Sandu Frunză despre Ierusalim și cîteva personalități minunate prezente la UBB

Standard

IerusalimUna dintre cele mai puternice comparații, care relevă diferența dintre viața citadină a orășenilor occidentali și viața locuitorilor Cetății Sfinte a Ierusalimului, am găsit-o la  Yehuda Amichai. Pentru a releva misterul unic al Ierusalimului, poetul compară atmosfera marilor orașe cu cea a Orașului sfînt. El ne încredințează că, așa cum deasupra orașelor noastre occidentale aerul are o densitate aparte, dată de încărcătura ce emană din desfășurarea vieții noastre cotidiene, tot așa, desupra orașului sfînt aerul e mai dens prin încărcătura specială dată de rugăciunile înălțate de pelerini, de locuitorii cetății și de visele lor proiectate înspre cer.

Din această perspectivă mă  întreb, uneori, cum mai rezistă Ierusalimul fără a se răsturna în neantul deschis de ura, de violența și de lipsa iubirii care sapă atît de adînc la temelia Cetății Sfinte? Iar răspunsul meu de ființă limitată de orizontul umanității mele nu poate fi decît tot unul metaforic. Și îmi răspund: Ierusalimul mai stă în picioare numai pentru că el este ținut în verticalitatea sa nu de structura ascensională a iubirii umane, nu de năzuințele noastre spre transcendență, ci  e susținut de aripile îngerilor pe care Dumnezeu alege să îi trimită ca pe niște mediatori ce au misiunea de a înlătura ruptura și distanța dintre El și noi și dintre noi.

Clujul mi-a oferit ieri o întîlnire foarte specială cu Ierusalimul. Centrul de Studii Biblice al Universității Babeș-Bolyai ne-a propus pentru perioada 7-8 decembrie 2017 conferința „Religion and Human Rights: Friends or Foes”. M-am bucurat să îi regăsesc în program pe Jadranka Rebeka Anic, Ioan Chirilă, Istvan Csonta, Predrag Dragutinovic, Gabor Finali, Csilla Gyngyosi, Marius Harosa, Alexandru Ioniță, Lehel Leszai, Andras Mate-Toth, Martin Meiser, Veronica Rebreanu, Jozsef Szecsi, Tamas Szilagyi, Reka Szilardi, Stefan Tobler, Ekaterini Tsalampouni, Marius Furtună, Mozes Noda, Korinna Zamfir. Dar mai ales sînt fericit că în această întîlnire am avut prilejul să îl cunosc pe Lucian Turcescu.

Însă, miracolul unei întîlniri de suflet cu Ierusalimul mi-a fost prilejuit de faptul că programul celei dintîi zi a conferinței internaționale s-a încheiat cu un concert de muzică evreiască, JERUSALEM OF GOLD, susținut de Robert Laczko Vass și Andras Szep. Cîntecele au fost interpretate în mai multe limbi – printre care română, maghiară, engleză, franceză, ebraică, idiș, ladino etc. Deși din repertoriul propus, eu rezonez mai bine cu alte piese, de data aceasta am vibrat cel mai profund cu celebrul cîntec „This Land is mine”. O foarte plăcută supriză a fost pentru mine versiunea în limba maghiară a cîntecului „Jerusalem of Gold” (Jeruzsalem, kedvesem). Eram obișnuit să ascult versiunea ebraică a cîntecului  „Yerushalayim Shel Zahav” interpretată de Ofra Haza. Am constatat cu acest prilej că e la fel de frumos să cînți Ierusalimul și în altă limbă și chiar în toate limbile lumii.

Mi s-a părut minunat acest efort de a face din Ierusalim un loc al limbii tale și de a face limba ta să vibreze în cîntarea Ierusalimului. Cei doi tineri artiști, prin talentul lor ieșit din comun, au făcut ca totul să pară un act ritualic în care mulțimea limbilor, a situațiilor existențiale și a idealurilor culturale dintre cele mai diverse să rezoneze într-un registru comun al nevoii de colaborare, de dialog și de pace lăuntrică.

Mi-am amintit în acest context una dintre cele mai pline de amărăciune întrebări pe care Emmanuel Levinas și-o punea în lucrarea sa Dificila libertate. Plecînd de la constatarea că monoteismul „a făcut suportabil omul celuilalt om, determinîndu-l pe celălalt să răspundă, făcînd posibilă toată această economie a solidarității”,[1] el se întreabă cum e posibil ca dorinței de dialog exprimată de membrii comunității iudaice, ceilalți membri ai comunităților monoteiste să nu răspundă solidar cu aceeași dorință de a dialoga și de a construi în comun. Discutînd despre Ierusalim ca oraș al celor trei mari religii monoteiste (într-un capitol dedicat Ierusalimului, din cartea mea despre fundamentalismul religios)[2] am relevat cîteva aspecte privind nevoia unei investiții comune de sens, care să ducă la o acțiune comună a iudeilor, creștinilor și musulmanilor. Cu alte ocazii am relevat rolul pe care Islamul ca religie a păcii ar trebui să îl joace în democratizarea Orientului, așa cum am vorbit și de centralitatea Creștinismului ca axis mundi al iubirii în îmbogățirea culturii occidentale și în modelarea lumii din afara occidentului. Am avut mereu speranța că (plecînd de realitatea că Israelul de azi simbolizează cea mai avansată formă de democrație din zona sa geografică) creștinii și musulmanii își vor aduce partea lor semnificativă în dialogul cu Iudaismul, în numele unei conviețuiri sub semnul valorilor cuprinse în simbolismul plural al culturii legată de spiritul transcendent al Cetății Ierusalimului.

Sentimentele mele de încredere și optimism sînt astăzi potențate de conștiința faptului că, în multe locuri din lume, există oameni minunați cum sînt cei amintiți mai sus. Ei sînt printre cei ce au ales să dialogheze în aceste zile la Cluj sub semnul deschiderilor gîndirii biblice, al pluralismului și al multiculturalismului. În plus, sînt încă vrăjit de interpretarea pe care Robert Laczko Vass și Andras Szep (combinînd traducerea în opt limbi în interpretarea cîntării lor) au dat-o cîntecului „Hevenu shalom aleichem”.

[1] Emmanuel Levinas, „Monoteism și limbaj”, Emmanuel Levinas, Dificila libertate, Traducere, note și postfață de Țicu Goldstein, (București: Hasefer, 1999), P. 221

[2] Sandu Frunză, Fundamentalismul religios şi noul conflict al ideologiilor, ediția a doua, revăzută și adăugită, (Ed. Școala Ardeleană, Cluj, 2016).

Reclame

Sandu Frunză despre simplitatea oamenilor mari

Standard

Banner-UBB-1-1

Cel mai mult mi-a plăcut simplitatea. Deși ceremonia de acordare a titlului de Professor Honoris Causa pentru profesorul Roger Hamlin s-a bucurat de obișnuita schematizare și emfază a ritualurilor academice, am perceput evenimentul mai degrabă ca o desfășurare a simplității, a bucuriei calme și a excelenței manifestată cu măsura specifică oamenilor cu un caracter nobil.

La ceremonia de azi, 24 octombrie 2017, desfășurată în Aula Magna a Universității, au participat Rectorul Universității Babeș-Bolyai, academicianul Ioan Aurel Pop, Președintele Senatului Pr. Prof. Ioan Chirilă, Decanul Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, prof. Călin Hințea,  Primarul Clujului, conf. dr. Emil Boc, prorectori și alte personalități din structurile administrative ale universității sau ale facultăților, dar mai ales un public format din oameni ce păreau să facă parte din aceeași construcție intelectuală, din oameni care păreau să aibă o admirație specială pentru persoana omagiată, din colegi și  colaboratori apropiați, din tineri în căutarea de modele, dar și din participanți obișnuiți la astfel de momente festive din viața Universității.

Uneori instituțiile îi presează pe oameni, iar aceștia se simt bine sub apăsarea lor – și de aici aceștia își trag dorința de exercitare a puterii. Alteori, oamenii sînt constructori de instituții și atunci se manifestă cu onestitatea intelectuală a celui ce a pus suflet și minte, iar la capătul acțiunii constată că ceilalți spun despre el că a realizat mai mult decît toate așteptările pe care le putea avea cineva. Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării s-a bucurat de mai multe astfel de momente pe care le-aș putea invoca în existența sa de după 1989. Discipline și specializări – care anterior făceau parte din Facultatea de Istorie și Filosofie – s-au bucurat de momente privilegiate ale manifestării spiritului academic în istoria recentă a Universității Babeș-Bolyai. Unul dintre momentele semnificative ale acestei intervenții a fost și crearea cadrelor instituționale a ceea ce urma să devină una dintre cele mai performante structuri academice ale UBB – Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării.

Am o listă cu constructori de instituții. Unii au participat activ, alții prin faptul că nu au recurs la opoziția de care erau animați și alții pentru că pur și simplu au lăsat lucrurile să se întîmple. Participanții la ceremonia de azi au rămas cu ideea clară că una dintre personalitățile căreia i se pot atribui merite speciale în modelarea instituțională a UBB este distinsul profesor Roger Hamlin.

Una dintre cele mai pline de rezonanțe în registrul afectiv a fost afirmația profesorului Călin Hințea: „Pot să afirm aici, fără teama de a greși, că Roger Hamlin este un părinte fondator al Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, că acțiunile lui au afectat în bine sute de persoane din Universitatea Babeș-Bolyai și că, fără el, facultatea noastră nu ar fi reușit să se dezvolte la nivelul la care se află astăzi. De fapt, cred că, datorită modestiei care îl caracterizează, profesorul Hamlin nu percepe nici în acest moment magnitudinea schimbărilor pozitive pe care le-a stimulat în UBB și în Cluj-Napoca”.[1]

Eu nu mă număr printre colaboratorii profesorului Roger Hamlin. Nu cred că am dialogat mai mult de 2-3 ori în ultimii ani. Dar dacă ar trebui să vorbesc de experiența mea cu domnia sa, atunci aș spune că l-am observat ca o prezență, mai degrabă discretă, pe holurile FSPAC. Mereu cu un chip blînd și cu o privire prietenoasă, dar mai ales cu un zîmbet plin de optimism luminîndu-i chipul. Aș putea spune că pentru mine el simbolizează zîmbetul american cu care se împrospătează mereu atmosfera dinamică de la FSPAC.

L-am ascultat cu plăcere la cîteva evenimente academice din anii trecuți și m-am bucurat astăzi cînd în Laudatio s-a afirmat că „Roger Hamlin reprezintă un model pentru profesorii de administrație publică pentru că el deține simultan capacitatea de dezvoltare a unor modele academice de cercetare și capacitatea de a implementa cu succes aceste modele teoretice în viața comunităților”.[2] Dar, în același timp, am remarcat tonul extrem de cald al Rectorului Ioan Aurel Pop, din cuvîntul de deschidere al ceremoniei de acordare a titlului de PhC, atunci cînd a invocat sentimentul prieteniei ca pe o coordonată a atitudinii constante promovate de profesorul Roger Hamlin în relația cu profesorii, cercetătorii și studenții de la UBB, în raport cu clujenii și cu orașul Cluj. Acest tip de experiență a fost semnalat și de profesorul Călin Hințea, care a afirmat că „Există și un motiv suplimentar foarte important pentru care ne dorim ca profesorul Hamlin să devină PHC al facultății noastre: calitatea sa umană excepțională care a permis formarea, sub ghidarea sa,  a unor generații de profesioniști în domeniul științelor sociale”.[3]

Roger Hamlin, profesorul american, pare astăzi un om real venit dintr-o lume foarte îndepărtată și investind cu toată ființa sa într-un loc în care puțini ar fi fost dispuși să o facă cu atîta dăruire și cu atîta eficiență. Un om care a pariat pe România și pe Cluj, iar Clujul și FSPAC au avut de cîștigat. Este un fel de personaj miraculos care îi face pe oameni să creadă că prin multă încredere și muncă adecvată se poate ajunge la metamorfozarea viselor în realitate. Face parte din simplitatea vieții și din fericirea de a construi împreună.

 

[1] Călin Hințea, LAUDATIO. In support of awarding the title of  Profesor Honoris Causa, by Babeș-Bolyai University, To Professor Roger Hamlin, Michigan State University, USA, Cluj Napoca, 24 Octombrie 2017.

[2] Călin Hințea, LAUDATIO. In support of awarding the title of  Profesor Honoris Causa, by Babeș-Bolyai University, To Professor Roger Hamlin, Michigan State University, USA, Cluj Napoca, 24 Octombrie 2017.

[3]Călin Hințea, LAUDATIO. In support of awarding the title of  Profesor Honoris Causa, by Babeș-Bolyai University, To Professor Roger Hamlin, Michigan State University, USA, Cluj Napoca, 24 Octombrie 2017.

Sandu Frunză despre comunicare, criza europeană și depășirea ei

Standard

why europe

Am afirmat de multe ori că unul dintre locurile în care orice tînăr ar trebui să își dorească să petreacă măcar o perioadă din viața sa este Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj.

FSPAC este un loc privilegiat în care se întîlnesc cunoașterea și cercetarea, dezvoltarea personală și stimularea creativității, practicile profesionale și comunicarea etică și eficientă. Este un tărîm al bucuriei de a trăi noi experiențe și de a învăța.

În același timp, FSPAC este un loc ce face posibile și o serie de întîlniri admirabile cu oameni și cărți. La o astfel de întîlnire am participat azi. Ea a fost prilejuită de prezentarea unui volum colectiv coordonat de Alina Bârgăoanu, Raluca Buturoiu și  Loredana Radu.[1] Volumul Why Europe? Narratives and Counter-narratives of European Integration, (Frankfut am main: Peter Lang, 2017) pune împreună cercetările realizate în proiectul Jean Monnet Chair – Eu Communication and the European Public Sfere și cuprinde analize realizate de un grup de cercetători de la Facultatea de Comunicare și Relații Publice din cadrul SNSPA București și cercetători din mai multe țări europene. Perspectiva adoptată este cea a analizei de discurs și a practicilor de comunicare.  Ceea ce dă coerența și forța explicativă a acestui volum este tocmai faptul că aduce comunicarea ca un instrument de relevare a problemelor europene, de înțelegere a lor și ca modalitate esențială în soluționarea lor. Nici o altă perspectivă nu ar fi putut să dea autorilor o mai bună înțelegere a problemelor și o mai mare deschidere spre înțelegerea posibilelor soluții ce ar putea fi formulate în viitor. Nu vreau să afirm că nu se pot obține rezultate excelente din perspectiva științelor politice, a sociologiei sau  a altor discipline, dar nici o altă abordare nu poate mai bine decît comunicarea să investigheze această problemă printr-un angajament de tip interdisciplinar.

Iată cum sintetizează coordonatoarele volumului obiectivele principale pe care autorii le asumă în acest volum:

  1. ​​realizarea unor demersuri teoretice și aplicate menite să explice noile modalități prin care practicile specifice comunicării au o influență majoră în dezvoltarea sferei publice europene și în creșterea gradului de integrare europeană;
  2. cercetarea unor aspecte privind mecanismele de comunicare în Uniunea Europeană și a rolului pe care acestea îl au în consolidarea integrării europene, insistîndu-se pe modalitățile diverse prin care comunicarea mediatică a pus în valoare subiectele legate de Uniunea Europeană în perioadele de criză pe care le-a parcurs – îndeosebi în ceea ce privește criza imigranților;
  3. investigarea percepțiilor, reprezentărilor, trăirilor și atitudinilor cetățenilor obișnuiți și cele ale reprezentanților elitei politice în vederea stabilirii unor strategii de reducere a respingerii alterității, de diminuare a populismului, negaționismului și extremismului, aflate într-un proces de continuă creștere în toate spațiile culturale ale Uniunii Europene.[2]

Am avut fericirea să constat că cei prezenți în sală au intrat în vibrația pozitivă a mesajelor pe care le propune această carte, în ciuda complexității și angoaselor trezite de situațiile pe care le analizează. Frumusețea întîlnirii a fost depășită doar de frumusețea specifică tinerilor ce au umplut sala cu entuziasmul și plinătatea prezenței lor.

 

[1] Alina Bârgăoanu, Raluca Buturoiu and Loredana Radu (eds.), Why Europe? Narratives and Counter-narratives of European Integration, (Frankfut am Main: Peter Lang, 2017). Prezentarea cărții a fost făcută de Delia Balaban, Mihnea Stoica și Sandu Frunză, cu prezența Alinei Bârgăoanu, una dintre cele trei coordonatoare ale volumului.

[2] Alina Bârgăoanu, Raluca Buturoiu and Loredana Radu (eds.), Why Europe? Narratives and Counter-narratives of European Integration, (Frankfut am Main: Peter Lang, 2017), 9.

Sandu Frunză despre oamenii unei singure cărți

Standard

biblioteca 2Credeam că, după mai bine de un sfert de veac, gîndirea liberă și pluralistă este un bun cîștigat și nu mai este posibil să pornim pe drumul  uniformizării gîndirii și surselor de cunoaștere. Politicile educaționale legate de criza manualelor alternative și a auxiliarelor didactice stîrnesc îngrijorarea că deja li se pregătește copiilor noștri reîntoarcerea la manualul unic, la sursele de informare orientate dogmatic și la limitările creativității în actul de învățare pe care le aveam în România în perioada de dinaintea revoluției din decembrie 1989.

Oamenii partidului unic ne doreau atunci formați în spiritul unei gîndiri unice. Cred că azi motivațiile sînt diferite. Ele privesc mai degrabă impunerea unor instrumente de învățare legate de anumite grupuri de interese și de influența economică și politică pe care acestea o pot avea prin controlul conținuturilor educaționale. Dacă efectele unor asemenea politici educaționale ar fi  doar orientarea resurselor și sporirea puterii politice am putea să nu fim extrem de îngrijorați avînd în vedere că sistemele politice democratice oferă posibilitatea alternanței la putere a diferitelor grupuri de interese.  Ceea ce este însă cu adevărat îngrijorător este efectul distructiv pe care îl poate avea un asemenea demers asupra formării copiilor noștri.

Formarea unilaterală, fără nuanțe și fără aportul creativității duce la formarea omului unidimensional, captiv propriei sale înstrăinări și aflat sub presiunea inautenticității. Am putut vedea, în contextul violențelor manifestate recent în lumea occidentală, nivelul ridicat de intoleranță, de radicalism și de actiune irațională la persoane ce au aderat la ideologii care consideră că „lumea începe și se sfîrșește cu o carte”[1]. Ar trebui să fim îngrijorați de faptul că ar fi posibil ca tinerii noștri să fie ceea ce în mod generic am putea numi „Oamenii unei singure cărți[2].

[1] Nic Sârbu citat într-un comentariu din Sandu Frunză, Între moartea politicii și moartea lui Dumnezeu. Eseuri despre literatură, religie și politică, Ediția a II-a, revăzută, București: Editura Eikon, 2017), p. 91.

[2] Nic Sârbu, „Oamenii unei singure cărți”, Cațavencii, (19 ianuarie 2015).

Sandu Frunză despre necesitatea unui proiect de dezvoltare personală și comunitară

Standard

modernitatea_tendentialaDeja se simt în atmosferă vibrațiile blînde ale următoarei perioade de agitație prilejuită de începutul anului școlar și a celui universitar. Începe un nou  ciclu al formării și devenirii interioare. Ca la fiecare început, trebuie să ne punem problema reflecției asupra proiectului nostru de dezvoltare mentală și sufletească, a coerenței proiectului nostru de creștere spirituală. Nu putem ocoli o gîndire continuă a valorilor și idealurilor care dau consistență proiectului nostru. Dacă în privința valorilor exercițiul reflexiv pare mai simplu, deoarece el este strîns legat de modul nostru de asumare a valorilor în viața de zi cu zi, în privința idealurilor lucrurile par a fi mai complicate. Ele par să se sustragă cotidianului și avem tendința de a le conferi un loc aparte proiectîndu-le într-un fel de realitate paralelă, spre care ne îndreptăm, dar față de care rămînem mereu la distanța ce separă realul de ideal.

Aceste realități paralele au, însă, un loc adecvat de intersecție. Ele pot să devină aproape o realitate unică în lumea imaginativă a vieții noastre interioare. Fiecare dintre noi tinde să devină o întruchipare a propriului său ideal. Important este să nu transformăm această proiecție într-o fantasmă  sau într-un fetiș extrem de accesibil. Lumea fantasmei, deși e benefică prin stimularea creativității poate fi și malefică atunci cînd simțul realității nu contrabalansează prin păstrarea distanței ce menține autonomia individului în raport cu fantasmele sale. Îmi vine aici în minte imaginea prințului din Levant din poezia „Mistrețul cu colți de argint” dăruită culturii române de Ștefan Aug. Doniaș. O stare patologică în raport cu idealul poate fi indusă și de transformarea idealului într-un fetiș. Plăcerea produsă de fetiș exercită o formă de seducție care elimină jocul de roluri între seducător, sedus și seducție. Această formă de nivelare diminuează pînă la eliminare distanța dintre realitatea vieții și frumusețea idealului de atins.

Idealul se sprijină pe o ontologie a distanței și a creșterii permanente. Tocmai de aceea, în dezvoltarea personală trebuie să avem un proiect coerent de relaționare între dorința noastră de creștere, valorile pe care le asumăm și idealurile ce dau consistență proiectului nostru de viață. În procesul dezvoltării personale, atingerea idealului presupune un act permanent de transcendere. De aceea, dacă ne fixăm un ideal cu un standard prea scăzut, el ajunge să dispară în procesul dezvoltării noastre înainte de atingerea potențialului nostru de creștere. Așa cum, dacă ne fixăm idealuri care nu sînt corelate cu valorile pe care le practicăm și cu resursele personale de care dispunem, putem ajunge la trăirea unei crize a imposibilității apropierii de idealurile pe care ni le proiectăm. E necesară o bună dozare a distanței dintre locul în care ajungem și idealurile care ne servesc drept orizont al atingerii țintelor noastre de creștere. În cazul în care nu putem calibra singuri relația dintre apropiere și distanță, avem oricînd la dispoziție soluții multiple pe piața ofertelor de consiliere.

Această exigență este valabilă atît în ceea ce privește indivizii, cît și în proiectele pe care le construim la nivelul comunităților. Una dintre cele mai interesante construcții ce pot fi semnificative pentru ceea ce se întîmplă la acest nivel este oferită de una dintre cele mai comentate cărți din producția de carte românească. Este vorba de Modernitatea tendențială. Reflecții despre evoluția modernă a societății – o carte excelentă propusă de Editura Tritonic, avîndu-l ca autor pe cunoscutul profesor, autor și formator de conștiințe Constantin Schifirneț.[1]

Autorul nu numai că dovedește o foarte bună înțelegere a apariției și evoluției conceptului de modernitate și a practicilor privind modernizarea în occident și în afara lumii occidentale, el face și un pas mai departe, configurînd o perspectivă personală asupra semnificației modernității în diverse contexte culturale și politice. El constată că modernitatea clasică occidentală ni se relevă ca un proiect asumat de-a lungul unei perioade extinse de evoluție constantă a societăților occidentale, prin punerea în mișcare a unor mecanisme ce angrenau toate dimensiunile societății. Într-o parte a lumii occidentale, ca și în afara ei, aceste evoluții se realizează cu anumite disfuncționalități. Ele se datorează în primul rînd caracterului parțial al asumării proiectului de modernizare a societății. Pentru a ilustra acest fenomen, Constantin Schifirneț utilizează conceptul de modernitate tendențială. El reflectă faptul că în unele societăți modernitatea este impusă de o elită al cărei proiect de modernizare nu curpinde toate palierele societății, ci se realizează doar ca un proiect parțial, predominant cultural și politic. Cel mai adesea este vizibil faptul că în astfel de contexte ale modernizării nu există o corelație directă între construcția culturală și politică și idealul dezvoltării economice. O asemenea lume a decalajelor creează o serie de disfuncționalități vizibile la nivelul idealurilor de care e mînat procesul de modernizare. Autorul surprinde prin conceptul de modernitate tendențială cea mai mare parte a acestor crize ale modernității și modernizării.

În conștiința autorului, problemele apar în special datorită faptului că modernitatea este mai mult o tendință decît o evidență de viață care să dea imaginea generală a ceea ce se întîmplă efectiv în societate. Fenomenul poate fi explicat prin faptul că ideea modernității nu a fost interiorizată ca un fundament axiologic și ca un ideal de viață de fiecare persoană ce face parte dn organismul social, nu a fost asumată de toate instituțiile și nu este o preocupare centrală pentru toate grupurile de interese din societate. În felul acesta, comunitatea nu poate funcționa ca un organism viu, cu o creștere unitară în jurul idealului care dă consistență proiectului de dezvoltare comunitară.

Analizînd dinamica proceselor sociale de schimbare istorică în diferite contexte naționale şi regionale, Constantin Schifirneț arată că modernitatea tendenţială reflectă, printre altele, în special două aspecte. Pe de o parte, faptul că uneori modernizarea se produce sub forma unor transformări impuse de către o elită ca ideal practic pentru o majoritate ce se manifestă ca o masă indiferentă sau ostilă schimbării. Pe de altă parte, modernizarea ca proces nu este dezvoltată în mod clar și coerent în jurul unei construcții instituţionale moderne. În fiecare dintre aceste situații, modernitatea apare mai degrabă ca un ideal parțial decît ca o practică efectivă asumată la nivel personal și instituțional.

Atunci cînd vorbim despre modernitate asociem acest concept cu lumea occidentală și constatăm că există o evoluție istorică mai lentă în privința orientării spre valorile modernității în spațiile culturale din afara lumii occidentale. Tendința de a extinde proiectul modenității occidentale în zonele de dincolo de civilizația occidentală a fost adesea criticată. Există și în prezent voci puternice care afirmă că modelul occidental de modernizare nu este unul universal, că nu este o rețetă obligatorie a dezvoltării comunitare și nu poate fi impus cu forța altor spații economice și culturale. În termenii utilizați de Constantin Schifirneț, caracterul tendențial al modernizării din aceste societăți este unul dominant.

De altfel, potrivit autorului, putem sesiza că și în unele spații culturale (printre care poate fi enumerat și cel românesc) care au adoptat în mod deschis principiile și valorile modernității ca ideal de viață cotidiană modernitatea tendențială este dominantă. Din lucrarea Modernitatea tendențială. Reflecții despre evoluția modernă a societății putem înțelege că o astfel de exemplificare poate fi oferită de faptul că „societatea românească de astăzi nu dispune de un program național de dezvoltare în care modernitatea, ca dominantă a întregului proiect de modernizare, să fie asumată”.[2] De altfel, în alte lucrări, Constantin Schifirneț constată că însăși „Europenizarea este o realitate edificată, până în prezent, preponderent, prin mecanisme formale. Deşi dispune de structuri instituţionale, valori şi simboluri proprii, impactul Uniunii Europene nu se regăseşte, necondiţionat, în atitudini şi comportamente proeuropene. Pentru a deveni viabilă, această structură politică are nevoie de cetăţeni care dau sens identităţii europene”.[3]

Această reîntoarcere la cetățean este o propunere valoroasă pe care trebuie să o reținem din analizele foarte fine și nuanțate făcute de Constantin Schifirneț. Ea poate fi o bună platformă pentru înțelegerea unei strînse corelații dintre individ și comunitate. Individul dă sens și semnificație vieții comunitare, așa cum comunitatea se constituie ca orizont al punerii în valoare a individului. Ne apare astfel cu destulă claritate faptul că dezvoltarea personală a fiecărui membru al comunității duce la o creștere în viața mai bună a comunității. Fiecare investiție pe care individul o face în dezvoltarea propriei sale persoane este o participare la idealul dezvoltării vieții comunitare, la prosperitatea pe care membrii comunității o pot resimți ca un bun comun.

Reflecțiile autorului ne pun în față problematizarea propriului nostru proiect personal și comunitar. Ele sînt un îndemn de ieșire din zona tendențialului și intrarea într-un proces de transcendere dinspre real înspre ideal, prin punerea la lucru a valorilor și idealurilor în dinamica propriei noastre dezvoltări personale. Reflecția sociologică, teoretizarea politologică și fundamentele antopologice aduse în discuție de Constantin Schifirneț sînt elemente puse la dispoziție pentru a le utiliza ca structuri ale construcției unui proiect viabil de dezvoltare personală și comunitară.

 

[1] Constantin Schifirneț, Modernitatea tendențială. Reflecții despre evoluția modernă

a societății, (București: Tritonic, 2016).

[2] Constantin Schifirneț, Modernitatea tendențială. Reflecții despre evoluția modernă

a societății, (București: Tritonic, 2016), 14.

[3] Constantin Schifirneţ, „Prefaţă”, în Constantin Schifirneţ, Mădălina Boţan, Valeriu Frunzaru, Alexandru I. Cârlan, Ion Stavre, Nicoleta Corbu, Arthur Suciu, Europenizarea societăţii româneşti şi mass-media, (Bucureşti: Comunicare.ro, 2011), 7.

 

*text preluat de pe Atelier de Comunicare și Dezvoltare Personală

 

Sandu Frunză despre cercetarea fenomenului religios

Standard

herteliu cAm pornit mereu de la premisa că fenomenul religios are o atît de mare complexitate încît nu poate fi epuizat doar printr-o singură modalitate de abordare. Am convingerea că utilizarea unei singure metode de cercetare ne va menține mereu într-o perspectivă fragmentară de înțelegere. Utilizînd cîteva sugestii din analizele lui Moshe Idel, am devenit adeptul unui eclectism metodologic în abordarea fenomenului religios. Religia trebuie să fie concepută ca un chip care ni se arată sub forma unor fețe multiple. Recurgerea la o singură metodă nu face altceva decît să ne orienteze privirea spre o singură variantă a unui chip, care în realitate are multiple fețe ce se suprapun în manifestările imaginarului religios sau în revelarea sacrului.

Zilele trecute am propus unui tînăr să răsfoiască una dintre cărțile pe care eu le consider a fi foarte valoroase în metodologia studiilor religioase interdisciplinare: cartea lui Claudiu Herţeliu, Metode cantitative în studiul  fenomenului religios (2009).[1] Ca să îi fie mai simplu, i-am împrumutat cartea. S-a uitat pe coperta a IV-a și a văzut că semnam un blurb pentru acest volum. A citit cu mult interes cele cîteva rînduri și m-a întrebat: Chiar atît de importantă este această carte? L-am sfătuit să se convingă singur că tocmai așa stau lucrurile. În respectivul blurb spuneam: „Într-o cultură dominată de discursul teologic, Claudiu Herțeliu are meritul de a propune o analiză obiectivă a religiei, după modelul studiilor religioase occidentale. Cartea sa se constituie ca o analiză științifică cu elemente evidente de creativitate și originalitate. Ea se impune ca o contribuție semnificativă la dezvoltarea studiilor religioase în general și la analiza cantitativă a fenomenului religios în particular. Claudiu Herțeliu este o voce puternică, avizată și coerentă, care ne așteptăm să fie auzită cu tot mai multă claritate în cercetările de specialitate de la noi”. Răsfoind din nou cartea, cred că ceea ce am spus atunci este și azi valabil.

Cartea lui Claudiu Herţeliu este importantă deoarece își pune analizele sub semnul interdisciplinarităţii. Un aspect mai puțin obișnuit pentru spațiul cultural românesc era, încă de la apariția cărții în 2009, faptul că milita pentru utilizarea metodelor statistice în analiza fenomenului religios, că argumenta asupra necesităţii orientării discursului științific spre o abordare cantitativă a elementelor semnificative puse în joc de domeniul religios. Întregul său demers era unul înnoitor deoarece avea la bază convingerea că o astfel de abordare va duce la întărirea perspectivelor interdisciplinare, dar mai ales va lărgi foarte mult sfera de receptare academică şi culturală a interpretărilor științifice asupra religiei.

Un merit deosebit al cărții lui Claudiu Herţeliu este faptul că ne propune un sistem statistic complex de indicatori care au o relevanţă semnificativă în caracterizarea aproape exhaustivă a tuturor elementelor presupuse de fenomenul religios. Autorul ne convinge de avantajele utilizării de indicatori statistici în studiul fenomenelor religioase, dintre care remarcăm posibilitatea unei descrieri operaţionale şi cît mai complete, posibilitatea unor studii comparative care să releve aspecte diverse la nivel interconfesional, regional sau internaţional, posibilitatea analizelor descriptive sau analitice etc. Punînd în joc un asemenea instrumentar, Claudiu Herţeliu își aduce o contribuție importantă la înțelegerea relaţiei dintre religie, economie și societate. În modelul de interpretare propus în acest volum foarte interesantă este discuția privind maniera în care o serie de particularităţi individuale influenţează tipuri comportamentale, veniturile unei gospodării sau impactul religiei asupra economiei în ansamblu. Deși cartea a apărut în anul 2009, ea iși păstrează actualitatea în spiritul a ceea ce Alexandru Isaic-Maniu, prefațatorul cărții, numea „logica unei cercetări statistice”.[2] Printre cercetările importante realizate de Claudiu Herțeliu aș aminti aici doar preocupările sale ce pot fi desprinse din textele publicate în Journal for the Study of Religions and Ideologies.[3]

[1] Claudiu Herţeliu, Metode cantitative în studiul  fenomenului religios, Prefață de Alexandru Isaic-Maniu, (Cluj-Napoca: Editura Napoca Star, 2009).

[2] Alexandru Isaic-Maniu, „Prefață”, în Claudiu Herţeliu, Metode cantitative în studiul  fenomenului religios, (Cluj-Napoca: Editura Napoca Star, 2009), 9.

[3] Vezi, de exemplu, Claudiu Herteliu, „Statistical indicators system regarding religious phenomena”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, Vol. 6 Issue 16 (2007): 115-131.

Sandu Frunză despre o istorie a Transilvaniei multiculturale

Standard

istoria-transilvaniei

Multiculturalismul reflectă un mod de a fi al locuitorilor Transilvaniei, indiferent cum s-ar numi ei. Cu foarte mult timp înainte de a fi formulată ca ideologie, multiculturalismul a fost un mod de viață pentru transilvăneni. Diversitatea culturală nu este doar o dovadă a manifestării spiritului liber creator, ci și un semn al unei bune situări în existență în raport cu ceilalți. Indiferent de convingerile noastre ideologice, culturale sau spirituale, prezența diversității trebuie să funcționeze ca un liant. Ea unește oamenii mai degrabă decît să îi separe în funcție de diferențele pe care le afirmă. Acest avantaj al diversității funcționează și ca o modalitate de supraviețuire și de adaptare, de conservare și integrare. Putem să ne amintim că, în ciuda dificultăților inerente unui asemenea eveniment major, Transilvania a putut cu ușurință să se conecteze la noua realitate culturală a României la 1918. Am în vedere aici o dinamică a integrării culturale, facilitată, desigur, de o populație românească majoritară – pe întreg teritoriul ce forma harta României în 1918 – și cu o prezență importantă a unui număr semnificativ de minorități culturale.

În întîmpinarea pregătirilor ce au loc pentru sărbătorirea celor 100 de ani ce s-au scurs de la regăsirea de sine a celor ce trăiesc în acest spațiu cultural, Editura Școala Ardeleană ne propune o a doua ediție a cărții Istoria Transilvaniei, avîndu-i ca autori pe doi dintre cei mai semnificativi  istorici de azi: Ioan Aurel Pop și Ioan Bolovan.[1]

Sîntem obișnuiți în Ardeal cu discursuri istorice diferite, în funcție de apartenența culturală a celor care le practică. Folosind instrumente de lucru și surse bibliografice foarte bogate, Ioan Aurel Pop și Ioan Bolovan ne propun o incursiune într-o istorie vie, îm ciuda faptului că discursul asupra istoriei stă, inevitabil, sub uzura trecerii timpului, în ciuda faptului că istoria se bazează în cea mai mare măsură pe memorie și documente. Dintr-o asemenea construcție, ne spun cei doi autori, nu lipsește experiența personală, subiectivă. Istoria ca disciplină include și o doză de subiectivitate, îm ciuda discursului său științific. În volumul de față această dimensiune poate fi sesizată în faptul că „prezentarea memoriei colective transilvane, deși tinde, cel puțin în cazul de față, să nu omită faptele de bază ale niciunui grup etnico-religios din regiune, pune totuși accentul pe viața majorității locuitorilor”.[2]

Ca o valoare deosebită a acestei cărți, doresc să subliniez aici multiculturalismul asumat al celor doi autori, aflați în această vreme la conducerea Universității Babeș-Bolyai, o universitate multiculturală paradigmatică pentru cultura europeană. Mai mult ca oricînd avem nevoie de afirmarea necesității cultivării respectului pentru adevăr, pluralitate și pentru alteritate în același timp, ca o valoare centrală a discursului academic și a comunicării științifice și culturale. În spiritul respectului și al valorilor universale, Ioan Aurel Pop și Ioan Bolovan proiectează întregul lor demers pe un ecran care să facă vizibile valorile tuturor locuitorilor Transilvaniei, care au trăit uneori separat, alteori împreună, dar au contribuit, mereu, la o construcție comună a ceea ce înseamnă azi civilizația europeană.

În felul acesta, cei doi istorici ne oferă nu numai istoria încărcată – deopotrivă de suferință și de bucurii – a unui ținut, ci și un construct mental, un model de toleranță și un mod de a trăi împreună. Transilvania, desigur, nu e doar o stare de spirit, nu e un loc mitologic, chiar dacă putem vorbi de istoria ei ca o paradigmă a dialogului și a strategiilor compromisului pusă în practică de dragul conviețuirii. Ființa multiculturală a acestui ținut a fost foarte bine surprinsă de autori atunci cînd ne spun despre Transilvania că „E singurul loc din Europa unde o biserică bizantină stă lîngă o basilică romanică, lîngă o biserică gotică și lîngă alta barocă, toate vecine cu o sinagogă! De asemenea, singurul loc în care un locaș de cult ortodox este la cîțiva pași de unul greco-catolic, de altul romano-catolic, de unul calvin, de altul luteran sau unitarian. Aceasta spune mai mult despre conviețuirea pașnică decît despre conflicte, iar mesajul acestei lucrări este generos: trecutul trebuie cunoscut nu pentru încrîncenare și răzbunare, ci pentru destindere și înțelegere”.[3]

Pe lîngă faptul că sînt cercetători ai istoriei recunoscuți și foarte buni profesori, Ioan Aurel Pop și Ioan Bolovan au și un dar aparte al povestirii. Lectura Istoriei Transilvaniei este extrem de captivantă, în ciuda multor date și elemente tehnice la care discursul științific îi obligă pe autori. Spiritul acestei cărți este greu de pus în pagină. El trebuie surprins de fiecare cititor în parte. Așa că mă rezum doar la a releva ce cuprinde cartea: alături de considerațiile introductive, volumul ne propune următoarele capitole: I. Lumea antică traco-dacică; II. Sigiliul Romei; III. Lumea evului mediu; IV. Domnia lui Mihai Viteazul în Transilvania (1599-1601); V. Secolul al XVII-lea: Aspecte generale; VI. Spiritualitatea modernă timpurie a Stărilor (secolele al XVI-lea și al XVII-lea); VII. Cultura și educația românilor la cumpăna dintre medieval și modern – între orizonturile bizantin, latin și protestant; VIII. Cultura modernă a secolului al XVII-lea; IX. Noi orizonturi politice: Ragimul Habsburgic; X. Transilvania în jurul anului 1800: La cumpăna dintre secole, la cumpăna dintre lumi; XI. Revoluția de la 1848-1849 din Transilvania; XII. Structuri administrative și realități socioeconomice în Transilvania între 1849 și 1914; XIII. Regimul neoabsolutist; XIV. Epoca liberală; XV. Dualismul Austro-Ungar (1867-1914; XVI. Cultura transilvăneană între Revolția Pașaoptistă și Unirea din 1918; XVII. Transilvania în anii Primului Război Mondial; XVIII. Unirea Transilvaniei cu România; XIX. Transilvania după 1920; Bibliografie selectivă; Indici.

Școala Ardeleană ne oferă nu numai o carte de istorie, ci și un produs cultural seducător. O carte repezentativă pentru brandul Școala Ardeleană din punct de vedere al cărții înțeleasă ca obiect cultural. O ediție elegantă, impunătoare, care atrage ochiul și mintea posibilului cititor. O carte cu pagini lucioase, cu imagini color și cu o concepție grafică inspirată. Volumul cuprinde în interiorul textului, în alb negru sau color, hărți, situri istorice, imagini ale unor produse culturale, fotografii ale unor personalități ce au marcat istoria Transilvaniei. O performanță editorială de nivel occidental, cu o rigoare științifică înaltă, cu o relatare istorică adecvată unui public educat cît mai larg și cu o ținută atrăgătoare pentru oricine își propune să deschidă și să răsfoiască această carte prezentă în rafturile librăriilor și, sperăm, foarte curînd și în biblioteci.

[1] Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, Ediția a II-a revăzută şi adăugită, (Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană, 2016), 422 pagini. Printre textele celor doi autori, disponibile online, putem aminti: Ioan-Aurel Pop, „Religiones and Nationes in Transylvania During the 16th Century: Between Acceptance and Exclusion”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol 12 issue 34 (2013): 209-236; Ioan-Aurel Pop, „Additional Observations Regarding the Phrase Religio Romana in a Transylvanian Document Dated 6 June 1574”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol 14 issue 41 (2015): 3-21. Ioan Bolovan, Sorina Paula Bolovan, „From Tradition to Modernization. Church and the Transylvanian Romanian Family in the Modern Era”, Journal for the Study of Religions and Ideologies,vol 7 issue 20 (2008): 107-133; Ioan Bolovan, „Modernization and Propaganda: Periodicals, Ecclesiastical Circulars and the Romanian Society in Transylvania during the Modern Period”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol 15 issue 44 (2016): 137-152.

[2] Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, 9.

[3] Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, 394.