Sandu Frunză despre metafizica și consilierea filosofică și existențială

Standard

staicuConsilierea filosofică a devenit o preocupare din ce în ce mai răspîndită. Ea beneficiază azi, în România, de programe de pregătire, inclusiv la nivel de studii de masterat. Motivele sînt multiple. Ele acoperă o plajă largă: de la moda culturală a consilierii pînă la nevoia autentică a ființei umane de a găsi răspunsuri la întrebările fundamentale cu care se confruntă în plan existențial. Cel mai adesea, consilierul filosofic este privit ca un însoțitor de drum cu care să poți comunica și împreună cu care să poți medita asupra problemelor semnificative aduse de reflecție sau autoreflecție în planul unei metafizici a vieții cotidiene.

Ea stă sub semnul dialogului și al comunicării interpersonale, dar în aceeași măsură și sub semnul explorării și comunicării lumii noastre interioare. Deseori, modelul este unul socratic, chiar dacă nici un consilier nu își propune să fie o replică a lui Socrate. Cel mai adesea, demersul are în vedere asumarea unei filosofii de viață care să dea coerență acțiunii individuale într-un univers descris ca fiind unul al crizei și al înstrăinării.

Mi-a reținut atenția cartea filosofului Laurențiu Staicu, consilier filosofic în cadrul Asociației Române de Filosofie Practică, mai întîi prin titlul provocator: Trei istorii metafizice pentru insomniaci, iar apoi prin pledoaria pentru filosofia aplicată.[1]

Laurențiu Staicu ne propune o reîntoarcere la filosofia înțeleasă ca o modalitate de a ne asigura liniștea nopților, pacea zilnică și situarea în orizontul sensului. În mod ilustrativ el ne propune o incursiune în trei tipuri de istorisiri filosofice, care vizează trei întrebări metafizice: de ce există mai degrabă ceva decît nimicul? cine sînt eu? ce este cu adevărat real? Aceste interogații mi se par importante nu atît prin tipul de răspunsuri propuse de autor – deși acestea sînt demne de toată atenția – ci mai degrabă prin punerea acestor interogații la baza unei noi modalități de regîndire a gîndirii și practicii filosofice.

Personal, m-am regăsit mai ales în partea a doua a cărții, cea care vizează discuția despre persoană, identitate și conștiința de sine. Autorul reușește să facă o fascinantă incursiune în teoriile filosofice cu privire la suflet, trup, conștiință și regăsire de sine, făcîndu-le familiare prin intermediul unor structuri ideatice și de limbaj foarte accesibile unui public larg, doritor să aibă o întîlnire personală cu reflecția filosofică. Structura argumentativă devine din ce în ce mai solidă pe parcursul argumentării, mai ales prin trecerea de la un tip de argumentare la altul marcată de fiecare dată cu o răsturnare de stuație reflexivă ce face ca gîndul să se întoarcă mereu asupra lui însuși și să plece mai departe cu încărcături noi de semnificații.

Printre răspunsurile multiple oferite și deconstruite cu referire la problema persoanei și a identității personale, Lurențiu Staicu pare să rezoneze în cea mai mare măsură cu ideea posibilității de reconstrucție continuă a persoanei pornind de la „unul dintre puținele lucruri pe care le știm cu siguranță despre noi înșine: că suntem în viață, că existăm, atîta vreme cît ne putem gîndi la noi înșine și putem interacționa cu lumea care ne înconjoară”.[2] Aici poate interveni rolul pe care îl poate oferi învecinarea cu un consilier filosofic și modelarea pe care o pot aduce practicile filosofice.

Laurențiu Staicu pledează pentru o regîndire a preocupărilor filosofice avînd în vedere „nevoia de a elabora o autentică tehnologie filosofică”. Teoriile filosofice sînt integrate de autor unui proces de creare de tehnici existențiale care să ne facă viața mai ușoară și mai bună. În acest sens, filosofia ar trebui să acționeze după modelul în care teoriile științifice au alimentat dezvoltarea tehnologică. Propunînd o asemenea modalitate de construcție filosofică, filosoful român consideră că  teoriile filosofice „pot fi utile astăzi, în practică, în viața fiecăruia dintre noi, pot fi transpuse în tehnologii de viață. Iar motivul este unul foarte simplu și ușor de sesizat: gîndirea, acea trăsătură definitorie ființelor umane, ne obligă, discret și insesizabil, să trăim întotdeauna pe fundalul unor teorii filosofice despre lume, despre noi înșine, despre natură sau despre relațiile cu semenii noștri sau cu ceea ce ne înconjoară. Mai bine spus, nu putem trăi fără o anume filosofie personală de viață, un ansamblu de opinii, credințe și convingeri care să dea sens lumii”.[3]

Laurențiu Staicu ne oferă și un model de filosofare de acest fel, accesibil cititorului român: lucrările filosofului Lou Marinoff.[4] În felul acesta, el ne orientează spre modurile tradiționale de filosofare, cît și spre filosofia ca mod de viață sau spre o filosofie înțeleasă ca exercițiu spiritual, ca tehnică de a ajunge la o viață mai bună. În orizontul unei asemenea filosofii poți să decizi să fii propriul tău maestru spriritual vizitînd marile sisteme filosofice sau poți să îți alegi un consilier filosofic împreună cu care ai toate premisele să nu stai pe căi lăturalnice și improprii devenirii tale și să parcurgi drumurile filosofiei care să îți fie cele mai proprii și cele mai folositoare în existența de zi cu zi.

 

[1] Laurențiu Staicu, Trei istorii metafizice pentru insomniaci, (București: Editura Trei, 2017).

[2] Laurențiu Staicu, Trei istorii metafizice pentru insomniaci, (București: Editura Trei, 2017), 127.

[3] Laurențiu Staicu, Trei istorii metafizice pentru insomniaci, (București: Editura Trei, 2017), 213.

[4]  Cu una dintre cărțile lui Lou Marinoff cititorii blogului meu se pot întîlni în textul Sandu Frunză, „Sandu Frunză despre filosofie ca terapie spirituală”, 6 august 2016 https://frunzasandu.wordpress.com/2016/08/06/sandu-frunza-despre-filosofie-ca-terapie-spirituala/

 

Anunțuri

Sandu Frunză despre Ierusalim și cîteva personalități minunate prezente la UBB

Standard

IerusalimUna dintre cele mai puternice comparații, care relevă diferența dintre viața citadină a orășenilor occidentali și viața locuitorilor Cetății Sfinte a Ierusalimului, am găsit-o la  Yehuda Amichai. Pentru a releva misterul unic al Ierusalimului, poetul compară atmosfera marilor orașe cu cea a Orașului sfînt. El ne încredințează că, așa cum deasupra orașelor noastre occidentale aerul are o densitate aparte, dată de încărcătura ce emană din desfășurarea vieții noastre cotidiene, tot așa, desupra orașului sfînt aerul e mai dens prin încărcătura specială dată de rugăciunile înălțate de pelerini, de locuitorii cetății și de visele lor proiectate înspre cer.

Din această perspectivă mă  întreb, uneori, cum mai rezistă Ierusalimul fără a se răsturna în neantul deschis de ura, de violența și de lipsa iubirii care sapă atît de adînc la temelia Cetății Sfinte? Iar răspunsul meu de ființă limitată de orizontul umanității mele nu poate fi decît tot unul metaforic. Și îmi răspund: Ierusalimul mai stă în picioare numai pentru că el este ținut în verticalitatea sa nu de structura ascensională a iubirii umane, nu de năzuințele noastre spre transcendență, ci  e susținut de aripile îngerilor pe care Dumnezeu alege să îi trimită ca pe niște mediatori ce au misiunea de a înlătura ruptura și distanța dintre El și noi și dintre noi.

Clujul mi-a oferit ieri o întîlnire foarte specială cu Ierusalimul. Centrul de Studii Biblice al Universității Babeș-Bolyai ne-a propus pentru perioada 7-8 decembrie 2017 conferința „Religion and Human Rights: Friends or Foes”. M-am bucurat să îi regăsesc în program pe Jadranka Rebeka Anic, Ioan Chirilă, Istvan Csonta, Predrag Dragutinovic, Gabor Finali, Csilla Gyngyosi, Marius Harosa, Alexandru Ioniță, Lehel Leszai, Andras Mate-Toth, Martin Meiser, Veronica Rebreanu, Jozsef Szecsi, Tamas Szilagyi, Reka Szilardi, Stefan Tobler, Ekaterini Tsalampouni, Marius Furtună, Mozes Noda, Korinna Zamfir. Dar mai ales sînt fericit că în această întîlnire am avut prilejul să îl cunosc pe Lucian Turcescu.

Însă, miracolul unei întîlniri de suflet cu Ierusalimul mi-a fost prilejuit de faptul că programul celei dintîi zi a conferinței internaționale s-a încheiat cu un concert de muzică evreiască, JERUSALEM OF GOLD, susținut de Robert Laczko Vass și Andras Szep. Cîntecele au fost interpretate în mai multe limbi – printre care română, maghiară, engleză, franceză, ebraică, idiș, ladino etc. Deși din repertoriul propus, eu rezonez mai bine cu alte piese, de data aceasta am vibrat cel mai profund cu celebrul cîntec „This Land is mine”. O foarte plăcută supriză a fost pentru mine versiunea în limba maghiară a cîntecului „Jerusalem of Gold” (Jeruzsalem, kedvesem). Eram obișnuit să ascult versiunea ebraică a cîntecului  „Yerushalayim Shel Zahav” interpretată de Ofra Haza. Am constatat cu acest prilej că e la fel de frumos să cînți Ierusalimul și în altă limbă și chiar în toate limbile lumii.

Mi s-a părut minunat acest efort de a face din Ierusalim un loc al limbii tale și de a face limba ta să vibreze în cîntarea Ierusalimului. Cei doi tineri artiști, prin talentul lor ieșit din comun, au făcut ca totul să pară un act ritualic în care mulțimea limbilor, a situațiilor existențiale și a idealurilor culturale dintre cele mai diverse să rezoneze într-un registru comun al nevoii de colaborare, de dialog și de pace lăuntrică.

Mi-am amintit în acest context una dintre cele mai pline de amărăciune întrebări pe care Emmanuel Levinas și-o punea în lucrarea sa Dificila libertate. Plecînd de la constatarea că monoteismul „a făcut suportabil omul celuilalt om, determinîndu-l pe celălalt să răspundă, făcînd posibilă toată această economie a solidarității”,[1] el se întreabă cum e posibil ca dorinței de dialog exprimată de membrii comunității iudaice, ceilalți membri ai comunităților monoteiste să nu răspundă solidar cu aceeași dorință de a dialoga și de a construi în comun. Discutînd despre Ierusalim ca oraș al celor trei mari religii monoteiste (într-un capitol dedicat Ierusalimului, din cartea mea despre fundamentalismul religios)[2] am relevat cîteva aspecte privind nevoia unei investiții comune de sens, care să ducă la o acțiune comună a iudeilor, creștinilor și musulmanilor. Cu alte ocazii am relevat rolul pe care Islamul ca religie a păcii ar trebui să îl joace în democratizarea Orientului, așa cum am vorbit și de centralitatea Creștinismului ca axis mundi al iubirii în îmbogățirea culturii occidentale și în modelarea lumii din afara occidentului. Am avut mereu speranța că (plecînd de realitatea că Israelul de azi simbolizează cea mai avansată formă de democrație din zona sa geografică) creștinii și musulmanii își vor aduce partea lor semnificativă în dialogul cu Iudaismul, în numele unei conviețuiri sub semnul valorilor cuprinse în simbolismul plural al culturii legată de spiritul transcendent al Cetății Ierusalimului.

Sentimentele mele de încredere și optimism sînt astăzi potențate de conștiința faptului că, în multe locuri din lume, există oameni minunați cum sînt cei amintiți mai sus. Ei sînt printre cei ce au ales să dialogheze în aceste zile la Cluj sub semnul deschiderilor gîndirii biblice, al pluralismului și al multiculturalismului. În plus, sînt încă vrăjit de interpretarea pe care Robert Laczko Vass și Andras Szep (combinînd traducerea în opt limbi în interpretarea cîntării lor) au dat-o cîntecului „Hevenu shalom aleichem”.

[1] Emmanuel Levinas, „Monoteism și limbaj”, Emmanuel Levinas, Dificila libertate, Traducere, note și postfață de Țicu Goldstein, (București: Hasefer, 1999), P. 221

[2] Sandu Frunză, Fundamentalismul religios şi noul conflict al ideologiilor, ediția a doua, revăzută și adăugită, (Ed. Școala Ardeleană, Cluj, 2016).

Sandu Frunză despre o posibilă întîlnire cu textele Părintelui Ioan Chirilă

Standard

coperta chirilaEditura Eikon ne oferă o nouă carte în seria „Teologie”. Pentru că cititul este una din preocupările mele matinale constante, înclin să cred că este o carte bună de citit în timp ce ne bem cafeaua de dimineață. Dacă nu aveți deja obiceiul de a vă consulta horoscopul sau nu aveți deja un reflex aproape incontrolabil de a naviga pe pagina dumneavoastră de facebook în timp ce vă savurați cafeaua, înseamnă că sînteți persoana cea mai potrivită pentru a vă delecta cu citirea cîtorva pagini dintr-o carte potrivită unui asemenea moment. Lectura cîtorva pagini poate să vă aducă, pe lîngă senzația de  prospețime adusă de cafeaua preferată, o doză de liniște creativă, o picătură de imaginar  motivațional și cît reușiți să cuprindeți din bucuria intelectuală a întîlnirii cu cuvîntul destinat (prin structura sa intrinsecă) deopotrivă minții și inimii.

Deși nu este o carte ușoară sau simplă, cartea de eseuri „Model, Chip, Sens” semnată de Pr. Ioan Chirilă și publicată de Editura Eikon[1] poate fi un partener potrivit care să vă însoțească în timp ce vă bucurați de cafeaua matinală. Cartea este concepută ca un puzzle structurat pe trei axe, relevate de titlul cărții. Un puzzle format din cîteva piese răspîndite mai întîi în reviste și volume anterioare și culese în acest volum sub forma unei imagini unice, care se presupune că are o formă diferită în mintea fiecărui cititor chemat să participle la această unitate ce se cere a fi construită. Mai mut decît atît, autorul ne dă împresia că a lăsat cîteva piese la îndemîna cititorului pentru a-i facilita totalitatea arhitecturală, dincolo de percepția fragmentarului.

Există o anumită efemeritate a textelor pe care autorii le răspîndesc de-a lungul unui interval temporal în diverse tipuri de publicații. Ioan Chirilă iese din acest joc al conjuncturalului și al efemerului prin reintegrarea într-un proiect comun a scrierilor disparate adunate în acest volum. Cei familiarizați cu textele Părintelui Ioan Chirilă vor sesiza, cu mai multă ușurință, atît fundalul pe care se desfășoară reflecțiile din aceste texte, cît și temele constante din scrierile autorului, care fac ca eseurile aici prezente să aibă prospețimea necesară unei asemenea propuneri editoriale.

Pentru că nu am la îndemînă o metaforă mai apropiată de relația mea cu cărțile, am să spun că volumul de față are avantajul că poate fi degustat pe porții mici, ca și cum ar fi ceva delicios ce ni se servește pe farfuria pe care, cineva drag, ne aduce cafeaua de dimineață. Deși mi se pare important să accept că textele volumului au o logică internă și o unitate aparte dacă le citești în succesiunea propusă de autor, cred că avantajul unei asemenea cărți este că poate fi citită aproape după bunul plac. Eu am preferat să încep lectura cărții cu textul despre „Părintele Dumitru Stăniloae”. O asemenea alegere este determinată, printre altele, și de faptul că mereu m-am simțit atașat de Părintele Ioan Chirilă printr-o iubire comună pe care o avem pentru reflecția filosofică și teologică prezentă în gîndirea marelui teolog. E adevărat că Părintele Ioan Chirilă trăiește misterul operei lui Dumitru Stăniloae într-o manieră creatoare, care îl conduce spre o îmbogățire a tradiției bisericii și spre o sporire a forței culturale a propriului său discurs teologic. În timp ce eu am preferat în relația cu gîndirea Părintelui Stăniloae un fel de captivitate în orizontul său metafizic. Am acceptat mereu cu un fel de inocență metodologică să mă situez în orizontul gîndirii sale, chiar și atunci cînd eram cît se poate de departe de modul său de gîndire, deoarece am simțit că există o vibrație metafizică ce ne unește în spiritul unei filosofii de viață pe care o găsesc potrivită cu umanitatea din vremea în care trăim. Este motivul pentru care, în ciuda diferențelor de opinii pe care le am în raport cu teologia sa, eu am rămas mereu îndatorat filosofiei de viață ce se desprinde din filosofia existențială pe care gîndirea lui Dumitru Stăniloae o presupune.

Una dintre afirmațiile cele mai pline de sens și admirație ce pot fi citite în cartea Părintelui Ioan Chirilă este: „Cât de viu și cît de aproape este părintele Dumitru teologul, mai ales atunci când trăim în sfera renașterii filocalice pe care ne-a dăruit-o pentru ca, citind și trăind, să cunoaștem veșnicia cea fericită, spiritualitatea cea vie și atotcuprinzătoare în care s-a așezat acum”.[2] Un asemenea pasaj este edificator pentru ceea ce putem citi în secțiunea de mijloc a volumului, cea care stă sub semnul „Chipului”, precedată de cea referitoare la modele și urmată de cea care vizează sensul. Centralitatea chipului poate fi foarte bine sesizată în una dintre cele mai importante cărți de teologie românească, edificatoare prin duhul și creativitatea ei: Ioan Chirilă, Homo Deus.[3]

Din prima secțiune, cititorii se pot îmbogăți cu o interpretare la modelul N. Steinhardt pe linia sa iudaică și cu interferențe creștine. Totodată, așa cum se poate vedea încă din prima secțiune, și pe parcursul cărții, problema deschiderilor multiculturale și a modelării plurale a discursului teologic este semnificativă pentru înțelegerea gîndirii Părintelui Ioan Chirilă. Din cea de a treia parte ne vin împliniri precum iubirea, contemplația, darul și sacrificiul, lumina paradisiacă și sensul vieții – atît în ceeea ce privește căutarea lui cît și în abundența manifestării sale spirituale.

Dar poate ar fi de ajuns să reproduc aici cîteva dintre cuvintele autorului: „Știți care este minunea iubirii lui Dumnezeu, minunea care ține această iubire a lui Dumnezeu în împărtășire proaspătă, curată, neîntinată, veșnică, neterminată? Că fiecare din Treime nu lucrează ca să fie El văzut, ci ca să fie văzuți Ceilalți”.[4]

Sper că citind aceste pagini v-ați întors gîndul înspre Părintele Ioan Chirilă, deoarece o asemenea orientare este sensul întregului meu demers. Iar dacă o să vă vină ideea de a vă oferi bucuria de a citi cîteva pagini din cartea aici amintită în timp ce vă îmbogățiți ziua cu cafeaua preferată, puteți miza pe faptul că trăim împreună această fericire comună.

 

[1] Pr. Ioan Chirilă, „Model, Chip, Sens (Eseuri)”, (București: Editura Eikon, 2017).

[2] Pr. Ioan Chirilă, „Model, Chip, Sens (Eseuri)”, (București: Editura Eikon, 2017), 150.

[3] Ioan Chirilă, Homo Deus, (Cluj: Dacia, 1997).

[4] Ioan Chirilă, „Pace tuturor”, în Pr. Ioan Chirilă, „Model, Chip, Sens (Eseuri)”, (București: Editura Eikon, 2017), 240-241.

Sandu Frunză despre simplitatea oamenilor mari

Standard

Banner-UBB-1-1

Cel mai mult mi-a plăcut simplitatea. Deși ceremonia de acordare a titlului de Professor Honoris Causa pentru profesorul Roger Hamlin s-a bucurat de obișnuita schematizare și emfază a ritualurilor academice, am perceput evenimentul mai degrabă ca o desfășurare a simplității, a bucuriei calme și a excelenței manifestată cu măsura specifică oamenilor cu un caracter nobil.

La ceremonia de azi, 24 octombrie 2017, desfășurată în Aula Magna a Universității, au participat Rectorul Universității Babeș-Bolyai, academicianul Ioan Aurel Pop, Președintele Senatului Pr. Prof. Ioan Chirilă, Decanul Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, prof. Călin Hințea,  Primarul Clujului, conf. dr. Emil Boc, prorectori și alte personalități din structurile administrative ale universității sau ale facultăților, dar mai ales un public format din oameni ce păreau să facă parte din aceeași construcție intelectuală, din oameni care păreau să aibă o admirație specială pentru persoana omagiată, din colegi și  colaboratori apropiați, din tineri în căutarea de modele, dar și din participanți obișnuiți la astfel de momente festive din viața Universității.

Uneori instituțiile îi presează pe oameni, iar aceștia se simt bine sub apăsarea lor – și de aici aceștia își trag dorința de exercitare a puterii. Alteori, oamenii sînt constructori de instituții și atunci se manifestă cu onestitatea intelectuală a celui ce a pus suflet și minte, iar la capătul acțiunii constată că ceilalți spun despre el că a realizat mai mult decît toate așteptările pe care le putea avea cineva. Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării s-a bucurat de mai multe astfel de momente pe care le-aș putea invoca în existența sa de după 1989. Discipline și specializări – care anterior făceau parte din Facultatea de Istorie și Filosofie – s-au bucurat de momente privilegiate ale manifestării spiritului academic în istoria recentă a Universității Babeș-Bolyai. Unul dintre momentele semnificative ale acestei intervenții a fost și crearea cadrelor instituționale a ceea ce urma să devină una dintre cele mai performante structuri academice ale UBB – Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării.

Am o listă cu constructori de instituții. Unii au participat activ, alții prin faptul că nu au recurs la opoziția de care erau animați și alții pentru că pur și simplu au lăsat lucrurile să se întîmple. Participanții la ceremonia de azi au rămas cu ideea clară că una dintre personalitățile căreia i se pot atribui merite speciale în modelarea instituțională a UBB este distinsul profesor Roger Hamlin.

Una dintre cele mai pline de rezonanțe în registrul afectiv a fost afirmația profesorului Călin Hințea: „Pot să afirm aici, fără teama de a greși, că Roger Hamlin este un părinte fondator al Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, că acțiunile lui au afectat în bine sute de persoane din Universitatea Babeș-Bolyai și că, fără el, facultatea noastră nu ar fi reușit să se dezvolte la nivelul la care se află astăzi. De fapt, cred că, datorită modestiei care îl caracterizează, profesorul Hamlin nu percepe nici în acest moment magnitudinea schimbărilor pozitive pe care le-a stimulat în UBB și în Cluj-Napoca”.[1]

Eu nu mă număr printre colaboratorii profesorului Roger Hamlin. Nu cred că am dialogat mai mult de 2-3 ori în ultimii ani. Dar dacă ar trebui să vorbesc de experiența mea cu domnia sa, atunci aș spune că l-am observat ca o prezență, mai degrabă discretă, pe holurile FSPAC. Mereu cu un chip blînd și cu o privire prietenoasă, dar mai ales cu un zîmbet plin de optimism luminîndu-i chipul. Aș putea spune că pentru mine el simbolizează zîmbetul american cu care se împrospătează mereu atmosfera dinamică de la FSPAC.

L-am ascultat cu plăcere la cîteva evenimente academice din anii trecuți și m-am bucurat astăzi cînd în Laudatio s-a afirmat că „Roger Hamlin reprezintă un model pentru profesorii de administrație publică pentru că el deține simultan capacitatea de dezvoltare a unor modele academice de cercetare și capacitatea de a implementa cu succes aceste modele teoretice în viața comunităților”.[2] Dar, în același timp, am remarcat tonul extrem de cald al Rectorului Ioan Aurel Pop, din cuvîntul de deschidere al ceremoniei de acordare a titlului de PhC, atunci cînd a invocat sentimentul prieteniei ca pe o coordonată a atitudinii constante promovate de profesorul Roger Hamlin în relația cu profesorii, cercetătorii și studenții de la UBB, în raport cu clujenii și cu orașul Cluj. Acest tip de experiență a fost semnalat și de profesorul Călin Hințea, care a afirmat că „Există și un motiv suplimentar foarte important pentru care ne dorim ca profesorul Hamlin să devină PHC al facultății noastre: calitatea sa umană excepțională care a permis formarea, sub ghidarea sa,  a unor generații de profesioniști în domeniul științelor sociale”.[3]

Roger Hamlin, profesorul american, pare astăzi un om real venit dintr-o lume foarte îndepărtată și investind cu toată ființa sa într-un loc în care puțini ar fi fost dispuși să o facă cu atîta dăruire și cu atîta eficiență. Un om care a pariat pe România și pe Cluj, iar Clujul și FSPAC au avut de cîștigat. Este un fel de personaj miraculos care îi face pe oameni să creadă că prin multă încredere și muncă adecvată se poate ajunge la metamorfozarea viselor în realitate. Face parte din simplitatea vieții și din fericirea de a construi împreună.

 

[1] Călin Hințea, LAUDATIO. In support of awarding the title of  Profesor Honoris Causa, by Babeș-Bolyai University, To Professor Roger Hamlin, Michigan State University, USA, Cluj Napoca, 24 Octombrie 2017.

[2] Călin Hințea, LAUDATIO. In support of awarding the title of  Profesor Honoris Causa, by Babeș-Bolyai University, To Professor Roger Hamlin, Michigan State University, USA, Cluj Napoca, 24 Octombrie 2017.

[3]Călin Hințea, LAUDATIO. In support of awarding the title of  Profesor Honoris Causa, by Babeș-Bolyai University, To Professor Roger Hamlin, Michigan State University, USA, Cluj Napoca, 24 Octombrie 2017.

Sandu Frunză despre invitația la o întîlnire cu moartea lui Dumnezeu ca fenomen cultural

Standard

coperta carte Eikon 2017

Dacă sînteți la Sibiu în data de 3 noiembrie sau la Cluj în data de 6 noiembrie 2017, vă aștept la discuții pe marginea cărții mele „Între moartea politicii și moartea lui Dumnezeu. Eseuri despre literatură, religie și politică”, Ediția a II-a, revăzută, publicată de Vali Ajder la Editura Eikon, București, 2017. Propun ca punct de plecare al dialogului afirmația mea: „Laicitatea este un dar miraculos pe care Creștinismul l-a făcut lumii occidentale. Trebuie să ieșim din tendința de a asocia secularizarea cu ateismul, în spațiul privat și în cel public. Este imperativ să învățăm să reconstruim lumea noastră pornind de la intimitatea dintre laicitate și religie”.

Întîlnirea de la Sibiu are loc în data de 3 noiembrie ora 15 la Biblioteca ASTRA, în cadrul Tîrgului de carte.

Întîlnirea de la Cluj are loc în data de 6 noiembrie ora 10 în sala 101, Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, str. Traian Mosoiu Nr. 71.

 

Sandu Frunză despre comunicare, criza europeană și depășirea ei

Standard

why europe

Am afirmat de multe ori că unul dintre locurile în care orice tînăr ar trebui să își dorească să petreacă măcar o perioadă din viața sa este Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj.

FSPAC este un loc privilegiat în care se întîlnesc cunoașterea și cercetarea, dezvoltarea personală și stimularea creativității, practicile profesionale și comunicarea etică și eficientă. Este un tărîm al bucuriei de a trăi noi experiențe și de a învăța.

În același timp, FSPAC este un loc ce face posibile și o serie de întîlniri admirabile cu oameni și cărți. La o astfel de întîlnire am participat azi. Ea a fost prilejuită de prezentarea unui volum colectiv coordonat de Alina Bârgăoanu, Raluca Buturoiu și  Loredana Radu.[1] Volumul Why Europe? Narratives and Counter-narratives of European Integration, (Frankfut am main: Peter Lang, 2017) pune împreună cercetările realizate în proiectul Jean Monnet Chair – Eu Communication and the European Public Sfere și cuprinde analize realizate de un grup de cercetători de la Facultatea de Comunicare și Relații Publice din cadrul SNSPA București și cercetători din mai multe țări europene. Perspectiva adoptată este cea a analizei de discurs și a practicilor de comunicare.  Ceea ce dă coerența și forța explicativă a acestui volum este tocmai faptul că aduce comunicarea ca un instrument de relevare a problemelor europene, de înțelegere a lor și ca modalitate esențială în soluționarea lor. Nici o altă perspectivă nu ar fi putut să dea autorilor o mai bună înțelegere a problemelor și o mai mare deschidere spre înțelegerea posibilelor soluții ce ar putea fi formulate în viitor. Nu vreau să afirm că nu se pot obține rezultate excelente din perspectiva științelor politice, a sociologiei sau  a altor discipline, dar nici o altă abordare nu poate mai bine decît comunicarea să investigheze această problemă printr-un angajament de tip interdisciplinar.

Iată cum sintetizează coordonatoarele volumului obiectivele principale pe care autorii le asumă în acest volum:

  1. ​​realizarea unor demersuri teoretice și aplicate menite să explice noile modalități prin care practicile specifice comunicării au o influență majoră în dezvoltarea sferei publice europene și în creșterea gradului de integrare europeană;
  2. cercetarea unor aspecte privind mecanismele de comunicare în Uniunea Europeană și a rolului pe care acestea îl au în consolidarea integrării europene, insistîndu-se pe modalitățile diverse prin care comunicarea mediatică a pus în valoare subiectele legate de Uniunea Europeană în perioadele de criză pe care le-a parcurs – îndeosebi în ceea ce privește criza imigranților;
  3. investigarea percepțiilor, reprezentărilor, trăirilor și atitudinilor cetățenilor obișnuiți și cele ale reprezentanților elitei politice în vederea stabilirii unor strategii de reducere a respingerii alterității, de diminuare a populismului, negaționismului și extremismului, aflate într-un proces de continuă creștere în toate spațiile culturale ale Uniunii Europene.[2]

Am avut fericirea să constat că cei prezenți în sală au intrat în vibrația pozitivă a mesajelor pe care le propune această carte, în ciuda complexității și angoaselor trezite de situațiile pe care le analizează. Frumusețea întîlnirii a fost depășită doar de frumusețea specifică tinerilor ce au umplut sala cu entuziasmul și plinătatea prezenței lor.

 

[1] Alina Bârgăoanu, Raluca Buturoiu and Loredana Radu (eds.), Why Europe? Narratives and Counter-narratives of European Integration, (Frankfut am Main: Peter Lang, 2017). Prezentarea cărții a fost făcută de Delia Balaban, Mihnea Stoica și Sandu Frunză, cu prezența Alinei Bârgăoanu, una dintre cele trei coordonatoare ale volumului.

[2] Alina Bârgăoanu, Raluca Buturoiu and Loredana Radu (eds.), Why Europe? Narratives and Counter-narratives of European Integration, (Frankfut am Main: Peter Lang, 2017), 9.

Sandu Frunză despre oamenii unei singure cărți

Standard

biblioteca 2Credeam că, după mai bine de un sfert de veac, gîndirea liberă și pluralistă este un bun cîștigat și nu mai este posibil să pornim pe drumul  uniformizării gîndirii și surselor de cunoaștere. Politicile educaționale legate de criza manualelor alternative și a auxiliarelor didactice stîrnesc îngrijorarea că deja li se pregătește copiilor noștri reîntoarcerea la manualul unic, la sursele de informare orientate dogmatic și la limitările creativității în actul de învățare pe care le aveam în România în perioada de dinaintea revoluției din decembrie 1989.

Oamenii partidului unic ne doreau atunci formați în spiritul unei gîndiri unice. Cred că azi motivațiile sînt diferite. Ele privesc mai degrabă impunerea unor instrumente de învățare legate de anumite grupuri de interese și de influența economică și politică pe care acestea o pot avea prin controlul conținuturilor educaționale. Dacă efectele unor asemenea politici educaționale ar fi  doar orientarea resurselor și sporirea puterii politice am putea să nu fim extrem de îngrijorați avînd în vedere că sistemele politice democratice oferă posibilitatea alternanței la putere a diferitelor grupuri de interese.  Ceea ce este însă cu adevărat îngrijorător este efectul distructiv pe care îl poate avea un asemenea demers asupra formării copiilor noștri.

Formarea unilaterală, fără nuanțe și fără aportul creativității duce la formarea omului unidimensional, captiv propriei sale înstrăinări și aflat sub presiunea inautenticității. Am putut vedea, în contextul violențelor manifestate recent în lumea occidentală, nivelul ridicat de intoleranță, de radicalism și de actiune irațională la persoane ce au aderat la ideologii care consideră că „lumea începe și se sfîrșește cu o carte”[1]. Ar trebui să fim îngrijorați de faptul că ar fi posibil ca tinerii noștri să fie ceea ce în mod generic am putea numi „Oamenii unei singure cărți[2].

[1] Nic Sârbu citat într-un comentariu din Sandu Frunză, Între moartea politicii și moartea lui Dumnezeu. Eseuri despre literatură, religie și politică, Ediția a II-a, revăzută, București: Editura Eikon, 2017), p. 91.

[2] Nic Sârbu, „Oamenii unei singure cărți”, Cațavencii, (19 ianuarie 2015).