Sandu Frunză despre un episod din ultimele întâlniri cu Dumitru Stăniloae

Standard

coperta staniloae eikon

Un prieten m-a rugat să le dăruiesc cititorilor mei din spațiul virtual câteva rânduri din cartea mea despre antropologia lui Dumitru Stăniloae, apărută într-o nouă ediție la Editura Eikon, cu titlul O antropologie mistică. Introducere în gândirea Părintelui Stăniloae. De dragul lui și al tuturor celor ce ar dori să le citească, postez acum pasajul preferat de prietenul meu:

Era imediat după moartea soţiei sale, care a lăsat în urmă un Stăniloae trist şi slăbit. Dar nu faptul că Părintele părea o trestie dezrădăcinată m-a des­cumpănit, ci (aparent) radicala schimbare a discursului său teolo­gic. Dacă în întâlnirile anterioare fiecare discuţie ducea la ideea de nemurire şi Părintele canaliza discuţia în aşa fel încât, în cele din urmă, discutam despre persoană şi despre nemurire, după moartea soţiei sale ideea nemuririi parcă dispăruse din discursul său.

Nemaifiind în preajmă Ea, el nu mai era el. Şi spunea aceasta chiar el vorbind de înţelesul iubirii şi subliniind că noi nu putem înţelege ce înseamnă să trăieşti o viaţă întreagă cu un om pe care l-ai iubit şi el să plece înaintea ta din lume. Să dăruieşti şi să fii dăruit o viaţă întreagă şi dintr-o dată să nu mai fie lângă tine subiectul darului şi al dăruirii.

Nu am înţeles atunci şi mi se părea straniu acest discurs. Abia vestea morţii lui, care a survenit doar la câteva luni, a înce­put să-mi lumineze cuvintele sale. Părintele Stăniloae îşi trăia ple­nar propria concepţie mistică despre căsătorie. De ce nu mai vorbea Părintele despre nemurire? Tocmai pentru că o dată cu fe­meia pe care a iubit-o toată viaţa, o dată cu fiinţa cu care avea o relaţie mistică, de tipul celei din Cântarea Cântărilor, unit fiind cu ea precum Iisus este unit cu Biserica Sa, Părintele Stăniloae era şi el plecat din lume.

Se simţea în cuvintele sale o distanţă nefirească, atât faţă de noi cât şi faţă de subiectul mistic al iubirii sale. Dar aceasta se datora faptului că eu nu înţelegeam atunci că sufletul Părintelui Stăniloae ardea ca un rug de jertfă între pământ şi cer. El locuia în ceruri, dar mai stătea o vreme şi aici ca să-şi îndeplinească ultimele obligaţii faţă de partea sa trupească. Cu cât suferinţele trupeşti se consumau în intensităţi crescute, Părintele Stăniloae câştiga în linişte şi detaşare.

Mi-l amintesc mereu ca pe „un înger bătrân” care mai stătea o vreme alături de partea sa trupească şi pământească spre a ne mai mângâia câteva clipe, dar încă de atunci el era plecat şi se înrădăcina în universul fiinţelor nemuritoare.

 



 

Reclame