Sandu Frunză despre simplitatea oamenilor mari

Standard

Banner-UBB-1-1

Cel mai mult mi-a plăcut simplitatea. Deși ceremonia de acordare a titlului de Professor Honoris Causa pentru profesorul Roger Hamlin s-a bucurat de obișnuita schematizare și emfază a ritualurilor academice, am perceput evenimentul mai degrabă ca o desfășurare a simplității, a bucuriei calme și a excelenței manifestată cu măsura specifică oamenilor cu un caracter nobil.

La ceremonia de azi, 24 octombrie 2017, desfășurată în Aula Magna a Universității, au participat Rectorul Universității Babeș-Bolyai, academicianul Ioan Aurel Pop, Președintele Senatului Pr. Prof. Ioan Chirilă, Decanul Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, prof. Călin Hințea,  Primarul Clujului, conf. dr. Emil Boc, prorectori și alte personalități din structurile administrative ale universității sau ale facultăților, dar mai ales un public format din oameni ce păreau să facă parte din aceeași construcție intelectuală, din oameni care păreau să aibă o admirație specială pentru persoana omagiată, din colegi și  colaboratori apropiați, din tineri în căutarea de modele, dar și din participanți obișnuiți la astfel de momente festive din viața Universității.

Uneori instituțiile îi presează pe oameni, iar aceștia se simt bine sub apăsarea lor – și de aici aceștia își trag dorința de exercitare a puterii. Alteori, oamenii sînt constructori de instituții și atunci se manifestă cu onestitatea intelectuală a celui ce a pus suflet și minte, iar la capătul acțiunii constată că ceilalți spun despre el că a realizat mai mult decît toate așteptările pe care le putea avea cineva. Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării s-a bucurat de mai multe astfel de momente pe care le-aș putea invoca în existența sa de după 1989. Discipline și specializări – care anterior făceau parte din Facultatea de Istorie și Filosofie – s-au bucurat de momente privilegiate ale manifestării spiritului academic în istoria recentă a Universității Babeș-Bolyai. Unul dintre momentele semnificative ale acestei intervenții a fost și crearea cadrelor instituționale a ceea ce urma să devină una dintre cele mai performante structuri academice ale UBB – Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării.

Am o listă cu constructori de instituții. Unii au participat activ, alții prin faptul că nu au recurs la opoziția de care erau animați și alții pentru că pur și simplu au lăsat lucrurile să se întîmple. Participanții la ceremonia de azi au rămas cu ideea clară că una dintre personalitățile căreia i se pot atribui merite speciale în modelarea instituțională a UBB este distinsul profesor Roger Hamlin.

Una dintre cele mai pline de rezonanțe în registrul afectiv a fost afirmația profesorului Călin Hințea: „Pot să afirm aici, fără teama de a greși, că Roger Hamlin este un părinte fondator al Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, că acțiunile lui au afectat în bine sute de persoane din Universitatea Babeș-Bolyai și că, fără el, facultatea noastră nu ar fi reușit să se dezvolte la nivelul la care se află astăzi. De fapt, cred că, datorită modestiei care îl caracterizează, profesorul Hamlin nu percepe nici în acest moment magnitudinea schimbărilor pozitive pe care le-a stimulat în UBB și în Cluj-Napoca”.[1]

Eu nu mă număr printre colaboratorii profesorului Roger Hamlin. Nu cred că am dialogat mai mult de 2-3 ori în ultimii ani. Dar dacă ar trebui să vorbesc de experiența mea cu domnia sa, atunci aș spune că l-am observat ca o prezență, mai degrabă discretă, pe holurile FSPAC. Mereu cu un chip blînd și cu o privire prietenoasă, dar mai ales cu un zîmbet plin de optimism luminîndu-i chipul. Aș putea spune că pentru mine el simbolizează zîmbetul american cu care se împrospătează mereu atmosfera dinamică de la FSPAC.

L-am ascultat cu plăcere la cîteva evenimente academice din anii trecuți și m-am bucurat astăzi cînd în Laudatio s-a afirmat că „Roger Hamlin reprezintă un model pentru profesorii de administrație publică pentru că el deține simultan capacitatea de dezvoltare a unor modele academice de cercetare și capacitatea de a implementa cu succes aceste modele teoretice în viața comunităților”.[2] Dar, în același timp, am remarcat tonul extrem de cald al Rectorului Ioan Aurel Pop, din cuvîntul de deschidere al ceremoniei de acordare a titlului de PhC, atunci cînd a invocat sentimentul prieteniei ca pe o coordonată a atitudinii constante promovate de profesorul Roger Hamlin în relația cu profesorii, cercetătorii și studenții de la UBB, în raport cu clujenii și cu orașul Cluj. Acest tip de experiență a fost semnalat și de profesorul Călin Hințea, care a afirmat că „Există și un motiv suplimentar foarte important pentru care ne dorim ca profesorul Hamlin să devină PHC al facultății noastre: calitatea sa umană excepțională care a permis formarea, sub ghidarea sa,  a unor generații de profesioniști în domeniul științelor sociale”.[3]

Roger Hamlin, profesorul american, pare astăzi un om real venit dintr-o lume foarte îndepărtată și investind cu toată ființa sa într-un loc în care puțini ar fi fost dispuși să o facă cu atîta dăruire și cu atîta eficiență. Un om care a pariat pe România și pe Cluj, iar Clujul și FSPAC au avut de cîștigat. Este un fel de personaj miraculos care îi face pe oameni să creadă că prin multă încredere și muncă adecvată se poate ajunge la metamorfozarea viselor în realitate. Face parte din simplitatea vieții și din fericirea de a construi împreună.

 

[1] Călin Hințea, LAUDATIO. In support of awarding the title of  Profesor Honoris Causa, by Babeș-Bolyai University, To Professor Roger Hamlin, Michigan State University, USA, Cluj Napoca, 24 Octombrie 2017.

[2] Călin Hințea, LAUDATIO. In support of awarding the title of  Profesor Honoris Causa, by Babeș-Bolyai University, To Professor Roger Hamlin, Michigan State University, USA, Cluj Napoca, 24 Octombrie 2017.

[3]Călin Hințea, LAUDATIO. In support of awarding the title of  Profesor Honoris Causa, by Babeș-Bolyai University, To Professor Roger Hamlin, Michigan State University, USA, Cluj Napoca, 24 Octombrie 2017.

Anunțuri

Sandu Frunză despre comunicare, criza europeană și depășirea ei

Standard

why europe

Am afirmat de multe ori că unul dintre locurile în care orice tînăr ar trebui să își dorească să petreacă măcar o perioadă din viața sa este Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj.

FSPAC este un loc privilegiat în care se întîlnesc cunoașterea și cercetarea, dezvoltarea personală și stimularea creativității, practicile profesionale și comunicarea etică și eficientă. Este un tărîm al bucuriei de a trăi noi experiențe și de a învăța.

În același timp, FSPAC este un loc ce face posibile și o serie de întîlniri admirabile cu oameni și cărți. La o astfel de întîlnire am participat azi. Ea a fost prilejuită de prezentarea unui volum colectiv coordonat de Alina Bârgăoanu, Raluca Buturoiu și  Loredana Radu.[1] Volumul Why Europe? Narratives and Counter-narratives of European Integration, (Frankfut am main: Peter Lang, 2017) pune împreună cercetările realizate în proiectul Jean Monnet Chair – Eu Communication and the European Public Sfere și cuprinde analize realizate de un grup de cercetători de la Facultatea de Comunicare și Relații Publice din cadrul SNSPA București și cercetători din mai multe țări europene. Perspectiva adoptată este cea a analizei de discurs și a practicilor de comunicare.  Ceea ce dă coerența și forța explicativă a acestui volum este tocmai faptul că aduce comunicarea ca un instrument de relevare a problemelor europene, de înțelegere a lor și ca modalitate esențială în soluționarea lor. Nici o altă perspectivă nu ar fi putut să dea autorilor o mai bună înțelegere a problemelor și o mai mare deschidere spre înțelegerea posibilelor soluții ce ar putea fi formulate în viitor. Nu vreau să afirm că nu se pot obține rezultate excelente din perspectiva științelor politice, a sociologiei sau  a altor discipline, dar nici o altă abordare nu poate mai bine decît comunicarea să investigheze această problemă printr-un angajament de tip interdisciplinar.

Iată cum sintetizează coordonatoarele volumului obiectivele principale pe care autorii le asumă în acest volum:

  1. ​​realizarea unor demersuri teoretice și aplicate menite să explice noile modalități prin care practicile specifice comunicării au o influență majoră în dezvoltarea sferei publice europene și în creșterea gradului de integrare europeană;
  2. cercetarea unor aspecte privind mecanismele de comunicare în Uniunea Europeană și a rolului pe care acestea îl au în consolidarea integrării europene, insistîndu-se pe modalitățile diverse prin care comunicarea mediatică a pus în valoare subiectele legate de Uniunea Europeană în perioadele de criză pe care le-a parcurs – îndeosebi în ceea ce privește criza imigranților;
  3. investigarea percepțiilor, reprezentărilor, trăirilor și atitudinilor cetățenilor obișnuiți și cele ale reprezentanților elitei politice în vederea stabilirii unor strategii de reducere a respingerii alterității, de diminuare a populismului, negaționismului și extremismului, aflate într-un proces de continuă creștere în toate spațiile culturale ale Uniunii Europene.[2]

Am avut fericirea să constat că cei prezenți în sală au intrat în vibrația pozitivă a mesajelor pe care le propune această carte, în ciuda complexității și angoaselor trezite de situațiile pe care le analizează. Frumusețea întîlnirii a fost depășită doar de frumusețea specifică tinerilor ce au umplut sala cu entuziasmul și plinătatea prezenței lor.

 

[1] Alina Bârgăoanu, Raluca Buturoiu and Loredana Radu (eds.), Why Europe? Narratives and Counter-narratives of European Integration, (Frankfut am Main: Peter Lang, 2017). Prezentarea cărții a fost făcută de Delia Balaban, Mihnea Stoica și Sandu Frunză, cu prezența Alinei Bârgăoanu, una dintre cele trei coordonatoare ale volumului.

[2] Alina Bârgăoanu, Raluca Buturoiu and Loredana Radu (eds.), Why Europe? Narratives and Counter-narratives of European Integration, (Frankfut am Main: Peter Lang, 2017), 9.

Sandu Frunză despre oamenii unei singure cărți

Standard

biblioteca 2Credeam că, după mai bine de un sfert de veac, gîndirea liberă și pluralistă este un bun cîștigat și nu mai este posibil să pornim pe drumul  uniformizării gîndirii și surselor de cunoaștere. Politicile educaționale legate de criza manualelor alternative și a auxiliarelor didactice stîrnesc îngrijorarea că deja li se pregătește copiilor noștri reîntoarcerea la manualul unic, la sursele de informare orientate dogmatic și la limitările creativității în actul de învățare pe care le aveam în România în perioada de dinaintea revoluției din decembrie 1989.

Oamenii partidului unic ne doreau atunci formați în spiritul unei gîndiri unice. Cred că azi motivațiile sînt diferite. Ele privesc mai degrabă impunerea unor instrumente de învățare legate de anumite grupuri de interese și de influența economică și politică pe care acestea o pot avea prin controlul conținuturilor educaționale. Dacă efectele unor asemenea politici educaționale ar fi  doar orientarea resurselor și sporirea puterii politice am putea să nu fim extrem de îngrijorați avînd în vedere că sistemele politice democratice oferă posibilitatea alternanței la putere a diferitelor grupuri de interese.  Ceea ce este însă cu adevărat îngrijorător este efectul distructiv pe care îl poate avea un asemenea demers asupra formării copiilor noștri.

Formarea unilaterală, fără nuanțe și fără aportul creativității duce la formarea omului unidimensional, captiv propriei sale înstrăinări și aflat sub presiunea inautenticității. Am putut vedea, în contextul violențelor manifestate recent în lumea occidentală, nivelul ridicat de intoleranță, de radicalism și de actiune irațională la persoane ce au aderat la ideologii care consideră că „lumea începe și se sfîrșește cu o carte”[1]. Ar trebui să fim îngrijorați de faptul că ar fi posibil ca tinerii noștri să fie ceea ce în mod generic am putea numi „Oamenii unei singure cărți[2].

[1] Nic Sârbu citat într-un comentariu din Sandu Frunză, Între moartea politicii și moartea lui Dumnezeu. Eseuri despre literatură, religie și politică, Ediția a II-a, revăzută, București: Editura Eikon, 2017), p. 91.

[2] Nic Sârbu, „Oamenii unei singure cărți”, Cațavencii, (19 ianuarie 2015).

Sandu Frunză despre necesitatea unui proiect de dezvoltare personală și comunitară

Standard

modernitatea_tendentialaDeja se simt în atmosferă vibrațiile blînde ale următoarei perioade de agitație prilejuită de începutul anului școlar și a celui universitar. Începe un nou  ciclu al formării și devenirii interioare. Ca la fiecare început, trebuie să ne punem problema reflecției asupra proiectului nostru de dezvoltare mentală și sufletească, a coerenței proiectului nostru de creștere spirituală. Nu putem ocoli o gîndire continuă a valorilor și idealurilor care dau consistență proiectului nostru. Dacă în privința valorilor exercițiul reflexiv pare mai simplu, deoarece el este strîns legat de modul nostru de asumare a valorilor în viața de zi cu zi, în privința idealurilor lucrurile par a fi mai complicate. Ele par să se sustragă cotidianului și avem tendința de a le conferi un loc aparte proiectîndu-le într-un fel de realitate paralelă, spre care ne îndreptăm, dar față de care rămînem mereu la distanța ce separă realul de ideal.

Aceste realități paralele au, însă, un loc adecvat de intersecție. Ele pot să devină aproape o realitate unică în lumea imaginativă a vieții noastre interioare. Fiecare dintre noi tinde să devină o întruchipare a propriului său ideal. Important este să nu transformăm această proiecție într-o fantasmă  sau într-un fetiș extrem de accesibil. Lumea fantasmei, deși e benefică prin stimularea creativității poate fi și malefică atunci cînd simțul realității nu contrabalansează prin păstrarea distanței ce menține autonomia individului în raport cu fantasmele sale. Îmi vine aici în minte imaginea prințului din Levant din poezia „Mistrețul cu colți de argint” dăruită culturii române de Ștefan Aug. Doniaș. O stare patologică în raport cu idealul poate fi indusă și de transformarea idealului într-un fetiș. Plăcerea produsă de fetiș exercită o formă de seducție care elimină jocul de roluri între seducător, sedus și seducție. Această formă de nivelare diminuează pînă la eliminare distanța dintre realitatea vieții și frumusețea idealului de atins.

Idealul se sprijină pe o ontologie a distanței și a creșterii permanente. Tocmai de aceea, în dezvoltarea personală trebuie să avem un proiect coerent de relaționare între dorința noastră de creștere, valorile pe care le asumăm și idealurile ce dau consistență proiectului nostru de viață. În procesul dezvoltării personale, atingerea idealului presupune un act permanent de transcendere. De aceea, dacă ne fixăm un ideal cu un standard prea scăzut, el ajunge să dispară în procesul dezvoltării noastre înainte de atingerea potențialului nostru de creștere. Așa cum, dacă ne fixăm idealuri care nu sînt corelate cu valorile pe care le practicăm și cu resursele personale de care dispunem, putem ajunge la trăirea unei crize a imposibilității apropierii de idealurile pe care ni le proiectăm. E necesară o bună dozare a distanței dintre locul în care ajungem și idealurile care ne servesc drept orizont al atingerii țintelor noastre de creștere. În cazul în care nu putem calibra singuri relația dintre apropiere și distanță, avem oricînd la dispoziție soluții multiple pe piața ofertelor de consiliere.

Această exigență este valabilă atît în ceea ce privește indivizii, cît și în proiectele pe care le construim la nivelul comunităților. Una dintre cele mai interesante construcții ce pot fi semnificative pentru ceea ce se întîmplă la acest nivel este oferită de una dintre cele mai comentate cărți din producția de carte românească. Este vorba de Modernitatea tendențială. Reflecții despre evoluția modernă a societății – o carte excelentă propusă de Editura Tritonic, avîndu-l ca autor pe cunoscutul profesor, autor și formator de conștiințe Constantin Schifirneț.[1]

Autorul nu numai că dovedește o foarte bună înțelegere a apariției și evoluției conceptului de modernitate și a practicilor privind modernizarea în occident și în afara lumii occidentale, el face și un pas mai departe, configurînd o perspectivă personală asupra semnificației modernității în diverse contexte culturale și politice. El constată că modernitatea clasică occidentală ni se relevă ca un proiect asumat de-a lungul unei perioade extinse de evoluție constantă a societăților occidentale, prin punerea în mișcare a unor mecanisme ce angrenau toate dimensiunile societății. Într-o parte a lumii occidentale, ca și în afara ei, aceste evoluții se realizează cu anumite disfuncționalități. Ele se datorează în primul rînd caracterului parțial al asumării proiectului de modernizare a societății. Pentru a ilustra acest fenomen, Constantin Schifirneț utilizează conceptul de modernitate tendențială. El reflectă faptul că în unele societăți modernitatea este impusă de o elită al cărei proiect de modernizare nu curpinde toate palierele societății, ci se realizează doar ca un proiect parțial, predominant cultural și politic. Cel mai adesea este vizibil faptul că în astfel de contexte ale modernizării nu există o corelație directă între construcția culturală și politică și idealul dezvoltării economice. O asemenea lume a decalajelor creează o serie de disfuncționalități vizibile la nivelul idealurilor de care e mînat procesul de modernizare. Autorul surprinde prin conceptul de modernitate tendențială cea mai mare parte a acestor crize ale modernității și modernizării.

În conștiința autorului, problemele apar în special datorită faptului că modernitatea este mai mult o tendință decît o evidență de viață care să dea imaginea generală a ceea ce se întîmplă efectiv în societate. Fenomenul poate fi explicat prin faptul că ideea modernității nu a fost interiorizată ca un fundament axiologic și ca un ideal de viață de fiecare persoană ce face parte dn organismul social, nu a fost asumată de toate instituțiile și nu este o preocupare centrală pentru toate grupurile de interese din societate. În felul acesta, comunitatea nu poate funcționa ca un organism viu, cu o creștere unitară în jurul idealului care dă consistență proiectului de dezvoltare comunitară.

Analizînd dinamica proceselor sociale de schimbare istorică în diferite contexte naționale şi regionale, Constantin Schifirneț arată că modernitatea tendenţială reflectă, printre altele, în special două aspecte. Pe de o parte, faptul că uneori modernizarea se produce sub forma unor transformări impuse de către o elită ca ideal practic pentru o majoritate ce se manifestă ca o masă indiferentă sau ostilă schimbării. Pe de altă parte, modernizarea ca proces nu este dezvoltată în mod clar și coerent în jurul unei construcții instituţionale moderne. În fiecare dintre aceste situații, modernitatea apare mai degrabă ca un ideal parțial decît ca o practică efectivă asumată la nivel personal și instituțional.

Atunci cînd vorbim despre modernitate asociem acest concept cu lumea occidentală și constatăm că există o evoluție istorică mai lentă în privința orientării spre valorile modernității în spațiile culturale din afara lumii occidentale. Tendința de a extinde proiectul modenității occidentale în zonele de dincolo de civilizația occidentală a fost adesea criticată. Există și în prezent voci puternice care afirmă că modelul occidental de modernizare nu este unul universal, că nu este o rețetă obligatorie a dezvoltării comunitare și nu poate fi impus cu forța altor spații economice și culturale. În termenii utilizați de Constantin Schifirneț, caracterul tendențial al modernizării din aceste societăți este unul dominant.

De altfel, potrivit autorului, putem sesiza că și în unele spații culturale (printre care poate fi enumerat și cel românesc) care au adoptat în mod deschis principiile și valorile modernității ca ideal de viață cotidiană modernitatea tendențială este dominantă. Din lucrarea Modernitatea tendențială. Reflecții despre evoluția modernă a societății putem înțelege că o astfel de exemplificare poate fi oferită de faptul că „societatea românească de astăzi nu dispune de un program național de dezvoltare în care modernitatea, ca dominantă a întregului proiect de modernizare, să fie asumată”.[2] De altfel, în alte lucrări, Constantin Schifirneț constată că însăși „Europenizarea este o realitate edificată, până în prezent, preponderent, prin mecanisme formale. Deşi dispune de structuri instituţionale, valori şi simboluri proprii, impactul Uniunii Europene nu se regăseşte, necondiţionat, în atitudini şi comportamente proeuropene. Pentru a deveni viabilă, această structură politică are nevoie de cetăţeni care dau sens identităţii europene”.[3]

Această reîntoarcere la cetățean este o propunere valoroasă pe care trebuie să o reținem din analizele foarte fine și nuanțate făcute de Constantin Schifirneț. Ea poate fi o bună platformă pentru înțelegerea unei strînse corelații dintre individ și comunitate. Individul dă sens și semnificație vieții comunitare, așa cum comunitatea se constituie ca orizont al punerii în valoare a individului. Ne apare astfel cu destulă claritate faptul că dezvoltarea personală a fiecărui membru al comunității duce la o creștere în viața mai bună a comunității. Fiecare investiție pe care individul o face în dezvoltarea propriei sale persoane este o participare la idealul dezvoltării vieții comunitare, la prosperitatea pe care membrii comunității o pot resimți ca un bun comun.

Reflecțiile autorului ne pun în față problematizarea propriului nostru proiect personal și comunitar. Ele sînt un îndemn de ieșire din zona tendențialului și intrarea într-un proces de transcendere dinspre real înspre ideal, prin punerea la lucru a valorilor și idealurilor în dinamica propriei noastre dezvoltări personale. Reflecția sociologică, teoretizarea politologică și fundamentele antopologice aduse în discuție de Constantin Schifirneț sînt elemente puse la dispoziție pentru a le utiliza ca structuri ale construcției unui proiect viabil de dezvoltare personală și comunitară.

 

[1] Constantin Schifirneț, Modernitatea tendențială. Reflecții despre evoluția modernă

a societății, (București: Tritonic, 2016).

[2] Constantin Schifirneț, Modernitatea tendențială. Reflecții despre evoluția modernă

a societății, (București: Tritonic, 2016), 14.

[3] Constantin Schifirneţ, „Prefaţă”, în Constantin Schifirneţ, Mădălina Boţan, Valeriu Frunzaru, Alexandru I. Cârlan, Ion Stavre, Nicoleta Corbu, Arthur Suciu, Europenizarea societăţii româneşti şi mass-media, (Bucureşti: Comunicare.ro, 2011), 7.

 

*text preluat de pe Atelier de Comunicare și Dezvoltare Personală

 

Sandu Frunză despre cercetarea fenomenului religios

Standard

herteliu cAm pornit mereu de la premisa că fenomenul religios are o atît de mare complexitate încît nu poate fi epuizat doar printr-o singură modalitate de abordare. Am convingerea că utilizarea unei singure metode de cercetare ne va menține mereu într-o perspectivă fragmentară de înțelegere. Utilizînd cîteva sugestii din analizele lui Moshe Idel, am devenit adeptul unui eclectism metodologic în abordarea fenomenului religios. Religia trebuie să fie concepută ca un chip care ni se arată sub forma unor fețe multiple. Recurgerea la o singură metodă nu face altceva decît să ne orienteze privirea spre o singură variantă a unui chip, care în realitate are multiple fețe ce se suprapun în manifestările imaginarului religios sau în revelarea sacrului.

Zilele trecute am propus unui tînăr să răsfoiască una dintre cărțile pe care eu le consider a fi foarte valoroase în metodologia studiilor religioase interdisciplinare: cartea lui Claudiu Herţeliu, Metode cantitative în studiul  fenomenului religios (2009).[1] Ca să îi fie mai simplu, i-am împrumutat cartea. S-a uitat pe coperta a IV-a și a văzut că semnam un blurb pentru acest volum. A citit cu mult interes cele cîteva rînduri și m-a întrebat: Chiar atît de importantă este această carte? L-am sfătuit să se convingă singur că tocmai așa stau lucrurile. În respectivul blurb spuneam: „Într-o cultură dominată de discursul teologic, Claudiu Herțeliu are meritul de a propune o analiză obiectivă a religiei, după modelul studiilor religioase occidentale. Cartea sa se constituie ca o analiză științifică cu elemente evidente de creativitate și originalitate. Ea se impune ca o contribuție semnificativă la dezvoltarea studiilor religioase în general și la analiza cantitativă a fenomenului religios în particular. Claudiu Herțeliu este o voce puternică, avizată și coerentă, care ne așteptăm să fie auzită cu tot mai multă claritate în cercetările de specialitate de la noi”. Răsfoind din nou cartea, cred că ceea ce am spus atunci este și azi valabil.

Cartea lui Claudiu Herţeliu este importantă deoarece își pune analizele sub semnul interdisciplinarităţii. Un aspect mai puțin obișnuit pentru spațiul cultural românesc era, încă de la apariția cărții în 2009, faptul că milita pentru utilizarea metodelor statistice în analiza fenomenului religios, că argumenta asupra necesităţii orientării discursului științific spre o abordare cantitativă a elementelor semnificative puse în joc de domeniul religios. Întregul său demers era unul înnoitor deoarece avea la bază convingerea că o astfel de abordare va duce la întărirea perspectivelor interdisciplinare, dar mai ales va lărgi foarte mult sfera de receptare academică şi culturală a interpretărilor științifice asupra religiei.

Un merit deosebit al cărții lui Claudiu Herţeliu este faptul că ne propune un sistem statistic complex de indicatori care au o relevanţă semnificativă în caracterizarea aproape exhaustivă a tuturor elementelor presupuse de fenomenul religios. Autorul ne convinge de avantajele utilizării de indicatori statistici în studiul fenomenelor religioase, dintre care remarcăm posibilitatea unei descrieri operaţionale şi cît mai complete, posibilitatea unor studii comparative care să releve aspecte diverse la nivel interconfesional, regional sau internaţional, posibilitatea analizelor descriptive sau analitice etc. Punînd în joc un asemenea instrumentar, Claudiu Herţeliu își aduce o contribuție importantă la înțelegerea relaţiei dintre religie, economie și societate. În modelul de interpretare propus în acest volum foarte interesantă este discuția privind maniera în care o serie de particularităţi individuale influenţează tipuri comportamentale, veniturile unei gospodării sau impactul religiei asupra economiei în ansamblu. Deși cartea a apărut în anul 2009, ea iși păstrează actualitatea în spiritul a ceea ce Alexandru Isaic-Maniu, prefațatorul cărții, numea „logica unei cercetări statistice”.[2] Printre cercetările importante realizate de Claudiu Herțeliu aș aminti aici doar preocupările sale ce pot fi desprinse din textele publicate în Journal for the Study of Religions and Ideologies.[3]

[1] Claudiu Herţeliu, Metode cantitative în studiul  fenomenului religios, Prefață de Alexandru Isaic-Maniu, (Cluj-Napoca: Editura Napoca Star, 2009).

[2] Alexandru Isaic-Maniu, „Prefață”, în Claudiu Herţeliu, Metode cantitative în studiul  fenomenului religios, (Cluj-Napoca: Editura Napoca Star, 2009), 9.

[3] Vezi, de exemplu, Claudiu Herteliu, „Statistical indicators system regarding religious phenomena”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, Vol. 6 Issue 16 (2007): 115-131.

Sandu Frunză despre o istorie a Transilvaniei multiculturale

Standard

istoria-transilvaniei

Multiculturalismul reflectă un mod de a fi al locuitorilor Transilvaniei, indiferent cum s-ar numi ei. Cu foarte mult timp înainte de a fi formulată ca ideologie, multiculturalismul a fost un mod de viață pentru transilvăneni. Diversitatea culturală nu este doar o dovadă a manifestării spiritului liber creator, ci și un semn al unei bune situări în existență în raport cu ceilalți. Indiferent de convingerile noastre ideologice, culturale sau spirituale, prezența diversității trebuie să funcționeze ca un liant. Ea unește oamenii mai degrabă decît să îi separe în funcție de diferențele pe care le afirmă. Acest avantaj al diversității funcționează și ca o modalitate de supraviețuire și de adaptare, de conservare și integrare. Putem să ne amintim că, în ciuda dificultăților inerente unui asemenea eveniment major, Transilvania a putut cu ușurință să se conecteze la noua realitate culturală a României la 1918. Am în vedere aici o dinamică a integrării culturale, facilitată, desigur, de o populație românească majoritară – pe întreg teritoriul ce forma harta României în 1918 – și cu o prezență importantă a unui număr semnificativ de minorități culturale.

În întîmpinarea pregătirilor ce au loc pentru sărbătorirea celor 100 de ani ce s-au scurs de la regăsirea de sine a celor ce trăiesc în acest spațiu cultural, Editura Școala Ardeleană ne propune o a doua ediție a cărții Istoria Transilvaniei, avîndu-i ca autori pe doi dintre cei mai semnificativi  istorici de azi: Ioan Aurel Pop și Ioan Bolovan.[1]

Sîntem obișnuiți în Ardeal cu discursuri istorice diferite, în funcție de apartenența culturală a celor care le practică. Folosind instrumente de lucru și surse bibliografice foarte bogate, Ioan Aurel Pop și Ioan Bolovan ne propun o incursiune într-o istorie vie, îm ciuda faptului că discursul asupra istoriei stă, inevitabil, sub uzura trecerii timpului, în ciuda faptului că istoria se bazează în cea mai mare măsură pe memorie și documente. Dintr-o asemenea construcție, ne spun cei doi autori, nu lipsește experiența personală, subiectivă. Istoria ca disciplină include și o doză de subiectivitate, îm ciuda discursului său științific. În volumul de față această dimensiune poate fi sesizată în faptul că „prezentarea memoriei colective transilvane, deși tinde, cel puțin în cazul de față, să nu omită faptele de bază ale niciunui grup etnico-religios din regiune, pune totuși accentul pe viața majorității locuitorilor”.[2]

Ca o valoare deosebită a acestei cărți, doresc să subliniez aici multiculturalismul asumat al celor doi autori, aflați în această vreme la conducerea Universității Babeș-Bolyai, o universitate multiculturală paradigmatică pentru cultura europeană. Mai mult ca oricînd avem nevoie de afirmarea necesității cultivării respectului pentru adevăr, pluralitate și pentru alteritate în același timp, ca o valoare centrală a discursului academic și a comunicării științifice și culturale. În spiritul respectului și al valorilor universale, Ioan Aurel Pop și Ioan Bolovan proiectează întregul lor demers pe un ecran care să facă vizibile valorile tuturor locuitorilor Transilvaniei, care au trăit uneori separat, alteori împreună, dar au contribuit, mereu, la o construcție comună a ceea ce înseamnă azi civilizația europeană.

În felul acesta, cei doi istorici ne oferă nu numai istoria încărcată – deopotrivă de suferință și de bucurii – a unui ținut, ci și un construct mental, un model de toleranță și un mod de a trăi împreună. Transilvania, desigur, nu e doar o stare de spirit, nu e un loc mitologic, chiar dacă putem vorbi de istoria ei ca o paradigmă a dialogului și a strategiilor compromisului pusă în practică de dragul conviețuirii. Ființa multiculturală a acestui ținut a fost foarte bine surprinsă de autori atunci cînd ne spun despre Transilvania că „E singurul loc din Europa unde o biserică bizantină stă lîngă o basilică romanică, lîngă o biserică gotică și lîngă alta barocă, toate vecine cu o sinagogă! De asemenea, singurul loc în care un locaș de cult ortodox este la cîțiva pași de unul greco-catolic, de altul romano-catolic, de unul calvin, de altul luteran sau unitarian. Aceasta spune mai mult despre conviețuirea pașnică decît despre conflicte, iar mesajul acestei lucrări este generos: trecutul trebuie cunoscut nu pentru încrîncenare și răzbunare, ci pentru destindere și înțelegere”.[3]

Pe lîngă faptul că sînt cercetători ai istoriei recunoscuți și foarte buni profesori, Ioan Aurel Pop și Ioan Bolovan au și un dar aparte al povestirii. Lectura Istoriei Transilvaniei este extrem de captivantă, în ciuda multor date și elemente tehnice la care discursul științific îi obligă pe autori. Spiritul acestei cărți este greu de pus în pagină. El trebuie surprins de fiecare cititor în parte. Așa că mă rezum doar la a releva ce cuprinde cartea: alături de considerațiile introductive, volumul ne propune următoarele capitole: I. Lumea antică traco-dacică; II. Sigiliul Romei; III. Lumea evului mediu; IV. Domnia lui Mihai Viteazul în Transilvania (1599-1601); V. Secolul al XVII-lea: Aspecte generale; VI. Spiritualitatea modernă timpurie a Stărilor (secolele al XVI-lea și al XVII-lea); VII. Cultura și educația românilor la cumpăna dintre medieval și modern – între orizonturile bizantin, latin și protestant; VIII. Cultura modernă a secolului al XVII-lea; IX. Noi orizonturi politice: Ragimul Habsburgic; X. Transilvania în jurul anului 1800: La cumpăna dintre secole, la cumpăna dintre lumi; XI. Revoluția de la 1848-1849 din Transilvania; XII. Structuri administrative și realități socioeconomice în Transilvania între 1849 și 1914; XIII. Regimul neoabsolutist; XIV. Epoca liberală; XV. Dualismul Austro-Ungar (1867-1914; XVI. Cultura transilvăneană între Revolția Pașaoptistă și Unirea din 1918; XVII. Transilvania în anii Primului Război Mondial; XVIII. Unirea Transilvaniei cu România; XIX. Transilvania după 1920; Bibliografie selectivă; Indici.

Școala Ardeleană ne oferă nu numai o carte de istorie, ci și un produs cultural seducător. O carte repezentativă pentru brandul Școala Ardeleană din punct de vedere al cărții înțeleasă ca obiect cultural. O ediție elegantă, impunătoare, care atrage ochiul și mintea posibilului cititor. O carte cu pagini lucioase, cu imagini color și cu o concepție grafică inspirată. Volumul cuprinde în interiorul textului, în alb negru sau color, hărți, situri istorice, imagini ale unor produse culturale, fotografii ale unor personalități ce au marcat istoria Transilvaniei. O performanță editorială de nivel occidental, cu o rigoare științifică înaltă, cu o relatare istorică adecvată unui public educat cît mai larg și cu o ținută atrăgătoare pentru oricine își propune să deschidă și să răsfoiască această carte prezentă în rafturile librăriilor și, sperăm, foarte curînd și în biblioteci.

[1] Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, Ediția a II-a revăzută şi adăugită, (Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană, 2016), 422 pagini. Printre textele celor doi autori, disponibile online, putem aminti: Ioan-Aurel Pop, „Religiones and Nationes in Transylvania During the 16th Century: Between Acceptance and Exclusion”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol 12 issue 34 (2013): 209-236; Ioan-Aurel Pop, „Additional Observations Regarding the Phrase Religio Romana in a Transylvanian Document Dated 6 June 1574”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol 14 issue 41 (2015): 3-21. Ioan Bolovan, Sorina Paula Bolovan, „From Tradition to Modernization. Church and the Transylvanian Romanian Family in the Modern Era”, Journal for the Study of Religions and Ideologies,vol 7 issue 20 (2008): 107-133; Ioan Bolovan, „Modernization and Propaganda: Periodicals, Ecclesiastical Circulars and the Romanian Society in Transylvania during the Modern Period”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol 15 issue 44 (2016): 137-152.

[2] Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, 9.

[3] Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, 394.

Sandu Frunză despre misterul și bucuria cărților, pornind de la un text al lui Moshe Idel

Standard

moshe_idelMoshe Idel este pentru mine un arhetip al bucuriei întîlnirii cu cartea. Nu cunosc o ființă care să trăiască cu mai mare intensitate iubirea cărților. Într-una dintre interpretările sale, Moshe Idel dă un statut ontologic cărții. Deși pune în centrul imaginarului său cultural Tora, el nu face abstracție de varietatea cărților și de faptul că ele pot fi atribuite oamenilor, îngerilor sau lui Dumnezeu. Însă, de fiecare dată ele au, printre alte dimensiuni, și una care presupune cartea ca prezență eternă. Una dintre imaginile cele mai frumoase ce exprimă semnificația profundă a cărții poate fi desprinsă dintr-un pasaj în care Moshe Idel relevă că „o aserțiune interesantă din scrierile rabinice, reluată mai tîrziu de cabaliști, spune că Dumnezeu se uita în cartea preexistentă a Torei și crea … Cartea pare să conțină universul, cel puțin în mod virtual, în vreme ce Dumnezeu îl realizează la fel cum arhitectul urmărește un plan preliminar”.[1]

Această tradiție de interpretare îl descrie pe Dumnezeu ca fiind co-existent și co-etern cu Cartea și ne deschide spre o lume fascinantă în care cartea ne este înfățișată ca o paradigmă a creației. Nu există o imagine mai potrivită pentru a înțelege identitatea poporului evreu, un popor care a fost dăruit de divinitate cu vocația interpretării Torei. Statutul său aparte se clădește pe ideea că „atît Dumnezeu, cît și omul trebuie să contemple și să implementeze structura cărții primordiale, cea care a fost dezvăluită în forma actuală în cadrul revelației sinaitice”.[2] În felul acesta, evreii nu numai că și-au asumat responsabilitatea de a fi purtătorii  și promotorii Religiei Cărții, ci au pus cartea la temelia culturii occidentale. Atunci cînd spunem că civilizația europeană (și înțelegem prin aceasta, de fapt, civilizația occidentală) este construită pe valorile iudeo-creștine, ar trebui să avem în vedere în primul rînd că la baza culturii și civilizației occidentale stă structura ontologică a cărții.

Este vorba aici nu numai despre Religia cărții care atrage după sine o religie a iubirii, ci de faptul că numai iubirea este cea care poate să îl conducă pe cititor spre profunzimile textului. Există o dimensiune exoterică a textului cărții, accesibilă tuturor. Faptul că mai există și o dimensiune esoterică, accesibilă doar celui ce iubește cartea și o studiază ca și cum ar umple întreaga lume cu iubirea sa, este relevat de un pasaj din Zohar care ne spune că „Tora este ca o iubită frumoasă şi bine făcută, care se ascunde într-o încăpere tainică, în palatul ei. Ea are un singur iubit, de care nu ştie nimeni şi care rămîne ascuns. Din dragoste pentru ea, acest iubit dă mai tot timpul tîrcoale porţii şi lasă în căutarea ei să-i fugă ochii în toate părţile. Ea ştie că iubitul tot dă tîrcoale porţii ei. Şi ce face atunci? Crapă doar puţin uşa încăperii tainice unde se află, îşi dezveleşte pentru o clipă chipul în faţa iubitului, ca îndată să se ascundă din nou. Toţi cei care s-ar afla lîngă acel iubit nu ar vedea şi nu ar pricepe nimic. Doar iubitul, interiorul lui, inima şi sufletul lui se duc după ea, şi el ştie că din dragoste i s-a dezvăluit ea şi s-a înflăcărat pentru el. La fel se petrece şi cu cuvîntul Torei. Nu se dezvăluie decît celui care o iubeşte”.[3] Dragostea este modul cel mai adecvat de a te apropia de carte.  Numai iubirea este cea care poate să îți dezvăluie integral bucuria întîlnirii cu cartea.

Putem desprinde prezența unei asemenea atitudini și din analizele unuia dintre filosofii cei mai apropiați de sufletul occidental. Emmanuel Levinas ne vorbește despre carte ca instanță a iubirii atunci cînd ne atrage atenția asupra unui text de ficțiune literară, Yossel, fiul lui Yossel Rakover din tarnopol, vorbește cu Dumnezeu, în care ni se prezintă experiența unui personaj ce trăiește ultimele clipe ale exterminării evreilor europeni în Holocaust. Din acest infern al inocenților se naște întrebarea cu privire la cer și la retragerea lui Dumnezeu din lume. Una dintre concluziile la care ajungem este aceea că în situația post-holocaust omului îi mai rămîne un dar divin foarte prețios: Tora ca mod de a se ține aproape de Dumnezeu. Profunzimea etică a unui asemenea dar divin poate fi descifrată în afirmația: „A iubi Tora încă mai mult decît pe Dumnezeu, aceasta înseamnă tocmai a accede la un Dumnezeu personal, împotriva căruia te poți revolta, adică pentru care se poate muri”.[4] Această iubire ce poate duce pînă la sacrificiu ne îndreptățește să trecem din registrul arhetipal al Torei, înspre registrul cărții în general. În felul acesta, putem accepta că o virtute a omului contemporan ar putea fi cuprinsă în afirmația: „a iubi cartea încă mai mult decît pe Dumnezeu”. În felul acesta am putea menține statutul ontologic al cărții în viața laică a omului contemporan, situîndu-l în același timp în proximitatea unei anumite forme de sacralitate. Îndiferent că este percepută sau nu, cartea aduce cu sine în viața noastră un tip de prezență specială, care ține de statutul arhetipal al Cărții, în care gînditorii occidentali identifică, adesea, cu ușurință, Cartea Cărților.

Semnificația unei asemenea reprezentări simbolice a relației autentice cu lumea cărților poate fi descifrată cu și mai multe nuanțe dacă apelăm la simbolismul prezent în Cîntarea Cîntărilor. Un asemenea text s-a dovedit extrem de fecund atît pentru imaginarul evreiesc, cît și pentru cel creștin. Din perspectiva unui membru al comunității iudaice, iubirea celor două personaje simbolizează iubirea lui Dumnezeu pentru poporul său. Pentru un membru al comunității creștine, ea reprezintă cel mai adecvat iubirea lui Iisus pentru Biserica sa. Într-o cheie similară, o lectură simbolică a omului postmodern ar putea ajunge la concluzia că în întreaga poveste de iubire este vorba despre iubirea cititorului pentru cartea sa. Fiecare ființă umană trebuie să fie în căutarea unei asemenea cărți, fiecare are undeva în acest colț de lume al culturii globale o carte ce așteaptă să fie investită cu iubirea sa. Cine nu vrea să pornească într-o asemenea căutare mai are o șansă: el poate scrie acea carte cu propria sa viață.

Una dintre cărțile pe care poporul evreu le scrie mereu cu propria sa viață este Cartea Ierusalimului. Metafora cărții este cea mai potrivită pentru a exprima chemarea simbolică permanentă pe care o trăiește evreul modern. Un asemenea tip de imaginar este concludent deoarece Tora poate fi concepută „ca metaforă extinsă pentru o paradigmă ideală care a inspirat creația lumii la începutul timpurilor și care, continuă să informeze existența, altfel spus să-i dea formă”.[5]

Avînd în vedere că evreii reprezintă un popor cu o puternică fascinație pentru carte, Ierusalimul poate fi văzut ca o carte deschisă a sufletului evreiesc. El reprezintă varianta geografică a Torei. Tocmai de aceea, Ierusalimul în integralitatea sa, nu poate fi scos nici din geografia simbolică, nici din harta spirituală, nici din harta fizică sau administrativă a Israelului.

Ierusalimul presupune o istorie semnificativă nu numai a Israelului, ci și a lumii occidentale în care este insclusă o istorie simbolică de la Avram și gestul său arhetipal, intemeietor de credință de pe Muntele Moria, pînă la Ierusalimul de azi, cu sacrificiul de rugăciune și de speranță cu care este încărcat de pelerinii din toate colțurile lumii. De altfel, dacă folosim simbolismul cărții, atunci Ierusalimul pare a fi o carte orientală tipărită cu literele de aur ale sufletului occidental.

Este potrivită această reprezentare nu numai din punct de vedere al imaginarului religios, ci și pentru că putem vorbi despre Ierusalim ca simbol al valorilor laicității occidentale. Este dificil să ne imaginăm că ar putea exista în Orientul Apropiat un alt simbol decît cel al Ierusalimului, un alt loc geografic decît Israelul, în care să fie exprimate valori precum pluralismul, toleranța, multiculturalismul, democrația –  valori deopotrivă etice și politice fundamentale din punctul de vedere al civilizației occidentale. Privilegiind aici Iudaismul și Israelul nu susțin că alte religii nu pot să fie promotoare ale democrației în Orientul Apropiat. Îndeosebi mă aștept ca, în viitor, tradiția religioasă a Islamului să se delimiteze clar de formele radicale și de terorismul islamist și să devină purtătoare a unui mesaj spiritual și deschis spre dialog interreligios, îndeosebi sub presiunea conviețuirii Islamului cu democrația în societățile occidentale. Însă, pînă cînd aceste așteptări ale mele vor deveni o realitate, societatea israeliană este purtătoarea efectivă a mesajului occidental, a valorilor și a culturii occidentale, a speranțelor și aspirațiilor de tip occidental. Pentru lumea Orientului Apropiat nu putem repera în acest moment o altă comunitate purtătoare a valorilor occidentale.

Dincolo de această importanță politică, ne apare cu mare pregnanță faptul că, din punct de vedere spiritual, putem vorbi despre Ierusalim ca suflet al civilizației occidentale. Din acest simbolism face parte și structura intimă a cărții. Cînd recurgem la o asemenea afirmație nu facem abstracție de faptul că în condițile actuale „Cărțile nu sînt numai obiecte literare ce trebuie aranjate cu grijă pe rafturile bibliotecilor … Ele sînt unități ce constituie mode intelectuale, care creează la rîndul lor predispoziții pentru receptarea și asimilarea conținutului lor, precum și al altor cărți … Imaginația socială a anumitor elite pregătește terenul pentru acceptarea, răspîndirea și profunzimea influenței unei cărți, chiar înainte ca aceasta să fi fost concepută de autor … Cu alte cuvinte, cărțile pot avea influență nu numai datorită mesajului lor deosebit, dar și datorită miturilor de care sunt însoțite”.[6] Însă, oricît de mult ar fi influențat statutul cărții de mitologiile noastre personale sau de metamorfozele pe care le suferă sacrul în condițiile postmodernității, ele mai păstrează o structură profundă a autenticității ce ne leagă de realitatea ultimă ce o face posibilă.

Una dintre cele mai importante învățături ce le putem desprinde din analizele lui Moshe Idel este aceea că lumea este menținută în existență și îmbunătățită prin studiul Cărții. Prin extrapolare, putem înțelege de aici un aspect semnificativ pentru condiția omului postmodern: citirea și studierea cărților poate oferi o soluție pentru restaurarea omului și pentru a crește calitatea vieții.

 

[1] Moshe Idel, Perfecțiuni care absorb. Cabala și interpretare, prefață de Harold Bloom, traducere de Horia Popescu, (Iași: Polirom, 2004), 53. Moshe Idel a ajuns în 19 ianuarie 2017 la vîrsta de 70 de ani. O mare parte a cărților sale sînt traduse în limba română. Disponibile online sînt textele apărute în Journal for the Study of Religions and Ideologies: Moshe Idel, Hermeneutics in Hasidism, http://jsri.ro/ojs/index.php/jsri/article/view/261/260 Moshe Idel, Abordări metodologice în studiile religioase http://jsri.ro/ojs/index.php/jsri/article/view/420/418 Moshe Idel, On Paradise in Jewish Mysticism http://jsri.ro/ojs/index.php/jsri/article/view/543/511 Moshe Idel, «Unio Mystica» as a Criterion: Some Observations on «Hegelian» Phenomenologies of Mysticism http://jsri.ro/ojs/index.php/jsri/article/view/7/8 Texte despre contribuția lui Moshe Idel la dezvoltarea cabalei, a studiilor religioase și a filosofiei evreiești pot fi citite în Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 6 issue 18 (2007): 3-240   http://jsri.ro/ojs/index.php/jsri/issue/view/21 sau în volumul Sandu Frunză, Mihaela Frunză, Essays in Honor of Moshe Idel, (Cluj: Editura Provopress, 2008).

[2] Moshe Idel, Perfecțiuni care absorb. Cabala și interpretare, prefață de Harold Bloom, traducere de Horia Popescu, (Iași: Polirom, 2004), 54.

[3] Zohar, II, 99 a-b. Vezi Zoharul. Cartea Splendorii, (București: Editura Antet, f.a.)

[4] Emmanuel Levinas, Dificila libertate. Eseuri despre Iudaism, traducere, note și postfață de Țicu Goldstein, (București: Editura Hasefer, 1999), 185.

[5] Moshe Idel, Perfecțiuni care absorb. Cabala și interpretare, 136.

[6] Moshe Idel, Perfecțiuni care absorb. Cabala și interpretare, 132.