Sandu Frunză despre cercetarea fenomenului religios

Standard

herteliu cAm pornit mereu de la premisa că fenomenul religios are o atît de mare complexitate încît nu poate fi epuizat doar printr-o singură modalitate de abordare. Am convingerea că utilizarea unei singure metode de cercetare ne va menține mereu într-o perspectivă fragmentară de înțelegere. Utilizînd cîteva sugestii din analizele lui Moshe Idel, am devenit adeptul unui eclectism metodologic în abordarea fenomenului religios. Religia trebuie să fie concepută ca un chip care ni se arată sub forma unor fețe multiple. Recurgerea la o singură metodă nu face altceva decît să ne orienteze privirea spre o singură variantă a unui chip, care în realitate are multiple fețe ce se suprapun în manifestările imaginarului religios sau în revelarea sacrului.

Zilele trecute am propus unui tînăr să răsfoiască una dintre cărțile pe care eu le consider a fi foarte valoroase în metodologia studiilor religioase interdisciplinare: cartea lui Claudiu Herţeliu, Metode cantitative în studiul  fenomenului religios (2009).[1] Ca să îi fie mai simplu, i-am împrumutat cartea. S-a uitat pe coperta a IV-a și a văzut că semnam un blurb pentru acest volum. A citit cu mult interes cele cîteva rînduri și m-a întrebat: Chiar atît de importantă este această carte? L-am sfătuit să se convingă singur că tocmai așa stau lucrurile. În respectivul blurb spuneam: „Într-o cultură dominată de discursul teologic, Claudiu Herțeliu are meritul de a propune o analiză obiectivă a religiei, după modelul studiilor religioase occidentale. Cartea sa se constituie ca o analiză științifică cu elemente evidente de creativitate și originalitate. Ea se impune ca o contribuție semnificativă la dezvoltarea studiilor religioase în general și la analiza cantitativă a fenomenului religios în particular. Claudiu Herțeliu este o voce puternică, avizată și coerentă, care ne așteptăm să fie auzită cu tot mai multă claritate în cercetările de specialitate de la noi”. Răsfoind din nou cartea, cred că ceea ce am spus atunci este și azi valabil.

Cartea lui Claudiu Herţeliu este importantă deoarece își pune analizele sub semnul interdisciplinarităţii. Un aspect mai puțin obișnuit pentru spațiul cultural românesc era, încă de la apariția cărții în 2009, faptul că milita pentru utilizarea metodelor statistice în analiza fenomenului religios, că argumenta asupra necesităţii orientării discursului științific spre o abordare cantitativă a elementelor semnificative puse în joc de domeniul religios. Întregul său demers era unul înnoitor deoarece avea la bază convingerea că o astfel de abordare va duce la întărirea perspectivelor interdisciplinare, dar mai ales va lărgi foarte mult sfera de receptare academică şi culturală a interpretărilor științifice asupra religiei.

Un merit deosebit al cărții lui Claudiu Herţeliu este faptul că ne propune un sistem statistic complex de indicatori care au o relevanţă semnificativă în caracterizarea aproape exhaustivă a tuturor elementelor presupuse de fenomenul religios. Autorul ne convinge de avantajele utilizării de indicatori statistici în studiul fenomenelor religioase, dintre care remarcăm posibilitatea unei descrieri operaţionale şi cît mai complete, posibilitatea unor studii comparative care să releve aspecte diverse la nivel interconfesional, regional sau internaţional, posibilitatea analizelor descriptive sau analitice etc. Punînd în joc un asemenea instrumentar, Claudiu Herţeliu își aduce o contribuție importantă la înțelegerea relaţiei dintre religie, economie și societate. În modelul de interpretare propus în acest volum foarte interesantă este discuția privind maniera în care o serie de particularităţi individuale influenţează tipuri comportamentale, veniturile unei gospodării sau impactul religiei asupra economiei în ansamblu. Deși cartea a apărut în anul 2009, ea iși păstrează actualitatea în spiritul a ceea ce Alexandru Isaic-Maniu, prefațatorul cărții, numea „logica unei cercetări statistice”.[2] Printre cercetările importante realizate de Claudiu Herțeliu aș aminti aici doar preocupările sale ce pot fi desprinse din textele publicate în Journal for the Study of Religions and Ideologies.[3]

[1] Claudiu Herţeliu, Metode cantitative în studiul  fenomenului religios, Prefață de Alexandru Isaic-Maniu, (Cluj-Napoca: Editura Napoca Star, 2009).

[2] Alexandru Isaic-Maniu, „Prefață”, în Claudiu Herţeliu, Metode cantitative în studiul  fenomenului religios, (Cluj-Napoca: Editura Napoca Star, 2009), 9.

[3] Vezi, de exemplu, Claudiu Herteliu, „Statistical indicators system regarding religious phenomena”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, Vol. 6 Issue 16 (2007): 115-131.

Anunțuri

Sandu Frunză despre filosofia darului și noua teologie a seducției

Standard

turcan-marion-2

A trăi înseamnă a iubi deoarece a trăi înseamnă a dărui. Mintea noastră nu poate concepe un dar mai autentic decît cel al iubirii. A dărui iubirea ta înseamnă a-l aduce în existență, a-l face să trăiască autentic pe celălalt. Această investiție nu stă sub semnul schimbului sau al profitului, ci sub semnul darului. Răspunsul la darul de iubire se realizează cel mai adesea pe un plan invizibil și întotdeauna într-un registru superior celui presupus investiției pe care o facem în sporirea vieții celuilalt. Este motivul pentru care asociem reciprocitatea iubirii cu intrarea într-o zonă a transcendenței, a vieții paradisiace sau a intervalului în care nemurirea devine posibilă. Nu întîmplător, deși afirmația a existat înaintea noastră, fiecare dintre noi credem că am inventat maxima potrivit căreia a iubi înseamnă a nu muri niciodată. Ajungem în felul acesta să credem că omul are printre drepturile sale și dreptul de a iubi și de a fi iubit.

Asociem în mintea noastră dreptul la iubire cu dreptul la viață, conceput ca un drept fundamental al omului. Tocmai această consacrare prin contagiune – a iubirii în raport cu viața – subliniază cu trăsături îngroșate situația paradoxală în care atașamentul față de drepturile omului este însoțit de o contestare tot mai puternică a drepturilor omului ca valoare fundamentală, ca energie intrinsecă a modului de a fi occidental.

Dar nu trebuie să facem abstracție de faptul că tot ceea ce este valoros trece azi printr-un proces de contestare. Face parte din modul nostru de a ne întări în opțiunile noastre și de a ne reconfirma valorile pe care dorim să le menținem vii. Unui asemenea proces critic sînt supuse, cu tot mai multă fervoare, și drepturile omului. Însă, nu acest proces al evaluării critice mă interesează aici. El nu poate fi decît unul efemer. Precaritatea unei asemenea critici rezidă în faptul că drepturile omului sînt cel mai autentic dar pe care cultura occidentală l-a făcut umanității. Ele sedimentează structura identitară a acestei culturi în crearea civilizației de tip occidental. Atunci cînd au fost gîndite în spiritul unei aplicabilități universale, drepturile omului au avut pe lîngă o dimensiune politică și una existențială. Aplicarea lor face prezentă în lume o formă de transcendență ce ne vorbește despre valorile ultime ale civilizației occidentale. Drepturile nu ar fi putut să apară în altă cultură decît în cea vestică. Nu pentru că aceasta ar fi superioară, ci pentru că în nici o altă cultură edificarea civilizațională nu se revendică în mai mare măsură de la relația dialectică a drepturilor și responsabilităților. Această dialectică stă sub semnul darului și valorifică mecanismele pe care darul și dăruirea le presupun.[1]

Revelator pentru modul de funcționare a acestor mecanisme subtile este dreptul la viață. El se bazează pe ideea responsabilității pe care o avem în raport cu un dar pe care l-am primit fiecare dintre noi și pe care îl conștientizăm în registrul sacralității de îndată ce înțelegem că responsabilitatea în raport cu propria noastră existență este o pledoarie permanentă pentru aducerea și menținerea în existență a Celuilalt. Viața ca dar ne relevă caracterul ultim al dreptului la viață. Ea relevă că existența ca atare e un proces de continuă transcendere. Transcendența însăși este parte a acestui proces prin consacrarea pe care o producem conștientizînd dreptul la existență a  celuilalt – fie că e receptat ca fiind asemănător sau ca fiind diferit. Atunci cînd poetul ne încîntă spunîndu-ne că viața este însăși iubirea și a trăi autentic înseamnă a iubi, ne lăsăm capturați de magia darului și ne umplem de energia ei. Face parte din poezia existenței și din revelația faptului de a fi.

Pentru a vorbi despre această bucurie a darului am ales să utilizez, ca un pretext al discuției, una dintre cele mai importante apariții editoriale, despre care mă aștept să aibă un impact profund în cultura noastră filosofică și teologică. Este vorba despre cartea „Apologia după sfîrșitul metafizicii. Teologie și fenomenologie la Jean-Luc Marion”, semnată de Nicolae Turcan.[2]

Autorul are o binemeritată recunoaștere în lumea literară, în cea filosofică și în cea teologică. Are o capacitate specială a de îmbina aceste registre cu un spirit de finețe rar întîlnit. Pentru o bună înțelegere a ceea ce el face, cred că aș putea să folosesc construcția filosoful teolog și teologul filosof – în sensul pozitiv în care a mai fost folosită pornind de la etichetarea filosoful poet și poetul filosof.

Valoarea deosebită a acestei cărți derivă din faptul că Nicolae Turcan instituie o filosofie a darului utilizînd instrumentarul creștin al unei apologii a iubirii, care nu e nici teologică nici filosofică tocmai pentru că e profund existențială. Ea vizează condiția umană și sensul dezvoltării omului aflat la intersecția cu sine, cu ceilalți și cu Dumnezeu. Nu se putea găsi un loc mai bun al acestei încercări de construcție existențială decît cadrele deschise de opera lui Jean-Luc Marion, un filosof ce îmbină filosofia și fundamentele gîndirii creștine într-o manieră ce îl determină pe Nicolae Turcan să îl numească un gînditor post-metafizic. O asemenea premisă îl ajută pe autor să teoretizeze și să aducă foarte nuanțate clarificări asupra relațiilor dintre teologie și apologetică, pe de o parte, și filosofie, metafizică și fenomenologie, pe de altă parte. Iar aici rolul unei fenomenologii a iubirii, înțeleasă ca fenomenologie a darului, este covîrșitor. Această sursă de inspirație teologică este suportul filosofic pentru demersul său de depășire a metafizicii. O astfel de depășire este relevantă, în opinia autorului, deoarece numai ea „surmontează limitele pe care onto-teologia le-a pus pînă acum teologiei, eliberînd-o pe aceasta din urmă de seducțiile celei dintîi și reconducînd-o către Revelație”.[3]

Sînt puse aici într-o lucrare comună două surse ale puterii. Pe de o parte, divinitatea se relevă ca sursă a restaurării lumii prin puterea sacrificiului, iar pe de altă parte, omului îi este dată puterea extraordinară a credinței. Credința este cea care transformă slăbiciunea într-o putere nestăvilită. Ne sînt familiare în acest sens cuvintele lui Iisus: „Adevărat vă spun că, dacă ați avea credință cît un grăunte de muștar, ați zice muntelui acestuia: „Mută-te de aici acolo”, și s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputință” (Matei 17:20). Atunci cînd Nicolae Turcan, în subcapitolul „Dumnezeul dragoste”, afirmă: „Credința se ocupă cu a crede și nu cu discursuri filosofice” are în vedere tocmai relevarea acestui substrat al unei experiențe speciale pe care reflecția filosofică trebuie să îl aibă în vedere atunci cînd se constituie ca o filosofie a darului. Preocuparea pentru a crede nu poate fi desprinsă în acest caz de preocuparea pentru a iubi, deoarece „Dumnezeu se numește iubire”.[4] Este implicată aici o raționalitate lărgită, numită, pe urmele lui Marion, „raționalitatea erotică”.[5] Astfel, credința este cea care circumscrie un orizont al seducției în care erotismul relației este unul transfigurat în orizontul cunoașterii, trăirii și comunicării. Este vorba de o nouă teologie a seducției în care „raționalitatea erotică” presupune un joc existențial al darului și al iubirii. Jocul erotic pus astfel în mișcare presupune că „în acest joc între donator și donatar, cel ce primește darul îl reîntoarce către cel ce l-a dat, abandonîndu-se, prin renunțare și sacrificu”.[6] Pornind de la logica darului și de la filosofia iubirii pe care o construiește Nicolae Turcan, putem vedea în aceste cuvinte o pledoarie pentru consacrarea dreptului de a iubi și de a fi iubit ca un drept fundamental al ființei umane.

Situîndu-se în orizontul iubirii, ființa umană nu mai pendulează în sistemul de alegeri presupuse de așezarea sub semnul lui „a fi” sau „a avea”. Ea trăiește dincolo de ființare și posesiune. Darul transfigurează modul de a fi în lume deoarece atunci cînd „Darul înlocuiește ființa, iubirea răspunde zădărniciei acolo unde certitudinea metafizică nu o poate face”.[7] Acesta este universul semnificațiilor prin care darul, seducția și iubirea constituie o singură lume. Cu o astfel de afirmație, Nicolae Turcan devine unul dintre cei mai fascinanți autori din gîndirea teologică românească.

Cartea Apologia după sfîrșitul metafizicii stă, ca demers în sine, sub semnul darului. Autorul ne dăruiește din timpul vieții sale parcurgînd pentru noi opera lui Marion, sintetizînd-o și mai ales traducînd-o într-un limbaj ce iese din jargonul fenomenologului, dar lăsînd neatinsă dimensiunea specifică a acestui limbaj. Talentul literar al autorului este îmbinat cu atitudinea reflexivă și cu dorința de clarificare, sistematizare și facilitare a accesului la textele unui autor mai degrabă esoteric pentru publicul neinițiat în vocabularul acestei fenomenologii.

[1] Despre postmodernism ca o lume prin excelență a darului am vorbit în mai multe locuri. Poate cea mai expresivă modalitate am exprimat-o în contextul consumerismului postmodern descris în Sandu Frunză, Advertising constructs reality. Religion and advertising in the consumer society, (București: Tritonic, 2014).

[2] Nicolae Turcan, Apologia după sfîrșitul metafizicii. Teologie și fenomenologie la Jean-Luc Marion, (București: Editura Eikon, 2016).

[3] Nicolae Turcan, Apologia după sfîrșitul metafizicii. Teologie și fenomenologie la Jean-Luc Marion, 18.

[4] Nicolae Turcan, Apologia după sfîrșitul metafizicii. Teologie și fenomenologie la Jean-Luc Marion, 177.

[5] Nicolae Turcan citează în acest sens lucrarea Jean-Luc Marion, Fenomenul erosului. Șase meditații, traducere de Maria Cornelia Ică jr., prezentare de Ioan I. Ică jr., (Sibiu: Deisis, 2004).

[6] Nicolae Turcan, Apologia după sfîrșitul metafizicii. Teologie și fenomenologie la Jean-Luc Marion, 181.

[7] Nicolae Turcan, Apologia după sfîrșitul metafizicii. Teologie și fenomenologie la Jean-Luc Marion, 187.

Sandu Frunză despre religia iubirii

Standard

spinoza

Atunci cînd se discută, din perspectivă creștină, despre Iudaism și Creștinism, în mod obișnuit, se vorbește despre existența unei continuități, bazată pe caracterul unitar al Bibliei, construită pe Vechiul Testament și Noul Testament. Gîndirea creștină nu s-a lăsat acaparată de viziunile dualiste ce vorbesc despre existența imaginii unui Dumnezeu rău ce poate fi desprins din textele Testamentului celui Vechi și a imaginii unui Dumnezeu bun prezent în textele Noului Testament. Această continuitate este descrisă în termenii de Religia Legii și Religia Iubirii. Este prezentă aici ideea că legea este împlinită prin iubire. Pe acest fundal, în Creștinism s-a argumentat adesea că, deși revelația ei rămîne întreagă, vechea religie este depășită, printr-un nou sens al deplinătății, de religia cea nouă – în care Legea este substituită prin Iubire. O asemenea viziune a fost adîncită de faptul că desăvărșirea prin iubire a fost tratată în termenii unei împliniri mesianice menită să restaureze omul și lumea și să transfigureze întreaga creație.

În privința relației dintre Lege și Iubire, putem constata existența unui curent de interpretare diferită a Scripturii realizat de filosofia evreiască modernă. Ea vorbește despre Iudaism ca despre o Religie a iubirii. Printre filosofii din lumea creștină occidentală aparținînd acestui trend se numără Benedict (Baruch) Spinoza (24 Noiembrie 1632 – 21 Februarie 1677). Au trecut 340 de ani de cînd Spinoza, filosoful olandez născut și crescut în atmosfera iudaică din Amsterdam, a plecat dintre noi, dar a rămas mereu o prezență cu o deosebită prestanță în gîndirea occidentală. Spinoza consideră Iudaismul religia unei revelații a iubirii, a unei religii ce are în centrul său legea cunoașterii și a iubirii lui Dumnezeu.

Alungat de propria sa comunitate, dar rămînînd mereu aproape de spiritualitatea iudaică, Benedict Spinoza credea în calitatea specială de popor ales a evreilor, considerînd că aceasta nu s-a realizat pe motive rasiale, ci din motive religioase, sociale și politice. Alegerea pe care a făcut-o Dumnezeu, și care îi vizează pe evrei, nu trebuie gîndită în termenii vreunei superiorități, ci în termenii unei responsabilități speciale. O asemenea convingere se bazează pe faptul că „din punctul de vedere al intelectului și al adevăratei virtuți, nici un popor nu se deosebește de altul, încît în privința aceasta nici unul nu este ales de dumnezeu mai presus de altul”.[1] Evreilor le este dată, însă, o responsabilitate specială privind „cunoașterea și iubirea adevărată a lui Dumnezeu”.

Există o întreagă tradiție de interpretare a operei lui Spinoza care îl situează pe linia raționalismului, a panteismului sau chiar a ateismului. Ne vom opri aici la o interpretare diferită, care îl situează pe filosof în interiorul culturii iudaice, în calitatea sa de filosof aparținînd filosofiei moderne evreiești.

Un motiv de dezbinare între exegeții gîndirii lui Spinoza îl constituie modul în care acesta îl concepe pe Dumnezeu. Întregul proces hermeneutic pornește de la afirmația sa Deus sive Natura, care a fost interpretată fie ca o identificare a lui Dumnezeu cu substanța sau cu natura, fie ca o afirmare a unei viziuni spirituale, care trebuie pusă în strînsă relație cu teologia și mistica iudaică. Din modul în care Moshe Idel descrie complexitatea acestei probleme, putem deduce cel puțin trei perspective asupra prezenței în opera lui Spinoza a sintagmei Deus sive Natura. Pe de o parte, poate fi o influență dinspre gîndirea filosofului medieval Moise Maimonide, care în anumite pasaje ajunge la o „identificare implicită a actelor divine cu actele naturale”. Pe de altă parte, există posibilitatea ca această afirmație să fie de inspirație cabalistă avînd în vedere că potrivit ghematria, valoarea numerică a cuvîntului ce desemnează numele divin Elohim (Dumnezeu) este egală cu cea a cuvîntului ebraic ha-Teva (Natura), ceea ce face posibilă indentificarea dintre Dumnezeu și Natura. Există însă și posibilitatea ca cele două surse, maimonidiană și cabalistă, prin diverse medieri, să fi influențat, fiecare în felul său, formularea lui Spinoza.[2]

E important să avem în vedere o asemenea posibilitate deoarece ea ne ajută să înțelegem că ceea ce unii consideră a fi panteismul lui Spinoza poate fi privit în mod mai adecvat ca o trimitere la sursele religioase ale gîndirii sale, legate de monoteismul etic al Iudaismului. Filosoful nu face abstracție de faptul că, prin revelația de pe Muntele Sinai, Iudaismul este cel care aduce Legea. Însă, el ne dă și o soluție de înțelegere a conținutului legii dumnezeiești: „Dat fiind că iubirea de Dumnezeu este cea mai mare fericire a omului, beatitudinea și scopul ultim al tuturor acțiunilor omenești, înseamnă că numai acela împlinește legea dumnezeiască care se îngrijește să-l iubească pe Dumnezeu, nu de frica unor chinuri, nici de dragul altor lucruri, ca plăcerile, faima etc., ci numai pentru că îl cunoaște pe Dumnezeu sau pentru că se știe că în cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu constă supremul său bine”.[3] Cunoașterea, binele și iubirea sînt o triadă ce dă unitatea și frumusețea condiției omului aflat în relație cu Dumnezeu. Mai mult ca oricînd îmi vin în minte cuvintele lui Emmanuel Levinas, dintr-un text despre Spinoza: „Cuvîntul lui Dumnezeu îi invită pe oameni să asculte de învățăturile dreptății și dragostei”.[4] Lăsîndu-se învăluiți de acestea, ei devin dreptatea și dragostea.

Interpretarea Legii în strînsă relație cu binele uman și cel divin relevă caracterul său etic și politic. Nu întîmplător putem regăsi în Etica lui Spinoza pasaje ce ne ajută să lămurim sensul Legii în strînsă relație cu iubirea umană și iubirea lui Dumnezeu. Chiar dacă este privită sub specia eternității, este important să reținem că, în gîndirea lui Spinoza, Legea este cea care alimentează „iubirea intelectuală față de Dumnezeu”.[5] Ființa umană se hrănește din această iubire. Pe terenul său se construiește fericirea omului, condiția sa morală, proiectul social și idealurile sale politice. Acesta este sensul în care, potrivit Tratatului teologico-politic, evreii sînt un popor ales. Alegerea vizează responsabilitatea în raport cu monoteismul etic înțeles ca o religie a iubirii.

 

[1] Benedict Spinoza, Tratatul teologico-politic, Traducere, studiu introductiv și note I. Firu, revizia științifică a traducerii N. I. Barbu, (București: Editura Științifică, 1960), 66.

[2] Moshe Idel, Maimonide și mistica evreiască,  traducere de Mihaela Frunză, (Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2001), pagina 118 și următoarele.

[3] Benedict Spinoza, Tratatul teologico-politic, 70.

[4] Emmanuel Levinas, Dificila libertate. Eseuri despre Iudaism, Traducere, note și postfață Țicu Goldstein, (București: Editura Hasefer, 1999), 152.

[5] Baruch Spinoza, Etica demostrată după metoda geometrică și împărțită în cinci părți, Traducere, studiu introductiv și note Alexandru Posescu, (București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1981),  269.

Sandu Frunză despre o istorie a Transilvaniei multiculturale

Standard

istoria-transilvaniei

Multiculturalismul reflectă un mod de a fi al locuitorilor Transilvaniei, indiferent cum s-ar numi ei. Cu foarte mult timp înainte de a fi formulată ca ideologie, multiculturalismul a fost un mod de viață pentru transilvăneni. Diversitatea culturală nu este doar o dovadă a manifestării spiritului liber creator, ci și un semn al unei bune situări în existență în raport cu ceilalți. Indiferent de convingerile noastre ideologice, culturale sau spirituale, prezența diversității trebuie să funcționeze ca un liant. Ea unește oamenii mai degrabă decît să îi separe în funcție de diferențele pe care le afirmă. Acest avantaj al diversității funcționează și ca o modalitate de supraviețuire și de adaptare, de conservare și integrare. Putem să ne amintim că, în ciuda dificultăților inerente unui asemenea eveniment major, Transilvania a putut cu ușurință să se conecteze la noua realitate culturală a României la 1918. Am în vedere aici o dinamică a integrării culturale, facilitată, desigur, de o populație românească majoritară – pe întreg teritoriul ce forma harta României în 1918 – și cu o prezență importantă a unui număr semnificativ de minorități culturale.

În întîmpinarea pregătirilor ce au loc pentru sărbătorirea celor 100 de ani ce s-au scurs de la regăsirea de sine a celor ce trăiesc în acest spațiu cultural, Editura Școala Ardeleană ne propune o a doua ediție a cărții Istoria Transilvaniei, avîndu-i ca autori pe doi dintre cei mai semnificativi  istorici de azi: Ioan Aurel Pop și Ioan Bolovan.[1]

Sîntem obișnuiți în Ardeal cu discursuri istorice diferite, în funcție de apartenența culturală a celor care le practică. Folosind instrumente de lucru și surse bibliografice foarte bogate, Ioan Aurel Pop și Ioan Bolovan ne propun o incursiune într-o istorie vie, îm ciuda faptului că discursul asupra istoriei stă, inevitabil, sub uzura trecerii timpului, în ciuda faptului că istoria se bazează în cea mai mare măsură pe memorie și documente. Dintr-o asemenea construcție, ne spun cei doi autori, nu lipsește experiența personală, subiectivă. Istoria ca disciplină include și o doză de subiectivitate, îm ciuda discursului său științific. În volumul de față această dimensiune poate fi sesizată în faptul că „prezentarea memoriei colective transilvane, deși tinde, cel puțin în cazul de față, să nu omită faptele de bază ale niciunui grup etnico-religios din regiune, pune totuși accentul pe viața majorității locuitorilor”.[2]

Ca o valoare deosebită a acestei cărți, doresc să subliniez aici multiculturalismul asumat al celor doi autori, aflați în această vreme la conducerea Universității Babeș-Bolyai, o universitate multiculturală paradigmatică pentru cultura europeană. Mai mult ca oricînd avem nevoie de afirmarea necesității cultivării respectului pentru adevăr, pluralitate și pentru alteritate în același timp, ca o valoare centrală a discursului academic și a comunicării științifice și culturale. În spiritul respectului și al valorilor universale, Ioan Aurel Pop și Ioan Bolovan proiectează întregul lor demers pe un ecran care să facă vizibile valorile tuturor locuitorilor Transilvaniei, care au trăit uneori separat, alteori împreună, dar au contribuit, mereu, la o construcție comună a ceea ce înseamnă azi civilizația europeană.

În felul acesta, cei doi istorici ne oferă nu numai istoria încărcată – deopotrivă de suferință și de bucurii – a unui ținut, ci și un construct mental, un model de toleranță și un mod de a trăi împreună. Transilvania, desigur, nu e doar o stare de spirit, nu e un loc mitologic, chiar dacă putem vorbi de istoria ei ca o paradigmă a dialogului și a strategiilor compromisului pusă în practică de dragul conviețuirii. Ființa multiculturală a acestui ținut a fost foarte bine surprinsă de autori atunci cînd ne spun despre Transilvania că „E singurul loc din Europa unde o biserică bizantină stă lîngă o basilică romanică, lîngă o biserică gotică și lîngă alta barocă, toate vecine cu o sinagogă! De asemenea, singurul loc în care un locaș de cult ortodox este la cîțiva pași de unul greco-catolic, de altul romano-catolic, de unul calvin, de altul luteran sau unitarian. Aceasta spune mai mult despre conviețuirea pașnică decît despre conflicte, iar mesajul acestei lucrări este generos: trecutul trebuie cunoscut nu pentru încrîncenare și răzbunare, ci pentru destindere și înțelegere”.[3]

Pe lîngă faptul că sînt cercetători ai istoriei recunoscuți și foarte buni profesori, Ioan Aurel Pop și Ioan Bolovan au și un dar aparte al povestirii. Lectura Istoriei Transilvaniei este extrem de captivantă, în ciuda multor date și elemente tehnice la care discursul științific îi obligă pe autori. Spiritul acestei cărți este greu de pus în pagină. El trebuie surprins de fiecare cititor în parte. Așa că mă rezum doar la a releva ce cuprinde cartea: alături de considerațiile introductive, volumul ne propune următoarele capitole: I. Lumea antică traco-dacică; II. Sigiliul Romei; III. Lumea evului mediu; IV. Domnia lui Mihai Viteazul în Transilvania (1599-1601); V. Secolul al XVII-lea: Aspecte generale; VI. Spiritualitatea modernă timpurie a Stărilor (secolele al XVI-lea și al XVII-lea); VII. Cultura și educația românilor la cumpăna dintre medieval și modern – între orizonturile bizantin, latin și protestant; VIII. Cultura modernă a secolului al XVII-lea; IX. Noi orizonturi politice: Ragimul Habsburgic; X. Transilvania în jurul anului 1800: La cumpăna dintre secole, la cumpăna dintre lumi; XI. Revoluția de la 1848-1849 din Transilvania; XII. Structuri administrative și realități socioeconomice în Transilvania între 1849 și 1914; XIII. Regimul neoabsolutist; XIV. Epoca liberală; XV. Dualismul Austro-Ungar (1867-1914; XVI. Cultura transilvăneană între Revolția Pașaoptistă și Unirea din 1918; XVII. Transilvania în anii Primului Război Mondial; XVIII. Unirea Transilvaniei cu România; XIX. Transilvania după 1920; Bibliografie selectivă; Indici.

Școala Ardeleană ne oferă nu numai o carte de istorie, ci și un produs cultural seducător. O carte repezentativă pentru brandul Școala Ardeleană din punct de vedere al cărții înțeleasă ca obiect cultural. O ediție elegantă, impunătoare, care atrage ochiul și mintea posibilului cititor. O carte cu pagini lucioase, cu imagini color și cu o concepție grafică inspirată. Volumul cuprinde în interiorul textului, în alb negru sau color, hărți, situri istorice, imagini ale unor produse culturale, fotografii ale unor personalități ce au marcat istoria Transilvaniei. O performanță editorială de nivel occidental, cu o rigoare științifică înaltă, cu o relatare istorică adecvată unui public educat cît mai larg și cu o ținută atrăgătoare pentru oricine își propune să deschidă și să răsfoiască această carte prezentă în rafturile librăriilor și, sperăm, foarte curînd și în biblioteci.

[1] Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, Ediția a II-a revăzută şi adăugită, (Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană, 2016), 422 pagini. Printre textele celor doi autori, disponibile online, putem aminti: Ioan-Aurel Pop, „Religiones and Nationes in Transylvania During the 16th Century: Between Acceptance and Exclusion”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol 12 issue 34 (2013): 209-236; Ioan-Aurel Pop, „Additional Observations Regarding the Phrase Religio Romana in a Transylvanian Document Dated 6 June 1574”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol 14 issue 41 (2015): 3-21. Ioan Bolovan, Sorina Paula Bolovan, „From Tradition to Modernization. Church and the Transylvanian Romanian Family in the Modern Era”, Journal for the Study of Religions and Ideologies,vol 7 issue 20 (2008): 107-133; Ioan Bolovan, „Modernization and Propaganda: Periodicals, Ecclesiastical Circulars and the Romanian Society in Transylvania during the Modern Period”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol 15 issue 44 (2016): 137-152.

[2] Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, 9.

[3] Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, 394.

Sandu Frunză despre nevoia de consiliere etică

Standard

antonio-sandu-etica-si-deontologie-profesionala

Oscilăm mereu între îndoială și certitudini. Unul dintre motive este lipsa asumării unei filosofii de viață. Un altul ar putea fi relativizarea valorilor și a criteriilor de practicare a unui comportament bazat pe valori. Există o cale destul de simplă pe care o putem urma și în spațiul cultural românesc. Ea poate fi preluată și adaptată din lumea occidentală, în special cea americană. Într-un asemenea spațiu al căutării unei vieți cît mai bune, găsirea unei căi de echilibru – între îndoielile ce îi apasă pe indivizi pînă la starea de criză și certitudinile ce îi pot transforma în niște mecanisme de decizie automată – este facilitată de nenumăratele forme de consiliere la care apelează atît organizațiile cît și indivizii. Printre acestea, aș aminti consilierea filosofică și consilierea etică. Aș putea foarte simplu să le suprapun într-o formă de consiliere unică, dar prefer să le las distincte, din motive de nuanțe ale practicii consilierii și de modalități cu grade de aplicabilitate diferite, în funcție de situația concretă de consiliere. Iar în cazul de față vreau să mă opresc doar asupra cîtorva elemente privind consilierea etică.

Doresc să semnalez aici o carte ce integrează cîteva elemente de consiliere etică în preocupările mai largi de etică profesională. Este vorba despre Etică și deontologie profesională semnată de Antonio Sandu.[1] Semnificativ mi se pare faptul că discuția despre consilierea etică este purtată în contextul filosofiei morale, al eticilor aplicate, al bioeticii, al codificării etice, al eticii manageriale și în general al eticii profesionale. Aceasta presupune nu numai o profesionalizare a eticii, nu numai afirmarea eticii ca un domeniu special de expertiză[2], ci și transformarea eticii în cîmp al unei practici profesionale bazate pe consilierea filosofică. Nu vorbesc aici de terapie, aceasta este terenul pe care îl las în seama terapeuților, ci de consilierea bazată pe nevoia încorporării în viața noastră cotidiană a acțiunii marcate de alegeri și decizii morale.

Un asemenea tip de consiliere este privilegiat de Antonio Sandu în ceea ce privește rezolvarea dilemelor morale. Îndeosebi atunci cînd sîntem puși în situații dilematice personale cred că putem apela cu folos la consilierea etică. Însă, așa cum relevă autorul, deja avem un cadru al exercitării consilierii etice în cadre instituționale avînd în vedere că „În România este introdusă profesia de consilier de etică prin legea numărul 7/2004, care prevede la Art. 21 numirea de către conducătorii autorităților și instituțiilor publice a unui funcționar public, de regulă din cadrul compartimentului de resurse umane pentru a efectua consilierea de etică și monitorizarea respectării normelor de conduită … persoanele cu atribuții de consiliere etică acordă consultanță și asistență funcționarilor publici, monitorizează aplicarea prevederilor codului de conduită a funcționarului public și întocmește rapoarte trimestriale, privind respectarea normelor de conduită de către funcționarii publici”.[3]

Una dintre situațiile în care consilierea etică poate juca un rol important în decizia instituțională este cea care privește relația dintre etic și juridic. Antonio Sandu ne propune o analiză a complexității raporturilor dintre filosofia morală și drept, orientîndu-ne, în cele din urmă, spre o relație dintre etic și juridic din perspectiva afirmării necesității unei etici a conformității.[4] Rămînerea la o etică a conformității ar putea duce la riscul ca o lege, sau o serie de prevederi legale, deși conforme din punct de vedere juridic să intre în conflict cu tradiția, cu cutumele, cu morala comunității sau cu practicile etice ale indivizilor. Tocmai de aceea, etica trebuie privită sub un spectru larg, care integrează, chiar în situații instituționale, și elementele esențiale ale culturii etice dintr-un anumit spațiu cultural. În felul acesta se poate evita conflictul între opțiunile etice individuale sau comunitare și cei ce instrumentează demersuri juridice considerate neconforme cu așteptările din orizontul etic al culturii comunitare. Cu atît mai mult cu cît, de fapt, consilierea etică poate căpăta forme diverse ce se adresează mediului de afaceri, instituțiilor publice, universităților etc.

Atunci cînd se raportează la persoane, Antonio Sandu pare înclinat să ducă procesul consilierii etice și cel al consilierii filosofice în vecinătatea terapeutică. Probabil multele referințe la temele de bioetică ar putea explica această tendință. Important este, însă, că  el rămîne la o opțiune existențială în care are loc rezolvarea dilemelor etice în plan individual.

La nivelul consilierii individuale, consilierea etică ne apare ca o acțiune strategică de ieșire din starea de vulnerabilitate, prin reconstrucția etică a viziunii asupra problemei ivite și asupra consecințelor etice a acțiunilor desfășurate. Printre beneficiile ce le putem semnala se numără: creșterea autonomiei persoanei, dezvoltarea capacității de a lua decizii, dobîndirea calităților necesare evaluării a ceea ce este acceptabil din punct de vedere etic, dezvoltarea capacității de stabilire a priorităților în rezolvarea problemor etice, îmbunătățirea calității  vieții interioare și a modului de situare în lume etc.

Consilierea etică își poate găsi un teren bun nu numai în modernizarea instituțiilor publice și în creșterea performanței lor etice, nu numai în etica afacerilor și în acțiunile de responsabilitate socială a organizațiilor, ci și în nevoia individului de a se reconstrui pe sine într-o manieră responsabilă, care presupune asumarea vocației etice personale ca artă de a trăi.

 

[1] Antonio Sandu, Etică și deontologie profesională, (Iași: Editura Lumen, 2012).

[2] Mihalea Frunză, Expertiză etică și acțiune socială, (București: Tritonic, 2011).

[3] Antonio Sandu, Etică și deontologie profesională, 183.

[4] Antonio Sandu, Etică și deontologie profesională, 49 și următoarele.

Sandu Frunză despre misterul și bucuria cărților, pornind de la un text al lui Moshe Idel

Standard

moshe_idelMoshe Idel este pentru mine un arhetip al bucuriei întîlnirii cu cartea. Nu cunosc o ființă care să trăiască cu mai mare intensitate iubirea cărților. Într-una dintre interpretările sale, Moshe Idel dă un statut ontologic cărții. Deși pune în centrul imaginarului său cultural Tora, el nu face abstracție de varietatea cărților și de faptul că ele pot fi atribuite oamenilor, îngerilor sau lui Dumnezeu. Însă, de fiecare dată ele au, printre alte dimensiuni, și una care presupune cartea ca prezență eternă. Una dintre imaginile cele mai frumoase ce exprimă semnificația profundă a cărții poate fi desprinsă dintr-un pasaj în care Moshe Idel relevă că „o aserțiune interesantă din scrierile rabinice, reluată mai tîrziu de cabaliști, spune că Dumnezeu se uita în cartea preexistentă a Torei și crea … Cartea pare să conțină universul, cel puțin în mod virtual, în vreme ce Dumnezeu îl realizează la fel cum arhitectul urmărește un plan preliminar”.[1]

Această tradiție de interpretare îl descrie pe Dumnezeu ca fiind co-existent și co-etern cu Cartea și ne deschide spre o lume fascinantă în care cartea ne este înfățișată ca o paradigmă a creației. Nu există o imagine mai potrivită pentru a înțelege identitatea poporului evreu, un popor care a fost dăruit de divinitate cu vocația interpretării Torei. Statutul său aparte se clădește pe ideea că „atît Dumnezeu, cît și omul trebuie să contemple și să implementeze structura cărții primordiale, cea care a fost dezvăluită în forma actuală în cadrul revelației sinaitice”.[2] În felul acesta, evreii nu numai că și-au asumat responsabilitatea de a fi purtătorii  și promotorii Religiei Cărții, ci au pus cartea la temelia culturii occidentale. Atunci cînd spunem că civilizația europeană (și înțelegem prin aceasta, de fapt, civilizația occidentală) este construită pe valorile iudeo-creștine, ar trebui să avem în vedere în primul rînd că la baza culturii și civilizației occidentale stă structura ontologică a cărții.

Este vorba aici nu numai despre Religia cărții care atrage după sine o religie a iubirii, ci de faptul că numai iubirea este cea care poate să îl conducă pe cititor spre profunzimile textului. Există o dimensiune exoterică a textului cărții, accesibilă tuturor. Faptul că mai există și o dimensiune esoterică, accesibilă doar celui ce iubește cartea și o studiază ca și cum ar umple întreaga lume cu iubirea sa, este relevat de un pasaj din Zohar care ne spune că „Tora este ca o iubită frumoasă şi bine făcută, care se ascunde într-o încăpere tainică, în palatul ei. Ea are un singur iubit, de care nu ştie nimeni şi care rămîne ascuns. Din dragoste pentru ea, acest iubit dă mai tot timpul tîrcoale porţii şi lasă în căutarea ei să-i fugă ochii în toate părţile. Ea ştie că iubitul tot dă tîrcoale porţii ei. Şi ce face atunci? Crapă doar puţin uşa încăperii tainice unde se află, îşi dezveleşte pentru o clipă chipul în faţa iubitului, ca îndată să se ascundă din nou. Toţi cei care s-ar afla lîngă acel iubit nu ar vedea şi nu ar pricepe nimic. Doar iubitul, interiorul lui, inima şi sufletul lui se duc după ea, şi el ştie că din dragoste i s-a dezvăluit ea şi s-a înflăcărat pentru el. La fel se petrece şi cu cuvîntul Torei. Nu se dezvăluie decît celui care o iubeşte”.[3] Dragostea este modul cel mai adecvat de a te apropia de carte.  Numai iubirea este cea care poate să îți dezvăluie integral bucuria întîlnirii cu cartea.

Putem desprinde prezența unei asemenea atitudini și din analizele unuia dintre filosofii cei mai apropiați de sufletul occidental. Emmanuel Levinas ne vorbește despre carte ca instanță a iubirii atunci cînd ne atrage atenția asupra unui text de ficțiune literară, Yossel, fiul lui Yossel Rakover din tarnopol, vorbește cu Dumnezeu, în care ni se prezintă experiența unui personaj ce trăiește ultimele clipe ale exterminării evreilor europeni în Holocaust. Din acest infern al inocenților se naște întrebarea cu privire la cer și la retragerea lui Dumnezeu din lume. Una dintre concluziile la care ajungem este aceea că în situația post-holocaust omului îi mai rămîne un dar divin foarte prețios: Tora ca mod de a se ține aproape de Dumnezeu. Profunzimea etică a unui asemenea dar divin poate fi descifrată în afirmația: „A iubi Tora încă mai mult decît pe Dumnezeu, aceasta înseamnă tocmai a accede la un Dumnezeu personal, împotriva căruia te poți revolta, adică pentru care se poate muri”.[4] Această iubire ce poate duce pînă la sacrificiu ne îndreptățește să trecem din registrul arhetipal al Torei, înspre registrul cărții în general. În felul acesta, putem accepta că o virtute a omului contemporan ar putea fi cuprinsă în afirmația: „a iubi cartea încă mai mult decît pe Dumnezeu”. În felul acesta am putea menține statutul ontologic al cărții în viața laică a omului contemporan, situîndu-l în același timp în proximitatea unei anumite forme de sacralitate. Îndiferent că este percepută sau nu, cartea aduce cu sine în viața noastră un tip de prezență specială, care ține de statutul arhetipal al Cărții, în care gînditorii occidentali identifică, adesea, cu ușurință, Cartea Cărților.

Semnificația unei asemenea reprezentări simbolice a relației autentice cu lumea cărților poate fi descifrată cu și mai multe nuanțe dacă apelăm la simbolismul prezent în Cîntarea Cîntărilor. Un asemenea text s-a dovedit extrem de fecund atît pentru imaginarul evreiesc, cît și pentru cel creștin. Din perspectiva unui membru al comunității iudaice, iubirea celor două personaje simbolizează iubirea lui Dumnezeu pentru poporul său. Pentru un membru al comunității creștine, ea reprezintă cel mai adecvat iubirea lui Iisus pentru Biserica sa. Într-o cheie similară, o lectură simbolică a omului postmodern ar putea ajunge la concluzia că în întreaga poveste de iubire este vorba despre iubirea cititorului pentru cartea sa. Fiecare ființă umană trebuie să fie în căutarea unei asemenea cărți, fiecare are undeva în acest colț de lume al culturii globale o carte ce așteaptă să fie investită cu iubirea sa. Cine nu vrea să pornească într-o asemenea căutare mai are o șansă: el poate scrie acea carte cu propria sa viață.

Una dintre cărțile pe care poporul evreu le scrie mereu cu propria sa viață este Cartea Ierusalimului. Metafora cărții este cea mai potrivită pentru a exprima chemarea simbolică permanentă pe care o trăiește evreul modern. Un asemenea tip de imaginar este concludent deoarece Tora poate fi concepută „ca metaforă extinsă pentru o paradigmă ideală care a inspirat creația lumii la începutul timpurilor și care, continuă să informeze existența, altfel spus să-i dea formă”.[5]

Avînd în vedere că evreii reprezintă un popor cu o puternică fascinație pentru carte, Ierusalimul poate fi văzut ca o carte deschisă a sufletului evreiesc. El reprezintă varianta geografică a Torei. Tocmai de aceea, Ierusalimul în integralitatea sa, nu poate fi scos nici din geografia simbolică, nici din harta spirituală, nici din harta fizică sau administrativă a Israelului.

Ierusalimul presupune o istorie semnificativă nu numai a Israelului, ci și a lumii occidentale în care este insclusă o istorie simbolică de la Avram și gestul său arhetipal, intemeietor de credință de pe Muntele Moria, pînă la Ierusalimul de azi, cu sacrificiul de rugăciune și de speranță cu care este încărcat de pelerinii din toate colțurile lumii. De altfel, dacă folosim simbolismul cărții, atunci Ierusalimul pare a fi o carte orientală tipărită cu literele de aur ale sufletului occidental.

Este potrivită această reprezentare nu numai din punct de vedere al imaginarului religios, ci și pentru că putem vorbi despre Ierusalim ca simbol al valorilor laicității occidentale. Este dificil să ne imaginăm că ar putea exista în Orientul Apropiat un alt simbol decît cel al Ierusalimului, un alt loc geografic decît Israelul, în care să fie exprimate valori precum pluralismul, toleranța, multiculturalismul, democrația –  valori deopotrivă etice și politice fundamentale din punctul de vedere al civilizației occidentale. Privilegiind aici Iudaismul și Israelul nu susțin că alte religii nu pot să fie promotoare ale democrației în Orientul Apropiat. Îndeosebi mă aștept ca, în viitor, tradiția religioasă a Islamului să se delimiteze clar de formele radicale și de terorismul islamist și să devină purtătoare a unui mesaj spiritual și deschis spre dialog interreligios, îndeosebi sub presiunea conviețuirii Islamului cu democrația în societățile occidentale. Însă, pînă cînd aceste așteptări ale mele vor deveni o realitate, societatea israeliană este purtătoarea efectivă a mesajului occidental, a valorilor și a culturii occidentale, a speranțelor și aspirațiilor de tip occidental. Pentru lumea Orientului Apropiat nu putem repera în acest moment o altă comunitate purtătoare a valorilor occidentale.

Dincolo de această importanță politică, ne apare cu mare pregnanță faptul că, din punct de vedere spiritual, putem vorbi despre Ierusalim ca suflet al civilizației occidentale. Din acest simbolism face parte și structura intimă a cărții. Cînd recurgem la o asemenea afirmație nu facem abstracție de faptul că în condițile actuale „Cărțile nu sînt numai obiecte literare ce trebuie aranjate cu grijă pe rafturile bibliotecilor … Ele sînt unități ce constituie mode intelectuale, care creează la rîndul lor predispoziții pentru receptarea și asimilarea conținutului lor, precum și al altor cărți … Imaginația socială a anumitor elite pregătește terenul pentru acceptarea, răspîndirea și profunzimea influenței unei cărți, chiar înainte ca aceasta să fi fost concepută de autor … Cu alte cuvinte, cărțile pot avea influență nu numai datorită mesajului lor deosebit, dar și datorită miturilor de care sunt însoțite”.[6] Însă, oricît de mult ar fi influențat statutul cărții de mitologiile noastre personale sau de metamorfozele pe care le suferă sacrul în condițiile postmodernității, ele mai păstrează o structură profundă a autenticității ce ne leagă de realitatea ultimă ce o face posibilă.

Una dintre cele mai importante învățături ce le putem desprinde din analizele lui Moshe Idel este aceea că lumea este menținută în existență și îmbunătățită prin studiul Cărții. Prin extrapolare, putem înțelege de aici un aspect semnificativ pentru condiția omului postmodern: citirea și studierea cărților poate oferi o soluție pentru restaurarea omului și pentru a crește calitatea vieții.

 

[1] Moshe Idel, Perfecțiuni care absorb. Cabala și interpretare, prefață de Harold Bloom, traducere de Horia Popescu, (Iași: Polirom, 2004), 53. Moshe Idel a ajuns în 19 ianuarie 2017 la vîrsta de 70 de ani. O mare parte a cărților sale sînt traduse în limba română. Disponibile online sînt textele apărute în Journal for the Study of Religions and Ideologies: Moshe Idel, Hermeneutics in Hasidism, http://jsri.ro/ojs/index.php/jsri/article/view/261/260 Moshe Idel, Abordări metodologice în studiile religioase http://jsri.ro/ojs/index.php/jsri/article/view/420/418 Moshe Idel, On Paradise in Jewish Mysticism http://jsri.ro/ojs/index.php/jsri/article/view/543/511 Moshe Idel, «Unio Mystica» as a Criterion: Some Observations on «Hegelian» Phenomenologies of Mysticism http://jsri.ro/ojs/index.php/jsri/article/view/7/8 Texte despre contribuția lui Moshe Idel la dezvoltarea cabalei, a studiilor religioase și a filosofiei evreiești pot fi citite în Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 6 issue 18 (2007): 3-240   http://jsri.ro/ojs/index.php/jsri/issue/view/21 sau în volumul Sandu Frunză, Mihaela Frunză, Essays in Honor of Moshe Idel, (Cluj: Editura Provopress, 2008).

[2] Moshe Idel, Perfecțiuni care absorb. Cabala și interpretare, prefață de Harold Bloom, traducere de Horia Popescu, (Iași: Polirom, 2004), 54.

[3] Zohar, II, 99 a-b. Vezi Zoharul. Cartea Splendorii, (București: Editura Antet, f.a.)

[4] Emmanuel Levinas, Dificila libertate. Eseuri despre Iudaism, traducere, note și postfață de Țicu Goldstein, (București: Editura Hasefer, 1999), 185.

[5] Moshe Idel, Perfecțiuni care absorb. Cabala și interpretare, 136.

[6] Moshe Idel, Perfecțiuni care absorb. Cabala și interpretare, 132.

Sandu Frunză despre conștiința simbolică și transfigurarea lumii

Standard

icoana-vita-de-vie

Începutul unui nou an ne orientează spre semnificațiile antropologice ultime ale existenței și spre nevoia reînnoirii surselor de sens ale vieții. În atmosfera sărbătorilor avem tentația firească de a trăi viața într-o manieră epidermică, bazată pe plăcerile imediate și pe consum. Însă, omul postmodern nu este în mai mică măsură preocupat de așezarea sa pe calea unei căutări a sensului actelor sale cotidiene și a împodobirii spirituale a vieții sale de zi cu zi. O dată cu sărbătorile resimțim cu mai multă intensitate o dedublare a alegerilor noastre. Pe de o parte, simțim că plăcerea și bucuriile imediate fac parte din ingredientele obligatorii ale sărbătorii. Iar pe de altă parte, reverberează în noi, cu intensitate diferită, în funcție de fiecare persoană, nevoia de a explora un registru mai profund, cel al vieții interioare, al sensului lumii și al realității ultime. Am putea spune că sărbătoarea ne pune în situația de a pendula între o promisiune paradisiacă, așa cum este ea descrisă în mitologia consumeristă descrisă de Jean Baudrillard, și certitudinile pe care ni le oferă discursul tradiției religioase din care facem parte.

O călătorie spirituală spre sensul ultim al existenței umane am identificat în cuvintele lui Dumitru Stăniloae –  „Toate filosofiile care nu știu decît de lumea aceasta, n-au nici o logică” – cuvinte utilizate de Dumitru Megheșan ca text pentru coperta a patra a cărții sale despre Iisus Hristos – sensul vieții umane.[1] Cei care sînt familiarizați cu gîndirea Părintelui Stăniloae vor sesiza, încă de la prima întîlnire cu această carte, două aspecte. Pe de o parte, volumul propus de teologul orădean relevă că autorul este un continuator al gîndirii Părintelui Stăniloae, lăsîndu-se fascinat de abordarea sa patristică. Iar pe de altă parte, în ciuda caracterului introductiv, lucrarea sa ne aduce o biografie a lui Dumnezeu, gîndită din perspectiva trăirii unei conștiințe simbolice a lumii. Există aici o permanentă încercare de a ni se oferi o comunicare a tradiției și o deschidere în care cititorul se poate situa, cu propria sa conștiință intersubiectivă, într-un act deopotrivă al comunicării și al trăirii, adică al comuniunii.

De altfel, această conștiință simbolică a lumii este un dat ce ține de vocația biblică a ființei umane. O putem sesiza încă din textele Bibliei ebraice (TaNaKh), înainte de construcția simbolică a lumii oferită de filosofia greacă (cu dedublarea propusă de prezența unei structuri simbolice a lumii ce și-a găsit formularea cea mai înală în perspectiva platonismului asupra existenței și cunoașterii). Conștiința biblică ne oferă imaginea unei lumi care are ca izvor al tuturor semnificațiilor o realitate transmundană la care participă și pe care o aduce în permanență în existență ca un mod firesc de a trăi al ființei umane. În felul acesta, lumea omului și lumea lui Dumnezeu se manifestă ca o singură lume. Dimensiunea suprasensibilă și realitatea lumii materiale sînt elemente ale unei construcții unice în care cerul și pămîntul, divinul și umanul se află într-o permanentă interdepedență și armonie. Există un fel de condiționare interioară reciprocă în care sacrul și pofanul se întrepătrund.

Putem să ne amintim aici ideea de „pămînt al făgăduinței”, care ne arată că aceste structuri de comunicare și trăire au în vedere, pe de o parte, un ideal, iar pe de altă parte, ceva foarte concret și material. Ea presupune o promisiune divină, dar și o realitate morală, cea a înfăptuirii unui act de dreptate în care poporului ales îi este destinat un anumit teritoriu. În felul acesta, avem registrul unui proiect divin și al unei așezări în care lumea concretă devine un centru simbolic al prezenței divine și al realizării voinței sale. Numai despărțirea de o perspectivă simbolică asupra pămîntului făgăduinței poate să facă loc unor decizii politice în care evreilor să le fie negată legătura cu pămîntul predestinat poporului ales. Doar eludarea conștiinței biblice poate să ducă la o decizie politică privind refuzul oricăror revendicări evreiești cu privire la moștenirea culturală, istorică și teritorială privitoare la locurile sacre ale iudaismului. Iar în favoarea sau împotriva unei conexiuni cu această moștenire simbolică pare să intervină un tip de decizii ideologice ce nu se reduc la o simplă dispută hermeneutică ce privește modul de interpretare a textelor sacre și modul de asumare existențială a unei conștiințe biblice în înțelegerea lumii. Însă, ceea ce doresc să subliniez aici nu sînt intruziunile ideologice, ci faptul că unul dintre elementele ce a asigurat continuitatea, unitatea și supraviețuirea poporului evreu de pretutindeni a fost această conștiință simbolică a unei lumi făgăduite de divinitate printr-un legămînt pe care îl valorizăm pînă astăzi sub forma monoteismului etic. Pămîntul făgăduinței este o construcție simbolică în care imaginarul și realitatea devin o emoție unică, indiferent de faptul că este vorba de evreii religioși sau cei laicizați. Logica funcționării unei asemenea structuri simbolice are la bază o filosofie în care toate lucrurile din existența imediată au o rațiune întemeietoare transmudană, ele devin semnificative prin participarea la lumea de dincolo de lume, la realitatea pe care o concepem ca fiind supra-existențială. Această întemeiere este, în acest caz, una prin excelență culturală și are un rol principal în sedimentarea, configurarea  și menținerea unei identități comunitare.

Această viziune biblică ajunge să capete o conotație mai extinsă o dată cu viziunea biblică a Noului Testament. Creștinismul nu anulează viziunea biblică anterioară, ci aduce un element de noutate, care duce la o dezvoltare a conștiinței biblice într-un alt orizont existențial. Așa cum afirma Franz Rosenzweig, Iudaismul și Creștinismul sînt, deopotrivă, religii ce stau sub semnul adevărului, fără de care nu se poate construi o viață modelată pe valorile monoteismului etic.

Din punct de vedere creștin, între Tora și Evanghelii nu este o ruptură, ci mai degrabă o continuitate, cu toate diferențele ce le aduce noua religie. În ceea ce privește discuția noastră, spre deosebire de Biblia ebraică, în Biblia creștină se produce o extindere a simbolismului pămîntului făgăduinței la întreaga creație. Nu mai avem aici granițe teritoriale deoarece pămîntul făgăduinței este întreaga lume creată și destinată omului. Putem înțelege modul în care este concepută această extrapolare în Creștinism dacă pătrundem afimația făcută de Dumitru Megheșan încă de la începutul cărții sale Iisus Hristos – sensul vieții umane: „Sfântul Ioan identifică încă de la începutul Evangheliei sale că Logosul divin sau Rațiunea divină supremă este Fiul lui Dumnezeu prin Care s-au creat toate”. Mai mult decît atît, autorul ne explică faptul că „Felul cum Logosul divin acționează în creație este determinat în mod special de legătura directă dintre El, ca Rațiune supremă cosmică, prezentă în creație și rațiunile  sau logoi-urile care compun lumea. Această legătură arată că Fiul lui Dumnezeu, ca Logos divin, este prezent în creație … Fără o raționalitate specială, materia și-ar pierde din proprietățile ei privind existența, dezvoltarea și înaintarea spre țelul final care este iluminarea și transfigurarea sa”.[2]

Logosul divin, identificat cu Cuvîntul lui Dumnezeu, are o funcție de restaurare a omului și a întregii creații. Este vorba aici de o dinamică divină în care Dumnezeu pătrunde în creație pentru a face din ea o parte a viețuirii în Dumnezeu. Acest tip de prezență nu conduce la panteism, ci la o reconfigurare a dimensiunii simbolice a întregii creații, privită de acum prin lumina Logosului divin.[3] Așa cum ne sugerează teologul în paginile referitoare la prezența lui Iisus în Vechiul Testament, această funcție a Cuvîntului lui Dumnezeu este o permanență biblică, deși ea devine vizibilă doar o dată cu întruparea lui Dumnezeu în istorie. Ivirea în lume a prezenței divine se realizarea prin nașterea sa ca om ce recuprează în ființa sa nu numai întreaga natură umană, nu numai dimensiunea profetică și vocația liturgică a omului, ci și dimensiunea teandrică a iubirii. Această iubire este una restauratoare și vizează un proces dinamic de restaurare și îndumnezeire a omului. Asumarea unei conștiințe teandrice a lumii este esențială în acest proces. Așa cum putem citi în cartea teologului orădean: „Dimeniunea logosică a spațiului nu o putem despărți de progresul duhovnicesc de îndumnezeire al omului și de sfințirea și transfigurarea creației, ci este tocmai urmarea acesteia.”[4] Pentru autor, orice interpretare are o logică numai dacă se circumscrie unei logici a Logosului.

Avem aici o filosofie teandrică (o filosofie ce pune sub semnul unității și diferenței divinul și umanul) pe baza căreia se construiește cultura unei comunități în care individul funcționează ca un principiu creator. El asumă funcția Logosului divin prin actualizarea lui continuă în viața sa cotidiană. În felul acesta se relativizează ruptura dintre sacru și profan. Ea este prezentă în forma nouă a unificării sub semnul unei conștiințe simbolice a lumii. Este vorba aici de o conștiință individuală ce se manifestă ca o putere personală în interiorul unei comunități religioase supusă unei dinamici istorice în care prezența lui Dumnezeu este cea care dă semnificațiile ultime ale sensului existenței. Chiar în condițiile unei societăți laicizate cum este cea în care citim cartea lui Dumitru Megheșan, structurile profunde ale Creștinismului, asimilate de cultura occidentală, ne păstrează locul într-o lume în care sensul vieții spirituale este nealterat. Ea trebuie doar recuperată de fiecare în viața sa personală. Forța unei asemenea restaurări este oferită, pe de o parte, de „atracția irezistibilă pe care Logosul divin o exercită asupra creaturilor și implicit asupra omului”, pe de altă parte, ea presupune „răspunsul acestora prin progresul duhovnicesc și eshatologic pe această „scară cerească” asemenea unei liturgii fără de sfârșit”.[5] Aceasta nu contrazice nicidecum dezideratul anagajării personale în viața comunității ce stă sub semnul despărțirii celor două împărății: cea politică, a cezarului și cea spirituală, a lui Dumnezeu – chiar dacă ele sînt parte a unei lumi cu o sursă unică de semnificații.

Fiind destinată studenților teologi, preoților și publicului larg interesat de probleme hristologice, cartea lui Dumitru Megheșan tratează dimensiunile clasice ale temei abordate. De remarcat sînt elementele de teologie comparată prin care e pusă în valoare interpretarea ortodoxă prin instrumentalizarea interpretărilor din lumea catolică și cea protestantă pe temele vizate. Unul dintre meritele autorului în tratarea temelor clasice ale hristologiei este de a le aduce într-o lumină nouă, cea a tradiției de interpretare pe linia prezenței Logosului divin ca  structură informațională ce modelează, luminează și transfigurează întreaga creație.

[1] Dumitru Megheșan, Iisus Hristos – sensul vieții umane, (Oradea: Editura Universității din Oradea, 2016).

[2] Dumitru Megheșan, Iisus Hristos – sensul vieții umane, (Oradea: Editura Universității din Oradea, 2016), 8.

[3] „Iisus Hristos, ca Lumină a lumii, luminează creatura Sa ca fiecare din noi să devenim o lumină. Așa înțelegem să ne împlinim viața în istoria pe care Iisus Hristos a ridicat-o la un nou nivel de iluminare”, scrie Dumitru Megheșan în Iisus Hristos – sensul vieții umane, (Oradea: Editura Universității din Oradea, 2016), 77.

[4] Dumitru Megheșan, Iisus Hristos – sensul vieții umane, (Oradea: Editura Universității din Oradea, 2016), 188.

[5] Dumitru Megheșan, Iisus Hristos – sensul vieții umane, (Oradea: Editura Universității din Oradea, 2016), 187.