Sandu Frunză despre comunicare, criza europeană și depășirea ei

Standard

why europe

Am afirmat de multe ori că unul dintre locurile în care orice tînăr ar trebui să își dorească să petreacă măcar o perioadă din viața sa este Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj.

FSPAC este un loc privilegiat în care se întîlnesc cunoașterea și cercetarea, dezvoltarea personală și stimularea creativității, practicile profesionale și comunicarea etică și eficientă. Este un tărîm al bucuriei de a trăi noi experiențe și de a învăța.

În același timp, FSPAC este un loc ce face posibile și o serie de întîlniri admirabile cu oameni și cărți. La o astfel de întîlnire am participat azi. Ea a fost prilejuită de prezentarea unui volum colectiv coordonat de Alina Bârgăoanu, Raluca Buturoiu și  Loredana Radu.[1] Volumul Why Europe? Narratives and Counter-narratives of European Integration, (Frankfut am main: Peter Lang, 2017) pune împreună cercetările realizate în proiectul Jean Monnet Chair – Eu Communication and the European Public Sfere și cuprinde analize realizate de un grup de cercetători de la Facultatea de Comunicare și Relații Publice din cadrul SNSPA București și cercetători din mai multe țări europene. Perspectiva adoptată este cea a analizei de discurs și a practicilor de comunicare.  Ceea ce dă coerența și forța explicativă a acestui volum este tocmai faptul că aduce comunicarea ca un instrument de relevare a problemelor europene, de înțelegere a lor și ca modalitate esențială în soluționarea lor. Nici o altă perspectivă nu ar fi putut să dea autorilor o mai bună înțelegere a problemelor și o mai mare deschidere spre înțelegerea posibilelor soluții ce ar putea fi formulate în viitor. Nu vreau să afirm că nu se pot obține rezultate excelente din perspectiva științelor politice, a sociologiei sau  a altor discipline, dar nici o altă abordare nu poate mai bine decît comunicarea să investigheze această problemă printr-un angajament de tip interdisciplinar.

Iată cum sintetizează coordonatoarele volumului obiectivele principale pe care autorii le asumă în acest volum:

  1. ​​realizarea unor demersuri teoretice și aplicate menite să explice noile modalități prin care practicile specifice comunicării au o influență majoră în dezvoltarea sferei publice europene și în creșterea gradului de integrare europeană;
  2. cercetarea unor aspecte privind mecanismele de comunicare în Uniunea Europeană și a rolului pe care acestea îl au în consolidarea integrării europene, insistîndu-se pe modalitățile diverse prin care comunicarea mediatică a pus în valoare subiectele legate de Uniunea Europeană în perioadele de criză pe care le-a parcurs – îndeosebi în ceea ce privește criza imigranților;
  3. investigarea percepțiilor, reprezentărilor, trăirilor și atitudinilor cetățenilor obișnuiți și cele ale reprezentanților elitei politice în vederea stabilirii unor strategii de reducere a respingerii alterității, de diminuare a populismului, negaționismului și extremismului, aflate într-un proces de continuă creștere în toate spațiile culturale ale Uniunii Europene.[2]

Am avut fericirea să constat că cei prezenți în sală au intrat în vibrația pozitivă a mesajelor pe care le propune această carte, în ciuda complexității și angoaselor trezite de situațiile pe care le analizează. Frumusețea întîlnirii a fost depășită doar de frumusețea specifică tinerilor ce au umplut sala cu entuziasmul și plinătatea prezenței lor.

 

[1] Alina Bârgăoanu, Raluca Buturoiu and Loredana Radu (eds.), Why Europe? Narratives and Counter-narratives of European Integration, (Frankfut am Main: Peter Lang, 2017). Prezentarea cărții a fost făcută de Delia Balaban, Mihnea Stoica și Sandu Frunză, cu prezența Alinei Bârgăoanu, una dintre cele trei coordonatoare ale volumului.

[2] Alina Bârgăoanu, Raluca Buturoiu and Loredana Radu (eds.), Why Europe? Narratives and Counter-narratives of European Integration, (Frankfut am Main: Peter Lang, 2017), 9.

Anunțuri

Sandu Frunză despre lumina seducției și poezia ei

Standard

coperta ardelean seductiaFundamentele creștine ale culturii noastre occidentale dau conținutul negativ al raporturilor noastre cu seducția. Contextul biblic al consecințelor pe care le are asupra omului actul seducției originare reglementează toate raporturile noastre cu ideea de seducție și imaginarul ce se constituie în jurul ei. Din punct de vedere creștin, nu mai poți eluda aura întunecată a seducției. Ea este profund marcată de încărcătura etică negativă, în ciuda ambivalenței simbolice cu care antropologia investește reprezentarea Șarpelui – ispititorul (seducătorul) prin excelență. La aceasta se adaugă faptul că practicile seducției sînt supuse unui regim juridic care ne orientează negativ în raport cu seducția concepută ca o formă de violență, ca o intruziune abuzivă, ca o diminuare a libertății victimei, ca o formă de umilință ce atrage după sine diverse forme de degradare a ființei celuilalt.

Într-o epocă în care realitatea se dovedește a fi din ce mai în ce mai mult construită în țesătura comunicării, încălcarea ordinii etice și juridice dă imaginea unei rupturi la nivelul structurii rețelare a lumii comunicării. Din acest punct de vedere, seducția pare că se opune comunicării, că întrerupe comunicarea și duce la dispariția dialogului.

Însă, dincolo de registrul nocturn în care am situa seducția, ea păstrează ceva din lumina originară a comunicării paradisiace. O asemenea dimensiune vizează Florin Ardelean, în cartea sa „Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire[1] atunci cînd afirmă că „A surghiuni seducția în tenebre ar echivala cu un abuz, poate cu un sacrilegiu. Maleficul n-o epuizează, ba chiar o deschide spre versantul luminos, drept epifanie, sub celălalt chip și pentru celălalt destin”.[2] Astfel, un merit al autorului este semnalarea faptului că seducția poate fi privită ca un principiu guvernat de coincidentia oppositorum. Fețele diferite ale seducției pot fi suprapuse pînă la identificare, pot fi privite în complementaritatea lor sau pot fi așezate în albia unui conflict permanent, dar care are rațiunea unei armonii situată la nivelul unei transcendențe.

Un alt merit al autorului este de a propune –  într-o manieră argumentativă extrem de atractivă din punct de vedere reflexiv, liric și estetic – o viziune similară gînditorilor postmoderni ce fac din seducție un instrument privilegiat al comunicării. Mai mult decît atît, putem deduce chiar faptul că seducția este o formă de cunoaștere (recunoaștere), comunicare și trăire în comun: „În mod misterios, seducția pare a sugera operațiunea de re-cunoaștere pe care o realizează cel ce seduce, invitându-l pe cel sedus, în numele unei promisiuni neexprimate, la o taină comună. Prima reacție a celui din urmă este esențială, putând activa seducția sau, dimpotrivă, refuzând-o tocmai prin neputința de-a ieși din prealabil”.[3]

Cartea lui Florin Ardelean devine, astfel, unul dintre instrumentele de lucru ale reflecției postmoderne asupra comunicării. O bibliografie foarte bine aleasă este utilizată în structura argumentativă a textului. M-a mirat însă absența din cuprinsul cărții a referințelor la opera lui Aurel Codoban. Autorul ne încîntă cu referințe de la Platon la Vladimir Ilici Ulianov  Lenin, de la Meister Eckhart la Søren Kierkegaard și pînă la Gabriel Liiceanu. Dar face abstracție de orice posibile referințe la filosoful iubirii și al seducției – Aurel Codoban. Cartea ar fi avut de cîștigat mai ales în ceea ce privește reflecțiile asupra iubirii, voluptății și dorinței. Dar, înțelegem cu toții, mereu sîntem în situația dilematică a decupajului bibliografic care ne ajută să mergem mai departe sau ne ține încă pe loc sub presiunea abundenței referințelor.

Preocupările lui Florin Ardelean sînt relevate de titluri precum „Amorul de sine: păcat și nenorocire”, „Iubirea și seducția”, „Infernul din noi”, „Cain și ura primordială”, „Femeia demonizată și frica”, „Ura ca iubire refuzată”, „Indicele de seducție, propaganda și manipularea”, „Mediacrație și manipulare”, „Morfologia, patologia și modelele iubirii”, „Gelozia și nevrozele fidelității” și altele. Aducînd în discuție aspectele multiple implicate de seducție – printre care dimensiunile voluptății, cruzimii și amăgirii ce pot să însoțească fenomenul seducției – cartea despre seducție cu care ne provoacă Editura Eikon este admirabilă și prin faptul că predominantă ca prezență este dimensiunea luminoasă a seducției, cu voluptățile, frămîntările și devenirile ei. Seducția are valoarea unui diamant care reflectă cu fețele sale multiple doar atîta lumină cît poate să proiecteze asupra sa lumea noastră interioară.

Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire este o carte care ni-l relevă pe Florin Ardelean în primul rînd ca poet. Florin Ardelean este un poet al seducției care ne învăluie cu poezia seducției și ne îmbracă în lumina ei.

 

[1] Florin Ardelean, Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire, (București: Editura Eikon, 2017), 418 pagini.

[2] Florin Ardelean, Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire, (București: Editura Eikon, 2017), 9.

[3] Florin Ardelean, Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire, (București: Editura Eikon, 2017), 70.

Sandu Frunză despre filosofia darului și noua teologie a seducției

Standard

turcan-marion-2

A trăi înseamnă a iubi deoarece a trăi înseamnă a dărui. Mintea noastră nu poate concepe un dar mai autentic decît cel al iubirii. A dărui iubirea ta înseamnă a-l aduce în existență, a-l face să trăiască autentic pe celălalt. Această investiție nu stă sub semnul schimbului sau al profitului, ci sub semnul darului. Răspunsul la darul de iubire se realizează cel mai adesea pe un plan invizibil și întotdeauna într-un registru superior celui presupus investiției pe care o facem în sporirea vieții celuilalt. Este motivul pentru care asociem reciprocitatea iubirii cu intrarea într-o zonă a transcendenței, a vieții paradisiace sau a intervalului în care nemurirea devine posibilă. Nu întîmplător, deși afirmația a existat înaintea noastră, fiecare dintre noi credem că am inventat maxima potrivit căreia a iubi înseamnă a nu muri niciodată. Ajungem în felul acesta să credem că omul are printre drepturile sale și dreptul de a iubi și de a fi iubit.

Asociem în mintea noastră dreptul la iubire cu dreptul la viață, conceput ca un drept fundamental al omului. Tocmai această consacrare prin contagiune – a iubirii în raport cu viața – subliniază cu trăsături îngroșate situația paradoxală în care atașamentul față de drepturile omului este însoțit de o contestare tot mai puternică a drepturilor omului ca valoare fundamentală, ca energie intrinsecă a modului de a fi occidental.

Dar nu trebuie să facem abstracție de faptul că tot ceea ce este valoros trece azi printr-un proces de contestare. Face parte din modul nostru de a ne întări în opțiunile noastre și de a ne reconfirma valorile pe care dorim să le menținem vii. Unui asemenea proces critic sînt supuse, cu tot mai multă fervoare, și drepturile omului. Însă, nu acest proces al evaluării critice mă interesează aici. El nu poate fi decît unul efemer. Precaritatea unei asemenea critici rezidă în faptul că drepturile omului sînt cel mai autentic dar pe care cultura occidentală l-a făcut umanității. Ele sedimentează structura identitară a acestei culturi în crearea civilizației de tip occidental. Atunci cînd au fost gîndite în spiritul unei aplicabilități universale, drepturile omului au avut pe lîngă o dimensiune politică și una existențială. Aplicarea lor face prezentă în lume o formă de transcendență ce ne vorbește despre valorile ultime ale civilizației occidentale. Drepturile nu ar fi putut să apară în altă cultură decît în cea vestică. Nu pentru că aceasta ar fi superioară, ci pentru că în nici o altă cultură edificarea civilizațională nu se revendică în mai mare măsură de la relația dialectică a drepturilor și responsabilităților. Această dialectică stă sub semnul darului și valorifică mecanismele pe care darul și dăruirea le presupun.[1]

Revelator pentru modul de funcționare a acestor mecanisme subtile este dreptul la viață. El se bazează pe ideea responsabilității pe care o avem în raport cu un dar pe care l-am primit fiecare dintre noi și pe care îl conștientizăm în registrul sacralității de îndată ce înțelegem că responsabilitatea în raport cu propria noastră existență este o pledoarie permanentă pentru aducerea și menținerea în existență a Celuilalt. Viața ca dar ne relevă caracterul ultim al dreptului la viață. Ea relevă că existența ca atare e un proces de continuă transcendere. Transcendența însăși este parte a acestui proces prin consacrarea pe care o producem conștientizînd dreptul la existență a  celuilalt – fie că e receptat ca fiind asemănător sau ca fiind diferit. Atunci cînd poetul ne încîntă spunîndu-ne că viața este însăși iubirea și a trăi autentic înseamnă a iubi, ne lăsăm capturați de magia darului și ne umplem de energia ei. Face parte din poezia existenței și din revelația faptului de a fi.

Pentru a vorbi despre această bucurie a darului am ales să utilizez, ca un pretext al discuției, una dintre cele mai importante apariții editoriale, despre care mă aștept să aibă un impact profund în cultura noastră filosofică și teologică. Este vorba despre cartea „Apologia după sfîrșitul metafizicii. Teologie și fenomenologie la Jean-Luc Marion”, semnată de Nicolae Turcan.[2]

Autorul are o binemeritată recunoaștere în lumea literară, în cea filosofică și în cea teologică. Are o capacitate specială a de îmbina aceste registre cu un spirit de finețe rar întîlnit. Pentru o bună înțelegere a ceea ce el face, cred că aș putea să folosesc construcția filosoful teolog și teologul filosof – în sensul pozitiv în care a mai fost folosită pornind de la etichetarea filosoful poet și poetul filosof.

Valoarea deosebită a acestei cărți derivă din faptul că Nicolae Turcan instituie o filosofie a darului utilizînd instrumentarul creștin al unei apologii a iubirii, care nu e nici teologică nici filosofică tocmai pentru că e profund existențială. Ea vizează condiția umană și sensul dezvoltării omului aflat la intersecția cu sine, cu ceilalți și cu Dumnezeu. Nu se putea găsi un loc mai bun al acestei încercări de construcție existențială decît cadrele deschise de opera lui Jean-Luc Marion, un filosof ce îmbină filosofia și fundamentele gîndirii creștine într-o manieră ce îl determină pe Nicolae Turcan să îl numească un gînditor post-metafizic. O asemenea premisă îl ajută pe autor să teoretizeze și să aducă foarte nuanțate clarificări asupra relațiilor dintre teologie și apologetică, pe de o parte, și filosofie, metafizică și fenomenologie, pe de altă parte. Iar aici rolul unei fenomenologii a iubirii, înțeleasă ca fenomenologie a darului, este covîrșitor. Această sursă de inspirație teologică este suportul filosofic pentru demersul său de depășire a metafizicii. O astfel de depășire este relevantă, în opinia autorului, deoarece numai ea „surmontează limitele pe care onto-teologia le-a pus pînă acum teologiei, eliberînd-o pe aceasta din urmă de seducțiile celei dintîi și reconducînd-o către Revelație”.[3]

Sînt puse aici într-o lucrare comună două surse ale puterii. Pe de o parte, divinitatea se relevă ca sursă a restaurării lumii prin puterea sacrificiului, iar pe de altă parte, omului îi este dată puterea extraordinară a credinței. Credința este cea care transformă slăbiciunea într-o putere nestăvilită. Ne sînt familiare în acest sens cuvintele lui Iisus: „Adevărat vă spun că, dacă ați avea credință cît un grăunte de muștar, ați zice muntelui acestuia: „Mută-te de aici acolo”, și s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputință” (Matei 17:20). Atunci cînd Nicolae Turcan, în subcapitolul „Dumnezeul dragoste”, afirmă: „Credința se ocupă cu a crede și nu cu discursuri filosofice” are în vedere tocmai relevarea acestui substrat al unei experiențe speciale pe care reflecția filosofică trebuie să îl aibă în vedere atunci cînd se constituie ca o filosofie a darului. Preocuparea pentru a crede nu poate fi desprinsă în acest caz de preocuparea pentru a iubi, deoarece „Dumnezeu se numește iubire”.[4] Este implicată aici o raționalitate lărgită, numită, pe urmele lui Marion, „raționalitatea erotică”.[5] Astfel, credința este cea care circumscrie un orizont al seducției în care erotismul relației este unul transfigurat în orizontul cunoașterii, trăirii și comunicării. Este vorba de o nouă teologie a seducției în care „raționalitatea erotică” presupune un joc existențial al darului și al iubirii. Jocul erotic pus astfel în mișcare presupune că „în acest joc între donator și donatar, cel ce primește darul îl reîntoarce către cel ce l-a dat, abandonîndu-se, prin renunțare și sacrificu”.[6] Pornind de la logica darului și de la filosofia iubirii pe care o construiește Nicolae Turcan, putem vedea în aceste cuvinte o pledoarie pentru consacrarea dreptului de a iubi și de a fi iubit ca un drept fundamental al ființei umane.

Situîndu-se în orizontul iubirii, ființa umană nu mai pendulează în sistemul de alegeri presupuse de așezarea sub semnul lui „a fi” sau „a avea”. Ea trăiește dincolo de ființare și posesiune. Darul transfigurează modul de a fi în lume deoarece atunci cînd „Darul înlocuiește ființa, iubirea răspunde zădărniciei acolo unde certitudinea metafizică nu o poate face”.[7] Acesta este universul semnificațiilor prin care darul, seducția și iubirea constituie o singură lume. Cu o astfel de afirmație, Nicolae Turcan devine unul dintre cei mai fascinanți autori din gîndirea teologică românească.

Cartea Apologia după sfîrșitul metafizicii stă, ca demers în sine, sub semnul darului. Autorul ne dăruiește din timpul vieții sale parcurgînd pentru noi opera lui Marion, sintetizînd-o și mai ales traducînd-o într-un limbaj ce iese din jargonul fenomenologului, dar lăsînd neatinsă dimensiunea specifică a acestui limbaj. Talentul literar al autorului este îmbinat cu atitudinea reflexivă și cu dorința de clarificare, sistematizare și facilitare a accesului la textele unui autor mai degrabă esoteric pentru publicul neinițiat în vocabularul acestei fenomenologii.

[1] Despre postmodernism ca o lume prin excelență a darului am vorbit în mai multe locuri. Poate cea mai expresivă modalitate am exprimat-o în contextul consumerismului postmodern descris în Sandu Frunză, Advertising constructs reality. Religion and advertising in the consumer society, (București: Tritonic, 2014).

[2] Nicolae Turcan, Apologia după sfîrșitul metafizicii. Teologie și fenomenologie la Jean-Luc Marion, (București: Editura Eikon, 2016).

[3] Nicolae Turcan, Apologia după sfîrșitul metafizicii. Teologie și fenomenologie la Jean-Luc Marion, 18.

[4] Nicolae Turcan, Apologia după sfîrșitul metafizicii. Teologie și fenomenologie la Jean-Luc Marion, 177.

[5] Nicolae Turcan citează în acest sens lucrarea Jean-Luc Marion, Fenomenul erosului. Șase meditații, traducere de Maria Cornelia Ică jr., prezentare de Ioan I. Ică jr., (Sibiu: Deisis, 2004).

[6] Nicolae Turcan, Apologia după sfîrșitul metafizicii. Teologie și fenomenologie la Jean-Luc Marion, 181.

[7] Nicolae Turcan, Apologia după sfîrșitul metafizicii. Teologie și fenomenologie la Jean-Luc Marion, 187.

Sandu Frunză despre comunicare și management centrat pe valori etice

Standard

antonio-sandu

Avem încredere în faptul că etica muncii îi determină pe profesioniștii din administrația publică să acționeze în vederea realizării binelui public și al binelui fiecărui membru al comunității în parte. Chiar dacă uneori realitatea ne contrazice, avem proiecția ideală a locuitorului cetății tratat ca un bun cetățean și respectat în unicitatea și diversitatea sa. În relația noastră cu autoritatea publică, cu instituțiile publice și mai ales cu personalul ce oferă servicii publice avem un nivel ridicat de încredere și așteptare în ceea ce privește comunicarea etică și eficientă.

În lucrarea sa Relații publice și comunicare pentru administrația publică, Antonio Sandu relevă faptul că valoarea etică a încrederii „legitimează procesul de comunicare, rolul comunicatorului instituțional fiind, printre altele, acela de a construi încrederea publică în interiorul și la nivelul instituției publice”.[1] Practicile etice sînt parte a statutului profesional al comunicatorilor și mai ales a celor ce ocupă poziții de relații publice. Nu ne referim aici la serviciile de relații cu publicul (deși aceștia sînt foarte importanți), ci la comunicatori. Cei din urmă se constituie ca un model profesional în care etica este parte intrinsecă a îndeplinirii actului de comunicare.

Cartea lui Antonio Sandu, Relații publice și comunicare pentru administrația publică mizează pe o cultură a construirii realității în comunicare. Punctul său de plecare este o viziune constructivistă ce presupune construirea realității în comunicare și valorizarea ei din perspectiva unei experiențe de limbaj și este dezvoltată spre o perspectivă transmodernă de reinterpretare ștințifică a realității. Autorul recurge aici, pe de o parte, la o prezentare, iar pe de altă parte la o critică a ideilor lui Habermas cu referire la acțiunea comunicativă, construcția instituțională, deficitul de democrație etc. Pe acest fundal, cititorul se poate familiariza cu elemente esențiale de filosofie a comunicării, de deontologie, cu o serie de instrumente de comunicare instituțională și comunicare publică sau cu elemente ale comunicării manageriale.

Volumul lui Antonio Sandu ne provoacă prin aducerea în discuție a unor elemente de programare neuro-lingvistică, prin conturarea rolului comunicatorului instituțional sau prin relevarea importanței unei gîndiri strategice în comunicarea instituțională. Pentru a releva importanța PR-ului în comunicarea publică, autorul face o serie de precizări cum ar fi sublinierea importanței faptului că în administrația publică o ședință în care se iau decizii pentru comunitate trebuie să fie transformată într-un eveniment de comunicare menit să dea consistență procesului de aplicare a deciziilor. Totodată, volumul prezintă succint probleme legate de elaborarea mesajelor ce țin de comunicarea instituțională, de relația instituțiilor cu mass media, de comunicarea în spațiul virtual. Un loc aparte îl au provocările pe care le aduce înlocuirea întîlnirii față-către-față cu „proximitatea virtuală, proces generat de interpunerea rețelei de internet”. Fiind unul dintre puținii noștri experți în metode apreciative, Antonio Sandu nu putea să ocolească aspecte cum ar fi cele privind interviul apreciativ ca strategie de comunicare internă în organizație sau auditul apreciativ al comunicării interne.

Deși sînt doar parțial de acord cu modul în care se raportează la responsabilitatea socială (CSR), cred că merită să dăm atenție reflecțiilor lui Antonio Sandu privind transformările la care este supusă responsabilitatea din perspectiva transmodernă adoptată de autor. Interesantă este propunerea sa: „Insistăm asupra necesității de înlocuire a sintagmei etică în afaceri, care reprezintă pentru înțelesul comun o serie de principii care guvernează un anumit bussines care-l face să fie etic. În locul acestei sintagme se poate utiliza ideea de management centrat pe valori etice.”[2] Acceptăm această provocare ca pe o invitație pe care o lansează Antonio Sandu pentru a ne ține aproape de cercetările viitoare în care va dezvolta această perspectivă.

Pentru a pune în valoare pespectiva sa asupra relațiilor publice și a comunicării, autorul își prezintă ideile sub forma unui curs universitar în care se îmbină caracterul sistematic și dezvoltarea schematică a ideilor, cu sugestii de lectură, de exerciții ce pot fi efectuate pentru aprofundarea temelor, ideilor și conceptelor. Cu toate acestea, cartea se adresează unui public mult mai larg: de la studenții ce vor să devină comunicatori pînă la personalul interesat de înțelegerea mecanismelor manageriale ale comunicării publice.

Schematizările propuse de Antonio Sandu au meritul de a aduce în discuție fie aspecte generale ale disciciplinei, fie o serie de particularități ale abordării temelor discutate. După o scurtă incursiune propusă de autor, rolul esențial revine cititorului. Se presupune că acesta intră într-un joc de învățare și asumă un efort de cunoaștere și aprofundare pe cont propriu, cu un ghidaj specific mecanismelor învățării centrată pe student. Relații publice și comunicare pentru administrația publică este un ghid introductiv de învățare util pentru toți cei ce doresc să pornească pe cont propriu în descifrarea și învățarea mecanismelor comunicării instituționale.

 

 

[1] Antonio Sandu, Relații publice și comunicare pentru administrația publică, (București: Tritonic, 2016), 11.

[2] Antonio Sandu, Relații publice și comunicare pentru administrația publică, (București: Tritonic, 2016), 172.

Sandu Frunză despre comunicare, iubire și magie

Standard

 

Trilogia Teophil Magus_Leonard OpreaStau sub impresia cărții lui Leonard Oprea, „Trilogia lui Theophil Magus”, fără a putea ieși din ea în așa măsură încît să pot scrie o prezentare a ei. Captivitatea plăcută a cărții lui Leonard Oprea este dată de faptul că el nu există ca autor, el ne transmite o învățătură a unui personaj mitologic modern, Theophil Magus. Nedreaptă mi se pare puțina cunoaștere a acestei cărți și circulația insuficientă, deși aș putea spune că, în termenii pieței de carte românești, volumul are statutul unui bestseller.

Nu am nici cea mai mică îndoială. Dacă ar fi avut parte de o marketizare asemănătoare cu cea a cărților lui J. K. Rowling, cartea lui Leonard Oprea ar fi una dintre cele mai cumpărate și citite cărți. Adesea un text de calitate nu este îndeajuns de prezent în mîinile cititorilor deoarece, din motive diverse, nu s-a putut bucura de o publicitate pe măsura talentului, sensibilității și creativității pusă în joc de către autor. În lipsa unei piețe a promovării de carte în spațiul nostru cultural, printre marile atuuri ale cărții Trilogia lui Theophil Magus[1] am putea numi: universul viu pe care îl creează, forța magică a manifestărilor personajului central al istorisirilor, experiențele spirituale de maximă intensitate, dar mai ales puterea hristică ce alimentează întregul demers al autorului.

Cartea lui Leonard Oprea se adresează unei dimensiuni speciale a sensibilității umane. Astfel, mă aștept ca orice copil care s-a lăsat fascinat de magia lui Harry Potter (sau a altor personaje create de autori de succes cum ar fi Lewis sau Tolkien) să vibreze la un personaj cum este Theophil Magus de îndată ce ajunge spre sfîrșitul adolescenței, cînd magia se cere însoțită de înțelepciune. Mi se pare inevitabil ca tinerii cu o asemenea sensibilitate să se abandoneze ritmului interior al magiei create de Leonard Oprea în transcrierea învățăturilor magicianului transilvan. Așa cum mi se pare firesc ca orice persoană matură care a trăit cu sufletul la gură aventurile imagistice în care a fost atrasă de Harry Potter să se lase călăuzită de magia sapiențială a lui Theophil Magus. De altfel, orice ființă cu sensibilitate cosmică ar fi firesc să vibreze la intrarea într-un asemenea univers.

Magia personajului transilvan pare să aibă în centrul său o lege unică, o lege ce guvernează toate mecanismele umanității noastre: legea iubirii. Magia pusă în joc de Leonard Oprea izvorăște din tradiție și se împletește armonios cu nevoile spirituale ale omului contemporan. În felul acesta, el elimină toate disputele privitoare la conflictul dintre magie și spiritualitate apelînd la forța extraordinară a unei sensibilități pe care Mircea Eliade a numit-o în termeni culturali „creștinismul cosmic românesc”. Aceasta este poarta intrării în magia iubirii hristice.

Metoda utilizată de Leonard Oprea în transcrierea mesajelor lui Theophil Magus este cea a unei hermeneutici rabinice mînuită cu o măiestrie asemănătoare cu cea a lui Nicolae Steinhardt. Însă, în timp ce Monahul de la Rohia utiliza cultura teologică pentru a construi o teologie a culturii, Theophil Magus ne împresoară cu o filosofie a spiritului ce presupune coborîrea minții în inimă, presupune o unire a minții cu inima, a rațiunii cu credința, a comunicării cu trăirea. Theophil Magus ne propune iubirea ca formă a comunicării și comunicarea ca formă a iubirii – prin care omul postmodern se poate regăsi, vindeca și salva.

 

[1] Leonard Oprea, Trilogia lui Theophil Magus. Calea și adevărul și viața, Ediție adăugită și revizuită, Prefață de Vladimir Tismăneanu, Postfață Liviu Antonesei, (București: Eikon, 2016).

Sandu Frunză despre comunicare cu Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu și Meda Mucundorfeanu

Standard

poza lansare

Cartea Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu, Meda Mucundorfeanu (Eds.), PR Trend. New Media: Challenges and Perspectives, (Mittweida: Hochschulverlag Mittweida, 2015) apare sub semnul celor 10 ani ce s-au scurs de la dezvoltarea ca structură de sine stătătoare a Departamentului de Comunicare, PR și Publicitate. Sub presiunea acestei aniversări, constat că am ajuns și eu să măsor timpul într-un mod semnificativ: cu durata celor 7 ani de cînd predau la acest Departament, cu un angajament personal ferm în raport cu studenții mei și cu încrederea în talentul lor de viitori comunicatori.

Cartea este gîndită după tipicul cărților ce propun textele mai importante susținute la conferințele științifice. Sînt cuprinse texte semnate de Aurelia Ana Vasile, Camelia Cmeciu, Alina Nechita (Vingan), Magor Kadar, Răzvan Enache, Mădălina Moraru (Buga), Anamaria Tomiuc, Mirela-Codruța Abrudan, Marian Petcu, Anna Keszeg, Anabella-Maria Târnovan, Andreea-Nicoleta Voina, Laura Petrehuș și alții. Ea relevă, pe de o parte, varietatea preocupărilor participanților. Pe de altă parte, propune o anumită coerență a contribuțiilor și oferă o imagine a ceea ce profesioniștii dintr-un anumit domeniu consideră a fi important și demn de a fi adus la cunoștință și supus dezbaterii comunității academice. De data aceasta este vorba despre conferința ”PR Trend”, ce a fost consacrată ca un brand universitar românesc și se bucură de suportul tradițional al Fundației Hanns Seidel.

În cazul de față, lucrarea reflectă deschiderile pe care le are DCRPP în raport cu celelalte medii academice și profesionale din Cluj și din alte centre universitare. Iar în acest sens cred că datorăm foarte mult Deliei Balaban, care acționează în permanență pentru creșterea vizibilității și prezența constantă a comunicării de la Cluj în celelalte centre academice. Delia Cristina Balaban reprezintă comunitatea noastră de specialiști în științele comunicării, îndeosebi prin cercetările sale ce teoretizează domeniul publicității și prin conexiunile și network-ul profesional pe care îl dinamizează. După cum ne dovedește și calitatea ei de coordonator al acestui volum, ea este prezentă cu prestigiul său profesional și în domeniul relațiilor publice în așteptarea unei voci puternice, pe care încă nu o avem și pe care toată lumea o așteaptă să spargă tăcerea, să fie auzită, în domeniul PR-ului de la Cluj.

De aceea, mă bucur să pot prezenta această carte cu trei coordonatori speciali. Mai întîi, am menționat-o, deja, pe Delia Cristina Balaban. Mai apoi, Meda Mucundorfeanu, așa cum știți, este un autor ce face parte din generația tînără de profesioniști în științele comunicării, generația mult așteptată pentru a aduce suflul nou al inovării în domeniul comunicării. Nu în ultimul rînd îl amintesc pe specialistul în comunicare și sociologie politică, Ioan Hosu, nu numai o prezență semnificativă în calitate de coordonator ci și director al Departamentului de Comunicare, PR și Publicitate.

Simpla parcurgere a sumarului volumului de față o să vă arate cît de prezent este spiritul lui Ioan Hosu, deschiderile tematice, preocupările metodologie, orientarea teoriei spre spiritul antreprenorial, dorința de a pune fundamente teoretice solide pentru o bună și eficientă integrare a competențelor teoretice și abilităților practice cu piața muncii. Sînt elemente pe care Ioan Hosu le face vizibile în preocupările sale de sociolog al comunicării și de profesionist în științele comunicării, dar și în activitatea sa de implicare etică și eficientă în activitățile administrative sau în răspunsurile pe care le dă diferitelor provocări ce vin din partea comunității, în general.

Aș putea menționa aici mai multe texte ce mi-au trezit în mod special interesul. Voi semnala doar cîteva, lăsînd cititorilor plăcerea de a descoperi conținutul integral al volumului de față.

Unul dintre cele mai provocatoare texte din volum este ”Cinderella Reloaded” scris de Camelia Cmeciu, de la Universitatea București. Camelia Cmeciu analizează o campanie de responsabilitate socială referitoare la una dintre cele mai complexe și actuale probleme: violența în familie. Motivul povestirii pusă în joc este cel al Cenușăresei, iar povestirea este rescrisă și spusă de copii care au fost victime ale violenței în familie. Povestea spusă cu mijloacele specifice comunicării mediatice virtuale este presărată cu fapte reale de viață. Astfel încît, pe de o parte, dispare granița dintre realitate și ficțiune, iar pe de altă parte, ficțiunea scoate la suprafață și pune într-o nouă lumină realitatea nemiloasă a violenței. Textul este un bun prilej pentru a problematiza responsabilitatea socială a organizațiilor ca domeniu distinct al comunicării. Avînd în vedere studiul de caz propus de autoare, trebuie să avem în minte că, deși acțiunea caritabilă este o parte vizibilă a responsabilității sociale, totuși, ea nu este un scop în sine. Aici, acțiunea filantropică nu trebuie înțeleasă ca amînare a repercusiunilor producerii unui rău în comunitate, ci ca acțiune constantă de eradicare a acelui rău (în această situație violența) prin acțiunea comună a tuturor factorilor implicați.

Deja de multă vreme CSR nu mai este un instrument de PR și nu mai aparține relațiilor publice. Ea este un domeniu al comunicării de sine stătător. Responsabilitatea socială nu se reduce la acțiuni caritabile cum ar fi, de exemplu, aceea de a aduna alimente și a le împărți săracilor pentru a primi în schimb vizibilitate sau orice alt tip de recompense psihologice, emoționale, de autoprețuire sau chiar spirituale. Ca domeniu distinct al comunicării organizaționale, responsabilitatea socială a organizațiilor trebuie corelată cu specificul organizației și cu necesitățile principalelor categorii de public ale organizației. În felul acesta, filantropia este corelată cu sustenabilitatea și cu acțiunea etică și eficientă a organizației.

CSR nu se reduce la filantropie – chiar dacă ea presupune și aceast tip de acțiune caritabilă sau de donații în scopuri caritabile – iar atunci cînd caritatea se produce ea este însoțită de obținerea de beneficii din partea comunității locale sau naționale. CSR se referă nu atît la filantropie cît la interdependențele pe care le presupune acțiunea economică într-un anumit spațiu social, cultural și ideologic. Ea presupune nu o modalitate de a cheltui banii, ci o cale de acțiune etică pe toate palierele acumulării, producției și investiției. Prin urmare, așa cum ne spun teoreticienii responsabilității sociale, ea se referă nu la modul în care decidem să cheltuim banii pe care îi putem disponibiliza drept bugete destinate unor activități complementare activității organizației, ci la modul în care acționarii utilizează aceste resurse pentu a cîștiga mai mulți bani, pe care să îi utilizeze mai apoi în acțiuni economice sustenabile. Este mai degrabă vorba de o preocupare etică permanentă de a desfășura acțiuni eficiente și cu un impact benefic asupra organizației, asupra comunității, asupra societății, mediului și chiar cu bătaie mai lungă – asupra echilibrului cosmic.

Un text convingător, pe lîngă care nu se poate trece fără a fi parcurs, este cel propus de Alina Nechita (Vingan), de la Radio Cluj. În studiul realizat cu sprijinul IRES, ea tratează influența noilor media asupra statutului jurnalistului și provocările aduse de acestea la adresa jurnalismului tradițional. Un aspect ce trebuie reținut este legat de dubla acțiune: pe de o parte, jurnaliștii încearcă să se adapteze la noile tehnologii și la noile modalități de manifestare profesională, iar pe de altă parte, ei manifestă o anumită rezistență, bazată pe nevoia de confort, pe nevoia de a nu se lăsa depășiți de rapiditatea circulației informației și atitudinile în continuă schimbare ale publicului, pe nevoia de a se sustrage diferitelor tipuri de control aduse de dezvoltarea tehnologică și de a-și afirma autonomia în raport cu creativitatea jurnalistică din sfera jurnalismului tradițional.

Schimbările rapide ale modului de a face jurnalism au dus și la schimbări în ceea ce privește prevederile codurilor de etică, ale modului de manifestare a deontologiei jurnalistice. Aceste schimbări sînt percepute de autoare ca factori determinanți în deteriorarea eticii profesionale a jurnaliștilor și drept factori corozivi în raport cu mitologia culturii media care ne spune că, acționînd în vederea binelui public, presa este cîinele de pază al democrației – o imagine cu o încărcătură etică foarte puternică.

Putem să ne întrebăm dacă această erodare a eticii trebuie privită ca o evoluție normală a mutării comunicării mediatice în spațiul virtual, sau ar trebui să privim cu îngrijorare și să acționăm în vederea unei reglemetări adecvate a mediului online, după modelul reglementării comunicării tradiționale? Mai putem să diminuăm forța conceptelor etice sau este necesar să reglementăm juridic domeniul comunicării, inclusiv printr-o lege a presei care să conțină prevederile integrității profesionale după modelul principiilor din codurile etice?

O suprareglementare juridică a domeniilor particulare ale comunicării poate duce la o serie de disfuncționalități. Convingător este în acest sens textul semnat în acest volum de Mădălina Moraru (Buga), de la Universitatea București, în care sînt evidențiate dificultățile aduse de suprareglementarea prevederilor legate de domeniul publicității și relațiile acestuia cu domeniul audio-vizualului. Este vorba de Ordonanța de urgență 25/2013, care prin modificările și completările aduse Legii audiovizualului nr. 504/2002 creează un mediu ostil manifestării economice a publicitarilor. Astfel, mijloacele tradiționale de transmitere a comunicării comerciale ajung să fie dezavantajate în raport cu noile media, o mare parte a comunicării publicitare mutîndu-se în mediul online.

Problematic devine faptul că modalitățile noi ale comunicării comerciale produc nu numai schimbări în ceea ce privește piața comunicării, ci și în privința comportamentului consumatorilor, ceea ce s-ar putea să aibă și efecte negative în privința modului de a se autodefini al omului și al modului său de situare în realitatea vieții.

Într-o asemenea perspectivă devine preferabil refuzul oricărei suprareglementări în favoarea unei aplicări adecvate a eticii și legislației la mediul online, după criteriile și modalitățile similare de aplicare în mediile tradiționale de comunicare. Lumea reală și realitatea virtuală au deja o consistență la fel de mare. Granițele între cele două lumi, dacă există, sînt foarte fluide. Este vorba, de fapt, de o singură lume privită sub aspecte diferite. Prin urmare, reglementările din spațiul virtual trebuie să fie similare cu etica și legislația spațiului real.

Unul din textele ce mi-a plăcut foarte mult este cel despre construcția imaginii personale scris de Magor Kadar, de la Universitatea Babeș-Bolyai. Mă regăsesc aici cu autorul pe terenul unei pasiuni comune pentru descoperirea instrumentelor și mecanismelor construcției imaginii personale în vederea acumulării de imagini succesive și suprapuse care să facă posibilă construcția unui brand personal. Probabil că generațiile digitale nu vor putea să se sustragă necesității de a-și construi un brand personal, cam în aceeași manieră în care generația mea nu se poate sustrage construcției culturale și spirituale și eticii dezvoltării personale.

Una dintre cele mai provocatoare idei din acest volum este adusă de Mirela-Codruța Abrudan, de la Universitatea Babeș-Bolyai, prin afirmația că fiecare generație aduce propriile sale modalități de a comunica și de a da sens comunicării. Pentru mine acest text este extrem de important din perspectiva eticii generaționale, din perspectiva responsabilității pe care o avem în raport cu generațiile viitoare. Autoarea este preocupată de modul în care generația digitală se raportează la instrumentele comunicării și de modul în care tinerii se construiesc pe sine și construiesc realitatea în comunicare. Pe lîngă relevarea calităților ce le are această generație, Mirela-Codruța Abrudan expune și o parte din defectele acesteia, datorate în special supunerii excesive la tehologia din ce în ce mai sofisticată. Printre ele am reținut mai ales narcisismul, centrarea excesivă asupra propriei persoane, preocuparea de sine exagerată. Deducem de aici imaginea unei generații a excesului. Probabil că o responsabilitate etică ce o avem în raport cu generația digitală ar fi să o aducem în situația de a învăța simțul măsurii. Îmi amintesc faptul că Socrate îi îndemna pe tineri să se autocontemple în oglindă. Cei frumoși trebuiau să se privească pentru a-și contempla frumusețea și a ajunge la o mai bună înțelegere a frumuseții, pe cînd cei ce se regăseau ca fiind mai puțin frumoși aveau șansa de a deveni frumoși prin educație. Această contemplare de tip socratic ar trebui să fie un punct de plecare pentru metamorfozarea narcisismului noii generații. Echilibrul în autocontemplare, dezvoltarea stimei de sine și preocuparea de sine sînt valori importante care duc la dezvoltarea personală și pot fi folosite ca suport pentru construirea unui brand personal.

Nu aș putea să închei fără a remarca textul scris în lectură feministă de doctoranda mea Andreea – Nicoleta Voina. Cercetînd resursele puterii legate de actorii politici, ea se oprește asupra figurii emblematice a Primei Doamne a Statelor Unite ale Americii, Michelle Obama, și asupra discursului său ținut în cadrul convenției naționale a democraților. Discursul avea menirea de a consolida legitimitatea candidaturii soțului său, Barack Obama, prezentîndu-l ca pe o persoană a cărui viziune pentru națiune îl recomandă pentru a fi președinte, un președinte care a trăit visul american și poate să îi ajute și pe ceilalți să îl trăiască.

Atunci cînd recomand lectura acestui text fac abstracție de evidenta valoare intrinsecă a textului. Pornesc de la premisa că volumul de față este reprezentativ pentru obiceiul DCRPP de a promova tinerii cu potențial de cercetător. Întîlnirea oferită de acest volum între cercetătorii maturi și cei tineri îmi aduce aminte de faptul că magistrul meu Aurel Codoban, cu foarte mulți ani în urmă, m-a convins asupra importanței cercetării textelor filosofice și religioase. Această amintire este pentru mine un prilej bun de a evoca relația de respect pe care generațiile și-o poartă în comunitățile universitare în care există simboluri ale tradiției filosofice cum este, de exemplu, Aurel Codoban. O asemenea tradiție se pierde în mediile în care generația celor ce se pregătesc să iasă din sistem are puțini reprezentanți sau chiar nu mai există. Transmiterea ștafetei academice între generații este un act inițiatic de transmitere a valorii respectului. Așa cum altă dată nu ne puteam imagina o comunitate autentică fără centralitatea iubirii, tot așa, azi, e greu de conceput o comunitate universitară în care respectul să nu fie o preocupare centrală a fiecărui membru al comunității academice.

După trăirea acestei dorințe de întîlnire a unor autori din generații diferite și cu orientări diverse (întîlnire prilejuită de acest volum propus de coordonatorii săi Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu, Meda Mucundorfeanu), nu pot să închei decît spunînd că este un volum după chipul structurii organizaționale care a făcut posibil volumul de față și care ne ține împreună sub semnul unor valori ale idealului de comunicare etică și eficientă.

 

 

Sandu Frunză despre dezvoltarea de competențe profesionale cerute de piața muncii

Standard
  1. Ambiguitate motivațională și necesitatea consilierii

Atunci cînd vine vorba de alegerile pe care trebuie să le facă, tinerii ne apar mai degrabă ca fiind dezorientați în ceea ce privește dezvoltarea lor profesională, dezvoltarea unei cariere sau dezvoltarea lor personală. Absența unui examen de admitere la intrarea în Universitate și organizarea concursului de admitere doar pe baza unui dosar influențează lipsa unei motivații reale pentru alegerea unui anumit program de studiu care să fie în concordanță cu o alegere conștientă, informată și orientată spre necesitatea formării unor competențe și deprinderi personale care să fie ulterior valorificate pe piața muncii. Este vizibil acest lucru chiar și în cazul unor programe de succes cum sînt cele oferite de Departamentul de comunicare, Relații publice și Publicitate de la Universitatea Babeș-Bolyai.

Afirmațiile din acest text se bazează pe analiza interviurilor realizate de colegii mei (în cadrul cercetării lor într-un grant[1]), cu studenții și masteranzii de la programele de comunicare și relații publice, publicitate, jurnalism, comunicare politică, științe politice și  administrație publică. În cele ce urmează, voi aduce în discuție cîteva elemente presupuse de dezvoltarea unei cariere a absolvenților ce doresc să profeseze în domeniile de pregătire oferite de programele de comunicare, relații publice și publicitate. Am constat, astfel, caracterul cel mai adesea întîmplător al opțiunii candidaților pentru o anumită specializare, intervenția unor factori conjuncturali și lipsa unui sistem eficient de consiliere în carieră în sistemul de învățămînt preuniversitar. Totodată se poate desprinde și o lipsă a influenței centrelor de carieră din universități în ceea ce privește acțiunea eficientă de îndrumare a posibililor candidați pentru programele de învățămînt oferite. Ele se află încă la început și au o bună concentrare asupra oferirii de soluții pentru tinerii din mediul universitar, fără a avea un focus precis asupra activităților ce ar putea să le desfășoare în colaborare cu structuri similare din mediul preuniversitar.

Se recomandă în acest sens nu numai o promovare etică și eficientă a programelor universitare, o mai activă prezență a ofertei universitare în licee, o mai vizibilă prezență în spațiul virtual și consiliere oferită online pentru toți tinerii interesați să urmeze un program universitar, ci și o colaborare efectivă a centrelor de carieră din universități cu consilierii din mediul preuniversitar. Universitățile ar trebui să creeze astfel de rețele de consiliere necesare pentru punerea în valoare a potențialului real al tinerilor aflați în perioada ultimilor doi ani ai pregătirii lor preuniversitare.

Din răspunsurile oferite de tinerii studenți, putem sesiza o anumită ambiguitate în formularea opțiunilor, o lipsă a unei motivații puternice, o lipsă a unui sistem de valori care să coreleze opțiunea tinerilor cu o anumită profesie obținută prin urmarea unui program universitar. Constatăm că motivele pentru alegerea unui program de studiu pot fi dintre cele mai variate: de la dorința de a pleca de acasă și a ajunge în orașul Cluj pînă la motivații difuze legate de descoperirea unui talent personal (care cel mai adesea are doar legături exterioare cu domeniul ales); avem o varietate de moduri de a motiva, de la afirmația că toate programele fiind proaste a ales unul prost dar convenabil și comod pînă la afirmația că a ales cel mai bun departament din țară potrivit clasificărilor din evaluarea universităților; sau întîlnim, mai rar, argumentarea legată de pasiune, de continuarea firească a unor preocupări personale și dorința de a urma o carieră într-un anumit domeniu. Este interesantă în formularea unei opțiuni pentru un program de studiu lipsa unei motivații de natură financiară sau a motivațiilor de natură economică legate de cariera de mai tîrziu .

Pe baza răspunsurilor oferite de studenți putem deduce că influența în orientarea spre alegerea unui anumit program de studiu poate veni din partea profesorilor, din partea părinților sau a unui membru de familie, din partea grupului de prieteni. Însă, respondenții nu invocă forme instituționalizate de influențare, orientare și consiliere.

Avînd în minte această situație – într-o universitate care are o dimensiune antreprenorială sau e preocupată de corelarea programelor cu calificările cerute pe piața muncii – putem să dezvoltăm acele mecanisme de persuasiune și selecție care să ducă la o cît mai bună informare, la o punere în valoare a potențialului tinerilor ca viitori actori pe piața muncii, la o cît mai adecvată alegere în funcție de preferințele personale și de nevoile exprimate de mediul de afaceri și de dezvoltarea diverselor sectoare ale societății. Una dintre soluții este aceea ca pe lîngă tipul de consiliere și de acțiune ce pot veni dinspre psihologie și științele educației, să fie valorificată vocația practică și interdisciplinară a științelor comunicării și să fie dezvoltate în univesități structuri instituționale de consiliere în cadrul programelor de comunicare și publicitate.

Departamentele de comunicare, relații publice și publicitate au logistica necesară pentru implementarea unor programe de comunicare, consiliere și de dezvoltare personală care să fie utilizate pentru consilierea, orientarea și eficientizarea plasării pe o piață a calificărilor dinamică, așa cum întîlnim în România și în țările Uniunii Europene. Intervenția specializată trebuie precedată de preocuparea acestor Departamente pentru oferirea în curriculum existent a acelor elemente care să concentreze expertiza profesională necesară acestor tipuri de demersuri cerute de încadrarea în programe universitare adecvate de formare a viitorilor specialiști pentru piața muncii.

2) Teorie și practică în pregătirea unei cariere 

Dacă la intrarea în facultate studenții nu au o motivație economică și financiară, putem constata o evoluție a discursului dinspre ieșirea din indiferență și pasiunile personale spre necesitatea unei abordări pragmatice, în termenii dorinței de a obține o calificare cu o bună recunoaștere de către angajator și de către societate. În acest sens, este semnificativă discuția privind compatibilizarea competențelor dobândite în urma studiilor cu cerințele pieței muncii.

Din interviurile cu studenții deducem că există o tendință generală, un fel de stereotip cultural al culturii noastre economice, care relevă că angajatorii consideră că facultățile nu sînt capabile să ofere competențele practice și abilitățile necesare unei bune încadrări a absolvenților de universități în cîmpul profesional. Acest stereotip este cultivat și în rîndul studenților, astfel încît putem sesiza o îngrijorare în rîndul acestora cu privire la tipul de respingere pe care o să îl experimenteze o dată cu finalizarea studiilor. Această îngrijorare se dezvoltă, uneori într-o teamă efectivă că timpul petrecut în Universitate este mai degrabă un timp irosit.

Acest lucru este vizibil în modul în care studenții se raportează la conținuturile programelor de învățămînt. O atitudine generală este aceea de a firma că li se oferă prea multă teorie și prea puțină practică. Conștientizarea acestei insuficiente prezențe a laturii aplicate, practice, determină fie o atitudine disprețuitoare, fie una de negare a valorii dobîndirii de competențe teoretice. Însă, în multe cazuri constatăm că deși conștientizează că teoria este importantă din punct de vedere al formării lor profesionale, tinerii consideră că aceasta devine inutilă de îndată ce ei trebuie să facă față cerințelor angajatorilor.

În general, ceea ce studenții consideră că trebuie să li se ofere de către facultate, pentru a avea șansa dezvoltării unei cariere, este necesitatea unui grad mai înalt de aplicabilitate a cunoștințelor predate, programe de practică profesională mai riguros conduse și desfășurate sub presiunea responsabilității tuturor părților implicate, oferirea de cursuri care să îi formeze în meserie, cu tehnicile efective de lucru și cu dimensiunea situațională a practicii profesiei.

3) Profesioniștii și ”școala profesională”

Atunci cînd li se cere studenților să ofere sugestii de îmbunătățire a curriculei pentru a se putea asigura o mai bună compatibilizare a curriculei cu cerințele de pe piața muncii, putem sesiza, ca o cerință generală, interesul tinerilor pentru acele elemente, lipsite de mare complexitate, prin care se pot obține abilitățile de a realiza produse vizibile, ușor de realizat, cu un impact imediat din punct de vedere al dovedirii eficacității muncii depuse.

Analiza ofertei de cursuri pusă la dispoziție de Departamentul de Comunicare, Relații publice și Publicitate din cadrul FSPAC, UBB poate evidenția faptul că, deși uneori nu sînt concentrate în cursuri separate, tipul de competențe solicitate de respondenți sînt, în general, oferite ca finalitate în programele de studii. Ceea ce cer respondenții este îmbunătățirea curriculară sub forma unor cursuri care să ofere deprinderile de bază ale unui domeniu de activitate, în forma în care este cunoscută ca o practică în școlile de meserii sau în școlile profesionale. Fără a neglija necesitatea dobîndirii unor asemenea abilități practice, probabil că ar fi necesară o reorientare profesională a acestora spre cursuri cu specific universitar și cu o preponderență mai mare prezenței tinerilor în organizațiile economice pentru care dorim să îi pregătim.

Dacă, cel mai adesea, conținuturile învățării sînt contestate datorită caracterului lor teoretic, sesizăm că există un consens aproape general cu privire la profesionalismul foarte ridicat al profesorilor cu care respondenții au studiat pe parcursul anilor de studiu. Cu mici excepții sau sub rezerva că uneori sînt mai buni teoreticieni decît practicieni, respondenții sînt înclinați să vorbească în termeni foarte pozitivi despre formatorii lor. Se semnalează și faptul că acestora ar trebui să li se alăture practiceni din domeniile pentru care studenții sînt pregătiți. Din punct de vedere al Universității, dificultatea apare o dată cu cadrul legislativ ce impune (în mod inevitabil și foarte firesc) îndeplinirea anumitor condiții formale, standarde obligatorii și criterii minimale pentru a putea desfășura activități didactice sau de cercetare în universitate. Practicenii, cel mai adesea, nu arată un interes pentru îndeplinirea acestor formalități, iar în această situație anagajarea lor ca asociați în activități didactice este foarte dificilă.

Este important, însă, să reținem că respondenții consideră că profesorii lor fac diferența în mediul profesional și cultivă o relație benefică în raport cu studenții.

4) Șapte recomandări generale pentru o mai bună corelare a programului de învățămînt cu cerințele de formare ale studenților:

  1. Este necesară o precizare curriculară care să sublinieze că absolvenții specializării de comununicare, relații publice, publicitate au competențe privind activitatea de consultanță și consiliere, inclusiv în domeniul consilierii etice (organizaționale și individuale) și a consilierii de dezvoltare în carieră.
  2. Este necesară schimbarea locului unor discipline în planul de învățămînt, astfel încît să se evite situația reclamată de studenți potrivit căreia în anul terminal se fac discipline teoretice după ce deja în anul anterior erau supuși unor examene în care li se cerea aplicarea teoriilor.
  3. Este necesar un efort susținut de schimbare de mentalitate în rîndul angajatorilor. Aceștia cultivă cu înverșunare stereotipul că pregătirea teoretică a absolvenților este inutilă, că ea nu are nici o valoare din punct de vedere al practicienilor. Acest stereotip ajunge să fie asumat și de către studenți, ceea ce îi demotivează în efortul de dobîndire a unei pregătiri profesionale complexe.
  4. Profesorii trebuie să depună un efort mai mare în ceea ce privește dezvoltarea dimensiunii aplicate a cursurilor, de fiecare dată cînd acest lucru este posibil. Consultarea programelor de învățămînt m-a condus la concluzia că majoritatea cusurilor insistă asupra finalității practice a demersului din cadrul cursurilor. Faptul că apare o discordanță între ceea ce pretind profesorii că oferă și modul în care este receptat cursul trebuie să îi determine pe profesori să sublinieze, de fiecare dată, în fiecare situație în parte, finalitatea practică, dimensiunea aplicativă a conținuturilor predării, importanța cunoștințelor dobîndite în practica profesiei. Avînd în vedere prestigiul de care se bucură profesorii în rîndul respondenților, ar trebui să fie o misiune foarte simplă, dar care necesită a nuanțare constantă în procesul de predare.
  5. Este necesar ca disciplinele din planul de învățămînt să se autodefinească mai clar (în sensul că sînt preponderent introductive și teoretice sau sînt mai degrabă avansate și aplicate) și să accentueze în procesul de predare acest statut, inclusiv în modul de evaluare a studenților.
  6. E necesară o mai atentă îndrumare a studenților în programele de practică profesională. Se impune o mai bună colaborare cu organizațiile în care studenții fac practică. Recomandăm ca acestea să aibă o mai mare pondere în planul de învățămînt, atunci cînd este posibil.
  7. Se recomandă schimbarea/clarificarea conținutului examenului de licență. Ar trebui ca acesta să fie unul care să pună în mai mare măsură accentul pe cunoaștere, competențe și aptitudinile practice, aplicate, pe așteptările pe care le au angajatorii din partea absolvenților noștri.

 

[1] Grantul POSDRU/156/1.2/G/136845 „Dezvoltarea spiritului antreprenorial și competențe profesionale sporite pentru studenții din Regiunea Nord-Vest”, coordonat de Ioan Hosu.