Cu Aurel Codoban despre consilierea filosofică în vremea pandemiei

Standard

codoban

Sandu Frunză: Filosofia aplicată și practicile filosofice au devenit un fel de modă culturală în România ultimilor ani. Sunteți printre cei care au o contribuție majoră la acest mod de a face filosofie. Aș putea spune că reprezentați chiar cea mai semnificativă dintre vocile care în ultimii 30 de ani s-a manifestat ca un reper constant pentru practicile hermeneutice; pentru aplicarea filosofiei în înțelegerea religiei și analiza interdisciplinară a fenomenului religios; pentru diferite practici filosofice legate de comunicarea interpersonală, comunicarea profesională în diverse tipuri de organizații ori comunicarea mediatică; sau pentru consilierea filosofică pe care o practicați sub forma stilisticii existențiale și a terapiei filosofice – asta ca să enumăr doar cîteva aspecte dintre cele ce ar putea fi amintite. Avînd în vedere că de-a lungul timpului ați devenit o voce puternică în descifrarea și dezbaterea unor probleme existențiale, aș dori să vă întreb: ce tip de intervenție am putea să ne așteptăm să aibă filosofii în vremuri foarte tulburi cum sînt cele ale actualei crize pandemice? Cum poate interveni consilierea filosofică în diminuarea efectelor negative pe care această criză le aduce în viața noastră individuală și comunitară?

Aurel Codoban: Am crezut mereu în capacitatea de inițiere profană a filosofiei. Calitate care este, paradoxal, rezultatul unei serii de carențe statutare ale ei: filosofia nu are laboratoarele experimentale ale cunoașterii științifice, nu are degajarea jocului estetic al artelor, nu are soliditatea credinței religiilor. Filosoful este „omul ca toți oamenii”, cum am putea spune folosind o expresie a lui Noica. Dar ca „om ca toți oamenii” diferit de ceilalți asemenea lui, el nu are nici idolii certitudinii științifice, idolii valorii artistice sau idolii credinței excesiv smerite ai religiilor. El are curajul – și meritul – de a vorbi în numele unei experiențe umane directe și autentice asemenea copilului din poveste care constată, singurul, că „regele e gol”.

Pentru că, așa cum se întâmplă azi în lumea comunicării nemărginite, mai ales când se atinge de evenimente extreme, tăcerea cuvenită nu își găsește nici un loc, filosofii ar putea vorbi, fără teamă și fără reproș, în numele unei experiențe onest prezentate. Două dimensiuni ale actului de a filosofa ar merita să fie contrapuse comunicării fără limite și evenimentului extrem al pandemiei: gândirea critică și gândirea laterală.

Asta pe scena publică largă. Consiliind grupuri sau ajutând oamenii să-și stilizeze propria existență – adică să facă din viața lor o operă de artă – cel care practică filosofia ar putea ajuta la menținerea calității vieții. Există viață și în vremea pandemiei! Dar viața – care poate rămâne și una de domeniul doar al biologiei – devine existență numai grație calității. Ceea ce nici nu este prea dificil de vreme ce pentru a aduce calitate în viața ta nu e nevoie decât de o cât mai amplă deschidere a conștiinței…

Sandu Frunză: De-a lungul timpului ne-ați convins de faptul că filosofia se află în etapa construcției realității în comunicare și astăzi ideile dumneavoastră par să fie confirmate de nevoia constantă de a asocia reflecția filosofică cu dezvoltarea tehnologică, îndeosebi în privința tehnologiilor comunicării. Ce poate face filosofia într-un interval în care părem depășiți din punct de vedere al capacității noastre de a formula și exprima coerent explicații științifice, de a face față nevoilor de intervenție tehnologică și de implementare a unor practici de comunicare etică?

Aurel Codoban: Aici cred că trebuie să distingem între scopuri și mijloace, între valori – care sunt scopuri validate de tradiția colectivă – și condiții de realizare a lor. Ceea ce poate interesa practica filosofică sunt valorile care dau sens vieții… Pe de altă parte, cred că filosoful a participat mereu la ceea ce a pus accentul epocii căreia i-a aparținut. Să ne amintim că filosofi cum sunt Thales și Pitagora au fost în același timp geometri, că de la Aristotel pornește știința occidentală, că Descartes a produs geometria analitică. Spinoza șlefuia lentile, Leibniz a inventat integralele… Nu știu de vreun filosof actual care să fie computerist sau programator, dar cred că un gânditor profund trebuie astăzi să fie la curent cu teoriile și practicile comunicării, altfel nu știu cum le poate înțelege și gândi…

Sandu Frunză: Am convingerea că suspendarea unor elemente structurale ale modului de viață occidental conectează conștiința noastră de oameni ai societății consumeriste la o mare variate de surse de energie negativă. Mă aștept ca multe persoane să apeleze la sprijin pentru a ieși din negativitatea acumulată în propriile lor vieți. În ce măsură credeți că omul societății pandemice, îngîndurat în propria sa izolare, își va găsi resursele de echilibru în apelul la filosofie și la consilierea filosofică? Cît de mult poate participa terapia filosofică și stilistica existențială la satisfacerea unor nevoie de acest fel?

Aurel Codoban: Știu că în Occident se recurgea suficient de des, fie că este vorba despre grupuri, fie despre indivizi, la consiliere filosofică în cele mai normale timpuri, cele de dinaintea pandemiei. Nu mă îndoiesc de faptul că solicitările se vor fi multiplicat și că ele vor deveni chiar mai mari… Omului îi este destul de greu să își privească destinul în față. Propriul destin și Soarele nu pot fi privite direct, fără ochelari de protecție… Viața cotidiană din societățile consumeriste îl scuteau pe om de a privi direct destinul său. Dacă totuși se întâmpla, prin accident sau prin complicațiile vieții personale, consilierul filosofic îl putea susține pentru o confruntare lucidă. Pandemia ne scoate din făgașul vieții cotidiene, ne confruntă cu limitele noastre și ne oferă o perspectivă pe care nu o mai putem evita asupra a ceea ce este omul. Asta și nu ceva psihologic spunea formula invocată de Socrate „Cunoaște-te pe tine însuți” – adică: dă-ți seama că tu, ca om, nu poți fi absolutul! Stilistica existențială ne-ar putea ajuta să ne obișnuim cu adevărul despre locul nostru în această lume…

Sandu Frunză: Terapia existențială pe care o oferiți în calitate de practician al comunicării și al filosofiei pare să îi vizeze mai degrabă pe indivizi. Sesizăm în această perioadă o mutare a accentului dinspre persoană spre comunitate. În ce măsură terapia existențială poate răspunde necesităților de modelare comunitară și de reconstrucție a vieții cotidiene în comunicare?

Aurel Codoban: Poate că această opțiune a apărut ca o reacție la faptul că a trebuit prea adesea să lucrez cu grupuri prea mari de oameni la cursuri și seminarii. Mi se pare foarte important să poți urmări reacțiile individuale. Mi se pare foarte important ca reacția ta să urmeze nuanțele atitudinii și poziției celuilalt. Mi se pare foarte important să existe un dialog față către față… Dar nu ignor valențele unei consilieri de grup cu atât mai mult cu cât unul dintre terapeuții și prozatorii mei preferați, Irvin Yalom, excelează în terapie de grup și că ea apare foarte frumos conturată în romanele sale…

Sandu Frunză: Se vorbește despre faptul că lumea post-pandemie nu va mai fi deloc cea pe care o cunoaștem acum, că se vor produce schimbări majore în modul nostru de viață și chiar în ceea ce privește modul nostru de situare în lume. Care credeți că sînt schimbările ce vor avea loc în practicile filosofice și în atitudinea omului ieșit din criză în raport cu nevoia de a integra aceste tehnologii existențiale printre produsele de consum oferite de o piață extinsă și foarte diversificată a consilierii?

Aurel Codoban: Față de un prieten, care părea sigur că vor urma mari și remarcabile schimbări în relațiile umane după pandemie, mi-am exprimat scepticismul: la fel s-a crezut și în Decembrie 1989. Situațiile limită trec, iar omenirea pare să le uite destul de repede și de total… Poate că am fost prea radical în a-i demola așteptările optimiste… Schimbări vor apărea, adică unii dintre oameni vor asimila această experiență printre celelalte… S-ar putea ca destui oameni să se simtă prea vulnerabili, e posibil ca alții să dorească o susținere pentru opțiunea lor față de valorile care dau sens vieții lor…

Ceea ce aș spune despre terapia sau stilistica existențială – sau consilierea filosofică, cum o numesc cei mai mulți – e susținut de ceea ce s-a spus și despre cea psihologică: nu atât tipul de practică e esențial în obținerea rezultatelor, cât personalitatea terapeutului! Și încă ceva: odată, când am avut probleme medicale, am citit un dosar Sciences et Avenir. Făcând o analiză carteziană ei arătau că adesea chiropracticienii sunt mai potriviți și mai eficienți decât tratamentul medical al durerii articulațiilor. Problema este doar aceea de a-i găsi pe cei autentici, pentru că numai aceia sunt potriviți…

Sandu Frunză despre lansarea cărții „Comunicare și consiliere filosofică”

Standard

afis frunzaIeșit din mirajul creat în jurul meu de lansarea cărții la Tîrgul Gaudeamus de la Cluj, consider că e un bun prilej să le mulțumesc tuturor celor ce au sprijinit în vreun fel demersul meu de a aduce filosofia în atenția publicului larg. Cartea mea aduce în atenția cititorilor temele menționate mai jos. Am publicat acest volum cu conștiința datoriei pe care o avem, noi cei din mediul academic, în raport cu necesitatea aducerii comunicării și a practicilor filosofice în piața publică și în viața oamenilor ca toți oamenii. Pe lîngă obișnuitele metode de investigare filosofică pe care le exersăm în spațiul universitar, avem responsabilitatea de a face filosofia să lucreze în comunitatea noastră și în viața de zi cu zi. Cartea mea vă propune o modalitate de apropiere de comunicare și de filosofie din perspectiva practicilor de consiliere filosofică.

Pentru cei care nu au avut pînă acum ocazia să o răsfoiască, menționez aici cuprinsul cărții. Sper că o să aveți curiozitatea de a găsi propria voastră modalitate de a vă apropia de reflecția și practicile filosofice.

Sandu Frunză, Comunicare și consiliere filosofică, (București: Eikon, 2019).

 1. Cîtă tehnologie, atîta filosofie

 2. De la cearta filosofului cu toată lumea la deschiderea filosofiei către toți oamenii

  1. Filosofie, consiliere și terapie
  2. Ieșirea din turnul de fildeș
  3. Practica filosofică și filosofia teoretică între ostilitate și condiționare reciprocă
  4. Psihiatria și psihologia, dușmani și prieteni ai filosofiei
  5. Filosofia în dispută cu ideologia
  6. În loc de concluzii: despre recunoașterea și profesionalizarea filosofiei practice

3. Consilierea filosofică și practicile dialogului în lumea construită pe comunicare

  1. Consilierea ca formă a practicii filosofice
  2. Triunghiul de aur al ființei umane ca fundament al consilierii filosofice
  3. Dialogul ca metodă terapeutică
  4. În loc de concluzii: Consiliere sau terapie filosofică?

4. Filosofie, spiritualitate și terapie

  1. Filosofia și imaginarul religios și cel științific
  2. De la marginalizarea preocupărilor tradiționale la regăsirea de sine a filosofiei
  3. Filosofie și terapie existențială
  4. În loc de concluzii: filosofie și terapie în dimensiunea spirituală

5. Filosofia ca stil existențial. De la dorință la iubire ca instrument de comunicare

  1. Filosofia ca stil al vieții tale
  2. Iubirea și ontologia detaliului
  3. Domesticirea dorinței și nașterea subiectului în comunicare
  4. Iubirea, ideologia și corectitudinea politică
  5. În loc de concluzii: reconstrucția dorinței și consilierea filosofică

6. Trupul nostru cel de toate zilele și instrumentalizarea lui în comunicare

  1. Redescoperirea trupului și a sacralității sale
  2. Moartea și investirea simbolică a corpului
  3. Iubirea, viața și moartea
  4. Centralitatea trupului în construcția condiției umane postmoderne
  5. Corpul ca instrument de comunicare
  6. În loc de concluzii: trupul ca instrument de comunicare și principiu restaurator al ființei umane

7. De la dorința metafizică la dorința de a fi dorit

  1. O introducere în hermeneutica iubirii
  2. De la iubirea pasiune la modelul sentimental-erotic-apetitiv postmodern
  3. Jocurile dorinței și dorința de a fi dorit
  4. Comunicarea dorinței și provocările aduse de noile tehnologii
  5. În loc de concluzii la o filosofie a iubirii

8. Consilierea filosofică și continua restaurare a ființei umane

  1. Filosofia, comunicarea și devenirea umană
  2. De la asumarea sensului la căutarea sprijinului în consilierea filosofică
  3. Viața bună și fericirea
  4. O viață neasumată este o viață pierdută

Bibliografie

Index

 

 

Sandu Frunză despre invitația la inocență într-o lume care și-a pierdut candoarea

Standard

oana-boc

Poezia ne face liberi. Fără un sentiment acut al libertății, existența umană și-ar pierde dimensiunea sa poetică. Este una dintre explicațiile pentru care poezia va rămîne un factor cultural semnificativ în orice cultură construită pe idealul comunicării. Dialogul ține de o cultură a oamenilor liberi. Numai oamenii liberi pot avea relații de dialog. În plan social-politic putem spune că numai o lume în care comunicarea devine centrul organizator al întregii existențe face posibilă societatea democratică. Sistemele totalitare pervertesc natura umană, schematizează relațiile interumane, golesc de conținut iubirea, morala și conviețuirea tocmai pentru că distorsionează sau întrerup căile spre dialog. Prin intermediul dialogului instaurăm relațiile democratice, așa cum dialogul este măsura relațiilor între egali în comunicarea interpersonală. Într-un asemenea sistem, ceea ce contează este conectivitatea, relația, construită în comunicare.[1] Comunicarea este condiția de posibilitate a oricărei cunoașteri, a oricărei etici, a oricărei ființări. Din perspectiva unei poetici a comunicării, putem spune că dialogul poate căpăta una dintre cele mai expresive forme în metaforele iubirii, ale restaurării relațiilor existențiale sau ale regăsirii de sine a omului ca ființă cosmică aflată într-o strînsă conexiune cu mediul și cu celelalte ființe înconjurătoare.

Dialogul devine, astfel, un instrument de legitimare individuală și comunitară. Precum în societatea modernă cunoașterea era cea care dădea legitimitate, în societatea postmodernă comunicarea ia locul cunoașterii, așa cum (în ultimii ani) a arătat, într-o manieră aproape profetică, filosoful Aurel Codoban. Dialogul este apanajul omului democratic, el nu se poate construi decît în lumea în care subiectul care comunică îl concepe ca pe un egal pe subiectul căruia i se adresează și care îi răspunde. Iulia Grad a evidențiat foarte bine faptul că modul în care aceste elemente au fost valorizate în realitatea virtuală ne-a dovedit rolul decisiv al comunicării în devenirea umană[2] într-o epocă pe care o putem numi postmodernă, deși deja există suficienți autori care o descriu ca fiind post-umanistă.

Indiferent de etichetele pe care le-am putea afișa, deja sîntem într-un moment în care dezvoltarea tehnologică redeschide omul spre poezie și filosofie, adică spre libertate și spre asumarea ei reflexivă. De aceea o filosofie a comunicării ar trebui să stea la baza formării oricărui intelectual în societatea actuală și ar trebui să fie unul din factorii majori care să structureze discursul în educația asociată cu domeniile științelor sociale, științelor comunicării și a științelor umaniste.

Una dintre cele mai expresive forme de recuperare a comunicării ca dimensiune existențială intrinsecă naturii umane am găsit-o cultivată în volumul ”Scrisoarea Evei” semnat de Oana Boc.[3] Ni se relevă aici, prin mijlocirea expresivității poetice, o filosofie a comunicării în care trupul devine instrumentul total al comunicării. Oana Boc propune în poezia sa o mistică a corporalității în care corpurile îndrăgostite devin două structuri ale unui dialog spiritual. Sîntem obișnuiți, de la Gabriel Marcel și Martin Buber pînă la Mihai Șora și Aurel Codoban, să considerăm dialogul ca fiind o platformă ontologică pe care se poate construi întreaga existență. Cu Oana Boc dialogul capătă o dimensiune cosmică prin consistența și extensiunea pe care i-o dă iubirea. Iubirea ca formă de eliberare și ca asumare mai apoi a libertății devine un marcator existențial al comunicării.

Într-unul din poemele mele preferate se spune „Fără tine / sunt atât de singură și departe / ca sufletul / când de trupul lui se desparte”.[4] O asemenea perspectivă ne lasă imaginarul poetic să călătorească în zone diverse ale manifestării iubirii: de la iubirea ca împlinire prin dăruirea reciprocă, la iubirea ca imposibilitate de realizare în planul mundan, pînă la nivelul totalizării aspiraționale a iubirii ca unire și dialog în misterul visului lui Dumnezeu. Nici abandonul, nici sacrificiul, nici arderea de tot nu pot să stăvilească entuziasmul erotic al Oanei Boc. Ea are ca suport motivațional nostalgiile androginice, aspirațiile iluminării dialogului lăuntric, extazul regăsirii trupurilor prin transcenderea cărnii, fiecare dintre acestea regăsindu-se, în diverse formule poetice, ca principii transfiguratoare ale erosului. Autoarea se află într-o permanentă luptă și regăsire de sine în această reconstrucție mistică a erosului cînd împlinit, cînd pierdut, cînd regăsit într-o lumină nouă. Așa cum putem desprinde, de exemplu, din versurile: „În trupul tău în flăcări / am coborât cu trupul meu în flăcări, / atunci când m-ai strigat / la fel cum strigă noaptea după lună, / noaptea aceea imensă și plină / în care am răsărit prinși împreună / într-o nepământeană și rotundă lumină”.[5]

Într-o lume în care sexualitatea și-a pierdut candoarea, Oana Boc recuperează un cosmos în care „perfecțiunea se atinge prin recunoașterea și fructificarea, împreună, a scindării intime. Eva e gata oricând să muște a doua oară din mărul oprit, căci uniunea visată a celor doi e, pentru ea, una a împlinirii prin celălalt, prin adâncă recunoaștere reciprocă”[6], așa cum remarca Irina Petraș.

Folosind o structură mitică de modelare a dialogului trupurilor mînate de jocul erotic, Oana Boc restaurează inocența erosului care se hrănește din metamorfozele umane ale iubirii. Numai prin firescul său omenesc, erosul poate fi trăit în lumina divină și în transfigurarea întunericului său. „Dar vreau să te pătrund, să te cunosc / și să-nțeleg / de ce ne pierdem uneori, / de ce de tine mă dezleg, / când eu nu pot să fiu decât a ta și tu nu poți să fii decât al meu, / fiindcă nu poți iubi așa frumos / pe-altcineva, / decât pe mine, Eva ta, / așa cum ne visase-adesea Dumnezeu”[7], scrie Oana Boc într-o doxologie a iubirii în care corporalitatea mediază experiența sacrului prin autenticitatea manifestării și întrepătrunderilor ei.

Trupul, lumina și iubirea sînt trei instrumente poetice cu care Oana Boc reconstruiește inocența într-o lume care și-a pierdut candoarea.

 

[1] Buber, Martin, Eu și Tu, Traducere și prefață de Ștefan Aug. Doinaș, (București: Humanitas, 1992).

[2] Iulia Grad, Filosofia dialogului și criza comunicării în gândirea lui Martin Buber, (Cluj: Eikon, 2013).

[3] Oana Boc, Scrisoarea Evei. Poezii, Postfață de Irina Petraș, (Cluj-Napoca: Editura Limes, 2017).

[4] Oana Boc, „Fără tine”, în Oana Boc, Scrisoarea Evei. Poezii, 79.

[5] Oana Boc, „Lună plină”, în Oana Boc, Scrisoarea Evei. Poezii, 84.

[6] Irina Petraș, „Postfață: Cuvintele iubirii, cuvintele puterii”, în Oana Boc, Scrisoarea Evei. Poezii, 89-90.

[7] Oana Boc, „Scrisoarea Evei”, în Oana Boc, Scrisoarea Evei. Poezii, 8.

Sandu Frunză despre ființă și comunicare sau despre cum poți reveni la existență după ce ai umblat ca un cadavru prin propria viață

Standard

coperta Iulia Grad1

În tinerețea mea am fost fascinat de un filosof care, în cinismul său împins la extrem, se plimba pe străzile cetății sale și se minuna cît de multe cadavre umblă pe stradă dînd tuturor privitorilor certitudinea că sînt niște oameni vii. Azi nu trebuie să fi filosof sau fin literat ca să sesizezi cîte suflete moarte locuiesc în oameni care dau aparența că sînt indivizi vii. Nu trebuie să faci cercetări prea elaborate ca să ajungi la o astfel de concluzie. E suficient să recurgi la înțelepciunea populară care spune că poți cunoaște o persoană după faptele sale. Modul nostru de a-i trata pe ceilalți ne situează în umbra morții sau în lumina ființei. Există o strînsă legătură între comunicare, acțiunea etică și situarea în plinătatea ființării. Modul nostru de a acționa ne situează în existență sau non-existență. Nu neg aici importanța suportului biologic ce asigură existența umană, după cum nu vreau să cad în solipsism și nici în moralism. Însă, „a fi” înseamnă în primul rînd a alege să participi în mod adecvat la valorile definitorii ale condiției umane. Ori astăzi, în lumea construită pe comunicare, nu putem concepe ființa umană în afara condiției sale de subiect relațional. Numai indivizii care se situează în cîmpul comunicării (fără a conduce la esențialism, comunicarea are valoarea unei esențe a condiției umane postmoderne) pot fi percepuți ca ființe ce își asumă și își cresc ființa în orizontul deschis de structura relațiilor intersubiective. Prin latura lor cel mai ușor sesizabilă, citibilă în cheie etică, relațiile intersubiective ne aduc în permanență în ființă. Din acest punct de vedere, situarea în interiorul comunicării este relevată de modul în care fiecare persoană acționează în situațiile concrete ale vieții.

Această etică relațională specifică lumii ce ființează în orizontul comunicării a fost descrisă foarte sugestiv de Martin Buber într-o filosofie a dialogului care presupune situarea responsabilă a fiecărui individ în fața celuilalt. Cea mai înaltă formă a responsabilității este cea în care situarea într-o relație de dialog aduce în existență ființele integrate relațiilor intersubiective. Martin Buber concepe relația autentică de comunicare sub forma simbolică a două cuvinte fundamentale: Cuvîntul fundamental Eu-Tu și Cuvîntul fundamental Eu-Acela.[1]

Această filosofie a comunicării, și în general gîndirea lui Martin Buber (8 Februarie 1878, Viena – 13 Iunie 1965, Ierusalim), a fost în mod convingător prezentată într-una dintre cele mai bune exegeze filosofice publicate în ultimii ani.[2] Cartea Filosofia dialogului și criza comunicării în gîndirea lui Martin Buber, semnată de Iulia Grad,[3] „își propune, în principal, să monografieze renumita concepție buberiană a naturii dialogice a existenței umane. Ceea ce este notabil de la început în acest proiect este însă faptul că, totodată, monografierea istorică a filosofiei buberiene a dialogului este deschisă foarte surprinzător și interesant spre etica ecologică, etica grijii, analiza internetului și, în general, spre contextul larg al crizei comunicării pe care o putem desemna cu sintagma folosită de Buber, a crizei sferei lui între. Filosofia buberiană a dialogului implică și susține esențial chestionarea conceptului de comunitate și comunicare, chestionare pe care cartea are însă curajul să o ducă dincolo de temele clasice ale alienării sau ale educației comunitare, înspre comunicarea mediată de tehnologie și comunitățile virtuale la care aceasta poate da naștere, iar această analiză are un semnificativ grad de inedit” – după cum foarte bine remarca Aurel Codoban.[4]

În Filosofia dialogului și criza comunicării în gîndirea lui Martin Buber, Iulia Grad are meritul de a releva sursele și resursele teoretice ale gîndirii lui Buber, de a scoate la lumină conținuturile de profunzime ale filosofiei dialogului, dar și de a pune în lumina relației Eu-Tu întreaga criză a comunicării postmoderne și a soluțiilor pe care viziunea buberiană le poate oferi. Modul în care este analizată prezența cuvîntului fundamental Eu-Tu în sfera relațiilor interumane este partea cea mai valoroasă a cărții Iuliei Grad. El oferă fundalul tuturor interpretărilor și valorizărilor pe care le găsim în țesătura cărții. Din punct de vedere al discuției pe care am inițiat-o aici, cel mai semnificativ aspect este legat de faptul că este înscris în cifrul transcendent al ființei umane că omul trebuie să aducă la realitate această structură dialogică a relațiilor interumane. Omul trebuie în mod continuu să aducă la viață această ființă relațională. Manifestarea ca subiect presupune relația intersubiectivă și afirmarea în existență a celuilalt. Atunci cînd cultivă o relație exprimată prin sfera simbolică a cuvîntului fundamental Eu-Tu, individul îl aduce pe celălalt în existență într-o relație de reciprocitate, care se manifestă printr-o punere în lumina vieții a fiecăruia dintre participanții la dialog. Ființa relațională capătă realitate în sfera comunicării lui între, ceea ce presupune că a fi purtător al vieții înseamnă a te expune unei relații de comunicare potrivit unei logici a conectivității de care sufletul uman este însetat. Însă, atunci cînd cultivă o relație exprimată prin sfera simbolică a cuvîntului fundamental Eu-Acela, individul îl tratează pe semenul său sub un raport specific relației cu lumea obiectelor. Ceea ce înseamnă că îl tratează ca pe un obiect neînsuflețit. Această scurgere de viață din sufletul celui ce e tratat ca un obiect se răsfrînge, însă, și asupra celui ce cultivă o relație cu celălalt de tipul Eu-Acela. Absența raportului de reciprocitate produce o întrerupere a continuității de ființă, ceea ce determină ca el să fie, la rîndul său, golit de ființă. Ființa relațională este ființa vieții. Autenticitatea se realizează în procesul comunicării interumane în forma comunicării intersubiective.

Cartea Iuliei Grad se dovedește a fi una dintre cele mai actuale cărți în dezbaterea asupra statului comunicării și a rolului ei în definirea situației omului postmodern prin faptul că ne oferă filosofia dialogului, așa cum a fost ea moștenită de la Martin Buber, ca pe o soluție posibilă la rezolvarea crizelor prin care trece omul contemporan.

Privindu-i pe contemporanii noștri stînd sub povara crizei și a înstrăinării, putem sesiza că inautenticitatea pe care ei o resimt este una ce ține de sfera golirii de ființă, adică a existenței inautentice sau, altfel spus, a golirii de lumina vieții. Din perspectiva relației dintre ființă și comunicare sesizăm că cea mai importantă dimensiune a crizei este cea care privește modul de relaționare interumană. Ca soluționare a crizei, ieșirea din lumea obiectivării, a golirii de ființă, presupune o situare armonioasă în existență și o permanentă transcendere în simplitatea vieții cotidiene. Această armonie este una a simetriei ființei relaționale.

Fiecare dintre cei ce stau sub semnul crizei golirii de ființă sînt chemați la restaurarea ființei intersubiective, adică la afirmarea vieții interpersonale sub semnul reciprocității dialogice. Sfera lui între, așa cum este ea configurată și transfigurată de Martin Buber, este specifică unei ontologii a conectivității pe care o resimțim ca sfera unei comunicări a plinătății vieții și a restaurării ei în fiecare persoană ce asumă esența dialogică a ființei sale.

 

[1] Cititorilor mei le recomand să își rezerve cîteva ore de liniște și să citească, împreună cu o ființă pe care o îndrăgesc, cartea lui Martin Buber, Eu şi Tu, traducere de Ştefan Augustin Doinaş, (Bucureşti: Ed. Humanitas, 1992). O asemenea lectură, desfășurată sub semnul benefic al reciprocității, funcționează întotdeauna ca o formă de terapie prin dialog, adică prin iubire.

[2] O recenzie a cărții Iulia Grad, Filosofia dialogului și criza comunicării în gîndirea lui Martin Buber (Cluj-Napoca: Editura Eikon, 2013) am publicat în Sandu Frunză, ”Notes de lecture: Iulia Grad, La philosophie du dialogue et la crise de la communication dans la pensée de Martin Buber”, Essachess. Journal for Communication Studies, vol. 6 no. 2(12) (2013): 261-263.

[3] Iulia Grad, Filosofia dialogului și criza comunicării în gîndirea lui Martin Buber, (Cluj-Napoca: Editura Eikon, 2013).

[4] Aurel Codoban, „Text coperta IV” la Iulia Grad, Filosofia dialogului și criza comunicării în gîndirea lui Martin Buber, (Cluj-Napoca: Editura Eikon, 2013).

Sandu Frunză despre Jurnalul Amurgului Iubirii adus la lumină de Aurel Codoban

Standard

codoban

Cine dintre cei care l-au cunoscut pe filosoful Aurel Codoban nu ar dori să îi citească primul său roman, imediat la apariția sa? Cine ar putea să stea departe de o asemenea lectură după ce a citit Amurgul iubirii, o capodoperă a filosofiei iubirii? Cine ar putea să fie atît de ascetic încît să nu își ofere plăcerea intensă de a răsfoi, pe îndelete, Jurnalul Amurgului Iubirii?

Pentru publicul larg, nefamiliarizat cu ierarhiile filosofice de la noi, am să menționez că Aurel Codoban este unul dintre cei mai importanți filosofi români. Domeniile în care are contribuții originale sînt filosofia religiilor, hermeneutica, semiologia, comunicarea și consilierea interpersonală. Este promotorul în cultura noastră a filosofiei ca gen literar. Complexitatea gîndirii sale filosofice îl apropie de marea gîndire europeană și îl alătură marilor eseiști contemporani. Dacă ar trebui să fac o paralelă, cu scopul de a releva locul pe care Aurel Codoban îl ocupă în acest context, aș putea spune că Aurel Codoban cultivă o paradigmă de gîndire asemănătoare cu cea a lui Pascal Bruckner. Cei doi autori au în comun atît preocuparea comună pentru filosofie și pentru literatură cît și o profundă înțelegere a sufletului omului postmodern, a înstrăinărilor la care acesta a fost supus și a mecanismelor prin care el se mai poate salva. Sînt convins că toți cititorii de limbă română a lui Bruckner vor găsi o plăcere sporită de a citi Jurnalul Amurgului Iubirii pus la dispoziția publicului de Aurel Codoban[1], chiar dacă vor găsi suficiente motive, îndreptățite, de a pune în planuri diferite lucrările celor doi mari gînditori.

Remarcabil este faptul că Jurnalul Amurgului Iubirii este în același timp cartea unei iubiri și o carte despre iubire. Volumul ne spune o incitantă poveste de iubire desfășurată în mediile universitare, cu rigorile dar și cu libertățile pe care acestea le presupun. Cartea are o dimensiune exoterică și una esoterică. La nivel exoteric, sesizăm o formulă ușor autobiografică, incitantă, vie, epică și lirică în același timp. Cu toate acestea, cred că ar fi nepotrivit să privim cartea doar ca un roman autobiografic. Ea aduce scene credibile din punct de vedere al vieții cotidiene doar pentru că autorul este conștient de faptul că, cel mai adesea, „viața bate filmul”. Prin urmare, e firesc ca cele mai expresive pagini ale unui roman de calitate (cum este cel propus aici de Aurel Codoban) să fie cele create după modele și rețete care ar putea oricînd să facă față unei experiențe reale. Le dau crezare și celor ce susțin că „fantezia depășește realitatea” avînd în vedere că personajele lui Aurel Codoban sînt atît de bine construite încît par a fi parte a universului familiar al romancierului. În același timp, cartea are și o dimensiune esoterică presărată în reflecțiile filosofice asupra iubirii, aduse în discuție sub pretextul unui exercițiu editorial. Autorul introduce astfel un tip de reflexivitate erotică adusă de vizualizarea Ideii iubirii, care (la un nivel esoteric de lectură) situează întreg registrul cărții undeva dincolo de plăcerea erotică și extazul adus de contemplarea iubirii ca poveste și a unei povești despre iubire.

Nu am de gînd să rezum cartea, nici să exemplific cu scenele la care ar trebui să vă opriți cu prioritate. Dar am să relev faptul că puteți trăi experiențe dintre cele mai diverse. Puteți să pregustați „Cât de reală este dulceața primă a iubirii”, să vă bucurați de o poveste din care să aflați modul în care „Iubirile trecute anticipează viitoarea iubire”, să înțelegeți faptul că „Iubirea e schimbare și trăiește din schimbare”. Totodată, veți putea să aflați de la Aurel Codoban mai multe lucruri „Despre gelozie și alți demoni” și să asistați împreună cu acesta la „Eutanasierea erotică a unei mari iubiri”. Sper că aceste titluri preluate din cuprinsul cărții lui Aurel Codoban vă dau o imagine despre firul epic și despre dimensiunea reflexivă a cărții, dar, în același timp, vă și ispitesc să vă doriți să citiți acest roman.

Fiind sub impresia puternică a lecturii romanului, mă aștept ca această carte să stîrnească o paletă foarte largă de comentarii și controverse. Dar, în același timp, cred că este o carte ce nu va lipsi de pe noptiera niciunei femei care dorește să își ofere o lectură de seară în care să simtă puterea și beneficiile iubirii sau să retrăiască nostalgiile iubirilor pierdute. Totodată, văd cartea răsfoită de mîinile tinerilor citind în Grădina Botanică sau în Parc, după cum mă aștept să fie deschisă în birourile de sticlă ale orașelor de către toți cei ce vor să își petreacă pauza de cafea sau pauza de masă într-un mod plăcut, dar spiritualizat.

Romanul lui Aurel Codoban are calitatea de a se adresa fiecărui cititor în registrul său personal. Așa că cel mai bine ar fi să intrați cu încredere în Jurnalul Amurgului Iubirii și să vă lăsați fascinanți de povestirea și înțelepciunea sa.

 

[1] Aurel Codoban, Jurnalul Amurgului Iubirii, (Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană, 2018).

Sandu Frunză despre Dragobete în vizită la psihoterapeut

Standard

rogers

M-am tot gîndit în ce context ar trebui să vă propun o nouă întîlnire cu Dragobete – zeișor al inocenței tinereții, al bucuriei de viață și al iubirilor primăvăratice, menite să rodească pe tot parcursul anului. Dintre opțiunile multiple pe care le aveam la îndemînă, am considerat că sfera consilierii ar putea fi un context potrivit atît cu preocupările mele din această perioadă, cît și cu preocupările la modă în rîndurile celor tineri. Nevoia de consiliere a devenit o necesitate cotidiană, iar răspunsul la această cerință a căpătat configurația unei piețe a întîlnirilor interpersonale – fie că ia forma consilierii psihologice sau psihanalitice, fie că valorifică diverse deschideri ale dezvoltării personale, fie că e o piață ofertantă sub forma consilierii filosofice (etice sau existențiale).

Am ieșit din imaginarul inimioarelor roșii consacrate drept simbol al iubirii în ideologia consumeristă, al trandafirilor oferiți într-un ritual de îngenunchiere demn de iubirile curtenești, al dăruirii de ghiocei cu sfială și cu o anumită neîndemînare în păstrarea ambiguității cu privire la natura profundă a sentimentelor. Am părăsit imaginarul schimbului erotic și al risipei de afectivitate în favoarea unei tendințe de a privi iubirea ca o intrare în relație. Cel mai comun mod prin care tinerii spun despre ei că au o iubire semnificativă este cuprins în afirmația că „sînt într-o relație”. Nu cunosc la tineri o raportare mai răspîndită la iubire decît cea exprimată prin ideea de a fi într-o relație cu cineva anume.

Centralitatea relației și autenticitatea ei mi-au adus în minte una dintre cele mai fascinante cărți de construcție a universului relațional: A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut.[1] Ea poartă semnătura lui Carl R. Rogers și a fost tradusă în limba română de Anacaona Mîndrilă-Sonetto și publicată în urmă cu cîțiva ani la Editura Trei. Psihologia umanistă a lui Carl Rogers a înglobat toate reflecțiile filosofice asupra relației și dialogului specifice secolului XX și a influențat aspecte semnificative ale științelor sociale și umaniste, dar și ale vieții sociale, politice, culturale ale occidentalului de la sfîrșitul secolului XX, cu o influență majoră și în practicile și modele culturale în care e angrenat omul secolului XXI. Cei ce doresc să înțeleagă, într-un mod mai nuanțat, societatea construită pe comunicare și modul în care omul postmodern își făurește universul său relațional, ar trebui să citească lucrarea lui Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut. Așa cum, în mod suplimentar, ar putea să răsfoiască și volumul Carl R. Rogers, Terapia centrată pe client. [2] Specialiștii știu despre ce e vorba, iar cei ce practică diferite forme de consiliere, fie că e vorba de practici din domeniul economic, al resurselor umane, fie în cel al dezvoltării personale, al consilierii în educație, al consilierii politice, sau de orice alte domenii deschise spre consiliere, sînt conștienți de faptul că reflecțiile lui Carl Rogers sînt de neocolit. Desigur, cărțile gînditorului american sînt importante în primul rînd pentru psihologi și psihoterapeuți. Însă, nu trebuie să fii adept al practicilor terapeutice rogersiene și nici nu e nevoie măcar să fii terapeut pentru a înțelege importanța pe care o au deschiderile acestei psihologii/filosofii umaniste pentru o continuă îmbunătățire a vieții omului postmodern. Individul postmodern este, mai mult ca oricînd, în căutarea regăsirii sale ca persoană. În acest context, învățăturile din A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut mi se par decisive pentru tot ceea ce azi se întîmplă la nivelul înțelegerii și construcției universului relațional. E adevărat că nu este necesar să știi că în secolul trecut au fost puse bazele modului tău de gîndire relațională pentru a te bucura de beneficiile dinamicii relaționale în care ești implicat. Dar pentru toți cei care vor să își trăiască în mod conștient structurile relaționale, cred că întîlnirea cu textele lui Carl Rogers ar trebui să fie o plăcere intelectuală pe care nu trebuie să și-o refuze.

Dacă ar fi să spunem de ce este important Carl Rogers pentru înțelegerea postmodernă a lui Dragobete, ar trebui să explicăm mai în detaliu ce se întîmplă azi cu iubirea, dincolo de entuziasmul afectiv și vibrația metafizică a iubirii. Nu voi face acest lucru. Dar voi îndruma pe cei ce doresc să aprofundeze acest subiect să citească lucrări precum cele semnate de Pascal Bruckner sau de Aurel Codoban.[3] La fel ca Bruckner, Codoban nu este un rogersian, dar opera sa ilustrează foarte bine ceea ce se întîmplă la nivelul modificărilor ce au loc în universul relațional al omului din societatea construită pe comunicare. Lectura unei scrieri precum Amurgul iubirii o să vă releve că nu este deloc întîmplător că iubirea concepută drept conștiință a faptului de „a fi într-o relație cu cineva” este adusă de Dragobete pe plaiurile românești în contextul unei reconstrucții spirituale ce mizează pe relație și pe comunicare. Ele sînt centrale în dezvoltarea persoanei, chiar dacă sînt golite de conținutul lor simbolic, care face ca Dragobete să fie un personaj viu, care își transmite energiile benefice prin fiecare dintre noi, cei ce avem curajul de a ne considera, deopotrivă, parte a iubirii și produse ale misterului ei.

Avînd în vedere importanța pe care o are dezvoltarea structurilor relaționale autentice în gîndirea lui Rogers, mă aștept ca în anii următori opera sa tradusă în limba română să facă din acest mod de gîndire o preocupare constantă și foarte importantă din punct de vedere al culturii și al practicilor de comunicare destinate publicului larg. Într-un spațiu spiritual centrat pe ideea de persoană, cum este spațiul cultural modelat de creștinism, abordările laice ale construcției și dezvoltării personale ar trebui să găsească un teren foarte fertil pentru diverse tipuri de consiliere în care să fie implicate elemente ale gîndirii psihologiei umaniste. Mă aștept ca terapeuții din diverse școli să nu facă abstracție în România de oportunitățile pe care le aduce gîndirea psihologului american pentru un spațiu centrat pe persoană și încărcat de năzuința spiritualizării persoanei.

Carl Rogers concepe relația terapeutică drept „o formă specială a relațiilor interpersonale în general”.[4] Plecînd de aici, comunicarea interpersonală poate să ne dea seama de aspectele generale pe care le implică iubirea înțeleasă ca „a fi în relație”. Privită printr-o asemenea lentilă, iubirea relevă caracteristicile generale ale unei adecvate atitudini terapeutice, pe care Rogers o descrie ca fiind caracterizată „de autenticitate și transparență, astfel încît să îmi trăiesc sentimentele reale; de acceptare caldă și prețuire a celuilalt ca individ distinct; de o capacitate sensibilă de a-i vedea lumea și pe el însuși așa cum vede el”. Putem vedea în această capacitate transformatoare a relației o modalitate laică a principiului transfigurator al iubirii, cu sau fără sacralitatea ei, în funcție de registrul sensibilității noastre. Am putea foarte bine să asociem acest sens al terapiei cu cel pe care îl putem desprinde din practicile filosofiei antice, adică terapia concepută ca un exercițiu spiritual. Dar dincolo de paralele pe care le putem stabili la nivelul jocului intelectual, putem sesiza cît de mult seamănă relația terapeutică cu forța transfiguratoare a iubirii din efectele pe care Carl Rogers susține că această relație le are în planul reconstrucției persoanei umane. O dată stabilită o asemenea relație autentică, individul „va percepe și va înțelege aspecte din sine pe care anterior le-a refulat; va constata că devine mai bine integrat, mai capabil să funcționeze eficient; va deveni în mai mare măsură așa cum își dorește să fie; va fi mai independent și mai încrezător în sine; va deveni mai pregnant persoană, mai unic și cu o mai bună exprimare de sine; va manifesta mai multă înțelegere și acceptare față de alții; va fi capabil să se confrunte mai adecvat și mai confortabil cu problemele vieții”.[5] Avînd în minte acest demers de îmbunătățire a persoanei, putem simplu să ne imaginăm cum Dragobete ar putea să traducă acest limbaj într-unul al iubirii, al bucuriei pe care iubirea o aduce și al influențelor pozitive pe care ea le are asupra individului, îndeosebi pe linia cultivării iubirii de sine, cu trecerea la iubirea celorlalți și integrarea într-un sistem relațional ce poate fi resimțit ca modelat de o structură holistică, transcendentă a iubirii, chiar dacă această transcendere se realizează numai pe orizontală.

Cartea A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut este semnificativă îndeosebi pentru a înțelege ceea ce se întîmplă din punct de vedere interior, subiectiv atunci cînd intrăm într-o relație cu celălalt. Dacă stă sub semnul autenticității, ea va fi întotdeauna o relație de creștere, pe care o putem descrie în termenii iubirii, chiar dacă psihoterapeutul nu face asta. Este evident că unul dintre motivele pentru care folosim limbajul iubirii este acela că venind cu Dragobete în vizită la psihoterapeut dorim să discutăm într-un limbaj cît mai elocvent pentru acesta. O asemenea asociere e facilitată de mai multe pasaje prin care Carl Rogers descrie modul în care trebuie concepută experiența terapeutică. În unul dintre aceste pasaje ni se spune: „Mă abandonez în imediatul relației, unde organismul meu total, și nu doar conștiința mea, preia controlul și este sensibil la relație. Nu reacționez conștient, într-un mod planificat sau analitic, ci reacționez pur și simplu la celălalt, fără a reflecta, reacția mea bazîndu-se (dar nu conștient) pe sensibilitatea mea totală la nivel de organism, față de această altă persoană. Pe această bază trăiesc relația”.[6] Această terapie sub semnul empatiei este un mediu favorabil al asocierii dintre trăirea sistemului de relații centrate pe persoană cu trăirea empatiei speciale pe care o aduce ca relație de reciprocitate iubirea.

Dar ca să nu ne îndepărtăm prea mult de ceea ce spune efectiv Carl Rogers, cred că e bine să adăugăm încă un citat revelator pentru modul în care el concepe experiența terapeutică: „Motivul pentru care mă angajez într-o relație numită terapeutică, unde sentimentele și cogniția se contopesc într-o experiență unitară care este trăită, nu examinată, în care conștientizarea se face fără reflecție și în care sunt participant, nu observator este faptul că prețuiesc relațiile umane și le consider recompensatoare. Dar fiindcă sunt curios cu privire la ordinea perfectă ce pare să existe în univers și în această relație, pot să mă detașez de experiență și să o privesc ca observator, făcînd din mine însumi și/sau din ceilalți obiectele observației. Ca observator, folosesc toate presupunerile ce decurg din trăirea experienței vii”.[7]

Experiența acestei trăiri este una fundamentală deoarece, pentru Rogers, indivizii pot intra în relație doar ca persoane subiective. Cunoscînd fundalul filosofic al gîndirii sale, cred că nu ar fi greșit să spun ca „persoane intersubiective”. A deveni o persoană înseamnă, în primul rînd, creșterea în autenticitate a acestei relații intersubiective. Tocmai de aici vine forța deosebită pe care o are consilierea ca experiență vie, a individului cotidian ce trăiește năzuința de a se descoperi ca persoană. După cum afirma Peter D. Kramer în introducerea sa la opera lui Carl Rogers, „granița dintre psihoterapie și viața cotidiană nu are cum să fie altfel decît subțire. Dacă acceptarea, empatia și atitudinea pozitivă sunt condițiile necesare și suficiente pentru creșterea umană, ele trebuie să inspire în egală măsură educația, prietenia și viața de familie”.[8]

Mergînd, împreună cu Dragobete, în vizită în lumea ideilor lui Carl Rogers, am ajuns la o primă concluzie asupra asemănărilor ce le putem stabili între relație și iubire sau despre iubire ca intrare în relație. Iubirea se bazează pe acceptare și îmbunătățire în existență a celuilalt. Tocmai aceste caracteristici ale iubirii sînt printre cele mai fecunde principii ale gîndirii lui Carl Rogers.

 

[1] Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, Traducere de Anacaona Mîndrilă-Sonetto, Cuvînt înainte de Florentina Palade, ediția a doua, București: Editura Trei, 2014.

[2] Carl R. Rogers, Terapia centrată pe client. Practica ei actuală, implicații și teorie, Traducere de Corina Dedu, București: Editura Trei, 2015.

[3] Aurel Codoban, Amurgul iubirii. De la iubirea pasiune la comunicarea corporală, Cluj: Idea Design & Print, 2004. O perspectivă ce împinge la extrem marketizarea iubirii în viața omului postmodern puteți urmări în Pascal Bruckner, Paradoxul iubirii, Traducere de Irina Mavrodin, București: Editura Trei, 2011.

[4] Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, 77.

[5] Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, 76.

[6] Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, 284-285.

[7] Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, 312.

[8] Peter D. Kramer, „Introducere”, în Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, 17.

Sandu Frunză despre lumina seducției și poezia ei

Standard

coperta ardelean seductiaFundamentele creștine ale culturii noastre occidentale dau conținutul negativ al raporturilor noastre cu seducția. Contextul biblic al consecințelor pe care le are asupra omului actul seducției originare reglementează toate raporturile noastre cu ideea de seducție și imaginarul ce se constituie în jurul ei. Din punct de vedere creștin, nu mai poți eluda aura întunecată a seducției. Ea este profund marcată de încărcătura etică negativă, în ciuda ambivalenței simbolice cu care antropologia investește reprezentarea Șarpelui – ispititorul (seducătorul) prin excelență. La aceasta se adaugă faptul că practicile seducției sînt supuse unui regim juridic care ne orientează negativ în raport cu seducția concepută ca o formă de violență, ca o intruziune abuzivă, ca o diminuare a libertății victimei, ca o formă de umilință ce atrage după sine diverse forme de degradare a ființei celuilalt.

Într-o epocă în care realitatea se dovedește a fi din ce mai în ce mai mult construită în țesătura comunicării, încălcarea ordinii etice și juridice dă imaginea unei rupturi la nivelul structurii rețelare a lumii comunicării. Din acest punct de vedere, seducția pare că se opune comunicării, că întrerupe comunicarea și duce la dispariția dialogului.

Însă, dincolo de registrul nocturn în care am situa seducția, ea păstrează ceva din lumina originară a comunicării paradisiace. O asemenea dimensiune vizează Florin Ardelean, în cartea sa „Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire[1] atunci cînd afirmă că „A surghiuni seducția în tenebre ar echivala cu un abuz, poate cu un sacrilegiu. Maleficul n-o epuizează, ba chiar o deschide spre versantul luminos, drept epifanie, sub celălalt chip și pentru celălalt destin”.[2] Astfel, un merit al autorului este semnalarea faptului că seducția poate fi privită ca un principiu guvernat de coincidentia oppositorum. Fețele diferite ale seducției pot fi suprapuse pînă la identificare, pot fi privite în complementaritatea lor sau pot fi așezate în albia unui conflict permanent, dar care are rațiunea unei armonii situată la nivelul unei transcendențe.

Un alt merit al autorului este de a propune –  într-o manieră argumentativă extrem de atractivă din punct de vedere reflexiv, liric și estetic – o viziune similară gînditorilor postmoderni ce fac din seducție un instrument privilegiat al comunicării. Mai mult decît atît, putem deduce chiar faptul că seducția este o formă de cunoaștere (recunoaștere), comunicare și trăire în comun: „În mod misterios, seducția pare a sugera operațiunea de re-cunoaștere pe care o realizează cel ce seduce, invitându-l pe cel sedus, în numele unei promisiuni neexprimate, la o taină comună. Prima reacție a celui din urmă este esențială, putând activa seducția sau, dimpotrivă, refuzând-o tocmai prin neputința de-a ieși din prealabil”.[3]

Cartea lui Florin Ardelean devine, astfel, unul dintre instrumentele de lucru ale reflecției postmoderne asupra comunicării. O bibliografie foarte bine aleasă este utilizată în structura argumentativă a textului. M-a mirat însă absența din cuprinsul cărții a referințelor la opera lui Aurel Codoban. Autorul ne încîntă cu referințe de la Platon la Vladimir Ilici Ulianov  Lenin, de la Meister Eckhart la Søren Kierkegaard și pînă la Gabriel Liiceanu. Dar face abstracție de orice posibile referințe la filosoful iubirii și al seducției – Aurel Codoban. Cartea ar fi avut de cîștigat mai ales în ceea ce privește reflecțiile asupra iubirii, voluptății și dorinței. Dar, înțelegem cu toții, mereu sîntem în situația dilematică a decupajului bibliografic care ne ajută să mergem mai departe sau ne ține încă pe loc sub presiunea abundenței referințelor.

Preocupările lui Florin Ardelean sînt relevate de titluri precum „Amorul de sine: păcat și nenorocire”, „Iubirea și seducția”, „Infernul din noi”, „Cain și ura primordială”, „Femeia demonizată și frica”, „Ura ca iubire refuzată”, „Indicele de seducție, propaganda și manipularea”, „Mediacrație și manipulare”, „Morfologia, patologia și modelele iubirii”, „Gelozia și nevrozele fidelității” și altele. Aducînd în discuție aspectele multiple implicate de seducție – printre care dimensiunile voluptății, cruzimii și amăgirii ce pot să însoțească fenomenul seducției – cartea despre seducție cu care ne provoacă Editura Eikon este admirabilă și prin faptul că predominantă ca prezență este dimensiunea luminoasă a seducției, cu voluptățile, frămîntările și devenirile ei. Seducția are valoarea unui diamant care reflectă cu fețele sale multiple doar atîta lumină cît poate să proiecteze asupra sa lumea noastră interioară.

Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire este o carte care ni-l relevă pe Florin Ardelean în primul rînd ca poet. Florin Ardelean este un poet al seducției care ne învăluie cu poezia seducției și ne îmbracă în lumina ei.

 

[1] Florin Ardelean, Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire, (București: Editura Eikon, 2017), 418 pagini.

[2] Florin Ardelean, Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire, (București: Editura Eikon, 2017), 9.

[3] Florin Ardelean, Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire, (București: Editura Eikon, 2017), 70.

Sandu Frunză despre Journal for the Study of Religions and Ideologies în al cincisprezecelea an de apariție

Standard

AJSRI apărut numărul 43 al revistei Journal for the Study of Religions and Ideologies. Toate numerele revistei, publicate  în cei 15 ani de la apariție, sînt accesibile online pe pagina http://jsri.ro/ojs/index.php/jsri/issue/archive Redacția revistei e situată în str. Emmanuel de Martonne Nr. 1 în spațiul oferit de Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. În numărul 43 pot fi citite texte semnate de: Richard McDonough, Antonio Sandu, Veselin Mitrović, Bogdan Stancu, Georgel Rednic, Nicolae Ovidiu Grad, Ion Aurel Mironiuc, Claudia Diana Gherman, Araceli Rojas, Aurelian Plopeanu, Ion Pohoață și İdris Yücel.

Journal for the Study of Religions and Ideologies este o revistă de studii religioase interdisciplinare în care apar studii și analize ale fenomenului religios realizate de cercetători din variate domenii și care au preocupări în ceea ce privește cunoașterea religiilor și a ideologiilor. De-a lungul celor 15 ani, în revistă au fost publicate texte semnate de gînditori precum: Moshe Idel, Richard Rorty, Clemens Cavallin, Reuven Firestone, Lucian Zeev Herșcovici, Recep Boztemur, Michael Jones, Leonard Swidler, Aurel Codoban, Marius Jucan, Ioan Chirilă, Mircea Dumitru, Nicu Gavriluță și mulți ații. Practicarea unei etici a cercetării și excelenței în cercetare a fost asigurată de membrii bordului JSRI care, prin munca lor, au făcut efortul academic de a situa revista în bazele de date internaționale și în topul mondial al revistelor academice. Menționez că întreaga activitate redacțională și de review se bazează pe voluntariat. Colaboratorii noștri (de la Universitatea Babeș-Bolyai, de la celelalte Universități din România și mai ales de la Universitățile din străinătate, ce pot fi întîlniți pe siteul JSRI) își pun toată priceperea în slujba unui ideal al dezvoltării și promovării excelenței academice în cercetarea fenomenului religios. Tuturor colaboratorilor, și mai ales membrilor SCIRI și SACRI, le mulțumesc pentru atașamentul lor față de acest proiect editorial, care datorită lor a devenit unul major.

În urmă cu 15 ani, atunci cînd împreună cu Mihaela Frunză am decis înființarea acestei reviste speram ca ea să coalizeze un număr cît mai mare de autori care să dea o perspectivă coerentă asupra ceea ce se întîmplă în domeniul studiului religiilor și ideologiilor într-o perspectivă interdisciplinară. Rezultatele au venit în timp și au dus la o foarte bună recunoaștere pe plan internațional a revistei noastre.

Știu și eu că lauda de sine nu miroase a bine. Dar aș putea să depășesc acest îndemn popular la modestie amintind că Journal for the Study of Religions and Ideologies a fost prima revistă românească ce a fost cuprinsă în mult rîvnita bază de date ISI (Thomson Reuters) cu ani în urmă cînd revistele românești nici nu se gîndeau la o asemenea posibilitate.

Totodată, revista se situează azi pe locul 21 în ierarhia mondială a celor 358 de reviste academice semnificative pe domeniul ei de referință. Este pe locul întîi pentru revistele din România și nu mai există nici o altă revistă românească pe domeniile umaniste și sociale care să se situeze în primele 50 de reviste în ierarhia făcută de SCImago Journal Rank. Prezența și accesibilitatea în baze de date precum SCOPUS, ERIH PLUS, EBSCO etc. relevă o bună situare în acest spațiu al căutării și întîlnirii academice.

Sandu Frunză despre dilema alegerii între Dragobete și Sfîntul Valentin

Standard

cupluAm stat și m-am gîndit cum e mai bine. Doream să înțeleg disputa pornită de cîțiva dintre prietenii mei. Ce e mai bine? Să sărbătorim Ziua îndrăgostiților pe 14 februarie de Sfîntul Valentin sau pe 24 februarie de Dragobete?

Destul de greu am găsit soluția. Mai întîi mi-am spus: dacă tot iubim Ziua îndrăgostiților și în loc de o zi putem să avem două de ce nu ne-am bucura de amîndouă. Însă, în timp ce mă fericeam cu posibilitatea celor două prilejuri de a ne bucura și a iubi au început să îmi vină în minte multe lucruri care sînt unice în existența mea și pe care nu aș dori să le am mai degrabă în două ipostaze decît una, deși le iubesc pentru că sînt o prezență benefică în viața mea.

Așa că am găsit o soluție care să mă scoată din dilema acestui dualități. Cred că cel mai potrivit ar fi să transformăm cele zece zile ce se scurg între Sfîntul Valentin și Dragobete într-un interval. Un interval ce presupune ieșirea de sub timpul trecerii și intrarea în timpul celebrării, al sărbătorii ce se împărtășește de arhetipul iubirii pe care toți o percepem ca fiind veșnică și pe care o recunoaștem din cînd în cînd ca un mod ce ne înveșnicește. Și pentru a avea un timp de pregătire, absolut necesar, dar și un timp de ieșire din sărbătoare, care mi se pare normal, cred că intervalul ar trebui să înceapă cu cîteva zile înainte de Sfîntul Valentin și să se încheie la cîteva zile după Dragobete. În felul acesta, fiecare poate să își pună în valoare ritmul său interior de intrare și de ieșire din interval, din timpul spectacolului iubirii, al regenerării prin iubire și al pregustării din tinerețea-fără-bătrînețe a iubirii căreia îi sîntem destinați.

Dacă v-ați spiritualizat sărbătorind de Sfîntul Valentin bucurîndu-vă de adaosul de spirit comercial inerent acestei perioade, atunci e benefic să continuați să vă îmbunătățiți sufletește celebrînd și Dragobetele, cu atît mai mult cu cît acesta are atașată o dimensiune a seducției și a artei seducătorului ce pare să lipsească celuilalt.

Nu am să mă opresc aici asupra seducției, deși aș vrea. Dar cred că în acest moment nu este necesar să spun mai mult decît am spus în textele mele deja publicate: Sandu Frunză, „Seducțion and Advertising” în Advertising constructs reality. Religion and advertising in the consumer society, (București: Tritonic, 2014), pp. 25-55; „Publicitatea – între suspendarea dorinței și etica seducției” în Publicitatea și administrația publică sub presiunea eticii (Iași: Ed. Lumen, 2015), pp. 143-158; sau în cartea mea Sandu Frunză, Comunicare simbolică și seducție (București: Tritonic, 2014).

Cei care doresc, de asemenea, pot afla cele 5 secrete ale iubirii învățate de la filosoful iubirii Aurel Codoban

https://frunzasandu.wordpress.com/2016/02/13/sandu-frunza-despre-5-secrete-ale-iubirii-invatate-de-la-aurel-codoban/

 

 

 

Sandu Frunză despre 5 secrete ale iubirii învățate de la Aurel Codoban

Standard

sarut„Veniți de luați iubire”, pare să ni se spună pretutindeni în aceste zile. În ultimii ani aștept cu întreaga mea ființă Ziua îndrăgostiților. Mă pregătesc pentru ea în fiecare an ca pentru o mare întîlnire cu sacralitatea iubirii. Este pentru mine un prilej de meditație spirituală similară (dar niciodată identică) cu sărbătoarea iubirii restauratoare adusă de copilul prin care divinitatea s-a dăruit umanității sau cu sărbătoarea iubirii sacrificiale adusă de zilele răstignirii și învierii. Este un bun prilej de a medita la importanța iubirii, a familiei, a îmbunătățirii de sine și a apropierii de Celălalt.

Nici un alt eveniment din viața omului societății de consum nu creează o mai mare armonie între ideologiile pieței globale și necesitățile spirituale ale omului postmodern. Fiecare gest își are importanța sa, fiecare lucru se circumscrie unui sens care transcende simpla sa manifestare: de la kitsch-urile mărunte care ne surîd pretutindeni și ni se oferă la prețuri de nerefuzat pînă la marea operă a transfigurării interioare adusă de prezența iubirii de sine îngemănată cu iubirea celuilalt.

Vreau să îți împărtășesc aici 5 secrete ale iubirii pe care îți dorești și trebuie să le cunoști. Este vorba despre 5 dintre secretele iubirii pe care (printre multe altele) le-am învățat de la filosoful iubirii – Aurel Codoban:

1.

Iubirea ești Tu. Dacă iubirea nu sălășluiește în tine înseamnă că Tu nu exiști.

Invocîndu-l pe Aurel Codoban, îmi amintesc cu plăcere învățăturile lui Martin Buber. El scotea iubirea din registrul sentimentelor și o plasa pe un plan existențial. El afima că iubirea nu este un sentiment din lumea sentimentelor, deoarece „sentimentele le ai, pe cînd iubirea survine”. Am reținut de aici că iubirea este un mod de a fi, nu o trăire.

Chiar dacă într-o formulă diferită de cea a lui Descartes, „Gîndesc, deci exist” este astăzi prezent în diverse forme, cum ar fi, de exemplu, „Cumpăr, deci exist” sau „Iubesc, deci exist”. Deși nu poate fi cumpărată, iubirea poate deveni un bun de consum, cel puțin în forma ideologiilor consumeriste care asociază identitatea, frumusețea, fericirea, calitatea de a fi iubiți cu achiziționarea anumitor produse. Cele două afirmații ce integrează shopping-ul și iubirea sînt prezente în viața cotidiană sub forma dorinței iraționale de situare autentică în lume. Această dorință, ca toate dorințele frumoase, are o parte luminoasă și una mai întunecată. Ea poate fi dusă spre o preocupare anti-rațională (înspre adicție și patologie) sau poate fi orientată spre cultivarea înclinației iraționale (prezentă în om) de a utiliza tot ceea ce e material în vederea dobîndirii a ceva de natură spirituală. Este vorba aici de plinătatea irațională a existenței prin iubire și în vederea iubirii. Însă, termenul „irațional” poate avea și o conotație negativă după interpretările raționalismului modern în care omul își definea esența concepîndu-se ca o ființă exclusiv rațională. Prin urmare, ar trebui să folosim în afirmațiile privind iubirea mai degrabă termenul pozitiv de „suprarațional”, pentru a releva caracterul de factor de transcendere al iubirii. În actul transcenderii, sinele se proiectează pe sine spre celălalt, interiorizîndu-l și participînd la o libertate comună – cea a manifestării lor personale ca ființe spirituale.

2.

Trăirea plăcerii nu înseamnă iubire. Tot așa cum Eros și Thanatos nu sînt identici, deși uneori, în mintea poeților, cei doi vorbesc de un sens al extincției care ne deschide spre un loc comun.

Deși iubirea și plăcerea fac casă bună, ele trebuie menținute în diferența lor. Iubirea are în vedere mai degrabă energia cu totul specială care face ca plăcerea să aibă atașată, întotdeauna, și o dimensiune spirituală. Deși face un elogiu iubirii corporale, Aurel Codoban utilizează trupul uman ca mediu al manifestării semnificațiilor și sensului spiritual al existenței umane. Iubirea corporală pune cel mai bine în lumină semnificația dorinței ca nostalgie a unui paradis pierdut. Însă, în același timp, întîlnirea dintre Eros și Thanatos pe terenul dorinței face mai suportabilă ideea finitudinii și a neantizării.

Putem sesiza că, în gîndirea occidentală, de la Epicur pînă la John Stuart Mill, plăcerea nu este numai corporală, chiar dacă uneori balanța înclină spre aceasta, plăcerea are întotdeauna și o dimensiune spirituală, chiar dacă uneori mai greu perceptibilă. Pusă în termeni orientali, a trăi plăcerea iubirii înseamnă a depune un efort subtil de a nu lăsa această energie să se sedimenteze la nivelul Muladhara și a o stimula să se manifeste și să se metamorfozeze la nivelul chakrei Sahasrara. Pasul făcut de la senzualitate la transfigurarea ei ar putea fi ilustrat de cuvintele lui Confucius privite prin grila de lectură a iubirii: „Cireşii sălbatici îşi învolbură floarea … / Nu că nu m-aş gîndi la tine, / Dar e atît de mare depărtarea! …” / Maestrul spune: „Dacă într-adevăr ar tînji după ea, / Ar mai conta oare depărtarea?”

Se întîmplă, aici, cu iubirea, ceva asemănător cu descoperirea realității luminoase din mitul peșterii descris de Platon. Doar că, în condițiile postmodernității, acest mit funcționează ca un model explicativ la nivel personal, la nivelul vieții interioare a fiecărei persoane. Ieșirea din interioritatea personală iluzorie și deschiderea spre lumina adusă de prezența celuilalt este o experiență spirituală, foarte apropiată de experiența Infinitului descrisă de Emmanuel Levinas.

3.

Nimeni nu te va iubi pentru laudele ce i le adresezi, numai iubirea poate suporta laudele nesfîrșite.

Nu te aștepta să cîștigi iubirea celor pe care îi elogiezi. Adesea cei pe care îi lauzi mai mult decît merită se vor întoarce împotriva ta. Povara surplusului de merite pe care o așezi asupra lor, la un moment dat le va apărea ca insuportabilă și nu te vor ierta. Laudele prea îndestulate se vor răzbuna, nu poți să te aștepți să primești iubirea celor ce îi apreciezi mai mult decît ei pot duce sau mai mult decît ar merita. Așa cum nu întotdeauna o critică obiectivă și sinceră poate să îți aducă respectul din partea celui criticat. Investește cu măsură în cei ce dorești să te înconjoare cu iubirea lor. Simțul măsurii dă frumusețea iubirii și aduce confortul care o însoțește atunci cînd ea a ajuns la deplinătatea ei. Un pic de prudență nu strică niciodată. Oricum ai lua-o, numai iubirea poate fi elogiată cu deasupra de măsură. Ea întruchipează toate valorile în societatea de consum.

Cu toate că iubirea este o prezență de fiecare zi, îi dedicăm o zi specială din an în care o omagiem și o sărbătorim. Este în spiritul ritualizării consumului și în deplină concordanță cu nevoia noastră de a face un prilej de sărbătoare din tot ceea ce ne înnobilează. Această celebrare transformă întreaga noastră viață într-o ocazie de a ne bucura, de a aștepta ca în fiecare an magia sărbătorii să ne încarce din nou cu energia specială a sărbătorii iubirii, care ne va însoții de-a lungul întregului an. În felul acesta, devine mai ușoară adaptarea noastră la mecanismele comunicării specifice circulației produselor și ale darului.

Deși este un bun al societății consumeriste, iubirea funcționează după propria logică a schimbului, alta decît cea a circulației mărfurilor. Ea presupune actualizarea mecanismelor darului și dăruirii. Așa cum am mai spus în altă parte, darul nu este un schimb de bunuri și nici nu trebuie redus la un act de donare. Darul, întodeauna, atrage după sine un alt dar. El se realizează sub semnul reciprocității, chiar dacă, în mod firesc, darul se realizează pe un plan superior, al unei recompense simbolice, sau al unei investiții de sens. Elogiul adus persoanelor favorizează apariția iubirii doar dacă el este un produs al darului și se integrează unei reciprocități specifice dăruirii.

4.

Iubirea este cel mai bun instrument de depășire a crizei spirituale a omului postmodern.

O dată cu lumea modernă asistăm la un proces, benefic, de laicizare treptată a sferei publice, inclusiv a relațiilor sociale și interpersonale. Consecințele laicizării se resimt, însă, și la nivelul sferei private sub forma secularizării iubirii. Iubirea umană nu mai este concepută în manieră platonică, drept participare la realitatea ideală a iubirii divine, nici sub forma unui flux ce izvorăște dintr-un Absolut care coboară înspre umanitate. Secularizarea iubirii înseamnă desprinderea ei de realitatea transcendentă pentru a o face parte dintr-un proces de auto-transcendere specific uman.

Iubirea este desprinsă din sfera sa teandrică și adusă în planul eticii și al trăirilor înalte. Pentru că pare un ideal prea înalt pentru a-l impune conștiinței publice, ea se limitează la opțiunile private. Astfel, sfera publică nu mai este modelată de ideea iubirii. Locul acesteia este luat de valoarea etică a respectului. În acest sens, este semnificativă afirmația lui Lev Tolstoi potrivit căreia „Respectul a fost inventat pentru a umple locul gol în care iubirea ar trebui să locuiască”. Este vorba atît de o nouă modalitate de semnificare a modului de situare în lume cît și de constituirea unui ideal etic, specific omului postmodern. Ceea ce Gilles Lipovetsky aduce în discuție ca fenomen al eliminării oricărei autorități absolute și instaurarea unei etici minimale se aplică și în cazul iubirii. Cu toate că semnificațiile iubirii se schimbă, ea nu dispare nici din sfera publică nici din cea privată. Ea își schimbă doar rolul. Din centru al construcției întregii existențe, ea devine un instrument de adaptare într-o lume prin excelență plurală și construită pe comunicare. Postmodernitatea dă iubirii valoarea unui instrument de comunicare. Aurel Codoban consideră că în acest fel se constituie „o ontologie a comunicării care presupune lumi multidimensionale, lumi plurale, lumi paralele, adică medii de semnificație, ce devin pentru fiecare dintre euri o lume în decursul istoriei lor personale”. Acest eu plural face posibilă instrumentalizarea iubirii într-o lume expusă comunicării generalizate cum este viața cotidiană a omului postmodern.

5.

Iubirea este o taină atît de mare încît este interzis să spui totul despre iubire. Ea trebuie dezvăluită doar parțial și întotdeauna acoperită cu un văl transparent menit să îi trădeze formele depline.

Prin urmare, iubirea – în ceea ce are ea inepuizabil – poate fi cunoscută doar de cei ce au o înclinație respectuoasă pentru ea. Așa cum arăta, într-un alt context, Moshe Idel, jocul dintre exoteric și esoteric familiarizează omul cu inefabilul existenței. Dar pentru o bună întîlnire cu această dimensiune esoterică a iubirii, cel mai bine ar fi să cauți și să citești textele semnate de filosoful iubirii – Aurel Codoban.

coperta 2