Sandu Frunză despre comunicarea și practicarea consilierii filosofice și a practicilor filosofice

Standard

antonio consiliereConsilierea filosofică devine în tot mai mare măsură o soluție la care se poate apela și în spațiul nostru cultural. Diversele tipuri de consiliere lasă un loc, chiar dacă încă modest, și pentru această practică a dialogului și înțelepciunii pe care o regăsim sub forma consultanței etice și deontologice, a consilierii interpersonale, a consilierii de grup, a consilierii de dezvoltare personală realizată pe principii filosofice, a cafenelelor filosofice, a dezbaterilor filosofice, sub forma intervențiilor filosofice ale gîndirii critice etc.

Chiar dacă pare să rămînă o preocupare marginală pentru filosofii români ai zilelor noastre, în ultimii ani există o evidentă preocupare pentru filosofia aplicată și pentru dezvoltarea practicilor filosofice în spațiul reflecției filosofice de la noi. În majoritatea centrelor universitare avem astfel de preocupări, unele dintre acestea dezvoltîndu-se în adevărate puncte de creativitate în orizontul practicilor filosofice și al consilierii. Trendul este unul pozitiv și cred că se manifestă, pe de o parte, sub forma unei responsabilități pe care profesorii de filosofie din universități o resimt în raport cu propria lor profesie și în raport cu nevoile societății în care trăiesc, iar pe de altă parte, sub forma unei creativități ce răspunde sensibilității umane și așteptărilor de armonizare a acesteia în contextul dezvoltărilor tehnologice care au luat o amploare care ne ia mereu prin surprindere.

Deși în multe din țările în care, în ultimii 40, s-au dezvoltat practicile filosofice sesizăm că acestea capătă viabilitate prin desprinderea de modul academic în care se făcea filosofie, cred că în România un asemenea demers trebuie să vină dinspre mediile universitare și să se structureze în raport cu diverse cerințe ale societății, ale pieței, ale indivizilor care se confruntă cu probleme dintre cele mai complexe în viața de zi cu zi. Este o datorie morală a profesorilor de filosofie (îndeosebi a celor din Universități, dar nu numai) să redea filosofiei una dintre formele și utilizările sale tradiționale, care a fost pusă în paranteze sau a fost lăsată pe un plan secund în anumite perioade ale predării, comunicării și aplicării filosofiei.

Consilierea filosofică apreciativă[1] este o carte ce marchează foarte bine acest tip de preocupări sub coordonarea lui Antonio Sandu. Este vorba de o culegere de texte scrise de Antonio Sandu și de o parte a colaboratorilor săi. Din cele 10 capitole ale cărții două sînt scrise de Antonio Sandu împreună cu Simona Ponea și unul este scris împreună cu Ana Frunză. Dacă articolele și cărțile publicate pînă acum îl înfățișau ca un gînditor semnificativ în domeniul eticilor aplicate și al filosofiei aplicate, volumul de față ne aduce și semnele unui creator de școală de gîndire filosofică cu preocupări relevante în consultanța etică și consilierea filosofică.

Antonio Sandu ni se înfățișează ca una dintre cele mai reprezentative voci în teoria și practica filosofică. Putem sesiza că textele publicate în timp de Antonio Sandu fac ca acesta să fie o resursă foarte valoroasă, de neocolit pentru tema noastră. Nici măcar o analiză superficială a consilierii filosofice din România, cum este cea propusă de Vasile Hațegan în „Premisele consilierii filosofice în România”[2], cuprinsă în primul manual despre consilierea filosofică publicat sub semnătura unui autor român, nu a putut face abstracție de necesitatea de a trimite la lucrările lui Antonio Sandu, chiar dacă i-a lăsat pe dinafară pe alți autori români valoroși care nu ar fi trebuit să lipsească dintr-o astfel de lucrare. Avînd în vedere perioada scurtă de cînd putem vorbi de contribuții relevante în consilierea filosofică în spațiul cultural românesc, putem să ne propunem să afirmăm că Antonio Sandu este deja un clasic al reflecțiilor pe marginea practicilor privind consultanța etică și a consilierii filosofice.

În Consilierea filosofică apreciativă se pledează pentru utilizarea filosofică a metodelor apreciative, impuse în lumea occidentală pornind de la lucrările lui  David Cooperrider, iar în spațiul academic românesc de autori precum Antonio Sandu și Ștefan Cojocaru. Astfel, autorul consideră că „Predarea apreciativă a filosofiei poate fi văzută ca o modalitate de a face filosofie, mai precis o filosofie aplicată. Propunem transformarea clasicelor prelegeri în adevărate module de consiliere filosofică, pornind de la interpretarea propriei experiențe de viață ale studenților, raportată la temele și motivele filosofice”.[3]

Avem aici o intuiție foarte bună. Consilierea filosofică trebuie învățată în programele de filosofie. Nu există nici o contradicție între modul academic de a filosofa și modalitățile diverse de aplicare a filosofiei, așa cum putem vedea în întreaga istorie a filosofiei, chiar dacă cel mai adesea acest tip de intervenție filosofică avea în vedere doar o elită căreia îi era destinată. Azi constatăm o democratizare a accesului la consiliere în general și este firesc ca acest fenomen să includă și consilierea filosofică, pe care trebuie să o oferim unor beneficiari dintre cei mai diverși, aflați pe scara valorică a propriei lor vieți.

Antonio Sandu, ca profesor universitar, face referință la aplicarea acestei exigențe la proximitatea sa cea mai firească atunci cînd afirmă că „Destinul actual al filosofiei în spațiul educațional este acela de a pune în mâna studenților modalități de înțelegere și instrumente interpretative cu privire la procesele de negociere continuă a interpretărilor şi principiilor care îi stau la bază, precum şi a modalităților de decriptare a semnificațiilor ascunse în chiar procesul de interpretare”.[4]

Pornind de la o asemenea perspectivă ne așteptăm ca așa cum avem lucrări admirabile de istorie a ideilor și conceptelor filosofice, să avem și lucrări sistematice și aplicate cu privire la practicile filosofice. Mai mult decît atît, ne așteptăm ca pe lîngă rolul de creatori de filosofie și de profesori de filosofie, absolvenții de filosofie să intre și pe terenul diverselor forme ale filosofiei aplicate și să devină practicieni și consilieri în diverse arii ale nevoii de reflecție filosofică și de modelare dialogică a experiențelor de viață.

O problemă ce apare acut spre finalul construcțiilor ideatice propuse de Antonio Sandu este cea care privește profesionalizarea practicilor filosofice și a consilierii filosofice. Așa cum a făcut-o și altă dată, autorul afirmă că trebuie să intre pe piața consilierii filosofice doar persoane care au urmat un program consistent de filosofie. Antonio Sandu ne spune: „atragem atenția asupra unor tendințe apărute chiar în interiorul comunității practicienilor consilierii filosofice de a trimite în derizoriu consilierea filosofică prin formări profesionale ineficiente, didacticiste şi reducționiste, care generează o derivă interpretativă a ideii de consiliere filosofică spre o discuție terapeutică, vag umanistă și nesistematică”.[5] Deși nu cunosc astfel de programe de formare, cred că pericolul unor astfel de întreprinderi poate să apară. De aceea, ar trebui ca programele de filosofie din universități să ofere acest tip de formare la capătul unui ciclu sistematic. Totodată, specialiștii în filosofie ar putea să recurgă la forme multiple de formare continuă pe care să le ofere sub forma unor programe postuniversitare destinate în primul rînd absolvenților de filosofie, dar și absolvenților din alte discipline sociale și umaniste care au deja o bună inițiere în domeniul filosofiei. Cred și eu că ar trebui să lăsăm consilierea filosofică pe seama celor ce au urmat programe de pregătire în domeniul filosofie. Dar, în unele domenii, realitatea ne-a luat-o înainte.

Trebuie să sesizăm existența în trecut a unei inapetențe a filosofilor pentru exercitarea practicilor filosofice. Pentru a răspunde unor nevoi urgente în propriile lor domenii de activitate, specialiștii cu diverse competențe au dus practicile etice și consilierea etică (în forme mai mult sau mai puțin filosofice) pe terenul acțiunii lor personale sau organizaționale. Nu putem face abstracție cel puțin de exemplul practicilor etice. Practicile etice, deontologice și consilierea și consultanța etică au fost în mare măsură abandonate de către persoanele cu formare filosofică, astfel încît specialiști din diverse domenii au preluat discursul etic și l-au aplicat în rezolvarea problemelor profesionale. Filosofii pot să recupereze acest cîmp de acțiune, dar lucrurile au evoluat în așa fel încît nu cred că mai pot să revendice exclusivități în astfel de practici, care deja se dovedesc de succes prin dezvoltarea lor de către profesioniștii care au competențe în propriilor lor zone de specializare și au recurs și la o formare în domeniul eticii. În viitor vor trebui dezvoltate nu numai programe de formare pentru cei ce aleg specializarea în domeniul filosofiei, ci și programe postuniversitare destinate practicienilor din alte domenii.

 

[1] Antonio Sandu (coord.), Consilierea filosofică apreciativă, (Iaşi: Lumen, 2019).

[2] Vasile Hațegan, „Premisele consilierii filosofice în România”, în Vasile Hațegan, Consilierea filosofică. De la practică la profesie, (București: Ars Docendi, 2018), 126-137.

[3] Antonio Sandu (coord.), Consilierea filosofică apreciativă, 222.

[4] Antonio Sandu (coord.), Consilierea filosofică apreciativă, 222.

[5] Antonio Sandu (coord.), Consilierea filosofică apreciativă, 237.

Reclame

Sandu Frunză despre o preocupare constantă privind etica și integritatea în educație și cercetare

Standard

antonio_Etica si integritateÎn tot mai mare măsură discuțiile despre etică și integritate ocupă un loc important în spațiul universitar. Ele au meritul de a aduce în atenția publicului dezbateri riguroase realizate cel mai adesea în cadrul unor întruniri ale specialiștilor din diverse centre universitare din România și uneori cu o semnificativă participare internațională. O vreme, încălcarea principiilor eticii în educație și cercetare a dus la ample dezbateri mediatice, care au făcut deliciul publicului deoarece în centrul preocupărilor erau abaterile săvîrșite de personalități publice și de către politicieni. În ultima vreme, problemele au intrat în atenția specialiștilor din universități și se poartă tot mai mult într-un limbaj tehnic, dar suficient de clar și de simplu ca să fie înțeles de către publicul larg, interesat de practicile etice legate de educație, cercetare, publicarea rezultatelor cercetării etc.

O expunere deopotrivă academică și destinată publicului larg a tematicii integrității și eticii în cercetare și educație ne propune volumul Etică şi integritate în educaţie şi cercetare, coordonat de Antonio Sandu și Bogdan Popoveniuc.[1] Un merit al volumului este că își propune să iasă din zona instrumentalizării eticii legată de politicieni și de retorica politică și reușește, prin dezbateri, să elucideze, chiar dacă fragmentar, elemente esențiale privind comportamentul etic în spațiul educațional, cu referințe speciale la problematica adusă de activitățile de cercetare, de redactare și de publicare a rezultatelor cercetării științifice. Coordonatorii volumului au găsit o soluție echilibrată de exercitare a spiritului analitic și a spiritului critic. Ei sînt promotorii întreprinderii unor analize riguroase cu o expunere clară și utilă a concluziilor la care investigațiile științifice au ajuns.

Cele patru părți ale volumului sînt foarte sugestive cu privire la preocupările autorilor prezenți în această carte: Perspective etice în educație și formareEtica în cercetare și inovare, Evaluarea etică a tehnologiilor, Etica publicării științifice şi a comunicării cunoașterii.  În primul rînd, se reflectă aici foarte bine intenția exprimată a coordonatorilor: „Volumul reunește lucrări ale unor autori cu expertiză în diverse domenii de educație şi cercetare, cum ar fi filosofie, sociologie, științele educației, bioetică, psihologie, drept, inginerie, asistentă̆ socială, științe politice, biologie, medicină, economie, protecția mediului, fizică, silvicultură, cu toții preocupați de o tratare integrată a subiectului eticii, domeniu prin excelență transdisciplinar”.[2] Volumul reflectă, în același timp, o preocupare constantă pentru etică și integritate în toate sferele sistemului educațional și în cîmpul cercetărilor științifice. Etica și integritatea încep să devină o constantă pe care profesioniștii nu o mai privesc doar ca pe o problemă de dezbateri academice, ci și ca pe o latură esențială a dezvoltării profesionale, a credibilității didactice, a încrederii în valoarea creației științifice.

Aș vrea să semnalez îndeosebi modul în care coordonatorii volumului disting între etică și integritate. Antonio Sandu și Bogdan Popoveniuc consideră etica drept o valoare legată de demnitatea umană, prin urmare este o valoare intrinsecă în orice relație de învățare. Integritatea este privită ca o valoare ce se naște pe terenul eticii, dar este absorbită în forme particulare ale practicilor etice în educație și în variate domenii în care preocupările deontologice devin importante. În felul acesta, autorii încearcă se depășească perspectiva ce explica relația dintre etică și integritate ca relație între parte și întreg, plasînd etica la un nivel metadiscursiv, iar integritatea plasînd-o în interiorul discursului ca parte a aplicării la nivelul profesiilor implicate. În volumul de față, se au în vedere cu deosebire profesiile  din sfera educației și a cercetării.[3]

Indiferent ce schemă de relaționare a eticii și integrității am folosi, este important să conștientizăm că – potrivit volumului Etică şi integritate în educaţie şi cercetare– ele formează un întreg și asumarea lor ne face să resimțim faptul că participăm la o lume comună, mai bună. Ea presupune, pe de o parte, preocupările individuale privind implicarea fiecărei persoane în „construcţia propriei identităţi etice” și, pe de altă parte, elementele unei etici instituționale bazate pe regulile cultivate de profesioniștii din diverse domenii ale educației și cercetării.

 

[1] Antonio Sandu, Bogdan Popoveniuc (coord.), Etică şi integritate în educaţie şi cercetare, (București: Tritonic, 2018). Volumul cuprinde texte semnate de Jean-Pierre Cléro, Mariana Leabu, Mircea Leabu, Daniela Jeder, Roxana-Ionela Achiricesei, Ioan Cezar Anuței, Alexandra Huidu, Antonio Sandu, Ana Voichița Tebeanu, George Florian Macarie, Daniela-Tatiana Agheorghiesei, Bogdan Popoveniuc, Laurențiu Dan Milici, Mariana Rodica Milici, Laura Bouriaud, Mitică Drăgușin, Vasile Pătrașcu, Tomiță Ciulei, Horea Mihai Bădău.

[2]Antonio Sandu, Bogdan Popoveniuc, „Introducere. Etică şi integritate în educaţie şi cercetare”, în Antonio Sandu, Bogdan Popoveniuc (coord.), Etică şi integritate în educaţie şi cercetare, (București: Tritonic, 2018), 14.

[3]Antonio Sandu, Bogdan Popoveniuc, „Introducere. Etică şi integritate în educaţie şi cercetare”, 9.

Sandu Frunză despre nevoia de consiliere etică

Standard

antonio-sandu-etica-si-deontologie-profesionala

Oscilăm mereu între îndoială și certitudini. Unul dintre motive este lipsa asumării unei filosofii de viață. Un altul ar putea fi relativizarea valorilor și a criteriilor de practicare a unui comportament bazat pe valori. Există o cale destul de simplă pe care o putem urma și în spațiul cultural românesc. Ea poate fi preluată și adaptată din lumea occidentală, în special cea americană. Într-un asemenea spațiu al căutării unei vieți cît mai bune, găsirea unei căi de echilibru – între îndoielile ce îi apasă pe indivizi pînă la starea de criză și certitudinile ce îi pot transforma în niște mecanisme de decizie automată – este facilitată de nenumăratele forme de consiliere la care apelează atît organizațiile cît și indivizii. Printre acestea, aș aminti consilierea filosofică și consilierea etică. Aș putea foarte simplu să le suprapun într-o formă de consiliere unică, dar prefer să le las distincte, din motive de nuanțe ale practicii consilierii și de modalități cu grade de aplicabilitate diferite, în funcție de situația concretă de consiliere. Iar în cazul de față vreau să mă opresc doar asupra cîtorva elemente privind consilierea etică.

Doresc să semnalez aici o carte ce integrează cîteva elemente de consiliere etică în preocupările mai largi de etică profesională. Este vorba despre Etică și deontologie profesională semnată de Antonio Sandu.[1] Semnificativ mi se pare faptul că discuția despre consilierea etică este purtată în contextul filosofiei morale, al eticilor aplicate, al bioeticii, al codificării etice, al eticii manageriale și în general al eticii profesionale. Aceasta presupune nu numai o profesionalizare a eticii, nu numai afirmarea eticii ca un domeniu special de expertiză[2], ci și transformarea eticii în cîmp al unei practici profesionale bazate pe consilierea filosofică. Nu vorbesc aici de terapie, aceasta este terenul pe care îl las în seama terapeuților, ci de consilierea bazată pe nevoia încorporării în viața noastră cotidiană a acțiunii marcate de alegeri și decizii morale.

Un asemenea tip de consiliere este privilegiat de Antonio Sandu în ceea ce privește rezolvarea dilemelor morale. Îndeosebi atunci cînd sîntem puși în situații dilematice personale cred că putem apela cu folos la consilierea etică. Însă, așa cum relevă autorul, deja avem un cadru al exercitării consilierii etice în cadre instituționale avînd în vedere că „În România este introdusă profesia de consilier de etică prin legea numărul 7/2004, care prevede la Art. 21 numirea de către conducătorii autorităților și instituțiilor publice a unui funcționar public, de regulă din cadrul compartimentului de resurse umane pentru a efectua consilierea de etică și monitorizarea respectării normelor de conduită … persoanele cu atribuții de consiliere etică acordă consultanță și asistență funcționarilor publici, monitorizează aplicarea prevederilor codului de conduită a funcționarului public și întocmește rapoarte trimestriale, privind respectarea normelor de conduită de către funcționarii publici”.[3]

Una dintre situațiile în care consilierea etică poate juca un rol important în decizia instituțională este cea care privește relația dintre etic și juridic. Antonio Sandu ne propune o analiză a complexității raporturilor dintre filosofia morală și drept, orientîndu-ne, în cele din urmă, spre o relație dintre etic și juridic din perspectiva afirmării necesității unei etici a conformității.[4] Rămînerea la o etică a conformității ar putea duce la riscul ca o lege, sau o serie de prevederi legale, deși conforme din punct de vedere juridic să intre în conflict cu tradiția, cu cutumele, cu morala comunității sau cu practicile etice ale indivizilor. Tocmai de aceea, etica trebuie privită sub un spectru larg, care integrează, chiar în situații instituționale, și elementele esențiale ale culturii etice dintr-un anumit spațiu cultural. În felul acesta se poate evita conflictul între opțiunile etice individuale sau comunitare și cei ce instrumentează demersuri juridice considerate neconforme cu așteptările din orizontul etic al culturii comunitare. Cu atît mai mult cu cît, de fapt, consilierea etică poate căpăta forme diverse ce se adresează mediului de afaceri, instituțiilor publice, universităților etc.

Atunci cînd se raportează la persoane, Antonio Sandu pare înclinat să ducă procesul consilierii etice și cel al consilierii filosofice în vecinătatea terapeutică. Probabil multele referințe la temele de bioetică ar putea explica această tendință. Important este, însă, că  el rămîne la o opțiune existențială în care are loc rezolvarea dilemelor etice în plan individual.

La nivelul consilierii individuale, consilierea etică ne apare ca o acțiune strategică de ieșire din starea de vulnerabilitate, prin reconstrucția etică a viziunii asupra problemei ivite și asupra consecințelor etice a acțiunilor desfășurate. Printre beneficiile ce le putem semnala se numără: creșterea autonomiei persoanei, dezvoltarea capacității de a lua decizii, dobîndirea calităților necesare evaluării a ceea ce este acceptabil din punct de vedere etic, dezvoltarea capacității de stabilire a priorităților în rezolvarea problemor etice, îmbunătățirea calității  vieții interioare și a modului de situare în lume etc.

Consilierea etică își poate găsi un teren bun nu numai în modernizarea instituțiilor publice și în creșterea performanței lor etice, nu numai în etica afacerilor și în acțiunile de responsabilitate socială a organizațiilor, ci și în nevoia individului de a se reconstrui pe sine într-o manieră responsabilă, care presupune asumarea vocației etice personale ca artă de a trăi.

 

[1] Antonio Sandu, Etică și deontologie profesională, (Iași: Editura Lumen, 2012).

[2] Mihalea Frunză, Expertiză etică și acțiune socială, (București: Tritonic, 2011).

[3] Antonio Sandu, Etică și deontologie profesională, 183.

[4] Antonio Sandu, Etică și deontologie profesională, 49 și următoarele.

Sandu Frunză despre comunicare și management centrat pe valori etice

Standard

antonio-sandu

Avem încredere în faptul că etica muncii îi determină pe profesioniștii din administrația publică să acționeze în vederea realizării binelui public și al binelui fiecărui membru al comunității în parte. Chiar dacă uneori realitatea ne contrazice, avem proiecția ideală a locuitorului cetății tratat ca un bun cetățean și respectat în unicitatea și diversitatea sa. În relația noastră cu autoritatea publică, cu instituțiile publice și mai ales cu personalul ce oferă servicii publice avem un nivel ridicat de încredere și așteptare în ceea ce privește comunicarea etică și eficientă.

În lucrarea sa Relații publice și comunicare pentru administrația publică, Antonio Sandu relevă faptul că valoarea etică a încrederii „legitimează procesul de comunicare, rolul comunicatorului instituțional fiind, printre altele, acela de a construi încrederea publică în interiorul și la nivelul instituției publice”.[1] Practicile etice sînt parte a statutului profesional al comunicatorilor și mai ales a celor ce ocupă poziții de relații publice. Nu ne referim aici la serviciile de relații cu publicul (deși aceștia sînt foarte importanți), ci la comunicatori. Cei din urmă se constituie ca un model profesional în care etica este parte intrinsecă a îndeplinirii actului de comunicare.

Cartea lui Antonio Sandu, Relații publice și comunicare pentru administrația publică mizează pe o cultură a construirii realității în comunicare. Punctul său de plecare este o viziune constructivistă ce presupune construirea realității în comunicare și valorizarea ei din perspectiva unei experiențe de limbaj și este dezvoltată spre o perspectivă transmodernă de reinterpretare ștințifică a realității. Autorul recurge aici, pe de o parte, la o prezentare, iar pe de altă parte la o critică a ideilor lui Habermas cu referire la acțiunea comunicativă, construcția instituțională, deficitul de democrație etc. Pe acest fundal, cititorul se poate familiariza cu elemente esențiale de filosofie a comunicării, de deontologie, cu o serie de instrumente de comunicare instituțională și comunicare publică sau cu elemente ale comunicării manageriale.

Volumul lui Antonio Sandu ne provoacă prin aducerea în discuție a unor elemente de programare neuro-lingvistică, prin conturarea rolului comunicatorului instituțional sau prin relevarea importanței unei gîndiri strategice în comunicarea instituțională. Pentru a releva importanța PR-ului în comunicarea publică, autorul face o serie de precizări cum ar fi sublinierea importanței faptului că în administrația publică o ședință în care se iau decizii pentru comunitate trebuie să fie transformată într-un eveniment de comunicare menit să dea consistență procesului de aplicare a deciziilor. Totodată, volumul prezintă succint probleme legate de elaborarea mesajelor ce țin de comunicarea instituțională, de relația instituțiilor cu mass media, de comunicarea în spațiul virtual. Un loc aparte îl au provocările pe care le aduce înlocuirea întîlnirii față-către-față cu „proximitatea virtuală, proces generat de interpunerea rețelei de internet”. Fiind unul dintre puținii noștri experți în metode apreciative, Antonio Sandu nu putea să ocolească aspecte cum ar fi cele privind interviul apreciativ ca strategie de comunicare internă în organizație sau auditul apreciativ al comunicării interne.

Deși sînt doar parțial de acord cu modul în care se raportează la responsabilitatea socială (CSR), cred că merită să dăm atenție reflecțiilor lui Antonio Sandu privind transformările la care este supusă responsabilitatea din perspectiva transmodernă adoptată de autor. Interesantă este propunerea sa: „Insistăm asupra necesității de înlocuire a sintagmei etică în afaceri, care reprezintă pentru înțelesul comun o serie de principii care guvernează un anumit bussines care-l face să fie etic. În locul acestei sintagme se poate utiliza ideea de management centrat pe valori etice.”[2] Acceptăm această provocare ca pe o invitație pe care o lansează Antonio Sandu pentru a ne ține aproape de cercetările viitoare în care va dezvolta această perspectivă.

Pentru a pune în valoare pespectiva sa asupra relațiilor publice și a comunicării, autorul își prezintă ideile sub forma unui curs universitar în care se îmbină caracterul sistematic și dezvoltarea schematică a ideilor, cu sugestii de lectură, de exerciții ce pot fi efectuate pentru aprofundarea temelor, ideilor și conceptelor. Cu toate acestea, cartea se adresează unui public mult mai larg: de la studenții ce vor să devină comunicatori pînă la personalul interesat de înțelegerea mecanismelor manageriale ale comunicării publice.

Schematizările propuse de Antonio Sandu au meritul de a aduce în discuție fie aspecte generale ale disciciplinei, fie o serie de particularități ale abordării temelor discutate. După o scurtă incursiune propusă de autor, rolul esențial revine cititorului. Se presupune că acesta intră într-un joc de învățare și asumă un efort de cunoaștere și aprofundare pe cont propriu, cu un ghidaj specific mecanismelor învățării centrată pe student. Relații publice și comunicare pentru administrația publică este un ghid introductiv de învățare util pentru toți cei ce doresc să pornească pe cont propriu în descifrarea și învățarea mecanismelor comunicării instituționale.

 

 

[1] Antonio Sandu, Relații publice și comunicare pentru administrația publică, (București: Tritonic, 2016), 11.

[2] Antonio Sandu, Relații publice și comunicare pentru administrația publică, (București: Tritonic, 2016), 172.