Sandu Frunză despre 5 secrete ale iubirii învățate de la Aurel Codoban

Standard

sarut„Veniți de luați iubire”, pare să ni se spună pretutindeni în aceste zile. În ultimii ani aștept cu întreaga mea ființă Ziua îndrăgostiților. Mă pregătesc pentru ea în fiecare an ca pentru o mare întîlnire cu sacralitatea iubirii. Este pentru mine un prilej de meditație spirituală similară (dar niciodată identică) cu sărbătoarea iubirii restauratoare adusă de copilul prin care divinitatea s-a dăruit umanității sau cu sărbătoarea iubirii sacrificiale adusă de zilele răstignirii și învierii. Este un bun prilej de a medita la importanța iubirii, a familiei, a îmbunătățirii de sine și a apropierii de Celălalt.

Nici un alt eveniment din viața omului societății de consum nu creează o mai mare armonie între ideologiile pieței globale și necesitățile spirituale ale omului postmodern. Fiecare gest își are importanța sa, fiecare lucru se circumscrie unui sens care transcende simpla sa manifestare: de la kitsch-urile mărunte care ne surîd pretutindeni și ni se oferă la prețuri de nerefuzat pînă la marea operă a transfigurării interioare adusă de prezența iubirii de sine îngemănată cu iubirea celuilalt.

Vreau să îți împărtășesc aici 5 secrete ale iubirii pe care îți dorești și trebuie să le cunoști. Este vorba despre 5 dintre secretele iubirii pe care (printre multe altele) le-am învățat de la filosoful iubirii – Aurel Codoban:

1.

Iubirea ești Tu. Dacă iubirea nu sălășluiește în tine înseamnă că Tu nu exiști.

Invocîndu-l pe Aurel Codoban, îmi amintesc cu plăcere învățăturile lui Martin Buber. El scotea iubirea din registrul sentimentelor și o plasa pe un plan existențial. El afima că iubirea nu este un sentiment din lumea sentimentelor, deoarece „sentimentele le ai, pe cînd iubirea survine”. Am reținut de aici că iubirea este un mod de a fi, nu o trăire.

Chiar dacă într-o formulă diferită de cea a lui Descartes, „Gîndesc, deci exist” este astăzi prezent în diverse forme, cum ar fi, de exemplu, „Cumpăr, deci exist” sau „Iubesc, deci exist”. Deși nu poate fi cumpărată, iubirea poate deveni un bun de consum, cel puțin în forma ideologiilor consumeriste care asociază identitatea, frumusețea, fericirea, calitatea de a fi iubiți cu achiziționarea anumitor produse. Cele două afirmații ce integrează shopping-ul și iubirea sînt prezente în viața cotidiană sub forma dorinței iraționale de situare autentică în lume. Această dorință, ca toate dorințele frumoase, are o parte luminoasă și una mai întunecată. Ea poate fi dusă spre o preocupare anti-rațională (înspre adicție și patologie) sau poate fi orientată spre cultivarea înclinației iraționale (prezentă în om) de a utiliza tot ceea ce e material în vederea dobîndirii a ceva de natură spirituală. Este vorba aici de plinătatea irațională a existenței prin iubire și în vederea iubirii. Însă, termenul „irațional” poate avea și o conotație negativă după interpretările raționalismului modern în care omul își definea esența concepîndu-se ca o ființă exclusiv rațională. Prin urmare, ar trebui să folosim în afirmațiile privind iubirea mai degrabă termenul pozitiv de „suprarațional”, pentru a releva caracterul de factor de transcendere al iubirii. În actul transcenderii, sinele se proiectează pe sine spre celălalt, interiorizîndu-l și participînd la o libertate comună – cea a manifestării lor personale ca ființe spirituale.

2.

Trăirea plăcerii nu înseamnă iubire. Tot așa cum Eros și Thanatos nu sînt identici, deși uneori, în mintea poeților, cei doi vorbesc de un sens al extincției care ne deschide spre un loc comun.

Deși iubirea și plăcerea fac casă bună, ele trebuie menținute în diferența lor. Iubirea are în vedere mai degrabă energia cu totul specială care face ca plăcerea să aibă atașată, întotdeauna, și o dimensiune spirituală. Deși face un elogiu iubirii corporale, Aurel Codoban utilizează trupul uman ca mediu al manifestării semnificațiilor și sensului spiritual al existenței umane. Iubirea corporală pune cel mai bine în lumină semnificația dorinței ca nostalgie a unui paradis pierdut. Însă, în același timp, întîlnirea dintre Eros și Thanatos pe terenul dorinței face mai suportabilă ideea finitudinii și a neantizării.

Putem sesiza că, în gîndirea occidentală, de la Epicur pînă la John Stuart Mill, plăcerea nu este numai corporală, chiar dacă uneori balanța înclină spre aceasta, plăcerea are întotdeauna și o dimensiune spirituală, chiar dacă uneori mai greu perceptibilă. Pusă în termeni orientali, a trăi plăcerea iubirii înseamnă a depune un efort subtil de a nu lăsa această energie să se sedimenteze la nivelul Muladhara și a o stimula să se manifeste și să se metamorfozeze la nivelul chakrei Sahasrara. Pasul făcut de la senzualitate la transfigurarea ei ar putea fi ilustrat de cuvintele lui Confucius privite prin grila de lectură a iubirii: „Cireşii sălbatici îşi învolbură floarea … / Nu că nu m-aş gîndi la tine, / Dar e atît de mare depărtarea! …” / Maestrul spune: „Dacă într-adevăr ar tînji după ea, / Ar mai conta oare depărtarea?”

Se întîmplă, aici, cu iubirea, ceva asemănător cu descoperirea realității luminoase din mitul peșterii descris de Platon. Doar că, în condițiile postmodernității, acest mit funcționează ca un model explicativ la nivel personal, la nivelul vieții interioare a fiecărei persoane. Ieșirea din interioritatea personală iluzorie și deschiderea spre lumina adusă de prezența celuilalt este o experiență spirituală, foarte apropiată de experiența Infinitului descrisă de Emmanuel Levinas.

3.

Nimeni nu te va iubi pentru laudele ce i le adresezi, numai iubirea poate suporta laudele nesfîrșite.

Nu te aștepta să cîștigi iubirea celor pe care îi elogiezi. Adesea cei pe care îi lauzi mai mult decît merită se vor întoarce împotriva ta. Povara surplusului de merite pe care o așezi asupra lor, la un moment dat le va apărea ca insuportabilă și nu te vor ierta. Laudele prea îndestulate se vor răzbuna, nu poți să te aștepți să primești iubirea celor ce îi apreciezi mai mult decît ei pot duce sau mai mult decît ar merita. Așa cum nu întotdeauna o critică obiectivă și sinceră poate să îți aducă respectul din partea celui criticat. Investește cu măsură în cei ce dorești să te înconjoare cu iubirea lor. Simțul măsurii dă frumusețea iubirii și aduce confortul care o însoțește atunci cînd ea a ajuns la deplinătatea ei. Un pic de prudență nu strică niciodată. Oricum ai lua-o, numai iubirea poate fi elogiată cu deasupra de măsură. Ea întruchipează toate valorile în societatea de consum.

Cu toate că iubirea este o prezență de fiecare zi, îi dedicăm o zi specială din an în care o omagiem și o sărbătorim. Este în spiritul ritualizării consumului și în deplină concordanță cu nevoia noastră de a face un prilej de sărbătoare din tot ceea ce ne înnobilează. Această celebrare transformă întreaga noastră viață într-o ocazie de a ne bucura, de a aștepta ca în fiecare an magia sărbătorii să ne încarce din nou cu energia specială a sărbătorii iubirii, care ne va însoții de-a lungul întregului an. În felul acesta, devine mai ușoară adaptarea noastră la mecanismele comunicării specifice circulației produselor și ale darului.

Deși este un bun al societății consumeriste, iubirea funcționează după propria logică a schimbului, alta decît cea a circulației mărfurilor. Ea presupune actualizarea mecanismelor darului și dăruirii. Așa cum am mai spus în altă parte, darul nu este un schimb de bunuri și nici nu trebuie redus la un act de donare. Darul, întodeauna, atrage după sine un alt dar. El se realizează sub semnul reciprocității, chiar dacă, în mod firesc, darul se realizează pe un plan superior, al unei recompense simbolice, sau al unei investiții de sens. Elogiul adus persoanelor favorizează apariția iubirii doar dacă el este un produs al darului și se integrează unei reciprocități specifice dăruirii.

4.

Iubirea este cel mai bun instrument de depășire a crizei spirituale a omului postmodern.

O dată cu lumea modernă asistăm la un proces, benefic, de laicizare treptată a sferei publice, inclusiv a relațiilor sociale și interpersonale. Consecințele laicizării se resimt, însă, și la nivelul sferei private sub forma secularizării iubirii. Iubirea umană nu mai este concepută în manieră platonică, drept participare la realitatea ideală a iubirii divine, nici sub forma unui flux ce izvorăște dintr-un Absolut care coboară înspre umanitate. Secularizarea iubirii înseamnă desprinderea ei de realitatea transcendentă pentru a o face parte dintr-un proces de auto-transcendere specific uman.

Iubirea este desprinsă din sfera sa teandrică și adusă în planul eticii și al trăirilor înalte. Pentru că pare un ideal prea înalt pentru a-l impune conștiinței publice, ea se limitează la opțiunile private. Astfel, sfera publică nu mai este modelată de ideea iubirii. Locul acesteia este luat de valoarea etică a respectului. În acest sens, este semnificativă afirmația lui Lev Tolstoi potrivit căreia „Respectul a fost inventat pentru a umple locul gol în care iubirea ar trebui să locuiască”. Este vorba atît de o nouă modalitate de semnificare a modului de situare în lume cît și de constituirea unui ideal etic, specific omului postmodern. Ceea ce Gilles Lipovetsky aduce în discuție ca fenomen al eliminării oricărei autorități absolute și instaurarea unei etici minimale se aplică și în cazul iubirii. Cu toate că semnificațiile iubirii se schimbă, ea nu dispare nici din sfera publică nici din cea privată. Ea își schimbă doar rolul. Din centru al construcției întregii existențe, ea devine un instrument de adaptare într-o lume prin excelență plurală și construită pe comunicare. Postmodernitatea dă iubirii valoarea unui instrument de comunicare. Aurel Codoban consideră că în acest fel se constituie „o ontologie a comunicării care presupune lumi multidimensionale, lumi plurale, lumi paralele, adică medii de semnificație, ce devin pentru fiecare dintre euri o lume în decursul istoriei lor personale”. Acest eu plural face posibilă instrumentalizarea iubirii într-o lume expusă comunicării generalizate cum este viața cotidiană a omului postmodern.

5.

Iubirea este o taină atît de mare încît este interzis să spui totul despre iubire. Ea trebuie dezvăluită doar parțial și întotdeauna acoperită cu un văl transparent menit să îi trădeze formele depline.

Prin urmare, iubirea – în ceea ce are ea inepuizabil – poate fi cunoscută doar de cei ce au o înclinație respectuoasă pentru ea. Așa cum arăta, într-un alt context, Moshe Idel, jocul dintre exoteric și esoteric familiarizează omul cu inefabilul existenței. Dar pentru o bună întîlnire cu această dimensiune esoterică a iubirii, cel mai bine ar fi să cauți și să citești textele semnate de filosoful iubirii – Aurel Codoban.

coperta 2

Reclame

Sandu Frunză despre o viitoare întîlnire cu filosoful iubirii – Aurel Codoban

Standard

Aurel-CodobanAurel Codoban este un filosof al iubirii care nu ar trebui să lipsească de pe nici un raft al literaturii motivaționale.

El și-a pus amprenta asupra cîtorva generații de suflete fremătînde și minți imaginative. Cartea sa Amurgul iubirii este un fel de unitate de măsură a reflecției hermeneutice asupra întîlnirii dintre erotismul iubirii și spiritualizarea ei.

Numai lipsa apetenței pentru profunzime și claritate a interpretării situațiilor existențiale în spațiul cultural românesc face ca filosoful să nu fie prezent masiv în literatura dezvoltării personale de la noi. La aceasta se mai poate adăuga faptul că a avut ca preocupare de ani de zile să fie creatorul unui bun mediu de învățare și de instruire universitară. Ceea ce l-a dus în situația de a neglija să dezvolte dimensiunea formativă specifică întîlnirii cu mediile profesionale corporatiste sau să vină în întîmpinarea categoriilor de tineri ce au părăsit mediul academic, dar au mai păstrat nostalgia nevoii de purificare și îmbunătățire prin înțelepciune. Poate ar merita menționat și faptul că, fiind transformat de cei ce l-au urmat într-un maestru spiritual, nu a mai simțit nevoia de a căuta să fie un guru al adepților literaturii de consum. Este evident că un filosof care declară că, odată cu postmodernitatea, „comunicarea construiește realitatea”, nu se putea sustrage modelor culturale ale consultanței sau consilierii. Așa că îl puteți pune pe lista dumneavoastră de posibili consilieri în comunicare.

Nu voi vorbi acum despre liniile pe care își construiește gînditorul clujean filosofia iubirii. Postarea de azi se dorește doar o rugăminte de a vă rezerva ceva timp pentru a sta în preajma iubirii, așa cum este ea însuflețită de interpretările lui Aurel Codoban, de Ziua îndrăgostiților. Vă aștept să gîndim și să ne bucurăm împreună la sfîrșit de săptămînă.

Sandu Frunză despre comunicare cu Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu și Meda Mucundorfeanu

Standard

poza lansare

Cartea Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu, Meda Mucundorfeanu (Eds.), PR Trend. New Media: Challenges and Perspectives, (Mittweida: Hochschulverlag Mittweida, 2015) apare sub semnul celor 10 ani ce s-au scurs de la dezvoltarea ca structură de sine stătătoare a Departamentului de Comunicare, PR și Publicitate. Sub presiunea acestei aniversări, constat că am ajuns și eu să măsor timpul într-un mod semnificativ: cu durata celor 7 ani de cînd predau la acest Departament, cu un angajament personal ferm în raport cu studenții mei și cu încrederea în talentul lor de viitori comunicatori.

Cartea este gîndită după tipicul cărților ce propun textele mai importante susținute la conferințele științifice. Sînt cuprinse texte semnate de Aurelia Ana Vasile, Camelia Cmeciu, Alina Nechita (Vingan), Magor Kadar, Răzvan Enache, Mădălina Moraru (Buga), Anamaria Tomiuc, Mirela-Codruța Abrudan, Marian Petcu, Anna Keszeg, Anabella-Maria Târnovan, Andreea-Nicoleta Voina, Laura Petrehuș și alții. Ea relevă, pe de o parte, varietatea preocupărilor participanților. Pe de altă parte, propune o anumită coerență a contribuțiilor și oferă o imagine a ceea ce profesioniștii dintr-un anumit domeniu consideră a fi important și demn de a fi adus la cunoștință și supus dezbaterii comunității academice. De data aceasta este vorba despre conferința ”PR Trend”, ce a fost consacrată ca un brand universitar românesc și se bucură de suportul tradițional al Fundației Hanns Seidel.

În cazul de față, lucrarea reflectă deschiderile pe care le are DCRPP în raport cu celelalte medii academice și profesionale din Cluj și din alte centre universitare. Iar în acest sens cred că datorăm foarte mult Deliei Balaban, care acționează în permanență pentru creșterea vizibilității și prezența constantă a comunicării de la Cluj în celelalte centre academice. Delia Cristina Balaban reprezintă comunitatea noastră de specialiști în științele comunicării, îndeosebi prin cercetările sale ce teoretizează domeniul publicității și prin conexiunile și network-ul profesional pe care îl dinamizează. După cum ne dovedește și calitatea ei de coordonator al acestui volum, ea este prezentă cu prestigiul său profesional și în domeniul relațiilor publice în așteptarea unei voci puternice, pe care încă nu o avem și pe care toată lumea o așteaptă să spargă tăcerea, să fie auzită, în domeniul PR-ului de la Cluj.

De aceea, mă bucur să pot prezenta această carte cu trei coordonatori speciali. Mai întîi, am menționat-o, deja, pe Delia Cristina Balaban. Mai apoi, Meda Mucundorfeanu, așa cum știți, este un autor ce face parte din generația tînără de profesioniști în științele comunicării, generația mult așteptată pentru a aduce suflul nou al inovării în domeniul comunicării. Nu în ultimul rînd îl amintesc pe specialistul în comunicare și sociologie politică, Ioan Hosu, nu numai o prezență semnificativă în calitate de coordonator ci și director al Departamentului de Comunicare, PR și Publicitate.

Simpla parcurgere a sumarului volumului de față o să vă arate cît de prezent este spiritul lui Ioan Hosu, deschiderile tematice, preocupările metodologie, orientarea teoriei spre spiritul antreprenorial, dorința de a pune fundamente teoretice solide pentru o bună și eficientă integrare a competențelor teoretice și abilităților practice cu piața muncii. Sînt elemente pe care Ioan Hosu le face vizibile în preocupările sale de sociolog al comunicării și de profesionist în științele comunicării, dar și în activitatea sa de implicare etică și eficientă în activitățile administrative sau în răspunsurile pe care le dă diferitelor provocări ce vin din partea comunității, în general.

Aș putea menționa aici mai multe texte ce mi-au trezit în mod special interesul. Voi semnala doar cîteva, lăsînd cititorilor plăcerea de a descoperi conținutul integral al volumului de față.

Unul dintre cele mai provocatoare texte din volum este ”Cinderella Reloaded” scris de Camelia Cmeciu, de la Universitatea București. Camelia Cmeciu analizează o campanie de responsabilitate socială referitoare la una dintre cele mai complexe și actuale probleme: violența în familie. Motivul povestirii pusă în joc este cel al Cenușăresei, iar povestirea este rescrisă și spusă de copii care au fost victime ale violenței în familie. Povestea spusă cu mijloacele specifice comunicării mediatice virtuale este presărată cu fapte reale de viață. Astfel încît, pe de o parte, dispare granița dintre realitate și ficțiune, iar pe de altă parte, ficțiunea scoate la suprafață și pune într-o nouă lumină realitatea nemiloasă a violenței. Textul este un bun prilej pentru a problematiza responsabilitatea socială a organizațiilor ca domeniu distinct al comunicării. Avînd în vedere studiul de caz propus de autoare, trebuie să avem în minte că, deși acțiunea caritabilă este o parte vizibilă a responsabilității sociale, totuși, ea nu este un scop în sine. Aici, acțiunea filantropică nu trebuie înțeleasă ca amînare a repercusiunilor producerii unui rău în comunitate, ci ca acțiune constantă de eradicare a acelui rău (în această situație violența) prin acțiunea comună a tuturor factorilor implicați.

Deja de multă vreme CSR nu mai este un instrument de PR și nu mai aparține relațiilor publice. Ea este un domeniu al comunicării de sine stătător. Responsabilitatea socială nu se reduce la acțiuni caritabile cum ar fi, de exemplu, aceea de a aduna alimente și a le împărți săracilor pentru a primi în schimb vizibilitate sau orice alt tip de recompense psihologice, emoționale, de autoprețuire sau chiar spirituale. Ca domeniu distinct al comunicării organizaționale, responsabilitatea socială a organizațiilor trebuie corelată cu specificul organizației și cu necesitățile principalelor categorii de public ale organizației. În felul acesta, filantropia este corelată cu sustenabilitatea și cu acțiunea etică și eficientă a organizației.

CSR nu se reduce la filantropie – chiar dacă ea presupune și aceast tip de acțiune caritabilă sau de donații în scopuri caritabile – iar atunci cînd caritatea se produce ea este însoțită de obținerea de beneficii din partea comunității locale sau naționale. CSR se referă nu atît la filantropie cît la interdependențele pe care le presupune acțiunea economică într-un anumit spațiu social, cultural și ideologic. Ea presupune nu o modalitate de a cheltui banii, ci o cale de acțiune etică pe toate palierele acumulării, producției și investiției. Prin urmare, așa cum ne spun teoreticienii responsabilității sociale, ea se referă nu la modul în care decidem să cheltuim banii pe care îi putem disponibiliza drept bugete destinate unor activități complementare activității organizației, ci la modul în care acționarii utilizează aceste resurse pentu a cîștiga mai mulți bani, pe care să îi utilizeze mai apoi în acțiuni economice sustenabile. Este mai degrabă vorba de o preocupare etică permanentă de a desfășura acțiuni eficiente și cu un impact benefic asupra organizației, asupra comunității, asupra societății, mediului și chiar cu bătaie mai lungă – asupra echilibrului cosmic.

Un text convingător, pe lîngă care nu se poate trece fără a fi parcurs, este cel propus de Alina Nechita (Vingan), de la Radio Cluj. În studiul realizat cu sprijinul IRES, ea tratează influența noilor media asupra statutului jurnalistului și provocările aduse de acestea la adresa jurnalismului tradițional. Un aspect ce trebuie reținut este legat de dubla acțiune: pe de o parte, jurnaliștii încearcă să se adapteze la noile tehnologii și la noile modalități de manifestare profesională, iar pe de altă parte, ei manifestă o anumită rezistență, bazată pe nevoia de confort, pe nevoia de a nu se lăsa depășiți de rapiditatea circulației informației și atitudinile în continuă schimbare ale publicului, pe nevoia de a se sustrage diferitelor tipuri de control aduse de dezvoltarea tehnologică și de a-și afirma autonomia în raport cu creativitatea jurnalistică din sfera jurnalismului tradițional.

Schimbările rapide ale modului de a face jurnalism au dus și la schimbări în ceea ce privește prevederile codurilor de etică, ale modului de manifestare a deontologiei jurnalistice. Aceste schimbări sînt percepute de autoare ca factori determinanți în deteriorarea eticii profesionale a jurnaliștilor și drept factori corozivi în raport cu mitologia culturii media care ne spune că, acționînd în vederea binelui public, presa este cîinele de pază al democrației – o imagine cu o încărcătură etică foarte puternică.

Putem să ne întrebăm dacă această erodare a eticii trebuie privită ca o evoluție normală a mutării comunicării mediatice în spațiul virtual, sau ar trebui să privim cu îngrijorare și să acționăm în vederea unei reglemetări adecvate a mediului online, după modelul reglementării comunicării tradiționale? Mai putem să diminuăm forța conceptelor etice sau este necesar să reglementăm juridic domeniul comunicării, inclusiv printr-o lege a presei care să conțină prevederile integrității profesionale după modelul principiilor din codurile etice?

O suprareglementare juridică a domeniilor particulare ale comunicării poate duce la o serie de disfuncționalități. Convingător este în acest sens textul semnat în acest volum de Mădălina Moraru (Buga), de la Universitatea București, în care sînt evidențiate dificultățile aduse de suprareglementarea prevederilor legate de domeniul publicității și relațiile acestuia cu domeniul audio-vizualului. Este vorba de Ordonanța de urgență 25/2013, care prin modificările și completările aduse Legii audiovizualului nr. 504/2002 creează un mediu ostil manifestării economice a publicitarilor. Astfel, mijloacele tradiționale de transmitere a comunicării comerciale ajung să fie dezavantajate în raport cu noile media, o mare parte a comunicării publicitare mutîndu-se în mediul online.

Problematic devine faptul că modalitățile noi ale comunicării comerciale produc nu numai schimbări în ceea ce privește piața comunicării, ci și în privința comportamentului consumatorilor, ceea ce s-ar putea să aibă și efecte negative în privința modului de a se autodefini al omului și al modului său de situare în realitatea vieții.

Într-o asemenea perspectivă devine preferabil refuzul oricărei suprareglementări în favoarea unei aplicări adecvate a eticii și legislației la mediul online, după criteriile și modalitățile similare de aplicare în mediile tradiționale de comunicare. Lumea reală și realitatea virtuală au deja o consistență la fel de mare. Granițele între cele două lumi, dacă există, sînt foarte fluide. Este vorba, de fapt, de o singură lume privită sub aspecte diferite. Prin urmare, reglementările din spațiul virtual trebuie să fie similare cu etica și legislația spațiului real.

Unul din textele ce mi-a plăcut foarte mult este cel despre construcția imaginii personale scris de Magor Kadar, de la Universitatea Babeș-Bolyai. Mă regăsesc aici cu autorul pe terenul unei pasiuni comune pentru descoperirea instrumentelor și mecanismelor construcției imaginii personale în vederea acumulării de imagini succesive și suprapuse care să facă posibilă construcția unui brand personal. Probabil că generațiile digitale nu vor putea să se sustragă necesității de a-și construi un brand personal, cam în aceeași manieră în care generația mea nu se poate sustrage construcției culturale și spirituale și eticii dezvoltării personale.

Una dintre cele mai provocatoare idei din acest volum este adusă de Mirela-Codruța Abrudan, de la Universitatea Babeș-Bolyai, prin afirmația că fiecare generație aduce propriile sale modalități de a comunica și de a da sens comunicării. Pentru mine acest text este extrem de important din perspectiva eticii generaționale, din perspectiva responsabilității pe care o avem în raport cu generațiile viitoare. Autoarea este preocupată de modul în care generația digitală se raportează la instrumentele comunicării și de modul în care tinerii se construiesc pe sine și construiesc realitatea în comunicare. Pe lîngă relevarea calităților ce le are această generație, Mirela-Codruța Abrudan expune și o parte din defectele acesteia, datorate în special supunerii excesive la tehologia din ce în ce mai sofisticată. Printre ele am reținut mai ales narcisismul, centrarea excesivă asupra propriei persoane, preocuparea de sine exagerată. Deducem de aici imaginea unei generații a excesului. Probabil că o responsabilitate etică ce o avem în raport cu generația digitală ar fi să o aducem în situația de a învăța simțul măsurii. Îmi amintesc faptul că Socrate îi îndemna pe tineri să se autocontemple în oglindă. Cei frumoși trebuiau să se privească pentru a-și contempla frumusețea și a ajunge la o mai bună înțelegere a frumuseții, pe cînd cei ce se regăseau ca fiind mai puțin frumoși aveau șansa de a deveni frumoși prin educație. Această contemplare de tip socratic ar trebui să fie un punct de plecare pentru metamorfozarea narcisismului noii generații. Echilibrul în autocontemplare, dezvoltarea stimei de sine și preocuparea de sine sînt valori importante care duc la dezvoltarea personală și pot fi folosite ca suport pentru construirea unui brand personal.

Nu aș putea să închei fără a remarca textul scris în lectură feministă de doctoranda mea Andreea – Nicoleta Voina. Cercetînd resursele puterii legate de actorii politici, ea se oprește asupra figurii emblematice a Primei Doamne a Statelor Unite ale Americii, Michelle Obama, și asupra discursului său ținut în cadrul convenției naționale a democraților. Discursul avea menirea de a consolida legitimitatea candidaturii soțului său, Barack Obama, prezentîndu-l ca pe o persoană a cărui viziune pentru națiune îl recomandă pentru a fi președinte, un președinte care a trăit visul american și poate să îi ajute și pe ceilalți să îl trăiască.

Atunci cînd recomand lectura acestui text fac abstracție de evidenta valoare intrinsecă a textului. Pornesc de la premisa că volumul de față este reprezentativ pentru obiceiul DCRPP de a promova tinerii cu potențial de cercetător. Întîlnirea oferită de acest volum între cercetătorii maturi și cei tineri îmi aduce aminte de faptul că magistrul meu Aurel Codoban, cu foarte mulți ani în urmă, m-a convins asupra importanței cercetării textelor filosofice și religioase. Această amintire este pentru mine un prilej bun de a evoca relația de respect pe care generațiile și-o poartă în comunitățile universitare în care există simboluri ale tradiției filosofice cum este, de exemplu, Aurel Codoban. O asemenea tradiție se pierde în mediile în care generația celor ce se pregătesc să iasă din sistem are puțini reprezentanți sau chiar nu mai există. Transmiterea ștafetei academice între generații este un act inițiatic de transmitere a valorii respectului. Așa cum altă dată nu ne puteam imagina o comunitate autentică fără centralitatea iubirii, tot așa, azi, e greu de conceput o comunitate universitară în care respectul să nu fie o preocupare centrală a fiecărui membru al comunității academice.

După trăirea acestei dorințe de întîlnire a unor autori din generații diferite și cu orientări diverse (întîlnire prilejuită de acest volum propus de coordonatorii săi Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu, Meda Mucundorfeanu), nu pot să închei decît spunînd că este un volum după chipul structurii organizaționale care a făcut posibil volumul de față și care ne ține împreună sub semnul unor valori ale idealului de comunicare etică și eficientă.