Sandu Frunză despre invitația la inocență într-o lume care și-a pierdut candoarea

Standard

oana-boc

Poezia ne face liberi. Fără un sentiment acut al libertății, existența umană și-ar pierde dimensiunea sa poetică. Este una dintre explicațiile pentru care poezia va rămîne un factor cultural semnificativ în orice cultură construită pe idealul comunicării. Dialogul ține de o cultură a oamenilor liberi. Numai oamenii liberi pot avea relații de dialog. În plan social-politic putem spune că numai o lume în care comunicarea devine centrul organizator al întregii existențe face posibilă societatea democratică. Sistemele totalitare pervertesc natura umană, schematizează relațiile interumane, golesc de conținut iubirea, morala și conviețuirea tocmai pentru că distorsionează sau întrerup căile spre dialog. Prin intermediul dialogului instaurăm relațiile democratice, așa cum dialogul este măsura relațiilor între egali în comunicarea interpersonală. Într-un asemenea sistem, ceea ce contează este conectivitatea, relația, construită în comunicare.[1] Comunicarea este condiția de posibilitate a oricărei cunoașteri, a oricărei etici, a oricărei ființări. Din perspectiva unei poetici a comunicării, putem spune că dialogul poate căpăta una dintre cele mai expresive forme în metaforele iubirii, ale restaurării relațiilor existențiale sau ale regăsirii de sine a omului ca ființă cosmică aflată într-o strînsă conexiune cu mediul și cu celelalte ființe înconjurătoare.

Dialogul devine, astfel, un instrument de legitimare individuală și comunitară. Precum în societatea modernă cunoașterea era cea care dădea legitimitate, în societatea postmodernă comunicarea ia locul cunoașterii, așa cum (în ultimii ani) a arătat, într-o manieră aproape profetică, filosoful Aurel Codoban. Dialogul este apanajul omului democratic, el nu se poate construi decît în lumea în care subiectul care comunică îl concepe ca pe un egal pe subiectul căruia i se adresează și care îi răspunde. Iulia Grad a evidențiat foarte bine faptul că modul în care aceste elemente au fost valorizate în realitatea virtuală ne-a dovedit rolul decisiv al comunicării în devenirea umană[2] într-o epocă pe care o putem numi postmodernă, deși deja există suficienți autori care o descriu ca fiind post-umanistă.

Indiferent de etichetele pe care le-am putea afișa, deja sîntem într-un moment în care dezvoltarea tehnologică redeschide omul spre poezie și filosofie, adică spre libertate și spre asumarea ei reflexivă. De aceea o filosofie a comunicării ar trebui să stea la baza formării oricărui intelectual în societatea actuală și ar trebui să fie unul din factorii majori care să structureze discursul în educația asociată cu domeniile științelor sociale, științelor comunicării și a științelor umaniste.

Una dintre cele mai expresive forme de recuperare a comunicării ca dimensiune existențială intrinsecă naturii umane am găsit-o cultivată în volumul ”Scrisoarea Evei” semnat de Oana Boc.[3] Ni se relevă aici, prin mijlocirea expresivității poetice, o filosofie a comunicării în care trupul devine instrumentul total al comunicării. Oana Boc propune în poezia sa o mistică a corporalității în care corpurile îndrăgostite devin două structuri ale unui dialog spiritual. Sîntem obișnuiți, de la Gabriel Marcel și Martin Buber pînă la Mihai Șora și Aurel Codoban, să considerăm dialogul ca fiind o platformă ontologică pe care se poate construi întreaga existență. Cu Oana Boc dialogul capătă o dimensiune cosmică prin consistența și extensiunea pe care i-o dă iubirea. Iubirea ca formă de eliberare și ca asumare mai apoi a libertății devine un marcator existențial al comunicării.

Într-unul din poemele mele preferate se spune „Fără tine / sunt atât de singură și departe / ca sufletul / când de trupul lui se desparte”.[4] O asemenea perspectivă ne lasă imaginarul poetic să călătorească în zone diverse ale manifestării iubirii: de la iubirea ca împlinire prin dăruirea reciprocă, la iubirea ca imposibilitate de realizare în planul mundan, pînă la nivelul totalizării aspiraționale a iubirii ca unire și dialog în misterul visului lui Dumnezeu. Nici abandonul, nici sacrificiul, nici arderea de tot nu pot să stăvilească entuziasmul erotic al Oanei Boc. Ea are ca suport motivațional nostalgiile androginice, aspirațiile iluminării dialogului lăuntric, extazul regăsirii trupurilor prin transcenderea cărnii, fiecare dintre acestea regăsindu-se, în diverse formule poetice, ca principii transfiguratoare ale erosului. Autoarea se află într-o permanentă luptă și regăsire de sine în această reconstrucție mistică a erosului cînd împlinit, cînd pierdut, cînd regăsit într-o lumină nouă. Așa cum putem desprinde, de exemplu, din versurile: „În trupul tău în flăcări / am coborât cu trupul meu în flăcări, / atunci când m-ai strigat / la fel cum strigă noaptea după lună, / noaptea aceea imensă și plină / în care am răsărit prinși împreună / într-o nepământeană și rotundă lumină”.[5]

Într-o lume în care sexualitatea și-a pierdut candoarea, Oana Boc recuperează un cosmos în care „perfecțiunea se atinge prin recunoașterea și fructificarea, împreună, a scindării intime. Eva e gata oricând să muște a doua oară din mărul oprit, căci uniunea visată a celor doi e, pentru ea, una a împlinirii prin celălalt, prin adâncă recunoaștere reciprocă”[6], așa cum remarca Irina Petraș.

Folosind o structură mitică de modelare a dialogului trupurilor mînate de jocul erotic, Oana Boc restaurează inocența erosului care se hrănește din metamorfozele umane ale iubirii. Numai prin firescul său omenesc, erosul poate fi trăit în lumina divină și în transfigurarea întunericului său. „Dar vreau să te pătrund, să te cunosc / și să-nțeleg / de ce ne pierdem uneori, / de ce de tine mă dezleg, / când eu nu pot să fiu decât a ta și tu nu poți să fii decât al meu, / fiindcă nu poți iubi așa frumos / pe-altcineva, / decât pe mine, Eva ta, / ața cum ne visase-adesea Dumnezeu”[7], scrie Oana Boc într-o doxologie a iubirii în care corporalitatea mediază experiența sacrului prin autenticitatea manifestării și întrepătrunderilor ei.

Trupul, lumina și iubirea sînt trei instrumente poetice cu care Oana Boc reconstruiește inocența într-o lume care și-a pierdut candoarea.

 

[1] Buber, Martin, Eu și Tu, Traducere și prefață de Ștefan Aug. Doinaș, (București: Humanitas, 1992).

[2] Iulia Grad, Filosofia dialogului și criza comunicării în gândirea lui Martin Buber, (Cluj: Eikon, 2013).

[3] Oana Boc, Scrisoarea Evei. Poezii, Postfață de Irina Petraș, (Cluj-Napoca: Editura Limes, 2017).

[4] Oana Boc, „Fără tine”, în Oana Boc, Scrisoarea Evei. Poezii, 79.

[5] Oana Boc, „Lună plină”, în Oana Boc, Scrisoarea Evei. Poezii, 84.

[6] Irina Petraș, „Postfață: Cuvintele iubirii, cuvintele puterii”, în Oana Boc, Scrisoarea Evei. Poezii, 89-90.

[7] Oana Boc, „Scrisoarea Evei”, în Oana Boc, Scrisoarea Evei. Poezii, 8.