă atît de adînc la temelia Cetății Sfinte? Iar răspunsul meu de ființă limitată de orizontul umanității mele nu poate fi decît tot unul metaforic. Și îmi răspund: Ierusalimul mai stă în picioare numai pentru că el este ținut în verticalitatea sa nu de structura ascensională a iubirii umane, nu de năzuințele noastre spre transcendență, ci  e susținut de aripile îngerilor pe care Dumnezeu alege să îi trimită ca pe niște mediatori ce au misiunea de a înlătura ruptura și distanța dintre El și noi și dintre noi.

Clujul mi-a oferit ieri o întîlnire foarte specială cu Ierusalimul. Centrul de Studii Biblice al Universității Babeș-Bolyai ne-a propus pentru perioada 7-8 decembrie 2017 conferința „Religion and Human Rights: Friends or Foes”. M-am bucurat să îi regăsesc în program pe Jadranka Rebeka Anic, Ioan Chirilă, Istvan Csonta, Predrag Dragutinovic, Gabor Finali, Csilla Gyngyosi, Marius Harosa, Alexandru Ioniță, Lehel Leszai, Andras Mate-Toth, Martin Meiser, Veronica Rebreanu, Jozsef Szecsi, Tamas Szilagyi, Reka Szilardi, Stefan Tobler, Ekaterini Tsalampouni, Marius Furtună, Mozes Noda, Korinna Zamfir. Dar mai ales sînt fericit că în această întîlnire am avut prilejul să îl cunosc pe Lucian Turcescu.

Însă, miracolul unei întîlniri de suflet cu Ierusalimul mi-a fost prilejuit de faptul că programul celei dintîi zi a conferinței internaționale s-a încheiat cu un concert de muzică evreiască, JERUSALEM OF GOLD, susținut de Robert Laczko Vass și Andras Szep. Cîntecele au fost interpretate în mai multe limbi – printre care română, maghiară, engleză, franceză, ebraică, idiș, ladino etc. Deși din repertoriul propus, eu rezonez mai bine cu alte piese, de data aceasta am vibrat cel mai profund cu celebrul cîntec „This Land is mine”. O foarte plăcută supriză a fost pentru mine versiunea în limba maghiară a cîntecului „Jerusalem of Gold” (Jeruzsalem, kedvesem). Eram obișnuit să ascult versiunea ebraică a cîntecului  „Yerushalayim Shel Zahav” interpretată de Ofra Haza. Am constatat cu acest prilej că e la fel de frumos să cînți Ierusalimul și în altă limbă și chiar în toate limbile lumii.

Mi s-a părut minunat acest efort de a face din Ierusalim un loc al limbii tale și de a face limba ta să vibreze în cîntarea Ierusalimului. Cei doi tineri artiști, prin talentul lor ieșit din comun, au făcut ca totul să pară un act ritualic în care mulțimea limbilor, a situațiilor existențiale și a idealurilor culturale dintre cele mai diverse să rezoneze într-un registru comun al nevoii de colaborare, de dialog și de pace lăuntrică.

Mi-am amintit în acest context una dintre cele mai pline de amărăciune întrebări pe care Emmanuel Levinas și-o punea în lucrarea sa Dificila libertate. Plecînd de la constatarea că monoteismul „a făcut suportabil omul celuilalt om, determinîndu-l pe celălalt să răspundă, făcînd posibilă toată această economie a solidarității”,[1] el se întreabă cum e posibil ca dorinței de dialog exprimată de membrii comunității iudaice, ceilalți membri ai comunităților monoteiste să nu răspundă solidar cu aceeași dorință de a dialoga și de a construi în comun. Discutînd despre Ierusalim ca oraș al celor trei mari religii monoteiste (într-un capitol dedicat Ierusalimului, din cartea mea despre fundamentalismul religios)[2] am relevat cîteva aspecte privind nevoia unei investiții comune de sens, care să ducă la o acțiune comună a iudeilor, creștinilor și musulmanilor. Cu alte ocazii am relevat rolul pe care Islamul ca religie a păcii ar trebui să îl joace în democratizarea Orientului, așa cum am vorbit și de centralitatea Creștinismului ca axis mundi al iubirii în îmbogățirea culturii occidentale și în modelarea lumii din afara occidentului. Am avut mereu speranța că (plecînd de realitatea că Israelul de azi simbolizează cea mai avansată formă de democrație din zona sa geografică) creștinii și musulmanii își vor aduce partea lor semnificativă în dialogul cu Iudaismul, în numele unei conviețuiri sub semnul valorilor cuprinse în simbolismul plural al culturii legată de spiritul transcendent al Cetății Ierusalimului.

Sentimentele mele de încredere și optimism sînt astăzi potențate de conștiința faptului că, în multe locuri din lume, există oameni minunați cum sînt cei amintiți mai sus. Ei sînt printre cei ce au ales să dialogheze în aceste zile la Cluj sub semnul deschiderilor gîndirii biblice, al pluralismului și al multiculturalismului. În plus, sînt încă vrăjit de interpretarea pe care Robert Laczko Vass și Andras Szep (combinînd traducerea în opt limbi în interpretarea cîntării lor) au dat-o cîntecului „Hevenu shalom aleichem”.

[1] Emmanuel Levinas, „Monoteism și limbaj”, Emmanuel Levinas, Dificila libertate, Traducere, note și postfață de Țicu Goldstein, (București: Hasefer, 1999), P. 221

[2] Sandu Frunză, Fundamentalismul religios şi noul conflict al ideologiilor, ediția a doua, revăzută și adăugită, (Ed. Școala Ardeleană, Cluj, 2016).

Sandu Frunză despre simplitatea oamenilor mari

Standard

Banner-UBB-1-1

Cel mai mult mi-a plăcut simplitatea. Deși ceremonia de acordare a titlului de Professor Honoris Causa pentru profesorul Roger Hamlin s-a bucurat de obișnuita schematizare și emfază a ritualurilor academice, am perceput evenimentul mai degrabă ca o desfășurare a simplității, a bucuriei calme și a excelenței manifestată cu măsura specifică oamenilor cu un caracter nobil.

La ceremonia de azi, 24 octombrie 2017, desfășurată în Aula Magna a Universității, au participat Rectorul Universității Babeș-Bolyai, academicianul Ioan Aurel Pop, Președintele Senatului Pr. Prof. Ioan Chirilă, Decanul Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, prof. Călin Hințea,  Primarul Clujului, conf. dr. Emil Boc, prorectori și alte personalități din structurile administrative ale universității sau ale facultăților, dar mai ales un public format din oameni ce păreau să facă parte din aceeași construcție intelectuală, din oameni care păreau să aibă o admirație specială pentru persoana omagiată, din colegi și  colaboratori apropiați, din tineri în căutarea de modele, dar și din participanți obișnuiți la astfel de momente festive din viața Universității.

Uneori instituțiile îi presează pe oameni, iar aceștia se simt bine sub apăsarea lor – și de aici aceștia își trag dorința de exercitare a puterii. Alteori, oamenii sînt constructori de instituții și atunci se manifestă cu onestitatea intelectuală a celui ce a pus suflet și minte, iar la capătul acțiunii constată că ceilalți spun despre el că a realizat mai mult decît toate așteptările pe care le putea avea cineva. Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării s-a bucurat de mai multe astfel de momente pe care le-aș putea invoca în existența sa de după 1989. Discipline și specializări – care anterior făceau parte din Facultatea de Istorie și Filosofie – s-au bucurat de momente privilegiate ale manifestării spiritului academic în istoria recentă a Universității Babeș-Bolyai. Unul dintre momentele semnificative ale acestei intervenții a fost și crearea cadrelor instituționale a ceea ce urma să devină una dintre cele mai performante structuri academice ale UBB – Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării.

Am o listă cu constructori de instituții. Unii au participat activ, alții prin faptul că nu au recurs la opoziția de care erau animați și alții pentru că pur și simplu au lăsat lucrurile să se întîmple. Participanții la ceremonia de azi au rămas cu ideea clară că una dintre personalitățile căreia i se pot atribui merite speciale în modelarea instituțională a UBB este distinsul profesor Roger Hamlin.

Una dintre cele mai pline de rezonanțe în registrul afectiv a fost afirmația profesorului Călin Hințea: „Pot să afirm aici, fără teama de a greși, că Roger Hamlin este un părinte fondator al Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, că acțiunile lui au afectat în bine sute de persoane din Universitatea Babeș-Bolyai și că, fără el, facultatea noastră nu ar fi reușit să se dezvolte la nivelul la care se află astăzi. De fapt, cred că, datorită modestiei care îl caracterizează, profesorul Hamlin nu percepe nici în acest moment magnitudinea schimbărilor pozitive pe care le-a stimulat în UBB și în Cluj-Napoca”.[1]

Eu nu mă număr printre colaboratorii profesorului Roger Hamlin. Nu cred că am dialogat mai mult de 2-3 ori în ultimii ani. Dar dacă ar trebui să vorbesc de experiența mea cu domnia sa, atunci aș spune că l-am observat ca o prezență, mai degrabă discretă, pe holurile FSPAC. Mereu cu un chip blînd și cu o privire prietenoasă, dar mai ales cu un zîmbet plin de optimism luminîndu-i chipul. Aș putea spune că pentru mine el simbolizează zîmbetul american cu care se împrospătează mereu atmosfera dinamică de la FSPAC.

L-am ascultat cu plăcere la cîteva evenimente academice din anii trecuți și m-am bucurat astăzi cînd în Laudatio s-a afirmat că „Roger Hamlin reprezintă un model pentru profesorii de administrație publică pentru că el deține simultan capacitatea de dezvoltare a unor modele academice de cercetare și capacitatea de a implementa cu succes aceste modele teoretice în viața comunităților”.[2] Dar, în același timp, am remarcat tonul extrem de cald al Rectorului Ioan Aurel Pop, din cuvîntul de deschidere al ceremoniei de acordare a titlului de PhC, atunci cînd a invocat sentimentul prieteniei ca pe o coordonată a atitudinii constante promovate de profesorul Roger Hamlin în relația cu profesorii, cercetătorii și studenții de la UBB, în raport cu clujenii și cu orașul Cluj. Acest tip de experiență a fost semnalat și de profesorul Călin Hințea, care a afirmat că „Există și un motiv suplimentar foarte important pentru care ne dorim ca profesorul Hamlin să devină PHC al facultății noastre: calitatea sa umană excepțională care a permis formarea, sub ghidarea sa,  a unor generații de profesioniști în domeniul științelor sociale”.[3]

Roger Hamlin, profesorul american, pare astăzi un om real venit dintr-o lume foarte îndepărtată și investind cu toată ființa sa într-un loc în care puțini ar fi fost dispuși să o facă cu atîta dăruire și cu atîta eficiență. Un om care a pariat pe România și pe Cluj, iar Clujul și FSPAC au avut de cîștigat. Este un fel de personaj miraculos care îi face pe oameni să creadă că prin multă încredere și muncă adecvată se poate ajunge la metamorfozarea viselor în realitate. Face parte din simplitatea vieții și din fericirea de a construi împreună.

 

[1] Călin Hințea, LAUDATIO. In support of awarding the title of  Profesor Honoris Causa, by Babeș-Bolyai University, To Professor Roger Hamlin, Michigan State University, USA, Cluj Napoca, 24 Octombrie 2017.

[2] Călin Hințea, LAUDATIO. In support of awarding the title of  Profesor Honoris Causa, by Babeș-Bolyai University, To Professor Roger Hamlin, Michigan State University, USA, Cluj Napoca, 24 Octombrie 2017.

[3]Călin Hințea, LAUDATIO. In support of awarding the title of  Profesor Honoris Causa, by Babeș-Bolyai University, To Professor Roger Hamlin, Michigan State University, USA, Cluj Napoca, 24 Octombrie 2017.