Sandu Frunză despre provocările societății bazate pe comunicare la adresa filosofiei

Standard

carte mesaros

Filosofia revine cu destul de mult curaj în spațiul public. Asta nu se datorează în principal filosofilor, ci unui tip special de așteptare din partea publicului. Omul postmodern se reîntoarce cu fața spre filosofie datorită creșterii forței structurilor societății bazate pe comunicare. Dezvoltarea tehnologiilor comunicării și importanța construcției realității în comunicare fac ca filosofia să fie într-un moment în care trebuie să își depășească timiditatea manifestată în ultimele decenii și să se afirme ca un actor semnificativ în spațiul public. Filosofii nu trebuie să facă altceva decît să valorifice acest moment pe care îl au dat ca pe un privilegiu al revenirii lor în spațiul public, ca pe un dar pe care îl face filosofiei societatea bazată pe comunicare. Cei care nu percep prezența acestei noi societăți o resimt, deocamdată, ca pe un fenomen al tranziției dinspre societatea bazată pe cunoaștere înspre noua realitate a unei societăți construită pe baza dezvoltării științei și tehnologiei, îndeosebi a tehnologiilor comunicării.

O publicație demnă de tot interesul ce aduce în discuție locul și rolul filosofiei în universitatea actuală și în lumea contemporană este cartea coordonată de Claudiu Mesaroș: Filosofia în universitatea contemporană.[1] Volumul mi-a trezit interesul deoarece în urmă cu 10 de ani am avut un interes special pentru cercetarea acestei teme. Unele dintre aceste cercetări au fost valorificate în publicațiile mele și ale colectivului cu care am lucrat în acea perioadă.[2] Cartea de față se remarcă atît prin întrebările provocatoare, cît și prin răspunsurile bine ticluite. Exercițiul reflexiv la care sînt obișnuiți filosofii să recurgă îi conduce pe fiecare dintre aceștia să pună întrebări care au răspunsuri multiple, după cum se pot constitui într-un punct de plecare al altor întrebări care se nasc în mintea cititorului.

În Cuvânt-înainte, gîndindu-se la destinul umanioarelor în mediul universitar, Claudiu Mesaroș se întreabă dacă nu cumva Universitatea a părăsit idealul de a-i educa pe studenți în așa fel încît „să poată gândi critic și autonom asupra angajamentului lor personal față de bine, onestitate, adevăr și frumos”[3] și a ajuns să se transforme într-o structură antreprenorială ce conduce întregul demers spre ceva asemănător celui specific școlilor de meserii de altă dată. Totodată, el se întreabă dacă nu cumva umanioarele au fost sacrificate în vederea unui cîștig „imens al studiului științelor exacte, ingineriei și industriei informatice”. Pot fi de acord că interesul tinerilor este din ce în ce mai evident orientat spre aceste domenii, chiar printre cei ce aleg să urmeze programe din domenii ale științelor sociale și ale științelor umaniste. Dar marginalizarea pe care o resimțim ca o acțiune violentă din partea acestora, ar trebui să ne determine să conștientizăm necesitatea de a cultiva, alături de modalitățile clasice de filosofare, formele noi de creație și practică filosofică aduse de transformările aduse de postmodernitate în viața omului  actual. Renașterea interesului pentru filosofie vine azi din chiar situarea filosofiei în dialog cu dezvoltarea științifică și tehnologică, din dezvoltarea industriilor comunicării, din nevoia de reînnoire a principiilor etice și a regîndirii practicilor sociale. Alături de preocupările clasice, filosofia universitară ar trebui să includă și interesul pentru filosofiile practice și pentru eticile aplicate. Este punctul cel mai important al relansării filosofiei în societatea construită pe comunicare.

Una dintre modalități este aceea de ne conecta la practicile filosofice experimentate în alte spații culturale. Pași importanți au fost făcuți deja în acest sens și în România. După cum reiese din analizele propuse de filosoful, logicianul și sociologul Ioan Biriș, de la Universitatea de Vest din Timișoara, în textul Filosofi români la congresele mondiale de filosofie,[4] există o conectare foarte bună a filosofilor din spațiul cultural românesc cu dezbaterile filosofice ce au loc în plan global. Prin urmare, trebuie să ne așteptăm ca noile curente din filosofia aplicată, din filosofia experimentală și practicile filosofice occidentale să devină de interes major și în spațiul preocupărilor filosofice de la noi. Este importantă în acest sens nu doar re-orientarea stilului de a face filosofiei, ci și efortul indicat, de o gînditoare angajată cum este Adriana Neacșu, în procesul de promovare a filosofiei: „să evidențiem valențele practice ale Filosofiei, încât ea să devină atractivă pentru candidați de diverse orientări profesionale”.[5] În acest sens, de o mare actualitate sînt orientările filosofice conturate în acest volum de doi dintre cei mai semnificativi filosofi, Virgil Ciomoș și Veress Karoly, de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, care propun ca variante de lucru consilierea filosofică și practicile hermeneutice cu rol semnificativ în modelarea existențială.[6]

Unul dintre textele excelente din acest volum este cel al filosofului Constantin Stoenescu, profesor la Facultatea de filosofie a Universități din București. El este unul dintre autorii cu preocupări constante în analiza temelor legate de locul filosofiei în societatea actuală.[7] El adresează una dintre cele mai provocatoare întrebări în textul său privind viitorul filosofiei în universități: putem vorbi de sfîrșitul filosofiei, așa cum ne-am obișnuit să vorbim despre un număr nesfîrșit de sfîrșituri: de la sfîrșitul omului, la sfîrșitul poeziei la sfîrșitul artelor sau sfîrșitul istoriei? Avînd în vedere orientarea antreprenorială a universităților actuale, Constantin Stoenescu este înclinat să fie mai degrabă pesimist în legătură cu dezvoltarea filosofiei în mediul universitar. În societatea bazată pe cunoaștere, filosofia ocupă azi un loc marginal, fiind parcă neputincioasă în a oferi resurse relevante pentru dezvoltarea socială și din perspectiva aplicării cunoașterii.

Putem însă desprinde și cîteva motive de optimism din textul filosofului. Dintre acestea aș aminti, mai întîi, importanța rolului pe care îl poate juca demersul teoretic al filosofiei în particular și demersul teoretic în general în asigurarea unei structuri fundamentale a dezvoltării cunoașterii, creativității și a modelării acțiunii. Deși dezvoltarea aplicațiilor și formarea deprinderilor practice este esențială în educarea celor ce trebuie să se încadreze pe o piață a muncii, nu putem face abstracție de faptul că schimbările foarte rapide ce au loc azi la nivelul practicilor de tot felul reclamă existența unui teren nemișcător, care să asigure fundalul de stabilitate al tuturor schimbărilor ce au loc, iar în acest sens pregătirea teoretică, dezvoltarea gîndirii critice și încurajarea atitudinilor reflexive sînt decisive în asigurarea unui mediu competitiv în care absolvenții de studii universitare să își pună în valoare talentul, aptitudinile și competențele. În al doilea rînd, aș dori să atrag atenția că acum ne aflăm într-o fază nouă, ce se diferențiază tot mai mult de societatea bazată pe cunoaștere în cadrele căreia Constantin Stoenescu analizează fenomenul de marginalizare a filosofiei. Ne aflăm azi într-o fază de tranziție de la societatea bazată pe cunoaștere la societatea bazată pe comunicare. Tranziția se va încheia curînd, în momentul în care cunoașterea, dezvoltarea tehnologică și reflecția filosofică se vor regăsi într-un proces de căutare a armonizării reciproce.

Societatea construită pe comunicare își face simțită prezența tot mai mult și în spațiul cultural românesc. Nu ne putem sustrage tendințelor globale de integrare într-un flux al comunicării extinse. Este de așteptat ca în acest context disciplinele umaniste să își găsească noi rațiuni de a exista și noi modalități de a se implica în creația semnificativă a secolului XXI. Este în logica dezvoltării științelor umaniste să fie conectate la realitățile înconjurătoare și chiar să le modeleze, în anumită măsură. Sugestive sînt în acest sens afirmațiile din acest volum ale unui autor cu o viziune interdisciplinară cum este  Horia Liviu Popa: „Dintotdeauna Filosofia și Istoria au un subiect comun, „progresul, ca varianta umană preferată, conștientă a schimbării și, în același timp, ca provocare pentru ele însele în cadrul evoluției culturii și civilizației umane””.[8] Îndeosebi reflecției filosofice îi revine misiunea esențială de a răspunde provocărilor pe care i le-a adresat, și continuă să i le adreseze în mod vertiginos, societatea bazată pe comunicare.

 

[1] Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017). Volumul cuprinde texte semnate de Claudiu Mesaroș, Mircea Dumitru, Basarab Nicolescu, Constantin Stoenescu, Laurențiu Staicu, Horia Liviu Popa, Ștefan Bratosin, Karoly Veress, Constantin Hlihor, Gabriel Leahu, Arleen Ionescu, Ovidiu Gherasim-Proca, Daniela Maci, Ioan Biriș, Adriana Neacșu, Cristina Ionescu, Simona Vucu, Mihaela Gligor, Mihai Maci, Anca Vasiliu, Virgil Ciomoș.

[2] Dintre acestea, aș aminti: Sandu Frunză, „A Stereotype: The lack of the Social Utility of Philosophy”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8 issue 24 (2009): 311-328; Sandu Frunză, Mihaela Frunză, Claudiu Herteliu, „Filosofie, ideologie, religie. O încercare de a înţelege ce se întîmplă cu filosofia în sistemul de educaţie din România”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8 issue 22 (2009): 129-149; Mihaela Frunză, Sandu Frunză, „Aspects Concerning the Crisis of Philosophy in the University System from Romania”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8 issue 24 (2009): 329-349; Sandu Frunză, Mihaela Frunză, „Philosophy and the Labor Market in Romania”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 9 issue 25 (2010): 28-58; Sandu Frunză, Mihaela Frunză (ed.), Criza instituțională̆ a filosofiei, (Cluj-Napoca: Editura Limes, 2010).

[3] Claudiu Mesaroș, „Cuvânt-înainte”, în Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017), 9.

[4] Ioan Biriș, „Filosofi români la congresele mondiale de filosofie”, în Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017), 189-199.

[5] Adriana Neacșu, „Experiența Universității din Craiova în promovarea pe plan educațional și social a domeniului Filosofie”, în Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017), 203.

[6] Virgil Ciomoș, „Filosofia în vremuri de criză”, în Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017), 312-319; Karoly Veress, „Despre posibila funcție terapeutică a hermeneuticii filosofice”, în Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017), 102-110.

[7] Constantin Stoenescu, „Filosofia ca avantaj competitiv în societatea cunoașterii”, în Sandu Frunză, Mihaela Frunză (ed.), Criza instituțională̆ a filosofiei, (Cluj-Napoca: Editura Limes, 2010).

[8] Horia Liviu Popa, „Filosofia și istoria în universitățile din secolul 21: provocări și orientări sistemice”, în Claudiu Mesaroș (editor), Filosofia în universitatea contemporană, (Timişoara: Editura Universității de Vest Timişoara, 2017), 62.

Reclame

Sandu Frunză despre cei înzestrați cu darul de a ne comunica viitorul

Standard

lucian-vasile-szabo

Colecția Media-Comunicare a Editurii Tritonic ne orientează spre o față mai puțin vizitată a comunicării: cea care aduce împreună imaginarul, fantasticul, science fiction-ul. Este vorba de un tip special de comunicare în care, prin intermediul literaturii, sînt puse împreună extrapolări ale realizărilor științifice, logica științifică și logica imaginarului ce se hrănește din fantezie și din speculația imaginativă.

Volumul lui Lucian-Vasile Szabo, Cartea interviurilor SF,[1] ne propune 33 de interviuri cu autori care au contribuit, de-a lungul timpului, la dezvoltarea literaturii SF în România. Autori din generații diferite, pe unii i-am avut ca repere în lecturile mele încă din adolescență, pe alții îi întîlnesc pentru prima oară datorită acestei cărți delicate și prietenoase. Înainte de a citi cartea, am simțit lipsa unor scurte prezentări biografice a autorilor intervievați. În lipsa lor m-am lăsat dus de biografia mentală pe care suita răspunsurilor a construit-o în cazul fiecăruia în parte. Sînt sigur că Lucian-Vasile Szabo a mizat pe faptul că e o „carte de familie”, pentru cunoscători. În ceea ce mă privește, în ultimii ani nu am mai citit science fiction, astfel încît o parte a autorilor au devenit parte a bucuriei lumii mele doar cu ocazia parcurgerii acestor interviuri. După lectura cărții, nu am mai simțit această absență deoarece fiecare din autori a găsit un mod propriu de a mă face participant la lumea sa interioară, m-a ajutat să intru în mintea sa și să trăiesc un fel de evadare într-o construcție mentală specifică fiecăruia dintre creatorii de lumi imaginare pe care i-am întîlnit și care m-au ajutat să trăiesc pentru cîteva momente în lumea lor dezvăluită în dialogurile cu Lucian-Vasile Szabo. De altfel, autorul interviurilor ne previne încă de la început că una dintre intențiile sale a fost de a releva „latura creativă, imaginarul fiecăruia dintre cei intervievați, în acest sens fiind stimulați să creeze efectiv scenariile unor întîmplări extraordinare, spre exemplu, o întîlnire personală cu un extraterestru ori manevrarea unei mașini a timpului. Desigur, imaginarea unor variante de viitor nu putea lipsi, cum nu puteau fi ocolite previziunile privind locul fiecăruia în aceste scenarii posibile”.[2]

Aș remarca faptul că unele dintre întrebări se repetă în cazul fiecăruia dintre autorii intervievați și în felul acesta cartea capătă o nuanță în plus în ceea ce privește unitatea ei, chiar dacă miza editorului, ca și cea a cititorilor de altfel, este cea a întîlnirii cu diversele construcții mentale pe care le pot propune autorii, chiar atunci cînd se au în vedere pe ei înșiși. Dar chiar prin aceste elemente comune, Lucian-Vasile Szabo reușește să pună foarte bine la lucru imaginarul literar, construcția diurnă sau onirică, sensibilitatea fantastică sau inteligența anticipativă a intervievaților.

Fiind vorba de autori de literatură de anticipație, aș vrea să redau aici cîteva perspective prin care autorii intervievați în volum ne relevă ceva din modul în care ei pot să ne comunice despre viitor, despre elementele lumii noastre cu care se poate construi un viitor ce se lasă mereu descoperit. Iată cîteva exemple prin care autorii ne comunică despre viitor:

Din perspectiva unei existențe paradoxale, George Anania afirmă: „îmi iubesc cu adevărat țara și neamul, nu-i consider absolut deloc pe români depozitari ai tuturor racilelor omenești, nu dușmănesc pe nimeni și trag nădejde, până în zilele prezente, că ne așteaptă pe toți o soartă mai bună. Paradoxul este un mod de viață”.[3]

Vrînd parcă să nea dea o șansă la confluența dintre specificul românesc și ceea ce este global, Mugur Cornilă ne oferă următorul răspuns: „Se vor întîmpla lucruri deosebite, speciale, profunde. Nu știu de ce românii tot adastă la fîntîni seci și la fructe putrede. Noi avem o armă redutabilă: imaginația. Puterea viziunii. Da, nu sîntem nemți și nu știm să învîrtim, ca ei, „șurubul în piuliță”. Dar avem puterea să imaginăm, de la un capăt la altul, o întreagă lume, cu cele mai intime detalii, chiar și numai în noi… Important este să știm să ne dorim lucrurile cu adevărat. Să știm să le „vizualizăm”, iar ele se vor întîmpla”.[4]

Ca un editor entuziast, cu speranța iluminării tuturor prin lectură, Bogdan Hrib  este consecvent cu atitudinile sale programatice afirmînd: „De fapt, nu anticipez nimic, doar sper. Și cred. În educație. Multă educație pentru toate vîrstele. Adică citit”.[5]

Ca un clasic al genului, Alexandru Mironov anticipează: „Mai prevăd apariția rapidă a medicinii regenerative, colaborarea lui Homo Faber cu mușuroiul de nanoboți pe cale să invadeze și apoi să ia în stăpînire industriile, momentul de singularitate care va însemna apariția omului bionic și mîna întinsă către prietenul IA (Inteligența Artificială) și, cum vă spuneam, pasul pe Marte”.[6]

Anunțîndu-ne că îi place să folosească science fiction ca pretext, Dănuț Ungureanu își minimalizează angoasele afirmînd: „Mă tem că viitorul va fi o lume foarte plictisitoare… mă tem că va fi o lume a însinguraților”.[7]

Folosind ca pretext aceste afirmații, aș dori să închei cu un sfat. Dacă vă gîndiți ce ar trebui să luați cu voi în călătoria voastră în viitor, atunci pot să vă spun că ar trebui să luați cu voi, cu singuranță, și Cartea interviurilor SF. În orice timp, volumul de interviuri propus de Lucian-Vasile Szabo poate fi un antidot impotriva plictiselii, împotriva însigurării.

 

[1] Lucian-Vasile Szabo, Cartea interviurilor SF, (București: Editura Tritonic, 2018). Volumul cuprinde interviuri cu George Anania, Costel Baboș, Cătălin Badea-Gheracostea, Lucian Boia, Roxana Brânceanu, Adrian Chifu, Mugur Cornilă, Ștefana Cristina Czeller, Dan Doboș, Balin Feri, Silviu Genescu, Ștefan Ghidoveanu, Mircea Liviu Goga, Michael Hăulică, Bogdan Hrib, Lucian Ionică, George Lazăr, Marcel Luca, Lucian Merișca, Marian Mirescu, Alexandru Mironov, Mircea Opriță, Viorel Pârligras, Ovidiu Pecican, Gheo Radu Pavel, Liviu Radu, Cornel Robu, Liviu Surugiu, Cristian-Mihail Teodorescu, Daniel Timariu, Marian Truță, Dănuț Ungureanu, Horia Nicola Ursu.

[2] Lucian-Vasile Szabo, Cartea interviurilor SF, (București: Editura Tritonic, 2018), 8.

[3] George Anania, „Paradoxul este un mod de viață”, în Lucian-Vasile Szabo, Cartea interviurilor SF, (București: Editura Tritonic, 2018), 16.

[4] Mugur Cornilă, „Scriitorii români au o șansă de a fi auziți mai ușor”, în Lucian-Vasile Szabo, Cartea interviurilor SF, (București: Editura Tritonic, 2018), 68

[5] Bogdan Hrib, „Mi-ar fi făcut mare plăcere să stau la o vorbă lungă, pe-nserat, cu Adam și cu Eva!”, în Lucian-Vasile Szabo, Cartea interviurilor SF, (București: Editura Tritonic, 2018), 132.

[6] Alexandru Mironov, „Am un sistem solid de protecție împotriva prostiei și a răutății”, în Lucian-Vasile Szabo, Cartea interviurilor SF, (București: Editura Tritonic, 2018), 179.

[7] Dănuț Ungureanu, „Îmi place să folosesc cheia science fiction ca pretext”, în Lucian-Vasile Szabo, Cartea interviurilor SF, (București: Editura Tritonic, 2018), 260.

Sandu Frunză despre o carte pe care ați putea să o primiți ca dar

Standard

cristea

Dacă vă întreabă prietenii, rudele, colaboratorii apropiați, ce cadou de sărbători ați dori să primiți, cred că ar fi foarte inspirat să le cereți o carte. Am căutat o carte cu care am putea, cît mai mulți dintre noi, să ne hrănim, bucurăm și împrospătăm pe lunga durată a sărbătorilor de iarnă. Nu mi-a fost greu să găsesc una potrivită, chiar dacă oferta editorială din România este suficient de mare încît să te pună în încurcătură atunci cînd vrei să îți limitezi alegerea la o singură carte. Oricum, ca decizia să-mi fie mai simplă, mi-am zis că nu e nici o problemă dacă în această perioadă o să mai optez și pentru alte cărți.

M-am gîndică că un cadou frumos ar fi o carte care să fie impunătoare și în calitatea sa de obiect, să poată fi împachetată frumos sau să arate bine în raftul din bibliotecă. Cartea Tratat de psihologie socială de Dumitru Cristea poate fi un cadou potrivit pentru întreaga durată de desfășurare a sărbătorilor deoarece cele 1027 pagini pot să fie răsfoite în lungile seri odihnitoare ale acestei perioade. O bună grilă de lectură a cărții este dată de autor: „Psihologia socială este mai mult decât o știință: este arta prin care oamenii pot ajunge la armonie în plan social și la împlinirea de sine – în plan individual”.[1] Cartea îmbină elemente teoretice și aplicații, date științifice și elemente de mentalități comune în abordarea socială, chiar unele stereotipuri de interpretare, aspecte culturale filtrate prin conștiința și cultura personală a autorului. Informația este grupată pe capitole ce pot fi citite independent sau împreună, în ordinea dispunerii în volum sau în funcție de părțile de care cititorul este interesat. Cititorul poate să urmărească, cu mult folos, teme relevate de titluri de capitole precum: Psihologia socială și societatea, Realitatea socială, Persoana, Relațiile interpersonale, Relațiile de comunicare și influență, Influența socială, Relațiile funcționale, Microgrupurile sociale, Organizațiile, Mulțimile și fenomenele de mulțime, Socialitate și conduite sociale, Relația dintre mediul natural și cel psihosocial.

E adevărat că volumul reprezintă un tratat de psihologie socială. Uneori tratatele ne sperie prin chiar ideea de tratat. Cartea Tratat de psihologie socială (apărută în colecția coordonată de Simona Reghintovschi și avîndu-l ca redactor pe Victor Popescu) are avantajul că este un tratat care propune perspectiva specialistului, dar în același timp îl ajută și pe cititorul care dorește să pătrundă dinspre propriile sale preocupări în lumea reflecțiilor și practicilor legate de psihologia socială. Accesibilitatea nivelului de expunere a informațiilor este o caracteristică importantă a acestei cărți. Ea poate fi parcursă cu lejeritate și cu foarte mult folos de către tineri în formare în domeniul psihologiei, al științelor sociale, al științelor umaniste, dar și de către persoane care au un nivel universitar de pregătire de specialitate în diferite ramuri ale științei și au interes pentru explorarea și aprofundarea diferitor aspecte ale condiției umane și ale existenței sociale a omului. Este vorba despre o carte utilă în procesul de învățare, deoarece explicațiile textuale sînt însoțite de un număr foarte mare de scheme ce ilustrează conținuturile principale problematizate.

E cunoscut faptul că Editura Trei ne-a obișnuit cu publicații adresate unui cititor de carte cu un profil rafinat, pretențios în ceea ce privește consistența discursului și doritor de a parcurge cercetări și interpretări cu nivel ridicat de elaborare. Ea este astăzi una dintre cele mai importante voci în literatura științifică și de popularizare a științei prin cărțile cu abordări interdisciplinare pe teme de psihologie, terapie, consiliere, acțiune de sprijin etc. Colecțiile Editurii Trei au o personalitate proprie datorită reprezentativității autorilor pentru cîmpul de cercetare abordat și prin modul în care au reușit să își formeze un public țină pe care l-au fidelizat prin standardele intelectuale pe care le cultivă. Dacă nu ați ales deja o altă carte din oferta foarte largă a acestor colecții, cred că ar fi potrivit – de această dată –  să vă opriți cu opțiunea asupra cărții Tratat de psihologie socială.

 

[1] Dumitru Cristea, Tratat de psihologie socială, Redactor Victor Popescu, (București: Editura Trei, 2015), 15.

Sandu Frunză despre un elogiu adus limbii române și folcloristicii românești

Standard

dan cepraga dhc


Am ajuns la un asemenea grad de învrăjbire a românilor contra românilor și a românilor împotriva oricărei alterități încît ni se poate părea un eveniment cu totul ieșit din comun  faptul că trăim un moment de normalitate al manifestării prieteniei, deschiderii și respectului pentru celălalt. Preocupați în prea mare măsură de valorile absolute ale definirii religioase, culturale și politice, am ajuns să uităm faptul simplu de a pune respectul ca fundament al clădirii relațiilor intersubiective, al structurării raporturilor instituționale, al utilizării recunoașterii ca instrument de ierarhizare a valorilor aflate în dialog și conexiune permanentă.

Am avut bucuria de a trăi un moment de afirmare a normalității cu ocazia acordării titlului onorific de Doctor Honoris Causa al Universității din Oradea tînărului Prof. univ. dr. Dan Octavian Cepraga de la Universitatea din Padova. Ceremonia desfășurată pe data de 15 noiembrie 2018 a fost, pe de o parte, o sărbătoare a prieteniei, a profesionalismului  și a recunoașterii româno-române, iar pe de altă parte, un elogiu adus limbii române și folcloristicii românești. Universitatea din Oradea, prin reprezentanții săi oficiali și prin vocea entuziastului prof. univ. dr., dr. habilitat Sorin Șipoș, l-au omagiat pe Dan Octavian Cepraga, un român care a ajuns Professore Ordinario la Universitatea din Padova printr-un efort extraordinar de promovare a limbii române, a culturii române și a bogățiilor inepuizabile ale folclorului românesc.

Am perceput această sărbătoare a limbii și culturii române în primul rînd ca pe un act  de normalitate prin care o comunitate academică din România face un gest de prietenie și de recunoaștere pentru un român de succes din lumea occidentală, care a reușit în occident promovînd o parte luminoasă a sufletului cultural românesc.

În al doilea rînd, am găsit în această sărbătoare un bun prilej de a marca Centenarul românesc prin afirmarea necesității de a ne deschide spre dialog și de a răspunde creator la toate provocările pe care le aduce contactul nostru cu alteritatea, într-o lume în care identitățile particulare trebuie să fie parte constructivă a unei realități edificată pe aspirațiile umaniste ale valorilor globale.

Una dintre ideile importante pe care am desprins-o din prelegerea magistrală susținută de Dan Octavian Cepraga a fost aceea că o asemenea deschidere, în procesul confruntării cu universalitatea, a avut un rol decisiv în formarea noastră identitară și în intrarea noastră în dialogul popoarelor: „La originea procesului de formare a națiunii române moderne – ne spune profesorul DhC Dan Octavian Cepraga – nu vom găsi nicidecum închiderea identitară a etnonaționalismului sau căutarea obsedantă a „specificului național”. Dimpotrivă, limba noastră literară modernă și conștiința națională modernă se nasc amîndouă dintr-o deschidere liberă și generoasă spre alteritate, amîndouă și-au definit și întărit trăsăturile specifice și originale prin asimilarea și însușirea elementelor venite din afară, s-au recunoscut pe sine, și-au descoperit propriile posibilități datorită dialogului și confruntării cu celelalte limbi și culturi europene”.[1]

Distinsul Doctor Honoris Causa al Universității din Oradea ne-a convins de faptul că una dintre modalitățile de situare în dialog a valorilor culturii române este oferită de punerea în valoare a folclorului românesc. Pledoaria sa pentru cercetarea și diseminarea culturii populare se situează dincolo de orice formă de autohtonism. Ea are în vedere participarea într-o modalitate specific românească la valorile de profunzime ale condiției umane – percepute ca mod specific de situare în orizontul general al existenței, ca angajare personală și comunitară în cîmpul manifestării universale a sacrului, ca participare autentică la semnificațiile profunde ale ființei.

 

[1] Dan Octavian Cepraga, „Limbă și națiune: despre importanța traducerilor în procesul modernizării limbii române literare. Lectio magistralis”, în Laudatio pentru acordarea titlului onorific Doctor Honoris Causa al Universității din Oradea Domnului Prof. univ. dr. Dan Octavian Cepraga, Universita degli Studi di Padova, (Oradea: Universitatea din Oradea, 15 Noiembrie 2018), 19.

Sandu Frunză despre o revistă la fel de bună precum autorii pe care îi publică

Standard

SIGLA 51

Numărul 51 al Journal for the Study of Religions and Ideologies a fost lansat în cadrul întîlnirii SCIRI din 5 noiembrie 2018. Ea ne apare astăzi ca cea mai bine plasată revistă în ierarhiile internaționale dintre revistele Universității Babeș-Bolyai – universitate situată pe primul loc între universitățile din România.

Journal for the Study of Religions and Ideologies este o publicație academică cu profil de studii religioase interdisciplinare. Publicarea ei se realizează cu sprijinul unui grup internațional de cercetători cu preocupări în abordarea interdisciplinară a fenomenului religios.

Revista publică analize ale fenomenului religios cu perspective ce vin dinspre studiile religioase, filosofia religiilor, etică, teologie, filosofie politică și științe politice, teoriile comunicării, antropologie, sociologie etc.

Este prima revistă din România indexată în Arts & Humanities Citation Index and Current Contents: Arts & Humanities, ISI Web of Knowledge, baza de date ISI numită apoi Thompson-Reuters, azi numită Clarivate Analytics.

De asemenea, este cuprinsă în alte baze de date internaționale semnificative cum ar fi SCOPUS; EBSCO; Pro-Quest; J-Gate; Gale; CEEOL; Index to the Study of Religions Online (Brill); ERIH PLUS și altele.

Journal for the Study of Religions and Ideologies este recunoscută ca una dintre cele mai semnificative reviste pe plan internațional.

SCImago Journal & Country Rank situează Journal for the Study of Religions and Ideologies în evaluarea pentru anul 2017 pe locul 37 din cele 432 de reviste luate în calcul pentru domeniul studii religioase. Au fost ani în care revista a fost și mai sus în ierarhia mondială a revistelor, acum e situată pe poziția 37. Nu am cunoștință de nici o altă revistă a UBB care să fie situată pe o poziție atît de bună în ierarhia revistelor pe domeniul lor de referință. Journal for the Study of Religions and Ideologies este jurnalul cel mai bine plasat în ierarhizarea internațională a propriului său domeniu, comparativ cu toate celelalte reviste ale UBB față de propriul lor domeniu de cercetare științifică.[1]

Journal for the Study of Religions and Ideologies este foarte importantă atît din punct de vedere științific cît și cultural deoarece, pe de o parte, își propune o promovare a cercetătorilor de la UBB și de la Universitățile din România în contextul studiilor religioase globale, iar pe de altă parte, încearcă să pună în dialog cercetătorii din România cu cei din alte spații culturale.

Există o tendință nefericită în România de a valoriza într-o manieră diferită revistele publicate în România față de revistele publicate înafară. Este știut că aceleași standarde sînt aplicate tuturor revistelor atunci cînd ele sînt cuprinse în bazele de date internaționale, cu atît mai mult atunci cînd este vorba despre cea mai rîvnită dintre bazele de date: baza de date ISI, numită apoi Thompson-Reuters, azi numită Clarivate Analytics. În mod paradoxal, românii consideră că revistele apărute în spațiul nostru cultural sînt inferioare în raport cu celelalte reviste și în evaluări recurg, uneori, la acordarea de punctaje diferite pentru articole apărute în reviste publicate în alte țări și cele publicate în România, în totală contradicție cu recunoașterea internațională de care se bucură aceste reviste prin faptul că sînt cuprinse în aceleași baze de date, nu separat, ci împreună cu revistele internaționale din domeniu. Ceea ce înseamnă că îndeplinesc aceleași standarde internaționale.

În ce ne privește, nu există nici o diferență între autorii români și cei din centrele universitare din întreaga lume. Ei se bucură de același tratament și sînt promovați în dialogul de idei internațional pe care îl deschide JSRI.

Printre autorii Journal for the Study of Religions and Ideologies se numără Robert Bernasconi, Recep Boztemur, Ștefan Bratosin, Clemens Cavallin, Reuven Firestone, Michael Fishbane, Warren Zev Harvey, Moshe Idel, Michael S. Jones, Wilson Muoha Maina, José Igor Prieto-Arranz, Vojin Rakic, Richard Rorty, Marianna Ruah-Midbar Shapiro, Leonard Swidler, Peter Van der Veer, Jakobus Martinus Vorster, Elliot R. Wolfson, Erdoğan Yıldırım și alții

Sau cunoscuți autori români precum Ștefan Afloroaei, Sandu Antonio, Elena Abrudan, Ioan Biriș, Virgil Ciomoș, Ioan Chirilă, Aurel Codoban, Ștefan Cojocaru, Codruța Cuceu, Mircea Dumitru, Mihaela Frunză, Ramona Hosu, Adrian Paul Iliescu, Marius Jucan, Karoly Veress, Ioan Vasile Leb, Jean Nedelea, Adrian Opre, Dan-Eugen Rațiu, Sorin Șipos, Hanna Orsolya Vincze și alții. Tineri cercetărori precum Iulia Grad, Nicolai Gori, Iulia Medveschi, Iulius-Marius Morariu, Mihnea Stoica, Nicolae Turcan și alții. Sau autori din ținuturi mai îndepărtate precum Mukhtar Umar Bunza, Abdullahi Musa Ashafa, Xin Mao, Keqian Xu, Forouzan Akrami și alții.

Journal for the Study of Religions and Ideologies apare începînd cu anul 2002, iar de 16 ani este indexată internațional și a deschis cercetătorilor posibilitatea de a publica într-o revistă indexată ISI, cu o mare vizibilitate.

Mulțumesc celor care de-a lungul anilor au lucrat în redacția revistei sau în bordul științific. Lor li se datorează în parte rezultatele excelente, iar cealaltă parte li se datorează autorilor cu totul speciali care au publicat texte de-a lungul timpului. O revistă bună se face cu autori foarte buni.

 

 

[1] Dacă vreunul dintre dumneavoastră cunoaște o altă revistă a UBB mai bine plasată, îl rog să îmi aducă la cunoștință ca în viitoarele prezentări publice să o evidențiez ca atare și să îi felicit pe colegii noștri.

 

Sandu Frunză despre bucuriile ”Sinteza”

Standard

sinteza imagSinteza. Revistă de gândire și cultură strategică ne-a adus, din nou, împreună. M-am întrebat cîndva: oare ce anume mă face să simt o stare de confort atunci cînd citesc revista Sinteza? Și nu m-am putut opri fără să îmi dau mai multe răspunsuri.

Unul dintre ele este legat de faptul că eleganța pastelată și cuceritoare îți creează un sentiment irezistibil că nu poți să îți refuzi bucuria de a răsfoi o revistă tipărită în condiții grafice atît de îmbietoare.

Dincolo de sensibilitatea estetică cultivată de redacția revistei, un alt motiv este legat de faptul că echipa editorială Sinteza a reușit să creeze un produs cultural care să inspire încredere și să îți dea siguranța că te poți lăsa dus de valul lecturii fără să te trezești că ai ajuns în zone în care nu ți-ai dori să îți pierzi timpul. Acest sentiment creat de politicile editoriale de la Sinteza cred că e un lucru benefic din punct de vedere al culturii noastre media.

Un alt motiv important este legat de faptul că standardul de calitate al materialelor publicate este unul care reușește să îmbine dimensiunea cunoașterii cu cea a eleganței și accesibilității expunerii și dezbaterii argumentelor desfășurate pe parcursul textelor publicate.

Mai am și alte motive, dar le voi expune, probail, cu altă ocazie. Vreau acum doar să îmi exprim bucuria că am putut participa la lansarea revistei Sinteza. Revistă de gândire și cultură strategică[1], organizată de Departamentul de Comunicare, Relații Publice și Publicitate din cadrul FSPAC, UBB. A fost vorba despre o lansare-dezbatere pe marginea noului număr, cu tema „Publicitatea – Fabrica de dorințe”. Au participat, cu entuziasmul lor și cu vorbe pline de sens, colegii mei prof. univ. dr. Delia Balaban, prof. univ. dr. Ioan Hosu și asist. dr. Mihnea S. Stoica. O invitată cu totul specială (inspirată, sistematică și cu o foarte bună intuiție a transformărilor ce vor avea loc în comunicare și publicitate) a fost Larisa Ghitulescu, consultant în domeniul comunicării și analist de media. Nu au lipsit nici redactorii inimoși ai revistei Sinteza. Publicul a fost peste așteptări și ca număr și ca participare la solemnitatea și bucuria momentului.

Am avut senzația că sînt parte a unui act de cultură autentică. Noi cei din universități, obsedați de ideea internaționalizării și a vizibilității internaționale, uităm adesea că pentru a fi occidental, european și internațional trebuie să fii în primul rînd important și recunoscut în propria ta cultură. Nu neglijez faptul că există tineri care se afirmă în occident și apoi sînt recunoscuți și în cultura lor proprie. Dar aceasta reprezintă mai degrabă o stare de excepție. Cei mai mulți dintre noi am putea dobîndi o reunoaștere mai largă abia după ce în cercul nostru cultural am reuși să punem în mișcare o forță creativă care să ne conecteze la rețelele globale. Revista Sinteza cred că este un asemenea pol al creativității în cultura românească. Nu găsesc ceva mai semnificativ, din punct de vedere al internaționalizării și al participării la structurile globale, decît acest tip de creație culturală și gîndire strategică.

 

[1] Sinteza. Revistă de gândire și cultură strategică, Nr. 56, septembrie-octombrie, 2018.

Sandu Frunză despre Efectul Echinox

Standard

Coperta Poanta - Efectul Echinox.cdrNu putem să ne imaginăm Clujul fără spiritul Echinoxului. El încă hrănește sufletul cultural al clujului universitar și va rămîne mereu o energie specială a universului său cultural, în continuă expansiune. Echinoxul și echinoxiștii reprezintă cel mai bine configurat curent literar dezvoltat în cultura românească începînd cu ultimele două decade ale comunismului românesc și încă foarte prolific pînă astăzi. E vorba despre curentul transilvan al valorilor alternative, al criteriilor ferme și al creativității celei mai înalte pe care cultura acelei perioade a făcut-o posibilă, chiar dacă a dorit să o țină într-o postură mai degrabă marginală. Majoritatea numelor lansate atunci au confirmat.  În unele cazuri confirmarea este evidentă mai ales prin ucenicii pe care i-au format și care au continuat să însuflețească brandul cultural al echinoxiștilor.

Nu fac parte din Gruparea Echinox, deși am petrecut multe ore în redacția revistei, înainte de 1989, în perioada în care revista era girată de profesorul Aurel Codoban, pe care Petru Poantă îl caracteriza ca „echinoxist și personaj remarcabil, cum s-a dovedit ulterior”[1]. Îl însoțeam des în drumurile sale prin redacție și în acest fel am învățat multe secrete ale vieții redacționale. Dar în relația mea cu echinoxiștii emblematică pentru mine a fost lecția de jurnalism pe care am trăit-o, împreună cu Dan și Christina, dar și cu alți tineri entuziaști care nu erau echinoxiști, în zilele revoluționare de dinainte de Crăciunul din 1989, cînd în Casa de cultură a studenților am participat la editarea unei publicații (în care am scris și eu un mic text) menită să consemneze, prin voci anonime, atmosfera de speranță ce anima atunci studențimea clujeană. Faptul că azi, împreună cu colaboratorii mei, editez o revistă cu o foarte bună recunoaștere internațională în domeniul umanioarelor poate fi explicat și prin experiența dobîndită în timp sub îndrumarea profesorilor mei Rodica Dragomir sau Livia Jebereanu, sau a jurnalistului, scriitorului, filosofului și echinoxistului Aurel Codoban.

Rememorez aceste lucruri pe fondul bucuriei pe care o trăiesc văzînd că este republicată cartea Efectul „Echinox” sau despre echilibru semnată de Petru Poantă (7 aprilie 1947 – 7 septembrie 2013), unul dintre cei mai creativi și plini de o lumină transmundană critici literari din cultura noastră. Scriitura sa este una ce întruchipează foarte bine „mitul tinereții veșnice”. Așa cum o dovedește foarte bine și cartea de față, Petru Poantă se remarcă prin faptul că este un bun cititor,  un riguros arhivar cultural, un hermeneut de o copleșitoare profunzime, un spirit al conexiunilor neașteptate și un critic cu un umor foarte subtil și modelat de o undă de prietenie.

Efectul „Echinox” sau despre echilibru este o mărturie a iubirii lui Petru Poantă pentru școala de educație literară și de formare culturală dezvoltată în jurul revistei Echinox. Volumul este însă valoros dincolo de empatia pe care o are autorul cu fenomenul pe care l-a trăit din interior și la dezvoltarea căruia a luat parte. Astfel, ne este prezentat contextul ideologic și nuanțele ce fac din Fenomenul Echinox o alternativă la curentele dominante ale ultimelor decenii ale comunismului românesc; ne sînt schițate filierele de gîndire și rețelele dezvoltate de membrii grupării Echinox, ne sînt oferite portrete spirituale ale celor ce au dat viață curentului cultural al Echinoxului etc. După cum mărturisea autorul însuși cu privire la această carte: „Efectul Echinox este, în primul rînd, o reverie eseistică și memorialistică. În al doilea rînd, este reconstituirea genezei unui fenomen literar, o geneză aproape voalată în oglinzile deformate ale criticii și istoriografiei prezentului. Scriu, așadar, despre nașterea revistei Echinox, despre primii ei redactori și, mai ales, despre uimirile, admirațiile și bucuriile mele legate de toate acestea”.[2]

Pentru a releva admirația și bucuria cu care criticul literar își abordează personajele, am să citez cîteva rînduri cuprinzînd un portret al uneia dintre scriitoarele mele preferate, pe care Petru Poantă o eternizează în imaginarul nostru: „S-a ipostaziat schizoid în femeie-cruciat, curtezană, erotofilă, iar în eseurile și studiile sale e preocupată de torționari și lagărele comuniste, precum și de istoria terorii în general. Există o bizară fervoare în aceste descinderi în subteranele tenebroase ale umanității și ale individului”.[3] Acest pasaj mi se pare semnificativ, pe de o parte, pentru a releva stilul autorului, iar pe de altă parte, pentru a înțelege complexitatea deosebită a personalităților pe care le aduce Echinoxul pe scena culturii române.

Așa cum ne-am obișnuit, Școala Ardeleană are inspirația de a reedita una dintre cele mai semnificative dintre cărțile necesare pentru înțelegerea contribuției pe care Clujul o aduce în cultura română. Efectul „Echinox” sau despre echilibru este nu numai cartea unei generații, ci și un bun izvor de inspirație pentru generația actuală, care mă aștept ca în spațiul nostru cultural să fie numită „generația centenarului”. Pentru a înțelege cît de actual este fenomenul Echinox, ar fi bine să ne oferim un moment în care să medităm la ceea ce pot să însemne pentru noi numele pe care le menționează autorul ca făcînd parte din „Gruparea echinoxistă (la 35 de ani de existență)”.[4] Cartea de față este despre acești eroi, cărora Petru Poantă le atașează o dimensiune mitologică.

[1] Petru Poantă, Efectul „Echinox” sau despre echilibru, Ediția a doua, (Cluj-Napoca: Școala Ardeleană, 2018), 65.

[2] Petru Poantă, Efectul „Echinox” sau despre echilibru, 5.

[3] Petru Poantă, Efectul „Echinox” sau despre echilibru, 157.

[4] Petru Poantă, Efectul „Echinox” sau despre echilibru, 159-161.