Sandu Frunză despre dorința de a trăi împreună cu tine autenticitatea

Standard

estiofiintaPentru că ne-am obișnuit să ne întîlnim în mediul virtual și să gîndim diverse aspecte ale realității, aș dori să îți propun să explorăm împreună lumea dezvoltării personale. Folosesc în acest scop faptul că, în curînd, o să apară noua mea carte. Ea poartă titlul „Ești o ființă autentică” și are subtitlul „Despre tine, filosofie, comunicare, dezvoltare personală și leadership”. Este chiar o carte despre tine. Dacă ai avut curiozitatea să citești recentele mele texte despre dezvoltarea personală, publicate în diverse reviste, cred că deja știi acest lucru. Volumul cuprinde cele mai semnificative texte pe care le-am scris pe această temă și sînt publicate acum de Editura Eikon prin purtarea de grijă a editorului Valentin Ajder.

Pentru moment, doresc să vezi cuprinsul cărții. Sper că începînd cu săptămîna viitoare îți vei oferi bucuria de a răsfoi această carte concepută astfel încît să putem trăi, împreună, cîteva dintre bucuriile minții, bucuriile sufletului și ale experienței personale a întîlnirii cu viața ca atare.

Cuprins

 Leadership și filosofia autenticității

Cap. I

Leadership etic, religie și dezvoltare personală în contextul crizei globale

Criza leadership-ului și violența religioasă

Criza leadership-ului, singularitatea, condiția umană și fragilitatea ei

Leadership etic și valori profesionale

În loc de concluzii: de la dezvoltarea personală la eficiența managerială

Cap. II

Axiologia, leadership-ul și etica managerială

Necesitatea revalorizării tuturor valorilor

Religia de după religie

Valorile ca grilă de interpretare a realității organizaționale și ca instrumente ale acțiunii manageriale

În loc de concluzii: rolul reevaluării valorilor în viața organizațiilor

Cap. III

Seducție, comunicare și leadership

Erotism, teologie și seducție

Filosofia seducției și seducția comunicării

Practicile seducției presupun să ai o filosofie de viață

În loc de concluzii: bucuria de a fi și de a trăi

Cap. IV

Căutarea sensului, trăirea autenticității și leadership în spațiul public

Filosofia și influența ei în modelarea spațiului public

Critica filosofiei și marginalizarea ei

Rolul filosofiei în căutarea autenticității și sensului vieții

Filosofia ca resursă a modelării lumii de către lideri

Managerul public și leadership

În loc de concluzii: demnitatea filosofiei și utilitatea ei în leadership

Cap. V

Gîndirea pozitivă ca experiență a dezvoltării personale

Cogito-ul cartezian și valorizarea interiorității

Gîndirea și asumarea propriei vieți

În loc de concluzii: despre schimbarea schimbărilor

Cap.VI

Gîndirea pozitivă ca virtute morală și existențială

Mintea umană și corpul animal

Despre Dumnezeu, plăcerile sufletului și morala provizorie

În loc de concluzii: gîndirea pozitivă și realizarea personală

Bibliografie

Index

Reclame

Sandu Frunză despre ființă și comunicare sau despre cum poți reveni la existență după ce ai umblat ca un cadavru prin propria viață

Standard

coperta Iulia Grad1

În tinerețea mea am fost fascinat de un filosof care, în cinismul său împins la extrem, se plimba pe străzile cetății sale și se minuna cît de multe cadavre umblă pe stradă dînd tuturor privitorilor certitudinea că sînt niște oameni vii. Azi nu trebuie să fi filosof sau fin literat ca să sesizezi cîte suflete moarte locuiesc în oameni care dau aparența că sînt indivizi vii. Nu trebuie să faci cercetări prea elaborate ca să ajungi la o astfel de concluzie. E suficient să recurgi la înțelepciunea populară care spune că poți cunoaște o persoană după faptele sale. Modul nostru de a-i trata pe ceilalți ne situează în umbra morții sau în lumina ființei. Există o strînsă legătură între comunicare, acțiunea etică și situarea în plinătatea ființării. Modul nostru de a acționa ne situează în existență sau non-existență. Nu neg aici importanța suportului biologic ce asigură existența umană, după cum nu vreau să cad în solipsism și nici în moralism. Însă, „a fi” înseamnă în primul rînd a alege să participi în mod adecvat la valorile definitorii ale condiției umane. Ori astăzi, în lumea construită pe comunicare, nu putem concepe ființa umană în afara condiției sale de subiect relațional. Numai indivizii care se situează în cîmpul comunicării (fără a conduce la esențialism, comunicarea are valoarea unei esențe a condiției umane postmoderne) pot fi percepuți ca ființe ce își asumă și își cresc ființa în orizontul deschis de structura relațiilor intersubiective. Prin latura lor cel mai ușor sesizabilă, citibilă în cheie etică, relațiile intersubiective ne aduc în permanență în ființă. Din acest punct de vedere, situarea în interiorul comunicării este relevată de modul în care fiecare persoană acționează în situațiile concrete ale vieții.

Această etică relațională specifică lumii ce ființează în orizontul comunicării a fost descrisă foarte sugestiv de Martin Buber într-o filosofie a dialogului care presupune situarea responsabilă a fiecărui individ în fața celuilalt. Cea mai înaltă formă a responsabilității este cea în care situarea într-o relație de dialog aduce în existență ființele integrate relațiilor intersubiective. Martin Buber concepe relația autentică de comunicare sub forma simbolică a două cuvinte fundamentale: Cuvîntul fundamental Eu-Tu și Cuvîntul fundamental Eu-Acela.[1]

Această filosofie a comunicării, și în general gîndirea lui Martin Buber (8 Februarie 1878, Viena – 13 Iunie 1965, Ierusalim), a fost în mod convingător prezentată într-una dintre cele mai bune exegeze filosofice publicate în ultimii ani.[2] Cartea Filosofia dialogului și criza comunicării în gîndirea lui Martin Buber, semnată de Iulia Grad,[3] „își propune, în principal, să monografieze renumita concepție buberiană a naturii dialogice a existenței umane. Ceea ce este notabil de la început în acest proiect este însă faptul că, totodată, monografierea istorică a filosofiei buberiene a dialogului este deschisă foarte surprinzător și interesant spre etica ecologică, etica grijii, analiza internetului și, în general, spre contextul larg al crizei comunicării pe care o putem desemna cu sintagma folosită de Buber, a crizei sferei lui între. Filosofia buberiană a dialogului implică și susține esențial chestionarea conceptului de comunitate și comunicare, chestionare pe care cartea are însă curajul să o ducă dincolo de temele clasice ale alienării sau ale educației comunitare, înspre comunicarea mediată de tehnologie și comunitățile virtuale la care aceasta poate da naștere, iar această analiză are un semnificativ grad de inedit” – după cum foarte bine remarca Aurel Codoban.[4]

În Filosofia dialogului și criza comunicării în gîndirea lui Martin Buber, Iulia Grad are meritul de a releva sursele și resursele teoretice ale gîndirii lui Buber, de a scoate la lumină conținuturile de profunzime ale filosofiei dialogului, dar și de a pune în lumina relației Eu-Tu întreaga criză a comunicării postmoderne și a soluțiilor pe care viziunea buberiană le poate oferi. Modul în care este analizată prezența cuvîntului fundamental Eu-Tu în sfera relațiilor interumane este partea cea mai valoroasă a cărții Iuliei Grad. El oferă fundalul tuturor interpretărilor și valorizărilor pe care le găsim în țesătura cărții. Din punct de vedere al discuției pe care am inițiat-o aici, cel mai semnificativ aspect este legat de faptul că este înscris în cifrul transcendent al ființei umane că omul trebuie să aducă la realitate această structură dialogică a relațiilor interumane. Omul trebuie în mod continuu să aducă la viață această ființă relațională. Manifestarea ca subiect presupune relația intersubiectivă și afirmarea în existență a celuilalt. Atunci cînd cultivă o relație exprimată prin sfera simbolică a cuvîntului fundamental Eu-Tu, individul îl aduce pe celălalt în existență într-o relație de reciprocitate, care se manifestă printr-o punere în lumina vieții a fiecăruia dintre participanții la dialog. Ființa relațională capătă realitate în sfera comunicării lui între, ceea ce presupune că a fi purtător al vieții înseamnă a te expune unei relații de comunicare potrivit unei logici a conectivității de care sufletul uman este însetat. Însă, atunci cînd cultivă o relație exprimată prin sfera simbolică a cuvîntului fundamental Eu-Acela, individul îl tratează pe semenul său sub un raport specific relației cu lumea obiectelor. Ceea ce înseamnă că îl tratează ca pe un obiect neînsuflețit. Această scurgere de viață din sufletul celui ce e tratat ca un obiect se răsfrînge, însă, și asupra celui ce cultivă o relație cu celălalt de tipul Eu-Acela. Absența raportului de reciprocitate produce o întrerupere a continuității de ființă, ceea ce determină ca el să fie, la rîndul său, golit de ființă. Ființa relațională este ființa vieții. Autenticitatea se realizează în procesul comunicării interumane în forma comunicării intersubiective.

Cartea Iuliei Grad se dovedește a fi una dintre cele mai actuale cărți în dezbaterea asupra statului comunicării și a rolului ei în definirea situației omului postmodern prin faptul că ne oferă filosofia dialogului, așa cum a fost ea moștenită de la Martin Buber, ca pe o soluție posibilă la rezolvarea crizelor prin care trece omul contemporan.

Privindu-i pe contemporanii noștri stînd sub povara crizei și a înstrăinării, putem sesiza că inautenticitatea pe care ei o resimt este una ce ține de sfera golirii de ființă, adică a existenței inautentice sau, altfel spus, a golirii de lumina vieții. Din perspectiva relației dintre ființă și comunicare sesizăm că cea mai importantă dimensiune a crizei este cea care privește modul de relaționare interumană. Ca soluționare a crizei, ieșirea din lumea obiectivării, a golirii de ființă, presupune o situare armonioasă în existență și o permanentă transcendere în simplitatea vieții cotidiene. Această armonie este una a simetriei ființei relaționale.

Fiecare dintre cei ce stau sub semnul crizei golirii de ființă sînt chemați la restaurarea ființei intersubiective, adică la afirmarea vieții interpersonale sub semnul reciprocității dialogice. Sfera lui între, așa cum este ea configurată și transfigurată de Martin Buber, este specifică unei ontologii a conectivității pe care o resimțim ca sfera unei comunicări a plinătății vieții și a restaurării ei în fiecare persoană ce asumă esența dialogică a ființei sale.

 

[1] Cititorilor mei le recomand să își rezerve cîteva ore de liniște și să citească, împreună cu o ființă pe care o îndrăgesc, cartea lui Martin Buber, Eu şi Tu, traducere de Ştefan Augustin Doinaş, (Bucureşti: Ed. Humanitas, 1992). O asemenea lectură, desfășurată sub semnul benefic al reciprocității, funcționează întotdeauna ca o formă de terapie prin dialog, adică prin iubire.

[2] O recenzie a cărții Iulia Grad, Filosofia dialogului și criza comunicării în gîndirea lui Martin Buber (Cluj-Napoca: Editura Eikon, 2013) am publicat în Sandu Frunză, ”Notes de lecture: Iulia Grad, La philosophie du dialogue et la crise de la communication dans la pensée de Martin Buber”, Essachess. Journal for Communication Studies, vol. 6 no. 2(12) (2013): 261-263.

[3] Iulia Grad, Filosofia dialogului și criza comunicării în gîndirea lui Martin Buber, (Cluj-Napoca: Editura Eikon, 2013).

[4] Aurel Codoban, „Text coperta IV” la Iulia Grad, Filosofia dialogului și criza comunicării în gîndirea lui Martin Buber, (Cluj-Napoca: Editura Eikon, 2013).

Sandu Frunză despre Emmy van Deurzen și puterea filosofiei de a salva lumea

Standard

1 psihoterapie_existentiala_persp_mare

Ne-am obișnuit deja cu coborîrea filosofiei din turnul său academic și intrarea ei, cu pași siguri,  pe scena publică. În societatea construită pe comunicare, filosofia pare a fi una dintre căile privilegiate de a uni oamenii și ideile și de a clădi trepte ce duc spre înțelegerea înălțimii cosmice la care omul postmodern a ajuns să aspire. Nu mai putem să ne orientăm în lumea noastră fără a face apel la gîndirea strategică, iar locul cel mai fecund al acesteia se constituie la interferența dintre filosofie și comunicare. Această gîndire își găsește resursele cele mai pline de creativitate în filosofia de viață pe care indivizii, grupurile sau comunitățile o pot îmbrățișa. Este vorba, adesea, de un demers de dezvoltare personală orientat de principiile restauratoare ale ființei umane și ale lumii în cuprinderea căreia el se angajează într-un proces de creștere.

Una dintre cele mai expresive forme de punere a filosofiei în slujba omului contemporan am găsit-o la Emmy van Deurzen. Ea propune filosofia ca metodă de a ajunge la o viață echilibrată, la o viață care își dezvăluie frumusețea în chiar procesul trăirii ei cu intensitate, la o viață care merită cu adevărat trăită. Făcînd din filosofie și comunicare un tot unitar, de nedespărțit, gînditoarea le valorifică în planul psihoterapiei. Ea transformă acest tot al filosofiei-comunicare într-un fel de suflet al situației terapeutice. Adeptă a psihoterapiei și consilierii existențiale, Emmy van Deurzen dă filosofiei puteri pe care le-a avut în diverse etape ale dezvoltării sale, dar pe care le-a pierdut în mare măsură o dată cu modernitatea, puteri precum cele de a relaționa, de a vindeca și de a salva. În calitate de filosof practician al psihoterapiei, ea ne oferă una dintre cele mai intense energii creatoare a filosofiei în planul consilierii psihologice.

Terapia existențială aici invocată pornește de la premisa reflexivă, modelatoare de acțiune, pe care o desprindem din afirmația lui Socrate: „O viață necercetată nu merită trăită”. Ea face parte dintr-un curent al teoriei și practicii psihoterapeutice cu multe ramificații, cu o diversitate de practici și cu o pluralitate de metode de interpretare a omului și a vieții. Privind această diversitate, în cartea lor Psihoterapie și consiliere existențială, Emmy van Deurzen și Martin Adams[1] relevă existența a două elemente pe care terapiile existențiale le au în comun: pe de o parte, își fundamentează întregul demers în mai mare măsură pe filosofie decît pe psihologie, iar pe de altă parte, cultivă o neîncredere totală în posibilitatea de a opta pentru o singură metodă de interpretare sau o tehnică terapeutică unică. Totodată, ei subliniază interesul aparte pe care terapeuții existențiali îl au față de clarificarea problemelor, elucidarea dilemelor și conștientizarea elementelor fundamentale ce țin de condiția umană și sînt inerente vieții cotidiene a fiecărui individ. Prin urmare, în loc să se concentreze pe eliminarea unor simptome punctuale de disconfort, neliniște sau tulburare, ei își fixează scopul „de a-i ajuta pe oameni să devină mai buni în a-și confrunta într-un mod curajos dificultățile în loc să fugă de ele”.[2] Rezervele formulate în legătură cu concentrarea pe tehnici și dobîndirea de către clienți a unor abilități de rezolvare a problemelor au la bază orientarea analizei spre condiția umană, iar din această perspectivă este posibil ca metodele și terapiile să ducă la o  înțelegere greșită a semnificației profunde a umanității noastre. Prin aceasta s-ar rata unul dintre cele mai importante obiective ale terapiei existențiale, avînd în vedere că pentru cei doi gînditori „scopul este întotdeauna ca oamenii să dobîndească claritate, să fie mai conștienți și mai capabili să se înțeleagă pe ei înșiși și lumea obiectelor ca și lumea altor oameni și idei, și a-și extinde și dezvolta această înțelegere pînă cînd ea va funcționa optim în practică”.[3] Practicile filosofice sînt folosite ca instrument în procesul acestor clarificări, fără a se propune un set fix de teorii, de tehnici, de abilități sau de forme de intervenție.

Această terapie, prin excelență filosofică, presupune că atît terapeutul, cît și clientul său ajung să deprindă arta de a trăi în mod existențial – ceea ce înseamnă „a gîndi pentru tine însuți și a-ți asuma responsabilitatea pentru gîndurile, sentimentele și acțiunile tale”.[4] Trăirea existențială se realizează într-un orizont al comunicării în care relaționarea interpersonală este conectată cu sursele existențiale fundamentale legate de dimensiunea fizică, dimensiunea socială, dimensiunea personală și dimensiunea spirituală. Fiecare dintre acestea se suprapun într-o structură unică, cea care face ca natura umană să se manifeste prin asumarea de către fiecare individ a unei vieți autentice.

Fiind prin excelență filosofică, terapia existențială nu are o tehnică specifică general acceptată  și nu poate fi încadrată într-o definiție, oricît de largă ar fi ea. Cu toate acestea, cred că este bine să amintim aici cîteva elemente caracteristice ale psihoterapiei existențiale, așa cu sînt sintetizate de Emmy van Deurzen și Martin Adams:

  1. Terapeuții existențialiști prețuiesc prea mult libertatea practicii terapeutice pentru a accepta că este posibilă formularea unor pași ai demersului terapeutic pe care să îi urmeze în relațiile lor cu clienții sau pentru a accepta subordonarea practicilor lor unei teorii sau unor principii comune larg răspîndite.
  2. Deși există o rezervă generală în raport cu consacrarea unor tehnici, în practica terapeutică sînt folosite mai multe tehnici din diverse practici psihoterapeutice, dar ele sînt mereu adaptate potrivit perspectivei filosofice generale adoptate. Tipul de demers propus are la bază gîndirea critică, cercetarea presupozițiilor teoretice în practică, iubirea de înțelepciune și căutarea adevărului. Ceea ce primează este relația interpersonală de comunicare și dialog.
  3. Terapia existențială este o practică ghidată de principii ce se raportează la problemele vieții cotidiene ale indivizilor și la scopurile de care ei sînt ghidați în construcția propriei lor vieți. În acest ghidaj, este esențială orientarea spre sensul existenței, spre valorile vieții și spre elementele definitorii pentru modul de a fi al omului în lume.
  4. Deși psihoterapia existențială a evoluat în moduri dintre cele mai diferite în diverse spații culturale, ea păstrează ca o notă comună deschiderea spre valorizarea practicilor spirituale în care responsabilitatea individuală și responsabilitatea socială sînt elemente esențiale ale construcției personale.
  5. Terapeuții existențialiști au o formare solidă în domeniul filosofiei, ceea ce face ca abilitățile lor să fie mai degrabă de natură critică și hermeneutică decît pragmatică și practică. Cu toate acestea, în procesul instrucției filosofice și de consiliere, ei se orientează spre punerea în practică a ideilor și învață să realizeze o strînsă legătură între teorie și practică. Tocmai aici se dovedește a fi deosebit de utilă această adoptare a unei perspective filosofice asupra lucrurilor și asupra vieții.[5]

Chiar dacă refuză orice scheme rigide ale analizei, interpretării, cunoașterii și acțiunii, psihoterapia existențială are propriile ei cadre de interpretare. Astfel că terapeutul și clientul său, situați mereu în comunicare și dialog, trebuie să aibă în vedere faptul că „pentru a practica terapia existențială avem nevoie să ne cunoaștem mediul, adică existența umană. Avem nevoie să exersăm cultivarea unei atitudini de atenție deschisă și angajată, îndreptată nu  doar spre persoana din fața noastră dar și spre viața pe care o trăiește, ca și spre căile prin care problemele sale particulare pot fi rezolvate concomitent cu rezolvarea și elucidarea unor probleme general-umane comune tuturor”.[6]

Avînd în vedere o astfel de situare, Emmy van Deurzen subliniază unicitatea psihoterapiei existențiale dată de situarea ei în plin cîmp al reflecției filosofice. O afirmație foarte puternică făcută de aceasta este că „psihoterapia existențială se concentrează asupra vieții în mai mare măsură decît asupra persoanei”.[7] Aceasta nu înseamnă că se renunță la statutul persoanei umane ca centru al întregului efort terapeutic. Consilierul existențial are și el în vedere înțelegerea, clarificarea și dobîndirea de către clientul său a unor abilități de a se raporta în mod creativ la probleme cu care se confruntă. Dintr-o astfel privilegiere a vieții în raport cu persoana trebuie să înțelegem importanța pe care gînditoarea o acordă dimensiunilor multiple pe care se construiește ființa umană și straturile succesive de semnificații ce contribuie la viața omului în care filosofia devine nu numai un mod de viață, ci și o practică a desăvîrșirii umane, o formă a însănătoșirii morale și a urcușului spiritual și o matrice a salvării.

Prin utilizarea filosofiei în relația terapeutică, omul devine creatorul propriei sale vieții. Nu toate filosofiile sînt utile în acest demers de îndreptare a situării pe căile vieții. Însă, Emmy van Deurzen identifică mai multe creații filosofice care pot conduce la o asumare existențială a vieții. Printre acestea se numără opere filosofice semnate de: Soren Kierkegaard, Friedrich Nietzsche, Edmund Husserl, Martin Heidegger, Karl Jaspers, Paul Tillich, Jean–Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Albert Camus, Martin Buber, Emmanuel Levinas, Paul Ricoeur, Jacques Derrida, Michel Foucault, Hannah Arendt, Julia Kristeva și alții. Toate aceste sisteme filosofice sînt privite ca modalități de elucidare a misterului ființei umane și a căilor pe care ea le are de urmat. Alături de viziunile altor terapeuți existențiali, perspectivele acestor filosofi sînt, pentru Emmy van Deurzen, instrumente ale unei imersiuni în adîncurile condiției umane.[8]

Terapia existențială construită pe gîndirea filosofică devine o cale prin care omul se poate regăsi, se poate îmbunătăți, se poate reechilibra și chiar poate obține un fel de mîntuire cotidiană. Filosofia devine un instrument de terapie a salvării. Prin utilizarea unui asemenea suport filosofic al demersului terapeutic se deplasează accentul de la rezolvarea unor probleme punctuale cu care clientul se confruntă, la rezolvarea în perspectivă holistică a problemelor acestuia. Accesul cade pe înțelegerea problemei, pe asumarea datului existențial, pe descoperirea sensului vieții, pe remodelarea perspectivei asupra lumii, pe căutarea autenticității, pe comunicarea interioară și relaționarea interpersonală cu ceilalți, pe lărgirea orizontului în perspectiva unei vieți mai bune de care individul să se poată bucura împreună cu ceilalți.

 

[1] Emmy van Deurzen, Martin Adams, Psihoterapie și consiliere existențială, Traducere de Brândușa Popa, (București: Editura Herald, 2011).

[2] Emmy van Deurzen, Martin Adams, Psihoterapie și consiliere existențială, 7.

[3] Emmy van Deurzen, Martin Adams, Psihoterapie și consiliere existențială, 13.

[4] Emmy van Deurzen, Martin Adams, Psihoterapie și consiliere existențială, 15.

[5] Emmy van Deurzen, Martin Adams, Psihoterapie și consiliere existențială, 5-16.

[6] Emmy van Deurzen, Martin Adams, Psihoterapie și consiliere existențială, 14.

[7] Emmy van Deurzen, ”Philosophical Background”, în  Emmy van Deurzen and Claire Arnold-Baker (eds.), Existential Perspectives on Human Issues. A Handbook for Therapeutic Practice, 3-14, (New York: Palgrave Macmillan, 2005), 3.

[8] Emmy van Deurzen-Smith, Everyday Mysteries: Existential Dimensions of Psychotherapy, (London: Routledge, 1997).

 

Sandu Frunză despre Jurnalul Amurgului Iubirii adus la lumină de Aurel Codoban

Standard

codoban

Cine dintre cei care l-au cunoscut pe filosoful Aurel Codoban nu ar dori să îi citească primul său roman, imediat la apariția sa? Cine ar putea să stea departe de o asemenea lectură după ce a citit Amurgul iubirii, o capodoperă a filosofiei iubirii? Cine ar putea să fie atît de ascetic încît să nu își ofere plăcerea intensă de a răsfoi, pe îndelete, Jurnalul Amurgului Iubirii?

Pentru publicul larg, nefamiliarizat cu ierarhiile filosofice de la noi, am să menționez că Aurel Codoban este unul dintre cei mai importanți filosofi români. Domeniile în care are contribuții originale sînt filosofia religiilor, hermeneutica, semiologia, comunicarea și consilierea interpersonală. Este promotorul în cultura noastră a filosofiei ca gen literar. Complexitatea gîndirii sale filosofice îl apropie de marea gîndire europeană și îl alătură marilor eseiști contemporani. Dacă ar trebui să fac o paralelă, cu scopul de a releva locul pe care Aurel Codoban îl ocupă în acest context, aș putea spune că Aurel Codoban cultivă o paradigmă de gîndire asemănătoare cu cea a lui Pascal Bruckner. Cei doi autori au în comun atît preocuparea comună pentru filosofie și pentru literatură cît și o profundă înțelegere a sufletului omului postmodern, a înstrăinărilor la care acesta a fost supus și a mecanismelor prin care el se mai poate salva. Sînt convins că toți cititorii de limbă română a lui Bruckner vor găsi o plăcere sporită de a citi Jurnalul Amurgului Iubirii pus la dispoziția publicului de Aurel Codoban[1], chiar dacă vor găsi suficiente motive, îndreptățite, de a pune în planuri diferite lucrările celor doi mari gînditori.

Remarcabil este faptul că Jurnalul Amurgului Iubirii este în același timp cartea unei iubiri și o carte despre iubire. Volumul ne spune o incitantă poveste de iubire desfășurată în mediile universitare, cu rigorile dar și cu libertățile pe care acestea le presupun. Cartea are o dimensiune exoterică și una esoterică. La nivel exoteric, sesizăm o formulă ușor autobiografică, incitantă, vie, epică și lirică în același timp. Cu toate acestea, cred că ar fi nepotrivit să privim cartea doar ca un roman autobiografic. Ea aduce scene credibile din punct de vedere al vieții cotidiene doar pentru că autorul este conștient de faptul că, cel mai adesea, „viața bate filmul”. Prin urmare, e firesc ca cele mai expresive pagini ale unui roman de calitate (cum este cel propus aici de Aurel Codoban) să fie cele create după modele și rețete care ar putea oricînd să facă față unei experiențe reale. Le dau crezare și celor ce susțin că „fantezia depășește realitatea” avînd în vedere că personajele lui Aurel Codoban sînt atît de bine construite încît par a fi parte a universului familiar al romancierului. În același timp, cartea are și o dimensiune esoterică presărată în reflecțiile filosofice asupra iubirii, aduse în discuție sub pretextul unui exercițiu editorial. Autorul introduce astfel un tip de reflexivitate erotică adusă de vizualizarea Ideii iubirii, care (la un nivel esoteric de lectură) situează întreg registrul cărții undeva dincolo de plăcerea erotică și extazul adus de contemplarea iubirii ca poveste și a unei povești despre iubire.

Nu am de gînd să rezum cartea, nici să exemplific cu scenele la care ar trebui să vă opriți cu prioritate. Dar am să relev faptul că puteți trăi experiențe dintre cele mai diverse. Puteți să pregustați „Cât de reală este dulceața primă a iubirii”, să vă bucurați de o poveste din care să aflați modul în care „Iubirile trecute anticipează viitoarea iubire”, să înțelegeți faptul că „Iubirea e schimbare și trăiește din schimbare”. Totodată, veți putea să aflați de la Aurel Codoban mai multe lucruri „Despre gelozie și alți demoni” și să asistați împreună cu acesta la „Eutanasierea erotică a unei mari iubiri”. Sper că aceste titluri preluate din cuprinsul cărții lui Aurel Codoban vă dau o imagine despre firul epic și despre dimensiunea reflexivă a cărții, dar, în același timp, vă și ispitesc să vă doriți să citiți acest roman.

Fiind sub impresia puternică a lecturii romanului, mă aștept ca această carte să stîrnească o paletă foarte largă de comentarii și controverse. Dar, în același timp, cred că este o carte ce nu va lipsi de pe noptiera niciunei femei care dorește să își ofere o lectură de seară în care să simtă puterea și beneficiile iubirii sau să retrăiască nostalgiile iubirilor pierdute. Totodată, văd cartea răsfoită de mîinile tinerilor citind în Grădina Botanică sau în Parc, după cum mă aștept să fie deschisă în birourile de sticlă ale orașelor de către toți cei ce vor să își petreacă pauza de cafea sau pauza de masă într-un mod plăcut, dar spiritualizat.

Romanul lui Aurel Codoban are calitatea de a se adresa fiecărui cititor în registrul său personal. Așa că cel mai bine ar fi să intrați cu încredere în Jurnalul Amurgului Iubirii și să vă lăsați fascinanți de povestirea și înțelepciunea sa.

 

[1] Aurel Codoban, Jurnalul Amurgului Iubirii, (Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană, 2018).

Sandu Frunză despre o întîlnire privind managementul timpului

Standard

formula-maiestriei

 

BT Club – Clubul Întreprinzătorului Român ne-a propus pentru această săptămînă o întîlnire cu Andi Szekely. Am participat cu mult interes la acest eveniment atît datorită titlului provocator:  „Managementul timpului pentru antreprenori”, cît și pentru că am considerat că e un lucru benefic, pentru oricine are timpul necesar, să îl asculte și să interacționeze timp de 3 ore cu Andi Szekely, în spațiul generos al sălii Atena de la Grand Hotel Napoca.

Pentru cei care nu au auzit pînă acum de BT Club este interesantă o precizare din prezentarea pe care clubul și-o face: „Clubul este prezent în mediul de afaceri prin consultanță și informări periodice, instrumente de educație antreprenorială și networking, precum și suport în accesarea fondurilor europene, cu scopul de a contribui în mod activ și real la dezvoltarea durabilă a afacerilor din întreaga țară și de a fi întotdeauna prima opțiune pentru comunitatea întreprinzătorilor din România”.[1]

Pentru cei care nu știu cu ce se ocupă Andi Szekely am putea menționa, printre altele, că Andi Szekely este unul dintre cele mai vizibile branduri personale pe piaţa de training şi coaching din România, fiind prezent ca antreprenor, autor şi speaker motivațional. Organizează conferințe la care sînt invitate personalități cunoscute pe plan internațional, care fac deliciul consumatorilor de dezvoltare personală și leadership. Este creatorul a două branduri naționale: „Elite School” și „Bootcamp University”. Totodată, Andy Szekely este speaker și autor de cărţi și produse multimedia pe teme de dezvoltare personală, de leadership, de training transformațional.

La evenimentul propus de BT Club, Andy Szekely a venit și cu cartea sa Formula măiestriei. 7 pași de la ucenic la maestru.[2]

Cred că întîlnirea poate fi pusă sub semnul unui citat din carte: „Oamenii te ascultă pentru că le spui ce știu deja, dar te urmează pentru că le arăți ce nu știu încă”.[3] Îl urmăresc în ultimii ani pe Andy Szekely deoarece ca profesor de dezvoltare personală și branding personal sînt interesat de exemplele de reușită din spațiul cultural românesc și mai ales de exemplele de succes în domeniul formării în comunicare, dezvoltare personală și public speaking. Îi cunosc textele și o mare parte a materialelor video existente online. Nu l-am întîlnit pînă azi deoarece nu am avut niciodată răgazul pentru a participa la o întîlnire față către față. Dacă ar trebui să descriu cum a fost această primă întîlnire,  aș aduce în discuție două aspecte.

Mai întîi, aș putea menționa că am schimbat cîteva cuvinte la sfîrșitul întîlnirii și impresia pe care mi-a lăsat-o a fost destul de asemănătoare cu cea pe care, cu multă emoție și simplitate, o descrie Andi Szekely ca experiență personală a întîlnirii sale cu John Maxwell (păstrez, însă, în minte, proporțiile de diferență de anvergură între personalități atunci cînd fac această comparație). Se pare că e în spiritul celor care vînd idei pe o piață globală a ofertei de discursuri motivaționale să aibă o capacitate deosebită de a coborî de la înălțimea discursului motivațional pînă la relația directă, deosebit de caldă, prietenoasă și de umană cu oricare dintre indivizii particulari aflați în public. Sper că această comparație îi va determina pe posibilii cititori să parcurgă paginile de început ale volumului amintit și să înțeleagă ceva despre necesitatea de a avea o întîlnire față către față cu un maestru motivațional, dincolo de ceea ce poate fi obținut prin intermediul cărților sau al materialelor video ce pot fi procurate pe diverse căi.

În al doilea rînd, aș vrea să menționez că în tipologia VIPS pe care o utiliza în discursul său, Andi Szekely s-a inclus pe sine în categoria V, a celor ce se lasă dinamizați de viziune. Cred că aici este locul cel mai important în care cei ce participă la trainingurile sale resimt posibilitatea instalării unei relații ce este foarte bine relevată de subtitlul cărții „7 pași de la ucenic la maestru”. Avînd în vedere că am parcurs anterior multe materiale ale autorului, mi s-a întîmplat ceva asemănător cu ceea ce se afirma în citatul amintit mai sus: am avut impresia că auzeam lucruri pe care deja le știam. Dar în același timp, am apreciat că tot ceea ce știam din acest autor, mi s-a oferit ca o nouă sinteză în jurul unei teme comune, cea a gestionării timpului și a transformării personale, practice în raport cu timpul vieții mele de ființă ce își desfășoară acțiunea într-un timp limitat. Cred că această sinteză orientată practic a unor idei cu o foarte largă cuprindere teoretică este un produs ce poate oferi satisfacție unui număr considerabil de consumatori de discurs motivațional, așa cum erau într-un număr foarte mare în sala electrizată de Andi Szekley. Pe lîngă aceasta, impresionează la Andi Szekley umorul sănătos și foarte bine dozat, spectacolul ideilor, jocul imaginativ, entuziasmul debordant și pasiunea inocentă pe care o poate trezi în participanții la întîlnire. Din acest punct de vedere, cred că Andi Szekley este un maestru al trezirii, al aducerii împreună.

Deși e prima oară cînd particip la unul din evenimentele sale, cred că aș putea să generalizez spunînd că întîlnirile cu Andi Szekely par a fi, în general, despre ceea ce este de făcut în mod concret. Autorul cărții Formula măiestriei. 7 pași de la ucenic la maestru ne spune că există mai multe modalități prin care poți ajunge la o metodă sigură, care să te ajute să știi ceea ce ai de făcut în mod concret – cu tine și cu timpul pe care îl ai la dispoziție. Dintre cele propuse de autor, cel mai mult mi-a plăcut îndemnul: „Citește cărți. Du-te pe un site de internet cu informații despre domeniul în care lucrezi. Află care sunt cele mai importante cărți în domeniu. Fă rost de ele și citește-le”.[4] Deși eu personal prefer cărțile mai speculative și mai elaborate din punct de vedere al reflecției filosofice, apreciez o carte cum este Formula măiestriei deoarece pleacă de la premisa că, indiferent pe ce treaptă te afli, poți să începi să înveți despre excelență, performanță, măiestrie. Este arta pe care dorește să ne-o propună această carte, în termeni simpli și aplicabili.

Probabil că o concluzie bună pentru întîlnirea oferită de BT Club ar fi aceea că Andi Szekely ne-a oferit un nou mod de a ne raporta la timp. Este vorba despre o filosofie a timpului cotidian care ne vorbește despre timpul pe care ceilalți ni-l oferă în mod altruist, ca dar din timpul propriei lor vieți; despre timpul pe care ni-l oferă ceilalți pentru a crește împreună; dar și despre timpul pe care noi ni-l oferim nouă pentru a fi eficienți în ceea ce facem, pentru a fi creativi și pentru a ne reîncărca energetic în vederea rezolvării de probleme și oferirea de soluții. În același timp, din punct de vedere al vieții noastre cotidiene este semnificativ și timpul autenticității, perceptibil ca timp al vieții interioare, ca timp al gîndirii, al spiritualizării și mai ales ca un timp al iubirii.

 

[1] BT Club – Clubul Intreprinzatorului Roman Cred că ar fi foarte bine ca echipa de conducere a BT Club să decidă să scrie cu diacritice textele de pe site.

[2] Andy Szekely, Formula măiestriei. 7 pași de la ucenic la maestru, ediția a doua, AS Publishing, 2017.

[3] Andy Szekely, Formula măiestriei. 7 pași de la ucenic la maestru, 257.

[4] Andy Szekely, Formula măiestriei. 7 pași de la ucenic la maestru, 120.

Sandu Frunză despre crizele noastre de zi cu zi și nevoia de consiliere filosofică

Standard

Iftode_coperta1Am întîlnit multe persoane din generația mea care trăiesc o stare de angoasă pe care aș  putea să o descriu cel mai bine prin parafrazarea unei celebre afirmații: ei au sentimentul că s-au născut prea tîrziu pentru zei și prea devreme pentru revoluția tehnologică actuală. Acești oameni, deși refuză să se instaleze confortabil în propria lor tradiție religioasă, au sentimentul acut al unei necesități de căutare a fundamentelor spirituale; deși au impresia că știința se manifestă totalitar în raport cu nevoia lor de construcție a unei viziuni proprii asupra existenței, se lasă fascinați întru totul de tehnologie și de noul tip de discurs existențial ce derivă din situarea în existența modelată de raționalitatea științifică și facilitarea accesului la lumi virtuale. Aceste zbateri se împletesc într-un efort constant de căutare a autenticității.

Cel mai adesea, crizele spirituale ale omului postmodern se dovedesc a fi crize de comunicare și soluționarea trebuie realizată în planul comunicării. În acest registru, accesul la semnificații, la formularea unui sens al existenței și a unei viziuni în interiorul căreia să aibă loc rezolvarea crizei sînt facilitate de discursul și practicile specifice filosofiei. O tematizare adecvată pentru faza de asumare a crizei existențiale în care se află, în general, omul postmodern am găsit în cartea „Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității” semnată de Cristian Iftode.[1] Avînd la bază un curs universitar, volumul oferă avantajul unui discurs sistematic și inteligibil dublat de profunzimea analizei și de o bună întemeiere argumentativă prin recursul la bibliografii din trendul principal al reflecției filosofice. Tînărul filosof ne propune o soluție viabilă pentru începerea unui demers privind rezolvarea crizelor noastre existențiale pornind de la criza în care chiar filosofia se află în contextul dezbaterilor actuale.[2] Una dintre soluții este cea în care această criză îi determină pe filosofi să regîndească reflecția filosofică pornind de la stilul de filosofare specific lumii antice și să propună publicului actual o nouă reprezentare a filosofiei și a practicilor filosofice. În felul acesta, filosofia trebuie readusă la forma vie în care ea implica un exercițiu filosofic în care maestrul și discipolul erau angajați cu toată nevoia lor de cunoaștere, de fortificare sufletească și de îmbunătățire corporală. Este vorba de înțelegerea filosofiei „ca o veritabilă terapie a sinelui, ca un mod de viață și de conversie morală a personalității”.[3] Aflarea autenticității presupune parcurgerea unei asemenea terapii. Modalitatea cea mai adecvată pentru omul contemporan se dovedește a fi cea care presupune implicarea într-un program de consiliere filosofică.

În demersurile sale, Cristian Iftode se dovedește a fi un ucenic al lui Pierre Hadot[4] într-un mod asemănător în care Platon este discipolul lui Socrate. Însă, el este un discipol al lui Hadot care se lasă fascinat de tehnicile de dezvoltare a sinelui propuse de Michel Foucault.[5] Pornind de aici, Cristian Iftode ne avertizează asupra faptului că practica filosofică și consilierea filosofică nu sînt „doar o denumire mai pretențioasă pentru un tip de consiliere psihologică”. Atunci cînd o persoană vine în cabinetul unui filosof practician este de obicei sub presiunea unor dileme existențiale majore. Însă, consilierea filosofică este destinată nu doar celor ce au crize metafizice profunde, ci în general căutătorilor de răspunsuri legate de semnificația actelor lor cotidiene și de acțiunea integrată unei viziuni personale asupra vieții. În acest sens sînt relevante afirmațiile lui Iftode: „Consilierea filosofică se poate, în principiu, dovedi atractivă pentru orice persoană vădind înclinații spre reflecție și autoexaminare, pentru orice persoană care încearcă să își clarifice și să își dezvolte propria filosofie de viață cu scopul de a dobîndi un control sporit asupra frămîntărilor și problemelor cotidiene; de fapt pentru orice persoană care simte că are „nevoie de dialog, nu de diagnostic”[6]. Tehnica de construcție a sinelui adoptată de Cristian Iftode presupune nu un demers ce ar putea fi asociat cu vindecarea de natură medicală, ci cu cel al unei terapii spirituale bazată pe exercițiile specifice jocului ideatic și implicării ființiale a filosofiei.

Două aspecte ne rețin atenția în acest plan al discuției: pe de o parte, diferențierile propuse de autor între practica filosofică și orice tip de psihoterapie, iar pe de altă parte, încercarea de a contura liniile generale ale unui demers specific consilierii filosofice, în ciuda faptului că practicienii au tendința de a refuza o metodă standardizată unică de lucru cu cei consiliați.

Filosofii practicieni oferă servicii de consiliere personală, de consiliere de grup sau de consultanță pentru organizații. Este o practică ce cunoaște o extindere în special pe linia consilierii personale, presupunînd folosirea aptitudinilor filosofice ale consilierului pentru rezolvarea frămîntărilor existențiale ale persoanelor obișnuite, în viața lor de zi cu zi. Iftode constată, astfel, că filosofia în dezvoltarea sa academică a cedat practicienilor din alte discipline, și în special psihoterapeuților, privilegiul de a exercita aceste practici legate de rezolvare dilemelor existențiale ce apar în viața de zi cu zi ale individului. Pentru a releva modul în care formarea în filosofie neglijează acest filon, el utilizează o metaforă a lui P. Raabe afirmînd că, în programele academice, „„filosofii dau naștere unor copii care trebuie să trăiască în casele altor oameni pentru a putea supraviețui”. În acest context, faptul că filosofia a cedat psihoterapeuților ceea ce constituia odinioară domeniul prin excelență al practicii filosofice constituie cel mai relevant exemplu de „generozitate prost direcționată” a filosofilor, atunci cînd vine vorba de aplicarea investigațiilor acestora în viața de zi cu zi”.[7] Pentru a readuce în preocuparea profesioniștilor în filosofie aceste obișnuințe, Iftode apelează la analize filosofice ce oferă ca model felul în care filosofia era înțeleasă și practicată în filosofia antică. Cel mai la îndemînă exemplu este cel al filosofilor din antichitatea romană, care furnizau servicii de consiliere pentru personale bogate și influente. Astăzi, această practică a fost extinsă la toate categoriile de persoane ce au o sensibilitate filosofică. Înclinația acestora spre filosofie poate fi dovedită chiar prin faptul că ajung să caute acest tip de consiliere, chiar dacă nu au o pregătire prealabilă sau cunoștințe solide în domeniul filosofiei. Ei trebuie doar să înceapă prin a fi doritori să își formeze o serie de deprinderi de reflecție și meditative în viața lor cotidiană. Astfel, consilierea filosofică nu presupune o „medicalizare” a practicii filosofice, ci o activitate de filosofare comună a consilierului și a celui consiliat și o asumare pe cont propriu a exercițiului filosofării de către cel consiliat.[8]

Dintre darurile pe care le poate aduce consilierea putem aminti: o atitudine dialogică și reflexivă ce ne conduce la o viață mai bună, la o viață ce merită trăită; accesul la o stare de bine obținută în urma unui demers reflexiv ce aduce pacea și liniștea sufletească; acceptarea de sine și creșterea respectului în raport cu propria persoană; căutarea unor rețete pentru obținerea autenticității și dezvoltarea personală pornind de la strategii, criterii, soluții configurate în cîmpul filosofiei; formularea unor aspecte vizînd sensul vieții, al fericirii și al afirmării ca ființă liberă; constituirea unui registru propriu de acțiune morală care să stimuleze asumarea personală a responsabilității. Dar mai ales putem spera că prin consilierea filosofică ne putem familiariza cu o căutare personală a înțelepciunii, plecînd de la chiar etimologia filosofiei, care ne trimite la iubire și căutare de înțelepciune.[9] Așadar, din textele analizate de Iftode deducem, printre altele, că „nevoia de consiliere filosofică se justifică prin aceea că viața membrilor societății occidentale contemporane este într-o măsură covîrșitoare golită de ceea ce s-ar putea numi dimensiunea „înțelepciunii” și a „spiritualității””[10], iar consilierea filosofică ar putea tocmai aici să intervină în mod decisiv.

Trebuie să ne așteptăm în cazul filosofilor că – așa cum pe parcursul istoriei filosofiei s-au constituit nenumărate forme de filosofare și înțelesuri ale filosofiei – această înclinație spre diversitate să se manifeste și în ceea ce privește metodele utilizate în practicarea consilierii filosofice. Din motive pedagogice, Cristian Iftode ne oferă două exemple de metode, pe care le sintetizează și explică, cele semnate de Lydia B. Amir și Rav Lahav. Astfel, în primul caz, „Metoda propusă de ea comportă următorii pași: mai întîi, formularea problemei care îl frămîntă pe consiliat într-o întrebare, de preferat una care să ofere posibilități multiple de a răspunde; apoi evidențierea acestor răspunsuri alternative la întrebarea avută în vedere; în al treilea rînd, evaluarea critică a fiecărui răspuns; pe această bază, formularea unei a doua întrebări, care de obicei prezintă o anumită legătură (logică sau de altă natură) cu prima. Și așa mai departe”.[11] În ceea ce privește „metoda utilizată de Rav Lahav, aceasta comportă următoarele stadii: I. descrierea de sine a persoanei consiliate; II. enunțarea unei probleme filosofice; III. aprofundarea problemei în toate implicațiile ei și din cît mai multe unghiuri, evitînd un răspuns pripit; IV. corelarea noii înțelegeri teoretice cu viața persoanei consiliate (III și IV pot merge în paralel, stimulîndu-se reciproc, printr-un du-te-vino de la teorie la practică); V. formularea, de către persoana consiliată, a unui răspuns personal la problema în cauză (este etapa finală, care nu coincide însă neapărat cu sfîrșitul ședințelor de consiliere, cîtă vreme alte și alte probleme de viață pot apărea în discuție”).[12] Acest demers este presărat cu clarificări ideatice și conceptuale ale consilierului, dar și cu lecturi personale și exerciții filosofice de rezolvat de către consiliat.

Cartea lui Cristian Iftode se oferă cu toate deliciile ei intelectuale ca un produs extrem de convingător pentru asumarea în viața de zi cu zi a unui efort de dezvoltare personală bazat pe consilierea filosofică. El ne oferă tot registrul exercițiilor spirituale pe care le expune în maniera lui Pierre Hadot, la care adaugă, în manieră personală, hermeneutica subiectului și tehnologia sinelui propuse de Michel Foucault. Astfel, cartea are o valoare extinsă pentru preocupări – de la cele mai simple (cum ar fi: să ajungi „să trăiești în așa fel încît să poți afirma, pe deplin convins, că în orice clipă ar surveni moartea, ai sentimentul că ți-ai trăit viața așa cum tu însuți ai ales, nu la întîmplare și nu în funcție de anumite conformități, convenții sau așteptări ale celorlalți”[13]) pînă la unele foarte complexe (cum ar fi: cele care relevă că „modul de viață filosofic este acela care asumă „sinele” ca o operă de înfăptuit[14]).

Prin intermediul consilierii filosofice sîntem puși în fața unui demers care aduce cu sine modalități multiple și neașteptate ale automodelării și ale formării de sine în spațiul generos și deschis al reflecției filosofice. Practicile și metodele adoptate de consilieri sînt de o mare și fecundă diversitate, potrivită cu amploarea angoaselor și problemelor pe care le putem trăi, zi de zi, în viața personală sau profesională. Din fericire, nu ne confruntăm cu o asemenea situație, dar dacă am fi forțați să formulăm o esență unică a acestei năzuințe formative a consilierii filosofice, atunci ar fi suficient de adecvat să o punem sub semnul vocației autenticității.

 

[1] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, (Pitești: Editura Paralela 45, 2010).

[2] Această criză nu vizează în nici un fel diminuarea creativității filosofice contemporane. Ea are în vedere în principal o imagine bazată pe inadecvare în ochii publicului și un statut marginal în ceea ce privește sistemul educațional. Cîteva aspecte privind criza instituțională a filosofiei pot fi găsite în Sandu Frunză, „A Stereotype: The lack of the Social Utility of Philosophy”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8, issue 24 (Winter 2009): 311-328; Sandu Frunză, Mihaela Frunză, „Philosophy and the Labor Market in Romania”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 9, issue 25 (Spring 2010): 28-58; Mihaela Frunză, Sandu Frunză, „Aspects Concerning the Crisis of Philosophy in the University System from Romania”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8, issue 24 (Winter 2009): 329-349; Mihaela Frunză, Sandu Frunză, Claudiu Herteliu, „Filosofie, ideologie, religie. O încercare de a înţelege ce se întîmplă cu filosofia în sistemul de educaţie din România”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8, issue 22 (Spring 2009): 129-149; Mihaela Frunză, Sandu Frunză, Iulia Grad, Ovidiu-Nicolae Grad, Cătălin Vasile Bobb, “Formare filosofică şi expertiză etică: implicaţie sau incompatibilitate?” (Philosophical Training and Ethical Expertise: Implication or Incompatibility?), în Tomiţă Ciulei, Cristian Sandache, Antonio Sandu (coord.), Logos – Universalitate – Mentalitate – Educaţie – Noutate, (Iaşi: Lumen, 2011), 151-161; Sandu Frunză, Mihaela Frunză (Coord.), Criza instituţională a filosofiei, (Cluj: Editura Limes, 2010), 153 pagini.

[3] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 11.

[4] Pierre Hadot, Philosophy as a Way of Life: Spiritual Exercises from Socrates to Foucault, (Cambridge: Blackwell Publishers, 1995).

[5] Michel Foucault, „Preocuparea de sine”, Traducere de Beatrice Stanciu, în Michel Foucault, Istoria sexualității, Traducere de Beatrice Stanciu  și Alexandru Onete, (Timișoara: Editura de Vest, 1995), 305-480.

[6] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 23.

[7] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 25.

[8] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 27.

[9] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 31.

[10] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 32.

[11] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 37.

[12] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 49.

[13] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 118.

[14] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 218.

Sandu Frunză despre comunicarea și descoperirea ființei

Standard

rollo may

Cea mai bună soluție de relaționare pe care o găsesc la acest început de an este să vă îndemn să porniți pe calea ce duce la descoperirea ființei. O astfel de călătorie inițiatică în misterul propriei noastre vieți ar fi un demers foarte inspirat, înainte de a ne propune să trăim „întru ființă” și să comunicăm din interiorul ei. Experierea propriei noastre condiții și experiența lumii în care trăim pot fi un antidot pentru tot pesimismul în care se zbate lumea ce se deschide sub ochii noștri.

Personal, cred că niciodată umanitatea nu a trăit o calitate a vieții mai bună decît cea a omului contemporan, deși deplîngem mereu starea de neajuns a vieții omului actual;  niciodată violența nu a avut o prezență mai redusă ca astăzi, în ciuda violențelor la care asistăm în viața de zi cu zi a existenței globale; niciodată oamenii nu au fost mai fericiți decît azi, deși deplîngem mereu starea de suferință a semenilor nostri. Lista ar putea continua pînă la o concluzie generală (chiar dacă nu lipsită de ambiguitate) prin care să afirmăm că, în ciuda crizelor pe care le dramatizează și afișează pe ecranul lumii omul zilelor noastre, trăim în ceea ce poate fi considerată a fi cea mai bună dintre lumile posibile în registrul existenței mundane.

O modalitate reflexivă și practică, în același timp, de căutare a semnificațiilor profunde ale condiției umane putem găsi în cartea lui Rollo May, „Descoperirea ființei. Fundamentele analizei existențiale”.[1] Cartea este un reper de neocolit pentru oricine este interesat de psihoterapie și mai ales de terapia existențială. Eu nu am ca preocupare principală terapia, chiar dacă sînt preocupat de consilierea filosofică. A fost o singură etapă în viața mea cînd eram dornic să implementez un program de terapie prin iubire, în vremea cînd țineam seminariile la cursul de „Hermeneutica iubirii” predat de magistrul meu, profesorul Aurel Codoban. Nici atunci, nici în anii ce au trecut de la acea perioadă luminoasă din viața mea academică, nu am ajuns la concretizarea unui asemenea program. Prin urmare, perspectiva din care mi se pare utilă pentru mine cartea lui Rollo May este cea a unei lecturi filosofice menită să aducă un plus de clarificare situării existențiale a omului societății globale.

Azi, la fel ca în 1983, cînd Rollo May publica „The discovery of Being”, omul se simte amenințat de înstrăinarea la care este supus de dezvoltarea științei și tehnologiei, în ciuda beneficiilor pe care le aduc acestea în viața sa. Mai mult ca oricînd, asaltul noilor tehnologii schimbă radical modul omului de a se raporta la lume, și mai ales la propria lume interioară, îndeosebi în cazul celor tineri. Esența crizei omului contemporan pare legată de faptul că dezvoltării tehnologice la care ne expune dezvoltarea științei, nu îi corespunde un avînt similar în ceea ce privește și elaborarea unor tehnologii existențiale care să fie dezvoltate de științele umaniste și care să vizeze situarea în echilibru a nevoii de autenticitate a ființei umane.[2] Cu tot optimismul meu, trebuie să constat că, deocamdată, programele de dezvoltare personală, cu toată influența lor în creștere, încă nu au reușit să se apropie de un asemenea scop, probabil datorită unei tendințe prea pronunțate de marketizare a persoanei în dauna situării ei pe drumul căutării autenticității existențiale. Dar de aici nu cred că ar trebui să deducem neapărat că omul se află sub presiunea unor amenințări de genul celor ce ar putea decurge din teoriile singularității tehnologice, ci mai degrabă să tragem o concluzie în spiritul cărții lui Rollo May, care ne-ar conduce la ideea că omul prin natura sa este o ființă ce stă sub semnul crizei, al conflictului interior, al conflictului cu propria sa lume, al stării de criză pe care o resimte ca parte a lumii organizată în jurul său – ca ființă specială ce se diferențiază prin libertate de toate celelalte forme de ființare.

Semnificativă mi se pare la gînditorul american afirmația: „Cred că certitudinea interioară nu poate fi obținută decît prin descoperirea ființei și afirmarea ei în noi înșine”,[3] deoarece ea îl conduce spre sentimentul ființei, strîns legat de „întrebările despre dragoste, moarte, anxietate, grijă pentru semeni”. Existența acestor dimensiuni în orizontul valorilor este cea care face ca existența umană să nu se reducă la o formă de disperare lipsită de speranță, în ciuda caracterului prin excelență de criză a existenței umane.

Preocupat fiind să ne ofere o introducere în analiza existențială, Rollo May ne propune capitole privind principiile și fundamentele psihoterapiei, aspecte privind contextul cultural al teoretizării analizei existențiale și semnificației psihologiei existențiale, ne dezvăluie aspecte importante ale specificului abordării existențiale a unor teme cum ar fi anxietatea, refularea, transferul sau transcendența, nelăsîndu-le deoparte pe cele privind tehnicile terapeutice. O perspectivă rodnică din punct de vedere al comunicării experienței terapeutice, dar și din punct de vedere al comunicării existențiale, este adusă de ideea că „omul din fața mea, la fel ca orice ființă umană, are nevoie să iasă din starea sa de autocentrare și să intre în relație cu celelalte persoane”.[4] O asemenea etică relațională are la bază ideea întîlnirii înțelească ca un moment privilegiat în care ființa umană se manifestă ca ființă ce stă sub semnul libertății, al alegerii, al deciziei de situare autentică în existență. În felul acesta, există posibilitatea unei confirmări (e drept, doar parțială) a suspiciunii că „analiza existențială este o intruziune a filosofiei în psihoterapie”.[5]

Una dintre afirmațiile ce mi-a reținut atenția din perspectiva propriei mele filosofii de viață este cea referitoare la specificul ființei umane. Astfel, omul „este acea ființă unică ce trebuie să fie conștientă de sine și responsabilă pentru sine dacă vrea să devină ea însăși”.[6] Plecînd de aici, Rollo May relevă unicitatea ființei umane dată de faptul că omul este singura formă de existență căreia îi este dat „să aibă o experiență a propriei ființe”. Iar pe această afirmație se construiește mai apoi ideea că, pornind de la propria viață interioară, o persoană poate să construiască sentimentul ființei în dimensiunea sa simbolică și al ființei sale particulare. În același spirit, cred că trebuie să amintesc modul particular al filosofului american de înțelegere a anxietății. Ea este strîns legată de caracterul de ființă liberă a omului. Anxietatea nu este privită din perspectiva registrului sentimentelor, ci ca „o caracteristică ontologică, înrădăcinată în însăși existența sa”.[7]

Cu totul speciale sînt analizele lui Rollo May privitoare la faptul-de-a-fi-în-lume sau la dinamica timp și istorie. Deși ne aflăm sub impresia puternică a trecerii într-un nou an, aș vrea să eludăm aici faptul că un an nou presupune consumarea unui timp ireversibil din intervalul vieții. Aș prefera să rămînem doar la semnificația venirii anului nou ca un simbol al înnoirii, al transcenderii. Întoarcerea ființei umane înspre interioritatea sa, sau altfel spus creșterea omului în ceea ce privește conștiința de sine, se relevă ca fiind tot mai importantă din perspectiva teoretizării ideii că în conștiința de sine este implicată transcenderea de sine. Actul transcenderii este decisiv atît din punct de vedere terapeutic, cît și din punct de vedere al oricărui posibil program de dezvoltare personală.

Mi-au reținut atenția afirmațiile: „Capacitatea de a transcende imediatul este o parte inseparabilă a conștiinței de sine: este evident că, o dată ce eu sînt conștient de mine însumi ca ființă-în-lume, voi avea și capacitatea de a face un pas înafară și de a privi către mine și către situația mea, evaluînd ce e de făcut și hotărînd ce e de ales din infinitatea de posibilități. Analiza existențială insistă asupra faptului că această capacitate a omului de a transcende situația imediată se regăsește în însuși miezul experienței umane și că aceasta nu poate fi ignorată sau marginalizată fără a distorsiona și opaciza imaginea noastră despre persoana umană”.[8] Sînt cuprinse aici nu numai premisele terapiei existențiale, ci și cele ale oricărei filosofii a dezvoltării personale ce dorește să reconstruiască viața individului pornind de la valorile personale. O existență centrată pe valori este dătătoare de optimism, chiar și atunci cînd stă sub semnul crizei. Cu atît mai mult atunci cînd criza este un prilej de reconfigurare a creativității, așa cum putem desprinde din unele analize ale lui Rollo May.

Indiferent de discursul ce stă sub semnul amenințărilor mai mult sau mai puțin imaginare, atît timp cît omul este pe drumul descoperirii ființei, umanitatea se poate regenera. În spiritul filosofiei existențiale, trebuie să fim optimiști atîta timp cît „Individul uman este încă în stare să se mire, să se lase încîntat de o sonată, să meșteșugească poezii al căror cuvinte să ne bucure inimile, să privească un răsărit de soare cu sentimentul măreției și al uimirii”.[9] Dacă vă puteți identifica, cel puțin parțial, cu acest individ, sînteți pe drumul cel bun, vă aflați pe calea descoperirii ființei.

 

[1] Rollo May, Descoperirea ființei. Fundamentele analizei existențiale, Traducere de Victor Popescu, (București: Editura Trei, 2013).

[2] De curînd, Laurențiu Staicu vorbea despre necesitatea dezvoltării unor tehnologii filosofice pronind de la filosofia aplicată. Vezi Sandu Frunză, „Sandu Frunză despre metafizica și consilierea existențială”, 20 decembrie 2017, https://frunzasandu.wordpress.com/2017/12/20/sandu-frunza-despre-metafizica-si-consilierea-filosofica-si-existentiala/

[3] Rollo May, Descoperirea ființei. Fundamentele analizei existențiale, Traducere de Victor Popescu, (București: Editura Trei, 2013), 10.

[4] Rollo May, Descoperirea ființei. Fundamentele analizei existențiale, 24.

[5] Rollo May, Descoperirea ființei. Fundamentele analizei existențiale, 54.

[6] Rollo May, Descoperirea ființei. Fundamentele analizei existențiale, 123.

[7] Rollo May, Descoperirea ființei. Fundamentele analizei existențiale, 140.

[8] Rollo May, Descoperirea ființei. Fundamentele analizei existențiale, 191.

[9] Rollo May, Descoperirea ființei. Fundamentele analizei existențiale, Traducere de Victor Popescu, (București: Editura Trei, 2013), 11.