Cu Virgil Ciomoș despre psihanaliză, terapie și filosofie

Standard

Sandu Frunză: Sînteți apreciat ca fiind unul dintre cei mai importanți filosofi pe care îi are cultura română. Aveți o recunoaștere națională și internațională în calitate de creator de filosofie și ca filosof practician. Ați avut un impact deosebit în dezvoltarea învățămîntului filosofic clujean din ultimii ani. Aveți meritul de a fi introdus în România primul curs universitar de consiliere filosofică. Aș dori să vă întreb: Cum se încadrează un asemenea curs de terapie și consiliere filosofică în preocupările filosofice de la noi? Care este impactul lui în formarea tinerilor ce urmează un program universitar de specializare în filosofie? 

Virgil Ciomoș: Simt că la această primă şi complexă întrebare va trebui să răspund mai pe larg. Nu pentru că amănuntele parcursului meu ar fi „interesante” ci pentru că ele relevă de un mediu universitar (şi nu numai) care era deja pregătit şi în care am avut şansa de a mă integra. De altfel, destinul fiecăruia dintre noi este marcat, aparent paradoxal, de nişte întâmplări, fie ele fericite. Întâmplări care îşi revelează, de regulă, sensul abia retroactiv. Dacă este să privesc, așadar, în urmă, ar trebui să mă opresc, în mod rezonabil, la întâmplările care ne sunt mai apropiate. Între ele, ar fi întâlnirea cu Părintele Nicolae Steinhardt, una, din nou, „accidentală”, așa cum am avut cândva prilejul s-o evoc în postfaţa Jurnalului fericirii.  De ce am reţinut-o? Mai întâi pentru că, pentru el, viaţa monahală constituia un mod anume de a practica etica şi nu doar de a reflecta despre ea. Or, cum se ştie, psihanaliza lacaniană, reduce toate afecţiunile psihice la un mod anume de poziţionare etică a persoanei în faţa a ceea ce o depăşeşte: în gândire, în imaginaţie sau în percepţie. Fie acesta Dumnezeu sau, cum spune Lacan, „Marele Celălalt”.  Regăseam, astfel, sensul originar, grecesc, al filo-sofiei, acela de a fi (doar) o anticameră a Sofiei, a înţelepciunii, prin urmare. Or, pentru înţelepţii Greciei antice, Sofia presupunea un fel de a fi in esse – în fiinţă –, iar nu doar de a discuta despre ea – dicitur. Apoi, pentru că Părintele Nicolae de la Rohia era, oricât ar putea părea de incredibil, nepotul lui… Freud. Îşi amintea, cu amuzament, dar şi cu duioşie, de discuţiile cu unchiul său – marcate de entuziasmul, uneori debordant al nepotului –, de casa lui de la Viena, în care îi fusese oaspete, dar mai ales de covorul de pe celebrul divan din cabinetul său, un covor… românesc, pe care soţia îl adusese din Bucovina. A doua întâlnire a fost cu un alt Părinte, Andrei Scrima, care, fără să ştiu atunci, se folosea în seminariile lui private, la care am avut privilegiul să particip, de întreg arsenalul psihanalizei lacaniene: refulare originară, denegaţie, întoarcerea refulatului, forcluziunea Numelui Tatălui, gnoză barată etc. etc. Aş putea spune că prima mea analiză personală a început – încă o dată: fără să ştiu – cu el. Spun „aş putea” pentru că a fost mult mai mult decât atât. În sfârşit, pornit pe urmele lui – care îmbinau (între multe altele) fenomenologia (Heidegger a îngenunchiat în faţa lui, cerându-i binecuvântarea) cu psihanaliza (după trecerea lui la cele veşnice, am găsit în biblioteca de la Bucureşti inclusiv seminariile lui Lacan) –, am ajuns (ca profesor invitat) în mediul universitar francez, în care cele două convieţuiau într-un mariaj care m-a surprins de la bun început: colega mea din Departamentul de Filosofie al Universităţii din Poitiers – Kim Ong – preda şi psihanaliză, un alt coleg de Departament – Jean-Christophe Goddard – conducea o teză de doctorat despre Denegaţia la Hegel şi Freud, propusă de directorul Spitalului de Psihiatrie din acelaşi oraş – Alain Cardon, cu care aveam să mă împrietenesc, și care mi-a oferit să asist la primele mele prezentări de pacient –, Christian Hoffmann, decanul Facultăţii de Psihologie, psihanalist instalat, prieten apropiat al lui Lacoue-Labarthe şi al lui Nancy (mari filosofi francezi, cu care fusese coleg la Strasbourg), m-a invitat să fac cursuri despre Merleau-Ponty studenţilor lui psihologi, iar gazda mea – Alain Harly, prieten cu Alain Cardon şi cu Christian Hoffmann  – fondase de curând, tot la Poitiers, Şcoala de Psihanaliză din Centru-Vest. „Eşti dirijat!”, mi-a spus, mai în glumă, mai în serios, Părintele Andrei. Mai târziu, aveam să intru într-o foarte fructuoasă colaborare și cu alţi colegi francezi. La Sorbona, de pildă, au fost Jocelyn Benoîst şi Renaud Barbaras care, împreună cu regretatul meu prieten – Guz-Félix Duportail –, au contribuit la crearea unei platforme internaţionale de filosofie şi psihanaliză. Dar și la Universitatea Lyon 3, unde am fost invitat de Jean-Jacques Wunenburger, care preda pe atunci Merleau-Ponty împreună cu Lacan. Unul dintre colegii noştri de “platformă” – profesorul Rudolf Bernet, fostul director al Arhivelor „Husserl” de la Louvain – a trecut chiar dincolo de frontieră și a devenit, ca și mine, psihanalist practician. 

Pe de altă parte, am avut oportunitatea de a crea în universitatea noastră un master francofon de „Filosofie franceză”, care a beneficiat de multiple susţineri internaţionale şi, în acest fel, de posibilitatea de a invita pe câţiva dintre cei mai mari fenomenologi contemporani. Mai ales pe regretatul academician belgian Marc Richir, primul care mi-a semnalat legătura dintre fenomenologie şi psihanaliză în şi prin opera lui Merleau-Ponty (prieten apropiat al lui Lacan, de altfel), respectiv, impactul fenomenologiei asupra psihiatriei prin teoria și practica lui Binswanger – elev, simultan, al lui Husserl, Heidegger şi Freud –, fondatorul unei ramuri a psihiatriei care se revendică, în mod deschis, de la fenomenologie. Evident că impactul asupra mea a fost uriaş. Mai ales pentru că am descoperit că o serie întreagă dintre principiile fenomenologiei îşi găseau verificarea şi mail ales eficacitatea în… psihiatrie. Că exista, aşadar, o clinică psihiatrică inspirată de filosofie şi că, dacă este să ne referim aici la Lacan (mai ales), psihanaliştii făcuseră mai mulţi paşi spre fenomenologie decât fenomneologii spre psihanaliză. Într-adevăr, seminariile lui Lacan sunt pline de analize ale unor texte fundamentale din Platon, Aristotel, Toma din Aquino, Occam, Descartes, Kant, Hegel, Husserl, Pierce, Heidegger (din care a tradus şi pe care l-a şi invitat personal la Paris), Wittgenstein, Austin etc. Nu puteam, aşadar, să nu introduc în planul de învăţământ de la Filosofie câteva cursuri speciale – Fenomenologie şi Psihanaliză sau Corp şi Limbaj – care urmăreau, aşa cum spuneţi, să pregătească, să frăgezească măcar, pe studenţii noştri pentru destinaţia practică a filosofiei însăşi. 

Tot „întâmplarea” a făcut ca, după câţiva ani, să-l întâlnesc la Timişoara pe colegul meu, Florin Lobonţ, care, întors din Marea Britanie, nutrise acelaşi gând de a crea un master de “Consiliere filosofică”. M-am bucurat, așadar, să colaborez cu Universitatea de Vest din Timişoara, oraş în care începusem, de altfel, activităţile de introducere în psihanaliză la Spitalul de Psihiatrie „Eduard Pamfil” (mare psihiatru român, format de Henri Ey, coleg al lui Lacan la Saint-Anne), și anume, graţie profesorului Mircea Lăzărescu, prieten apropiat al lui Noica şi bun cunoscător al fenomenologiei, şi ucenicului său, dr. Lucian Ile. Impactul acestor iniţiative asupra studenţilor de la Filosofie a fost şi este unul major. Sincer vorbind, îmi este uneori ruşine de succesul pe care îl am în faţa lor, succes care se datorează în exclusivitate tezaurului de experienţă umană pe care acest gen de filosofie şi acest gen de a introduce psihanaliza ni l-au transmis până astăzi. Mai toate lucrările de licenţă, master şi doctorat pe care le-am condus din acel moment au avut o referinţă directă la psihanaliză şi, implicit, la interesul pentru filosofia practică. Este, de fapt, şi unul dintre puţinele argumente pe care le pot invoca pentru a-i ajuta să răspundă părinţilor lor, care se întreabă: „La ce bun filosofia?”. „La ce-ţi folosește ea în viaţă?”. „Din ce vei trăi ca filosof?”. 

Se poate, desigur, practica filosofia ca un fel de ghid, mai mult sau mai puţin luat în seama, pe lângă alte discipline precum istoria, literatura, arta etc. Dar, chiar și așa, în ultima vreme, facultăţile cu pricina preferă să-şi formeze proprii lor filosofi… Aici, însă, este vorba de un domeniu care emerge din filosofia însăşi şi căruia îi lipsea un singur lucru: să înțeleagă că singura experienţa apropriată pentru testarea filosofiei teoretice este clinica psihiatrică și, în acest fel, să răspundă la provocarea pe care suferinţa psihică ne-o adresează de tot atâtea secole. Ce vremuri triste am ajuns să trăim, exclamă Lacan, în care cei care se mai ocupă de „realităţile transcendentale” se găsesc mai degrabă în spitalele de psihiatrie! Nu pot decât să sper că această orientare a filosofiei pentru latura ei practică şi, implicit, pentru consiliere şi psihanaliză, să fie continuată de urmaşii mei din Departamentul de Filosofie. Oricum, studenţii noştri absolvenţi au posibilitatea de a dezvolta acest interes fie mergând la Timişoara, fie urmând cursurile de pregătire pe care Forumul Câmpului Lacanian din România, pe care l-am creat acum câţiva ani, le oferă în mod gratuit.

Sandu Frunză: Consilierea filosofică a devenit vizibilă și în preocupările filosofilor și practicienilor din România. Există posibilitatea ca în viitorul apropiat acest tip de consiliere să fie o prezență semnificativă pe piața românească o ofertei de consiliere?

Virgil Ciomoș: Încă din anii ’90 am ştiut că există cabinete de consiliere filosofică în Occident. Unul dintre colaboratorii departamentului nostru, mai precis, al secţiei sale germane, profesorul german Hans-Klaus Keul, mi-a confirmat că, pe lângă vocaţia sa pedagogică de filosof – de care studenţii noştri au profitat din plin – deschisese şi un cabinet de consiliere filosofică. Mai mult, aflasem că Germania găzduia, în acei ani, unul dintre congresele mondiale ale filosofilor care activau în acest cadru. Îmi amintesc chiar, ca anecdotă, că unul dintre „pacienţii” lui cei mai „hotărâţi” era director la BMW şi că parcursul „pacientului” a durat aproape un an. Împărtăşisem cu el rolul crucial pe care l-a jucat Kant în filosofia modernă şi mai ales importanţa consecinţelor dialecticii transcendentale din Critica raţiunii pure, care ne avertiza asupra naşterii a două periculoase „maladii ale spiritului”: aparenţa, respectiv, iluzia transcendentală. Despre maladiile spiritului aveau să mai vorbească mulţi alţii, de la Hegel la Wittgenstein şi, apoi, de o manieră clinică explicită, Henri Maldiney (a se vedea mai ales Penser l’homme et la folie), dar şi Marc Richir sau Jacques Garelli, pe care i-a adus pentru prima oară în România profesorul Ion Copoeru (cu preocupări foarte apropiate de ale noastre). Nu mai vorbesc de prietenii mei parizieni, Renaud Barbaras şi Guy-Félix Dupotail, afiliaţi unor mişcări psihanalitice acreditate. La noi, îl putem aminti, desigur, pe Noica, cu cele Şase maladii ale spiritului. Din punct de vedere instituţional, însă, trebuie să-l menţionăm deocamdată doar pe colegul nostru de la Timişoara, profesorul Florin Lobonţ, singurul care a pus pe roate un master internaţional de consiliere filosofică. M-am gândit, aşadar, să pun umărul la această lăudabilă întreprindere cu cursuri de introducere în clinica psihanalitică şi cu organizarea unei practici pentru studenţi la Spitalul de Psihiatrie din Timişoara. 

Cred că principalul avantaj al consilierii filosofice este că ea atinge însuşi fundamentul fiinţei umane. Desigur, mă veţi întreba care este acesta? Răspunsul ne vine din vremuri foarte îndepărtate, mai precis, din cele inspirate de tradiţia filosofiei greceşti şi, respectiv, a teologiei iudaice. Căci, aşa cum ştim, tema ultimă a filosofiei dintotdeauna, o spune deja Aristotel, este Fiinţa, iar tema ultimă a teologiei dintotdeauna, o spune deja Moise, este Persoana. Odată cu Moise avem (în Exod) chiar „sinteza” dintre acestea două: „Eu sunt Cel cel Sunt”, care înseamnă, într-adevăr, Fiinţa este Persoana. Sau, invers, Persoana este Fiinţa. Este destul de curios cum anume, pornind de la acest extraordinar adagiu, s-a putut ajunge astăzi la confuzia dintre persoana umană şi una sau mai multe dintre facultăţile sale: intelecţia, imaginaţia, percepţia, memoria, voinţa etc. Într-adevăr și din păcate, încă din antichitate fiinţa umană a fost definită mai degrabă prin intelect – nous –, partea ei „cea mai valoroasă”. Or, noi putem, totuși, fiinţa şi fără să gândim încontinuu. Putem fi, adică, atenţi, fără să avem vreo intenţie, fie ea fenomenologică. Altfel spus, noi existăm chiar şi atunci când nu gândim. Într-un fel, asta o ştia şi Descartes care, pentru unii, pare să fi confirmat tocmai „esenţa cognitivă” a persoanei umane pentru timpurile moderne. Dacă ar fi să ne apropiem, însă, mai îndeaproape de cogito-ul lui (care nu este un raţionament!), vom observa că el constituie doar prima parte a unei serii de propoziţii care se articulează, în mod hegelian, prin teză, antiteză şi sinteză: teza – există cogniţie umană, antiteza – întreaga noastră cogniţie poate fi efectul unui Geniu al Răului, aşadar, trebuie să ne îndoim de tot ceea ce cunoaştem, sinteza –  nu ne putem, totuşi, îndoi de faptul că cineva se îndoieşte. Cum se vede, concluzia lui Descartes nu priveşte un subiect al cunoaşterii ci unul al… îndoielii. În acest sens, el nu făcea decât să reia pe Socrate, care afirmase, cu multe secole înainte, că ştia doar faptul că nu ştie…

Subiectul însuşi rămâne, prin urmare, indeterminat din punctul de vedere al facultăţilor, iar, la rândul lor, facultăţile sunt doar… facultative pentru subiect. Cu aceasta trecem de la problema subiectului cunoașterii la aceea a subiectului recunoaşterii. Nu este un pas înapoi ci, așa cu arată Kant prin „deducția” transcendentală a categoriilor intelectului, unul înainte. Iar Hegel insistă: un subiect nu poate fi confirmat cu adevărat decât de un alt subiect. Problema consilierii filosofice, ca şi a psihanalizei, nu este una subiectivă ci inter- şi chiar trans-subiectivă. Or, indeterminarea persoanei umane rezidă – pentru toate societățile marcate de monoteism – în caracterul ei de singularitate. Prin comparație, religiile extrem orientale neagă această singularitate, iluzorie pentru ele. Şi știm, în plus, de la Aristotel că ştiinţa însăși nu are acces la singularitate, adică (inclusiv) la persoană. Legile sale sunt cu atât mai valabile cu cât sunt mai generale. Bio-logia, socio-logia şi toate celelalte discipline care se termină în –logie ţintesc ceea ce este comun, iar nicidecum excepţia, adică singularitatea. Astăzi, principiul de incertitudine din mecanica cuantică demonstrează că singularitatea fizică este cu adevărat indeterminabilă. Nu trebuie să evităm știința, dar trebuie să mergem până la limitele maturității sale. Adică nu înapoi ci mai departe. Mi se pare că ceea ce sugerează denumirea modernă de „psiho-logie” ignoră încă acest principiu. Urmarea? O consecinţă destul de curioasă: dacă psihicul uman este o singularitate şi dacă ştiinţa este doar a celor generale (generalul însuşi fiind contrariul singularului), urmează că sintagma psiho-logie este un oximoron. În acest sens, nu există o „ştiinţă a psihicului”. Pentru o astfel de cercetare ne trebuie ceva mai mult decât știința. Ne trebuie și etica, așa cum am mai sugerat. O etică nu a facultăților sufletului (ceea ce ar fi oțios) ci a modului în care acesta din urmă se folosește de ele. Sau de celălalt suflet…

Desigur, există o ştiinţă a facultăţilor psihicului: intelecţia, imaginaţia, percepţia, memoria, voinţa etc. Există, altfel spus, o psihologie cognitivă a facutăţilor psihicului. Când e vorba, însă, de subiectul uman singular, atunci nu mai e vorba despre cunoaştere ci de recunoaştere. Căci toate acestea nu se exercită de la sine – aşa cum se întâmplă în cazul unui calculator: nu gândirea gândeşte ci persoana (prin gândire), nu imaginaţia imaginează ci persoana (prin imaginaţie) etc. etc. De altfel, bolile psihice majore, cum este schizofrenia, afectează doar într-un mod secundar facultățile. Ea țintește, mai întâi, subiectul care le foloseşte. Iar dacă subiectul nu se mai poate folosi de una dintre facultăţile sale nu este de vină… facultatea ci el însuşi. Există, de altfel, cazuri în care intelectul –  în calitatea lui noetică – funcţionează perfect, dar subiectul este… para-noiac. Cel mai extraordinar exemplu rămâne acela al lui Gödel, autorul celebrelor teoreme de incompletitudine a sistemelor logico-formale. Căci și din nefericire, deşi “intelectualul” Gödel era unul „incomplet”, subiectul Gödel era… „complet”: a murit de inaniţie, având convingerea („completă”) că va fi… otrăvit. Caz tipic de para-noia. Asta înseamnă că şi cauzalitatea psihică relevă până la urmă tot de psihic, iar nu de neurologie, de genetică etc. care sunt doar nişte vehicule sau suporturi ale psihicului. 

În concluzie, cu cât persoana umană îşi va revendica mai ferm unicitatea (care derivă, insistă și Lacan, din monoteismul evreilor) cu atât terapiile filosofice şi psihanalitice vor fi mai recunoscute pentru capacitatea lor de a răspunde nevoilor ei. Cu cât societatea noastră va merge, însă, în direcţia unei uniformizări – ca să nu spun de-a dreptul, a unei gregarităţi (care permite, desigur, randomizarea statistică) –, cu atât nevoia de filosofie şi de psihanaliză (ca şi aceea de artă, care se exercită tot „în Nume Propriu”) va fi mai ocultată. Consecinţa este inevitabilă: pe fondul unor tot mai mari performanţe în intelecţie, imaginaţie, percepţie, memorie sau voinţă va urma o explozie a afecţiunilor psihice. 

Sandu Frunză: Sînteți psihanalist al École de Psychanalyse des Forums du Champ Lacanien din Franța și datorită personalității și influenței dumneavoastră practicile specifice acestei școli terapeutice au devenit importante și la noi. Cît de extinse sînt aceste practici? Cum se poate intra într-un program de formare pentru a deveni psihoterapeut? De ce acreditări are nevoie un filosof pentru a practica acest tip de terapie? Care este statutul profesional și recunoașterea de care se bucură un filosof care practică activități de consiliere și psihoterapia?

Virgil Ciomoș: Există, desigur, nişte motive pentru care m-am îndreptat spre această afiliere terapeutică. Primul şi cel mai important ţine, în general, de specificul „formării” în cadrul şcolilor de psihanaliză lacaniană. Pun aici termenul de formare între ghilimele pentru că el nu are acelaşi sens cu cel presupus de alte orientări terapeutice. Mai precis (şi cu precădere în psihanaliza lacaniană), „formarea” psihanalitică restituie terapiei sensul ei genuin, cel grecesc. Într-adevăr, „therapeutes” – care desemnează, astăzi, un formator în măsură să (re)formeze psihicul pacientului conform unor proceduri, un fel de „medic” şi, deci, „ghid” al sufletului de la care se aşteaptă „reţete” de viaţă – nu înseamnă la origine „stăpân” ci… „servitor”. Un psihanalist nu trebuie „să vorbească” ci „să asculte”, pentru a spune astfel. Mai mult, nu este vorba, aici, de a asculta discursul pacientului cât mai degrabă de a descifra ceea ce se înscrie în lacunele lui: lapsus-urile, cuvintele de spirit, actele ratate etc. Ceea ce este important se ascunde întotdeauna printre rânduri. „Ascultăm”, aşadar, nu zis-ul subiectului şi nici zis-ul predicatului unei propoziţii (apofantice) conştiente ci inter-zisul (apofatic) în şi prin care „se înscrie” inconştientul pacientului însuşi. Contrar cunoaşterii comune, (în)scrierea precede oralitatea. O constatare lacaniană pe care o va prelua, apoi, şi Derrida. 

Clinica psihanalitică nu este una a performanţelor ci a ratărilor. Căci, la fel ca în teologia paulină, locul simptomului (i.e. al căderii păcatului) coincide cu însuşi locul „salvării”. De altfel, pacientul vine la noi mai degrabă cu şi pentru ratările sale, fără să ştie, însă, că locul lor (im)propriu este chiar acela al „înscrierii” Perfecţiunii. Sintagma „a fi im-perfect” asta şi sugerează: „a-fi-în-perfect”, chiar şi dacă de o manieră ratată. Pe scurt, Perfecţiunea se înscrie (inconştient) în imperfecţiune, iar nu în performanţele noastre conştiente. Înaintea romanticilor, Kant, deja, vorbea (în arhitectonica transcendentală) despre Spirit şi despre singurul loc care îi este apropriat, şi anume, printre ruinele propriei noastre cunoaşteri (şi conştiinţe). Prin analogie, dacă şi actele noastre sunt mereu ratate din punctul de vedere al intenţiei lor (care ţinteşte Perfecţiunea), dacă ele au întotdeauna un rest, acest rest „inactual” este tocmai acela al… Perfecţiunii. De vreme ce restul relevă întotdeauna de Perfecţiune, îndrăzneşte să concludă Lacan, se vădeşte atunci că nimic altceva nu l-a preocupat mai mult pe Freud decât să demonstreze efectivitatea revelaţiei (im)proprii Perfecţiunii (în şi prin rest). Contrar a ceea ce s-a crezut, Perfecţiunea nu rămâne suspendată în posibil, fie el unul transcendental. Ea se înscrie în antr-actul dintre fenomene, ca fenomen secund, ca rest „fenomenal”, adică. Unul al Perfecţiunii. Nu spunea, oare, Sf. Pavel că aflăm despre dorinţa noastră doar după ce am săvârşit păcatul? Ocupându-se de resturi, psihanaliza vizează, încă o dată, Perfecţiunea. Din această perspectivă, restul nu este ceva de aruncat. El trebuie doar curăţat pentru ca locul (adică lacuna) în care fusese aruncat să poată găzdui altceva decât ratarea. Puterea stă în slăbiciune, insistă şi Sf. Pavel. De unde o celebră omofonie lacaniană, cea dintre forma arhaică a lui symptôme – sinthome şi saint homme – „om sfânt” –, respectiv, Saint Thomas (d’Aquin). Iată încă o confirmare (dacă mai era nevoie) a interesului lui Freud pentru originea comună a cuvintelor cu sens contrar. Simţim că am pierdut o Perfecţiune anume, pe care n-am avut-o, totuşi, niciodată… Sau, mai precis, una care a fost „odată”ca… niciodată. Iar faptul de a asuma această pierdere este singura „dovadă” că Perfecţiunea există „undeva”, „dincolo de mări şi ţări”. O variantă, vedem bine, a argumentului ontologic.

Cum putem presupune, „formarea” psihanalitică se structurează după trei mari piloni. Primul ar fi „formarea” teoretică în cadrul seminariilor şi cartelurilor organizate de şcoală. La ele participă nu numai cei care se iniţiază în psihanaliză ci şi cei deja „iniţiaţi”. Nu e cazul acum să intru în detaliile ierarhiilor „mereu temporare” introduse în statutele şcolii noastre. E suficient să spun că gradul „ultim” – care este atins după traversarea cu succes a încercării „pasei” –, este acordat doar pe doi ani… „Formarea” este, cum se mai spune, „continuă” tocmai că este dificilă. Seminariile lui Lacan sunt presărate de filosofie, matematică, logică, lingvistică, literatură, pictură, teologie, mistică etc., la cel mai înalt nivel. Filosofi precum Platon, Aristotel, Toma din Aquino, Descartes, Kant, Hegel, Kierkegaard, Pierce, Heidegger, Austin etc., sau matematicieni precum Fermat, Euler, Cantor, Dedekind, Frege, Peano, Wittgenstein, Russel, Gödel, Markov, Klein etc. sunt printre autorii lui preferaţi. Dar şi Moise, Meister Eckhart, Ioan al Crucii, Tereza de Avila etc. Ca să nu mai vorbim despre Joyce şi Beckett şi despre tot ceea ce literatura vremii a dat mai valoros, inclusiv cea a suprarealiştilor (printre care Lacan a fost adesea numărat). Al doilea pilon priveşte stagiile clinice în spitalele de psihiatrie, mai precis prezentările de pacient, unde psihiatrii psihanalişti cu o mare experienţă în domeniu, ilustrează pe viu, în faţa începătorilor, cum anume se articulează un diagnostic diferenţiat. Al treilea şi cel mai important, este analiza personală, care poate merge până la momentul înfiripării dorinţei de a deveni tu însuţi psihanalist. Temă asupra căreia Lacan a insistat foarte mult. Pentru mine, alegerea analistului personal a determinat şi alegerea, implicită, a şcolii. 

Toate astea se întâmplă, cât priveşte şcoala noastră, în Europa, Asia, Australia şi în cele două Americi. Între ţările vizate, şi România. Ca o curiozitate, cea mai bună reprezentare o au ţările de limbă neolatină. Apoi, femeile sunt de departe majoritare. Membrii şi simpatizanţii şcolii sunt grupaţi în forumuri, care asigură toate activităţile legate de cei trei piloni. E suficient să te adresezi unui forum pentru a avea acces la o astfel de „formare”. Preţurile sunt, adesea, între un sfert şi jumătate din cele practicate în România pentru un parcurs asemănător. Filosofului nu i se cere o pregătire prealabilă anume. El trebuie doar să parcurgă „formarea” propusă de şcoala de psihanaliză pe care o alege. Nu este vorba de „laxitate” ci mai degrabă de importanţa esenţială a unui parcurs psihanalitic propriu-zis. Este ceea ce s-a tranşat deja în interiorul primei şcoli, cea creată de Freud, şi anume, în momentul în care întemeietorul ei a renunţat să mai ceară postulanţilor o diplomă de medic. Le-a cerut, însă, o foarte dificilă şi lungă formaţie psihanalitică, care nu este niciodată asigurată de şi printr-o „diplomă”! Totul depinde de rezultatul analizei personale. Cu alte cuvinte, poţi să ai doctorate şi publicaţii în domeniul psihanalizei, dar dacă nu ai trecut de această din urmă probă, nu primeşti drept de practică. Acreditarea se face la Paris, în faţa comisiei abilitate de către şi pentru întreaga şcoală. Este, aşadar, din start o acreditare internaţională, care îţi permite să practici psihanaliza oriunde în lume. Desigur, odată ce un număr anume de psihanalişti se grupează într-o ţară anume, ei pot să solicite şi acreditarea naţională. Dar, chiar şi fără acest parcurs psihanalitic, un filosof are posibilitatea de a deschide un cabinet de consiliere în virtutea competenţelor oficiale pe care diploma lui le acoperă în mod explicit.

Sandu Frunză: Dumneavoastră – ca filosof, ca cercetător, ca formator și ca psihanalist – cum vă circumscrieți sfera de preocupări? Ce activități desfășurați în planul consilierii și terapiei filosofice? Dacă cineva dorește să beneficieze de serviciile dumneavoastră în calitate de consilier filosofic și psihoterapeut cum vă poate contacta?

Virgil Ciomoș: Acum, că îmi puneţi această întrebare, realizez că fac, poate, prea multe… E vorba, evident, de „boala” tuturor pionierilor care descoperă un domeniu nou şi care vor să împărtăşească şi altora descoperirea lor – „boala entuziasmului”. Cu timpul, sper să fiu mai liniştit… Fac cursuri de „Fenomenologie şi Psihanaliză” la universitatea noastră şi la cea din Timişoara, susţin conferinţe şi particip la atelierele şi la cartelurile internaţionale organizate de şcoala noastră internaţională, particip cu conferinţe la colocviile internaţionale de fenomenologie şi psihanaliză, la congresele sau la conferinţele naţionale de psihiatrie, fac, uneori, prezentări de pacient în diferite spitale de psihiatrie româneşti, am format şi, apoi, acreditat Forumul Lacanian din România, ofer de 12 ani un seminar gratuit de formare în psihanaliză tuturor celor interesaţi, editez numere speciale ale unor reviste internaţionale, consacrate raporturilor dintre filosofie şi psihanaliză, editez şi traduc volume cu aceeaşi tematică (am deschis chiar o colecţie în acest sens, la Editura Şcoala Ardeleană) şi, desigur, am deschis un cabinet de dezvoltare personală, în care experienţa mea psihanalitică ocupă, evident, locul central. Nu neglijez, desigur, nici pregătirile necesare pentru acreditarea naţională a psihanalizei lacaniene şi a practicii sale. Suntem deja patru analişti români atestaţi la nivel internaţional, ceea ce deschide inclusiv perspectiva creării unui colegiu clinic în România. Va fi o bună oportunitate pentru noi de a integra în acest fel numeroasele conferinţe, zile şi ateliere de lucru pe care le organizez din 2004 pentru invitaţii noştri din străinătate, psihiatri şi psihoterapeuţi lacanieni de talie internaţională.  Între ei, mulţi apropiaţi ai lui Lacan, urmaşi ai lui la Sainte-Anne sau analizaţi de către maestrul însuşi.

În fapt, mariajul dintre fenomenologie şi psihanaliză pe terenul generos al clinicii psihiatrice este nu numai unul „natural” ci şi necesar de vreme ce el ne pune la adăpost de o altă „boală”, de astă dată nefericită, aceea de a reduce terapiile noastre la nişte protocoale de „bună intenţie”. Or, se poate întâmpla ca tocmai această „bună intenţie”, privată de o competenţă clinică adecvată, să conducă la eşecuri terapeutice sau chiar la malpraxis-uri. Pentru a da un exemplu, banal pentru psihanaliza lacaniană: cu cât un bărbat suferind de impotenţă sexuală se va mobiliza mai mult pentru a-şi „întări” eul conştient (prin persuasiune, prin ridicarea stimei de sine, prin exerciţii fizice sau de altă natură) cu atât va fi mai… impotent. Libidoul vine din inconştient (din conştiinţa transcendentală, ar spune fenomenologii) şi orice încercare conştientă de a-l „biciui” produce efectul contrar. S-ar putea crede, pe de altă parte, că psihanaliza este doar un efect derivat al fenomenologiei. Avem, ce-i drept, mărturiile lui Freud care atestă faptul că ceea ce a încercat el să facă reprezintă doar o continuare a cercetărilor lui Kant legate de diferenţa (divizarea) conştiinţei umane în una aperceptivă şi alta noumenală. În acest context, el afirmă în mod explicit că putem asimila inconştientul freudian cu conştiinţa transcendentală kantiană. De altfel, Freud era coleg la cursurile lui Brentano, cu… Husserl, creatorul fenomenologiei transcendentale. Acelaşi tandem avea să fie refăcut în Franţa, între fenomenologul Merleau-Ponty şi psihanalistul Lacan, care, deloc întâmplător, erau şi foarte buni prieteni. Psihanaliza aduce, însă, în plus ceea ce Freud numeşte prin „întoarcerea refulatului”. Dacă problema refulării originare apare deja  în Fenomenologia Spiritului a lui Hegel, întoarcerea refulatului, adică a Originii, în fenomenalitate, şi anume, în lacunele sale, este contribuţia decisivă a psihanalizei. De atunci, această descoperire a intrat şi în fenomenologie prin Merleau-Ponty însuşi, dar şi prin Maldiney, Richir, Garelli etc. Ce dovedeşte acest tip de fenomen secund? Că, încă o dată, transcendentalul nu este o simplă posibilitate, că restul lui inactual se actualizează şi el ca „rest”, mai precis, ca simptom. Cu cât subiectul neagă mai mult transcendentalul – să ne amintim de celebra dispută din anii ‘80 dintre filosofia continentală (adeptă a transcendentalului) şi cea analitică (care părea să-l conteste) – cu atât mai mult se apropie el de o afecţiune psihică. Negarea refulării originare, de exemplu, operaţie fundamentală proprie şi constituirii transcendentalului, defineşte pentru psihanaliză psihoza. Ideea că negarea transcendentalului conduce la psihoză m-a luat pur şi simplu de pe picioare. Se vădea, astfel, că fenomenologia nu era un curent filosofic printre altele şi că principiile sale puteau fi verificate… clinic. De aceea, pentru mine, de la fenomenologie la psihanaliză n-a fost decât un pas de făcut, nicidecum o „trădare”. Un pas inclusiv spre psihiatrie, de altfel, şi spre colaborarea cu colegii mei psihiatri. O colaborare cu atât mai importantă cu cât, în anumite situaţii, nu poţi începe o analiză cu cineva instabil din punct de vedere neurochimic. Avantajul este, de altfel, reciproc: fineţea psihanalizei permite recuperarea, cu o cantitate infimă de psihotrope, a unor cazuri imperceptibile altfel pentru psihiatri (a căror principală dramă este aceea de a li se fi furat timpul necesar pentru diagnoză şi pentru terapie). N-am pierdut nimic, dar am câştigat totul: continentul unui domeniu de cercetare – cel al simptomatologiei psihiatrice – despre care nu ştiam mai nimic. Cabinetul meu este rodul acestei mirabile întâlniri. Pentru cei interesaţi de mai mult decât atât, puteţi să le transmiteţi adresa mea de email.

Sandu Frunză: Există o tendință generală de a cultiva un stereotip cu privire la retragerea filosofului în sfera abstractă a reflecției filosofice. Practicile filosofice actuale încep să contrazică această perspectivă unilaterală asupra filosofiei. Cît de pregătit este învățămîntul filosofic, în plan global, să formeze practicieni care să intervină în societatea aflată în plină criză pandemică? În ce măsură ar trebui să ne așteptăm ca Universitățile să formeze astfel de specialiști și în ce măsură trebuie să apelăm la alte instanțe de formare profesională? Ce rol vor avea în viitorul imediat și cum vor contribui filosofii terapeuți și practicile terapeutice la retrasarea cadrelor noastre existențiale, la redefinirea condiției umane, la construirea unei vieți bune?

Virgil Ciomoș: Am constatat că, în formarea tinerilor filosofi, apare un moment critic, acela în care ei caută să fructifice ceea ce au învăţat pe băncile universităţilor. Două sunt alegerile pe care le fac de regulă. Prima, şi cea mai frecventă, este să profite de perspectiva comprehensivă pe care ţi-o conferă filosofia – care nu exclude ştiinţele „exacte” (formarea mea universitară a presupus şi fundamentele matematicii, logica simbolică, din care mi-am dat şi examenul final, fizica teoretică, genetica etc.) – şi să integreze alte domenii decât filosofia – de la ziaristică şi literatură la comunicare şi relaţii publice – îndepărtându-se încet, dar sigur, de filosofia însăşi. Un fel de regresie: de la filosofie – care se ocupă „de tot şi de nimic” (de omni et nullo) – la una sau mai multe dintre disciplinele care se ocupă cu ceva anume. Treptat, astfel de tineri sunt practic pierduţi pentru filosofie. O variantă a acestei prime alegeri este şi aceea de a-şi perfecţiona „instrumentele” – fac studii de matematică, de fizică, psihologie, literatură, limbi clasice etc. – pentru ca, în cele din urmă, să-şi piardă pasiunea iniţială pentru filosofie. Cea de-a doua alegere, pe care înţeleg s-o promovez printre studenţii mei, este aceea de a merge nu înapoi ci înainte cu filosofia, şi anume, în sensul în care l-am definit – acela de deschidere spre terapia maladiilor sufletului. Căci, reamintesc, tema (iar nu obiectul!) filosofiei este indeterminatul, iar nu determinatul, adică mai degrabă Fiinţa şi Persoana, care sunt libere de determinaţii. Odată cu marele Spinoza, filosofia devine o etică, iar odată cu Lacan, psihanaliza devine, şi ea, o etică. Foarte pe scurt, bolile psihice sunt consecinţa unor „deviaţii” etice. Tocmai această alterare etică a subiectului uman face ca un psihanalist să nu compătimească orbeşte cu pacientul său care suferă. Căci, aşa cum insistă Lacan, nu oricine îşi permite luxul unei psihoze… 

Consecinţa este de-a dreptul şocantă: de vreme ce există în lumea noastră atâtea probe de abatere de la sănătatea etică, înseamnă că există tot atâtea abateri de la sănătatea psihică. Din păcate, tocmai pentru că au devenit atât de comune, evenimentele psihotice grave – mai ales cele care se încheie cu ucideri în masă – sunt trecute cu vederea. Termenul de psihoză nici nu mai apare în DSM-urile psihiatrilor. Când preşedintele Hollande al Franţei a folosit acest cuvânt vis-à-vis de tragedia aviatică de acum câţiva ani din Alpi, când un pilot german – psihotic cu „acte în regulă” –  a prăbuşit în mod intenţionat un avion cu 149 de pasageri, a trebuit să retragă public termenul… Motivul pentru care psihiatrul acestui criminal n-a putut să intervină, înainte de tragedie, la superiorii pacientului său a fost rizibil: „confidenţialităţii datelor medicale”. Curios alibi (de ordin… „etic”)! Mai mult, „anchetele” făcute de reporteri printre cunoscuţii şi vecinii criminalului conturau portretul unei persoane mai degrabă agreabile şi bine crescute… Concluzia generală? Oricui i se poate întâmpla un astfel de „ghinion”… Or, clinica psihanalitică demonstrează că nu este aşa! Facem orice pentru a nu mai ajunge la etică! A celui în cauză, dar şi a celor din jurul lui. În fapt, toată lumea poate constata creşterea în trombă a indicelui de agresivitate în societăţile noastre contemporane: atentate, torturi, violenţă generalizată (dar mai ales şcolară, inclusiv la vârste fragede), iresponsabilitatea părinţilor, care îi lasă pe copii să „aleagă” şi să „descopere”… singuri. Ca şi când ar trebui să cerem elevilor noştri să descopere, singuri, teorema lui Pitagora… Să repete, adică, pe cont propriu, întreaga istorie a umanităţii. Ca şi când n-ar trebui să înveţe din greşelile părinţilor. O formă ipocrită de a acoperi dezinteresul unor părinţi pentru educaţia propriilor lor copii. Dar şi criza de timp în care am intrat cu toţii. Astăzi, tot mai mulţi lideri ai lumii prezintă simptome cu incidenţă psihiatrică. Distanţa dintre butonul roşu al declanşării războiului atomic şi psihoză devine tot mai mică. Nu mai vorbesc de închisorile noastre, tot mai ticsite, care, conform statisticilor occidentale, găzduiesc în proporţie de peste 40% deţinuţi cu afecţiuni psihiatrice. Aceasta este adevărata urgenţă a timpurilor noastre. 

Trebuie, aşadar, să ne regrupăm forţele. Filosofia care nu are o destinaţie practică este una fără substanţă. Ea devine doar expresia, îndoielnică, a unui lux de erudiţie – relativă, ca orice lux –, un fel de „loc cultural” populat cu „idei” care mai de care mai ciudate: fiinţa este materie, bunăoară. Ba nu, este reprezentare, concept, voinţă, energie etc. etc. Filosofia însăşi devine un fel de copac stufos în care fiecare pasăre – fiecare filosof, în ocurenţă – îşi cântă propria melodie, fără nici o preocupare pentru sin-fonie. De aceea, nu văd cum altfel ar putea fi restructurat învăţământul universitar la care vă referiţi decât plecând de la clinică. De la clinica psihiatrică, mai precis. Şi asta pentru un motiv foarte simplu: analitica oricărui fenomen presupune un fel anume de a descompune fenomenul – psihismul subiectului, în acest caz – în părţile sale componente. Or, aşa cum demonstrează Lacan, doar psihoza are această „calitate” de a prezenta, în mod separat, constituenţii (dezarticulaţi ai) psihismului uman. Sub o formă ratată (maladivă), aşadar. Dacă Dumnezeu, de pildă, şi etica (judecata) lui, conduce, după Kant, la ipoteza de la care pleacă orice fiinţă umană (care trebuie să creadă într-o judecată universală sui generis), asta nu înseamnă că, în limitele simplei raţiuni, putem avea şi certitudinea existenţei şi a judecăţii sale. Dacă am uitat, însă, că întreg comportamentul uman se defineşte, în mod implicit, în raport cu această ultimă instanţă, psihoza ţine să ne reamintească măcar de existenţa celei din urmă, şi anume, prin delirul sau halucinaţia „mistică”. Şi invers, pornind de la delirul sau de la halucinaţia psihoticilor, putem postula necesitatea unui ca şi cum kantian al existenţei lui Dumnezeu, pe care nevroticii înşişi tind adesea să-l oculteze. De unde raporturile strânse dintre religie (nu mistică!) şi nevroza obsesională, pe care Freud le-a demonstrat atât de convingător. În consecinţă, clinica psihiatrică ar trebui să fie placa turnantă menită să articuleze toate eforturile psihiatriei însăşi cu cele ale filosofiei, psihologiei şi nu numai. Putem, astfel, imagina forme „hibride” de formare destinate acelor studenţi ce sunt capabili să vadă în filosofie mai mult decât o speculaţie obsesională fără de sfârşit. În caz contrar, juisarea lor se va reduce la cultivarea unei îndoieli perpetue. Căci există şi o juisare de simptom… 

Cu Mihaela Miroiu despre practici filosofice și consiliere filosofică în trecerea prin lumea amenințată de pandemie

Standard

miroiu 2

Sandu Frunză: Numele dumneavoastră este identificat cu cel al filosofiei aplicate, al eticilor profesionale, al deontologiei politice și al bunelor practici în spațiul public românesc. Ultimii 30 de ani de filosofie românească sînt marcați de personalitatea dumneavoastră și de creativitatea filosofică pe care o aduceți în studiile de gen, în eticile aplicate și în filosofia feministă. Aș dori să ne spuneți: În ce măsură filosofii trebuie să se regăsească printre vocile puternice ale societății românești actuale? Ce poate filosofia oferi azi omului societății digitale?

Mihaela Miroiu: În 1993 am avut o discuție interesantă cu doi tineri filosofi care tocmai scriseseră o recenzie foarte critică la adresa manualului de filosofie pe care l-am coordonat. Era manualul de reformă. M-a frapat obiecția lor că nu poți înjosi filosofia dând exemple aplicate cu Freddie Mercury, Isaac Asimov sau plăcintă cu mere. I-am întrebat:

– Dar ce fel de exemple ați fi preferat în exercițiile aplicate pe texte filosofice?

– Desigur, au răspuns ei, exemple inspirate din Platon sau din Aristotel.

– Bine, dar ei ce fel de exemple foloseau?

– Din Atena timpului lor.

– În acest caz, nu e clar că, dacă le respectăm spiritul, e nevoie să dăm exemple din Atenele timpului nostru?

O să încerc să fiu aproape nepermis de utilitaristă.

De regulă, la ora actuală filosofia se studiază sau dezvoltă în instituții publice (universități, institute ale Academiei). Aceste instituții sunt finanțate din banii contribuabililor. Ei, contribuabilii, trăiesc acum (oricare este acel acum). Există înțelepciune general valabilă. O parte este populară, o altă parte ține de mai mult rafinament cultural, mai multă rigoare și este încastrată în filosofie. Scopul filosofiei este să îi ajute pe oameni să își pună ordine în gândire, să nu ia nimic drept garantat, să îi ferească de dogmatisme, să le ofere ancore morale, ghidări existențiale, să le ducă imaginația și creativitatea dincolo de limitele experienței. Aceste rosturi ale filosofiei există dintotdeauna și pentru oricine vrea să beneficieze de ea. Pe scurt: eu nu cred că filosofii sunt plătiți din bugetul public ca să discute numai între ei.  Puțini au forța să creeze perspective noi. Cei mai mulți propagă, dezvoltă, explică perspective preexistente. Ei bine, eu cred că filosofii trebuie să fie utili: cercetătorilor din alte domenii, creatorilor de artă și literatură, politicienilor, celor implicați în mișcări civice, instituțiilor profesionale. Dincolo de cei pomeniți, filosofia, deci filosofii, trebuie să le fie de folos copiilor, încurajându-le mirarea, adolescenților, învățându-i să caute sensuri și valori, maturilor, învățându-i să reflecteze asupra vieții lor, vârstnicilor, învățându-i să se însenineze și să își îmbrățișeze experiențele de viață.

Sandu Frunză: Este îndeobște recunoscută contribuția dumneavoastră la dezvoltarea eticilor profesionale, la sensibilizarea publicului și a profesioniștilor cu privire la practicile deontologice și la nevoia de codificare etică a comportamentelor în viața organizațională. Cum vedeți rolul consilierii etice pe o piață liberă și foarte ofertantă a diverselor forme de consiliere? Cît de pregătiți sînt eticienii din mediul universitar să ofere astfel de servicii? Cît de dezvoltată este oferta de consiliere etică pe care mediul academic o poate oferi celor care ar avea nevoie pentru îmbunătățirea activității lor în domenii precum cele ale economiei, ale politicii, ale culturii etc.?

Mihaela Miroiu: În 2001 am publicat o carte de etică profesională. Nu a fost reeditată. Nici nu prea cred că a fost predată în alte școli de etică. În 2004-2005 am făcut, împreună cu o echipă excelentă, o cercetare asupra eticii în universitățile românești (13 universități în eșantion). Am formulat o diagnoză, am făcut un proiect de Cod de etică universitară. Mircea Miclea era ministru. A citit cercetarea și proiectul de Cod. A dat un Ordin de ministru care obliga universitățile să aibă coduri și consilii de etică. Inițial universitățile l-au preluat, că era ordin. Apoi l-au adaptat scoțând tot ce le deranja. Mai bine zis, ceea ce deranja conducerilor. Tentative serioase pentru etică profesională, mai general, pentru etică aplicată au fost făcute și în școala doctorală a lui Valentin Mureșan și în centrul lor de etică. Aici este un locus cu potențial care poate să fie dezvoltat în sensul consilierii pentru firme și instituții. Dar eu cred sincer că nu sunt șanse mari. Și că subminarea acestor șanse vine, la ora actuală, din caracterul feudal al disciplinelor și domeniilor. Cum poți face filosofie aplicată fără sociologie, psihologie, economie, drept, științe politice? Pe ce te poți baza când vrei să oferi consiliere etică? Sunt de ajuns teoriile, sau trebuie să știi, să cunoști și analizezi instituțiile? Pe scurt, eu cred că va exista cerere de consiliere etică atunci când echipe mixte vor putea analiza comportamentul organizațional și vor putea oferi o orientare etică de dezvoltare, arătând și cum poate să fie profitabilă (nu neapărat ca bani, ci ca stare de spirt, încredere, cultură organizațională). Vestea proastă este că filosofii nu pot face singuri o astfel de ofertă. Vestea bună este că pot să o dezvolte de acum încolo. Asta înseamnă programe masterale interdisciplinare orientate pe scop și tematici doctorale comune în care să lucreze doctoranzii din domenii diferite. Să învețe să își dea unul altuia ceea ce știu, ca să poată să facă oferte instituțiilor și firmelor.

Cred că voi puteți dezvolta școala voastră clujeană în cel mai bun sens către o filosofie pentru instituții și oameni.

Sandu Frunză: Dacă cerem cuiva să spună care este primul cuvînt care îi vine în minte atunci cînd aude de filosofia feministă, cu siguranță va alege să rostească numele dumneavoastră. Recunoașterea de care vă bucurați în acest spațiu al creativității filosofice suprapune numele dumneavoastră, în cea mai mare măsură, ca o imagine de brand potrivită pentru studiile de gen și filosofia feministă din România. Avînd în vedere fragilitatea, neliniștea, însingurarea, disperarea în fața izolării, care au pătruns în casele și în sufletele noastre în această perioadă de criză, aș dori să ne spuneți: Cum poate filosofia feministă să contribuie la diminuarea vulnerabilității, a discriminării, a propagării practicilor sociale și politice negative? Cum ar putea consultanța etică și consilierea filosofică de inspirație feministă să aducă un plus în îmbunătățirea calității vieții noastre în perioada crizei pandemice?

 Mihaela Miroiu: Filosofia feministă înseamnă multe feluri de filosofare. În acest sens, există perspective filosofice diferite în feminism. Perspectiva pe care o îmbrățișez este o combinație interesantă între feminismul liberal și cel ecologist, păstrând fundamentele eticii grijii. Numele pe care i l-am dat este cel de teorie a convenabilității. Convenabilitatea (venire împreună, con-venire, inter-simțire) combină ceva din modul contractualist de gândire (convenția), cu trăirea ei, cu felul în care o resimțim. Pe scurt, este o îmbinare între empatie și alegere rațională. Nu intru în detalii. Detaliile se regăsesc în cărțile mele de filosofie feministă, Gândul umbrei și Convenio. Despre natură, femei și morală. Nu mă mir că, la un moment dat, profesorul Ilie Pârvu îmi spunea: Ceea ce faci tu este mai degrabă feminin/ism. Cu alte cuvinte, eu consider experiențele femeilor: sarcina, nașterea, leuzia drept centre ale unei filosofii care pleacă de la intuiția creșterii unei făpturi în interiorul alteia. Pe baza acestei intuiții se schimbă fundamental relația canonică sine-altul. Căci acel altul, în starea de sarcină, nu e deloc o alteritate radicală, cum nici egoul subiectului însărcinat nu este cel solipsist. Nu intru în detalii. Pot însă să îți răspund așa: adopt o filosofie prin care experiențele femeilor au deplină demnitate ontologică, epistemică și etică. Mai mult, ele ne ajută să extindem morala care derivă din acestea la alte făpturi, la cele non-umane. Să putem glisa de la antropocentrism spre biocentrism, căci noi suntem și natură. Avem semeni întru umanitate și semeni întru natură. Înțelegem acești semeni prin empatie: Și lor le este foame, sete, vor să respire, nu vor să sufere, vor să fie în siguranță, au propria sociabilitate față de noi. La ce ne poate folosi asta acum? Eu sunt uluită cât de mult s-au relaxat animalele în cele două luni în care ne-am restrâns năvala și raza de acțiune. Sunt căprioare care au născut lângă casă. Porumbei care și-au făcut cuib în geamul de la baia apartamentelor. Vulpi care se plimbă în voie prin parcuri. Pe terasa mea e o mare îmbulzeală de mierle și coțofene care vin să mănânce bobițele cățeilor. Ce vreau să spun cu asta, foarte pe scurt: 1. Femeile nu au de ce să se rușineze că sunt femei, ca experiențe naturale, și nu au de ce să nu facă o veritabilă cultură, inclusiv filosofică, din asta. 2. Dacă își depășesc complexele induse cultural, anume că experiențele lor naturale le apropie de animalitate, deci le depărtează de cultură și spirit, atunci pot avea deplină încredere în identitatea lor de femei și în demnitatea lor deplină. 3. Dacă au încredere, nu au de ce să se mai umilească. Pot să își asume autenticitatea, să aibă curaj, să trăiască pe deplin. Când sunt într-un asemenea stadiu pot să pună capăt șirului de dependențe, cele mai multe imaginare, față de bărbați și să le convertească în independență sau, mai bine, interdependențe. Eu știu că patriarhatul înseamnă o ordine socială, cultură etc. Dar știu la fel de bine că îl putem scoate din toate instituțiile, formal vorbind. El rămâne unde este dacă femeile nu îl scot din propria lor minte. De altfel, tu ai norocul să trăiești lângă cealaltă filosoafă feministă din țara asta (altele au plecat). Cred că îți este mult mai limpede decât oricui la ce folosește etica feministă.

Această perioadă de recluziune în spațiul privat pe timp de pandemie are câteva avantaje: a forțat bărbații mai retardați cultural (adică prizonierii unei lumi vetuste) să vadă munca de zi cu zi în casă, precum și faptul că pruncii nu cresc ca ciupercile după ploaie. I-a forțat să vadă că mâncarea nu apare pe masă, ci este muncită. Că rufele nu se spală, calcă și pun în dulap, ci sunt spălate și puse de cineva. Unii cu bun simț s-au gândit că e bine să dezlege misterul apariției mâncării pe masă și al rufelor curate și călcate din dulap. Partenerele lor au văzut că bărbații au mâini pentru frământat aluat și i-au iubit pentru asta. Cam greu să mai accepte de acum încolo că ei nu sunt în stare să facă ceva prin casă. Unele femei și unii bărbați au descoperit că nu știu de ce trăiesc sub același acoperiș. Și că e păcat să își irosească viețile. Bărbații singuri au devenit mai autonomi, fiindcă nu au mai putut recurge la servicii plătite de hrănire și îngrijire. Femeile singure erau deja autonome, în acest sens. Între timp au putut să își reevalueze viețile.

Și unii și alții cred că am învățat ceva mai substanțial despre ceea ce ne e necesar în mod vital și ce nu. Despre dezvoltarea și prosperitatea interioară, care chiar nu depind de exhibiționismele achizițiilor materiale. Despre solidaritățile altora cu noi și ale noastre cu ei. Despre marile afinități elective în vremuri de incertitudine. Despre superficialitatea și precaritatea keep-in-touch-urilor de zi cu zi. Despre o mai prezentă și palpabilă simbioză între rațiune și sentiment, între trup și suflet. Sau doar despre singurătate (indiferent cât de mare e familia). Filosofia feministă ajută. Ea are rolul să îi limpezească pe bărbați despre femeile acelea etern de neînțeles. Și pe femei ca să se accepte cu drag, indiferent dacă le validează vreo privire exterioară sau ba.

Sandu Frunză: Dumneavoastră personal –  ca femeie activă și creatoare de bune practici, de teorii relevante și de atitudini exemplare – cum vă circumscrieți locul pe care vi-l doriți pe terenul acțiunilor etice și al practicilor filosofice?

 Mihaela Miroiu: Am hotărât că timpul meu în instituții trebuie să se încheie în această toamnă. Și că voi trăi în ordinea lui vreau, mai degrabă decât în cea a lui trebuie. Nu voi intra în nicio criză existențială pentru că nu va mai scrie pe mine: prof. univ. Nu cred că dacă nu avem funcții sau titluri profesionale ne aneantizăm. Mai ales dacă în timp ce le-am avut am făcut tot ce ne-a stat în putință să lăsăm ceva în urmă. Ce vreau să fac mai departe, în sensul propus de tine? Voi continua să scriu, mai ales literatură. În tinerețe am renunțat la literatură pentru filosofie, apoi la filosofie pentru științe politice. Acum mă întorc la literatură cu tot ceea ce știu și sunt în acest stadiu. Prin urmare, practica mea filosofică și etică se vor scufunda în literatură. Desigur că voi mai consilia partide și politicieni pe problemă de etică și ideologii politice. Oricum am făcut-o mereu pro bono. Desigur că voi veni bucuroasă spre colegii mei mai tineri de la alte universități, dacă au nevoie de mine. În mod special cei de la Sibiu, Cluj și Timișoara. Și, pe cât se poate, voi continua să îmi ajut semenii din rețelele sociale să internalizeze mai bine sensurile etice ale experiențelor individuale și colective. Mă voi bucura neîngrădit de dimensiuni ale culturii spre care m-am cenzurat să merg, ca să îmi fac bine partea mea de profesie. În rest, o să îmbrățișez în fiecare zi cerul și pământul, mirându-mă tot mai mult de miracolul absolut al naturii.

Sandu Frunză: Este criza actuală atît de profundă încît la ieșirea din criza medicală pe care o parcurgem să ne putem aștepta la nouă atitudine în fața vieții, a persoanei, a ființei umane fragile care își revendică un rol de centru al universului? Suspendarea unor libertăți, care a afectat viața noastră în această perioadă, va funcționa ca un impuls pentru nevoia de rescriere a povestirii vieții noastre pe baza unor valori autentice, de retrasare a liniilor definitorii ale lumii postpandemie?

Mihaela Miroiu:  Dacă durează mai puțin de șase luni, nu cred că va avea o amprentă atât de profundă. Ne va învăța ceva, dar nu ne va schimba foarte semnificativ. Probabil că accentul pe comunități medii și mici va crește. Glocalizarea va fi progenitura contextuală a globalizării. Probabil (căci nu pot spune altminteri …. filosofii ăștia nu sunt siguri de nimic 😊) vom rămâne cu ceva mai multă sobrietate în relațiile interpersonale, cu excepția familiei și prietenilor foarte apropiați. Probabil copiii și cei tineri au învățat că ocrotirea și grija merg și dinspre ei spre maturi și vârstnici. Probabil că vom înțelege că traiul în natură, chiar la sat, este de preferat stupilor urbani. Iar dacă suntem ceva mai feminiști, filosofic vorbind, vom învăța că nu suntem nici măcar buricul relativ al pământului, ci parte a acestuia. O parte unică, demnă de o viață unică. Dar numai și numai o părticică ce poate să aleagă să fie sol fertil sau steril lumii care vine.

Cu Antonio Sandu despre practicile filosofice în lumea pandemică

Standard

antonio 1

Sunteți sufletul LUMEN – una dintre cele mai active organizații în promovarea eticilor aplicate, a dezbaterilor filosofice cu deschideri interdisciplinare, în formarea și dezvoltarea practicilor etice în organizații și a consilierii filosofice. În același timp, ați publicat lucrări remarcabile pe teme de etică, deontologie, consiliere filosofică apreciativă etc. Aș dori să vă întreb: care este locul practicilor filosofice și cum pot fi ele integrate în preocupările privind viața oamenilor în vremuri de criză cum este cea sub care ne aflăm azi?

Distinse Domnule Profesor Sandu Frunză, în primul rând dați-mi voie să vă mulțumesc pentru aprecierile pe care le formulați la adresa activităților desfășurate de LUMEN și de mine personal, în ceea ce privește cercetările trans și interdisciplinare în domeniul social, a eticii și practicilor filosofice.

Într-adevăr, Asociația noastră derulează activități de promovare a eticii în practica socială de mai bine de 10 ani și ne bucurăm să constatăm că activitatea noastră are un oarecare impact, atât la nivelul academic – și aici mărturie stau citările pe care le primim pentru lucrările publicate, atât ale membrilor echipei Lumen cât și ale mele personal -, participările de excepție cu care personalități din peste 30 de țări din întreaga lume au onorat invitațiile noastre la conferințele Lumen, cât și la nivel profesional, unde am primit solicitări de consultanță în domeniul eticii, mai ales a celei din sfera cercetării și a comunicării științei, a asistenței sociale, a bioeticii.

Revenind la întrebarea Dumneavoastră, cu privire la locul practicilor filosofice în perioade de criză, cu referire la perioada actuală, consider că, în primul rând, filosofia ar trebui să ducă la umanizarea răspunsului/răspunsurilor pe care societatea îl/le dă la diversele crize cu care se confruntă, cu atât mai mult cu cât astăzi ne aflăm într-o criză generată de o problemă de sănătate publică, dar care atinge societatea umană în majoritatea dimensiunilor acesteia. Avem o criză a valorilor, a ceea ce considerăm valori constitutive ale societății moderne occidentale și în primul rând ale celei europene: libertatea de mișcare, libertatea de exprimare, libertatea religioasă – toate restrânse în numele sănătății publice, adică a responsabilității publice a statului față de sănătatea cetățenilor. Restrângerea acestor libertăți nu poate fi admisă decât temporar și punându-se toate deciziile care duc la astfel de restrângeri sub semnul unei valori în mod necesar etice care să legitimeze deconstrucția chiar și temporară a modernității bazate pe libertate.

Această legitimare trebuie căutată în resursele filosofice ale europenității, iar filosofia aplicată, etica aplicată în special, este chemată să legitimeze societatea postpandemică ca una venită să înfăptuiască valorile constitutive ale modelului nostru cultural european în limitele altor valori etice operaționale – acele valori care sunt chemate să ne spună cum anume vom înfăptui în anii ce urmează valorile fundamentale care ne fac să ne gândim la noi înșine – în primul rând ca la ființe umane, libere și responsabile. Această valoare a responsabilității este de ceva vreme în centrul majorității deciziilor etice, fie că vorbim de responsabilitatea față de celălalt în medicină, în cercetare, în proiectarea și dezvoltarea tehnologică, fie că vorbim despre o responsabilitate față de generațiile viitoare – atunci când discutăm despre ecoetică – , dezvoltare durabilă etc.

Această tranziție de la o etică a demnității individuale, cum este cea actuală, pornind de la modelul kantian, deontologic și tranzitând prin filosofia și paradigmele juridice legate de drepturile omului către o etică a responsabilității, nu pentru celălalt-ul imediat ci față de non-prezență – generațiile viitoare, interlocutorul virtual, semenul ignorat din cealaltă parte a lumii care dintr-o dată devine semnificativ datorită accentuării așa-numitului efect aripă de fluture, a virtualizării spațiului și interacțiunilor sociale etc.

Odată cu criza valorilor, care este deocamdată întrevăzută prin grila interpretativă – ca să îl cităm pe Ioan Petru Culianu – a imperialismului pandemiei în discursul public actual, avem o criză a încrederii individuale și publice ce poate duce la construcții identitare tribale, la o regionalizare a solidarității ca reacție la eșecul globalismului corporatist. Filosofia și practica filosofică ar putea fi chemate să urmărească derapajele și excesele parohialiste sau respectiv fals universaliste prin crearea unui discurs bazat pe echilibrul reflectiv și pe acțiune comunicativă orientată atât către individ – ca actor comunicațional individual – cât și către actorii comunicativi colectivi , instituționali sau chiar statali.

Crizei existențiale prin care mulți trecem datorită angoasantei stări de autoizolare și recluziune nemeditativă – practica filosofică îi poate răspunde printr-un ghidaj al discursului interior al persoanelor interesate, care acceptă consilierea filosofică sau etică, dinspre orientarea către angoasa finitudinii – fie ea a propriei existențe, amenințate de virus, fie a limitelor acțiunii imediate gestionate prin infama dar probabil necesara declarație – către interogarea cu privire la sensurile propriei existențe și orientarea către o viață examinată, care să merite cu adevărat să fie trăită și pentru care individul să merite să se implice, să se reangajeze social.

Sunteți unul dintre cei mai buni cunoscători ai consultanței și eticii ce poate fi practicată în organizații. Avînd în vedere că etica organizațională este una dintre cele mai răspîndite forme ale aplicării filosofiei în viața noastră, aș doi să ne spuneți: cum credeți că vor evolua organizațiile în ceea ce privește nevoia de a asigura un climat etic în relațiile interne și în raport cu diverse categorii de public?

Încă o dată vă mulțumesc pentru aprecierile deosebit de generoase la adresa persoanei și activității mele. În primul rând aș vrea să spun că în ultimii ani etica a pătruns în spațiul public pe o nemeritată ușă din dos, nu ca avatar al reconstrucției societății pe fundamente valorice și în special pe cel al responsabilității pentru un celălalt imediat, sau un celălalt non-prezent, ci ca instrument sancționatoriu a unor comportamente indezirabile care exced limita juridicului.

Foarte mulți privesc etica din perspectiva unor interdicții suplimentare care apar în planul exercitării profesiei, în planul educării, al formării profesionale, al comunicării publice etc. Dacă vom întreba mulți dintre studenții care urmează să aprofundeze un curs de etică – academică bunăoară – la ce se așteaptă ei de la acest curs, vom primi numeroase răspunsuri care arată că așteptările merg în direcția unor discursuri (cel mai probabil sterile) împotriva plagiatului, a copiatului în general, sau a necesității unui comportament integru. Eventual, respectivii intervievați ne vor spune că se așteaptă să le fie prezentate sancțiunile care vizează eventualele comportamente lipsite de integritate.

Mai mult, am analizat comparativ codurile etice ale diferitelor profesii – inclusiv liberale, inclusiv din sfera socială – de la noi din țară cu altele similare din țări cu o tradiție etică și cu o experiență amplă în instituționalizarea eticii. Am constatat că instrumentele românești, care vizează un început de management al eticii, au dezvoltată preponderent partea referitoare la sancțiuni, urmată de cea referitoare la abaterile pentru care respectivele sancțiuni se pot aplica și de abia în al treilea plan al registrului discursiv al respectivelor instrumente sunt instituite reguli de bună practică etică, sunt explicitate valori și principii care să gestioneze buna desfășurare a activității profesionale. Pe de altă parte, în instrumente similare – din S.U.A., Canada, Australia etc – am întâlnit largi capitole care operaționalizează valorile profesionale specifice respectivei instituții sau organizații care propune codul de etică și doar la un nivel absolut secund sunt menționate abaterile, fiind clar specificate motivele pentru care respectivele acțiuni pot fi considerate abateri, rațiunea etică care a condus la clasificarea respectivei acțiuni ca fiind abatere și, dacă este cazul, care sunt limitele sancțiunilor ce pot fi aplicate.

În ceea ce privește evoluția eticii instituționale, mi-ar plăcea să cred că aceasta va fi în direcția expertizei etice și a creării unor instrumente de reflecție etică la nivelul profesioniștilor, a creării unei culturi profesionale și instituționale care să includă valorile etice, internalizarea acestora – atât în corpusul de competențe profesionale cât și în conștiința profesională și etică a indivizilor. Pentru aceasta, etica trebuie să iasă din tiparele filosofiei academice – orientată către elită – și creșterea adresabilității eticii către probleme curente, care să-i provoace pe indivizi la reflecție de natură etică.

Profesionalizarea expertizei etice ar trebui să se desfășoare pe mai multe planuri, prin derularea unor audituri de etică instituțională, în instituțiile de învățământ superior de exemplu, în cele medicale, în cele din sfera mass-media etc.

O altă dezvoltare necesară vizează crearea de competențe etice necesare managerilor diverselor organizații, prin traininguri etice și programe de formare în domeniul eticii. Dezvoltarea consilierii de etică – termenul utilizat este de obicei consiliere etică, dar stricto sensoaceasta înseamnă ca practica consiliativă să se desfășoare într-o manieră etică și de aceea noi considerăm că termenul corect este consiliere de etică, care să arate faptul că scopul consilierii îl reprezintă tocmai rezolvarea unor dileme etice – și extinderea acestor practici dincolo de limita minimală stabilită prin cadrul legal și anume existența unor persoane cu atribuții de consiliere etică în instituțiile publice către apariția unor servicii de consiliere de etică în organizații private.

Este absolut necesară profesionalizarea consilierilor de etică, nu doar prin cursuri de scurtă durată, ci chiar prin programe masterale și ulterior prin direcții de formare în etică aplicată, distincte de cele în filosofie în general. În diverse lucrări am susținut necesitatea profesionalizării supervizării de etică care să ofere servicii de supervizare eticienilor și consilierilor de etică pe modelul serviciilor de supervizare din sfera serviciilor sociale, de exemplu. Sunt optimist că multe dintre aceste idei vor fi implementate în practică din ce în ce mai mult. Sunt deosebit de satisfăcut de faptul că în cadrul unui program intitulat „Competență Etică și Integritate Academică în Cercetarea Științifică și Actul Didactic” (CEIACSAD) – ce se desfășoară cu finanțare FDI (UEFISCDI) în universitatea din care fac parte, Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava – desfășurăm o serie de activități ale Cercului de Etică Aplicată și Practică Filosofică „Ekpyrosis”, în colaborare cu Centrul de Cercetări Socio-Umane LUMEN și cu sprijinul Facultății de Drept si Științe Administrative a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava. De asemenea, în cadrul aceluiași program, vom desfășura și activități de formare profesională în domeniul consilierii filosofice și de etică, întâi în calitate de cursanți ai distinsului Profesor Lou Marinoff, cât și ulterior ca formatori la nivel local. Proiectul include și desfășurarea unor elemente de audit de etică instituțională, dar și promovarea cooperării inter-instituționale în domeniul eticii.

Cu toți simțim efectele pandemiei în special ca efect al suspendării unora dintre drepturile și libertățile ce făceau parte din modul nostru occidental de a ne situa în lume. Faptul că sîntem constrînși la izolare cotidiană, de exemplu, cred că ne creează un tip de disconfort care se traduce prin crize metafizice, dileme morale, angoase existențiale, gol existențial și lipsă de sens etc. Cum poate contribui consilierea filosofică apreciativă la îmblînzirea unor astfel de probleme manifestate la nivel individual și care sînt resursele la care pot  accede cei care doresc să rezolve astfel de situații delicate cu care se confruntă în viața lor cotidiană?

La această întrebare am răspuns parțial în cadrul răspunsului la prima întrebare, atunci când vorbeam de crize și de chemarea pe care filosofia și mai ales etica aplicată ar trebui să o resimtă în a răspunde la aceste provocări.

Ce aș putea adăga aici, sunt câteva informații cu privire la resursele – desigur referitoare la consilierea filosofică și cea de etică – la care cei care sunt interesați pot apela. În primul rând îmi face deosebită plăcere să anunț că pe canalul de youtube Editura Lumen cei interesați pot găsi înregistrările unor prelegeri pe care le-am derulat începând cu 12 martie 2020 și până în prezent, sub semnul Întâlnirilor de joi cu bioetica și etica aplicată și pe care le-am reunit în volumul, în curs de apariție la Editura Lumen, Bioetica în criză sau criza bioeticii? care răspunde la întrebările întregii comunități cât și a celor interesați de bioetică și etică aplicată, referitoare la criza pandemică și la răspunsurile pe care societatea le dă la această criză, am analizat caracterul etic al acestor răspunsuri din perspectiva echității restrângerii unor drepturi, a necesității consimțământului informat – mai ales în cercetarea pe subiecți umani, chiar dacă cercetările se realizează în perioadă de criză majoră în sănătatea publică – , problema infodemiei și a crizei exploziei de fake news, specificul epistemologic al bioeticii și limitele acesteia puternic forțate de imperialismul sănătății publice, de conflictul de valori și princiii etice ce poate apărea în astfel de situații, câteva presupoziții referitoare la perioada post-criză și la societatea post-pandemică, cu accent pe ideea de virtualizare a spațiului social.

Revenind la canalul de youtube menționat, am urmărit de asemenea crearea unor prelegeri online referitoate la consilierea filosofică, până în prezent în acest topic existând 9 videoclipuri disponibile care tratează semnificația consilierii filosofice, relația eu-celălalt din perspectiva consilierii filosofice, consilierea filosofică apreciativă, consilierea filosofică având un fundament spiritual, tehnici de dezvoltare personală specifice consilierii filosofice. Această serie de videoclipuri se dorește a fi o resursă adresată comunității practicienilor în consilierea filosofică, un adevărat curs online pentru cei care doresc să se inițieze sau să-și dezvolte competențele de consilier filosof sau de consilier de etică. Cei interesați pot găsi pe același canal de youtube Editura Lumen o serie de alte videoclipuri referitoare la etica cercetării științifice și a comunicării cunoașterii – publicării științifice – , referitoare la metodologia cercetării în științele sociale etc.

Dincolo de aceste resurse online și, iată, și resurse editoriale pe care am avut privilegiul să le anunț, nu pot să nu menționez faptul că în luna iunie a acestui an se vor vor desfășura online două programe de formare în consilierea filosofică, susținute de Prof. Lou Marinoff din Statele Unite, ce ar fi trebuit să aibă loc la Timișoara, dar care s-au „mutat” online, la fel ca majoritatea activităților de formare sau educație.

De asemenea, în această perioadă se desfășoară o serie de traininguri ale Prof. Oscar Brenifier de la Institut de Pratiques Philosophiques din Franța, însoțite de sesiuni de consiliere filosofică online, tocmai pe tema angoasei generate de pandemie.

Sunt de asemenea în contact cu colegii din Spania, Portugalia, dar și din India, care desfășoară în același timp activități de consiliere filosofică online.

Personal, consider că această perioadă, dincolo de stresul și angoasa inevitabilă, este una care ne dă posibilitatea să ne redescoperim ca persoană și să ne descoperim ca sine, dacă vom aplica o derivă interpretativă de la ideea de carantină și autoizolare mai mult sau mai puțin voluntară către cea de retragere spirituală, către biserica interioară sau, mai mult, către templul propriului sine. Închiderea bisericilor de ziduri, pe care cu toții o deplângem, poate fi însă o invitație la deschiderea Bisericii din inimă, dacă mutăm atenția de la o practică religioasă, exterioară, către practica descoperirii de sine. Sigur că spiritualitatea ca modă, la fel ca și practica filosofică de bon ton și nu în ultimul rând, ceea ce am denumit într-unul din videoclipurile mele disponibile pe youtube, „campionatul mondial de falsă evlavie”, duc la deprecierea spiritualității, tot așa cum infodemia de știri medicale duce la delegitimarea științei în fața părerilor comune exprimate cu emfază de așa-ziși trendsetteri și influenceri dintr-un spațiu social virtualizat cu parfum de simulacru.

Sigur că despre toate aceste teme cititorii interesați pot citi mai pe larg în volumul menționat mai sus, Bioetica în criză sau criza bioeticii? care va apărea în luna mai în limba română la Editura Lumen, și sperăm ca până în toamnă să fie disponibil și în limba engleză, pentru cititorii din întreaga lume.

O ultimă mențiune la această întrebare, este cea referitoare la articolul pe tema medicalizării vieții sociale – tocmai în contextul pandemiei – și rolul consilierii filosofice în diminuarea efectelor negative ale acestei medicalizări, articol propus spre publicare în limba engleză în Revista de Filosofie Aplicată de la Cluj.

În mod personal, Antonio Sandu – filosof, sociolog și profesionist de formație interdisciplinară – cum se implică în dezvoltarea practicilor filosofice și în oferirea de servicii de consiliere filosofică celor ce ar dori să se bucure de acestea?

Interesul meu pentru practicile consiliative s-a trezit în perioada facultății, când am urmat în paralel specializarea de filosofie și cea de asistență socială și când am avut o intuiție că filosofia poate să aibă un cuvânt important de spus în definirea practicilor consiliative, mai ales a celor din sfera socială, unde nu vorbim de psihopatologie ci mai degrabă de crize existențiale sau de crize axiologice, de incapacitatea de gestionare a unor dileme cu care individul se confruntă, sau de vulnerabilități cognitive legate de existența unei proprii viziuni asupra vieții și a sensului acesteia.

În timpul formării mele în asistența socială și ulterior în urma colaborării cu regretata doamnă Profesor Tatiana Dorofte, m-am întâlnit cu practici consiliative subsumate terapiilor centrate pe client – nondirective – , celor rațional-emotive, analizelor tranzacționale, dezvoltând o apetență specială pentru programarea neurolingvistică. Toate aceste practici au fost ințial înțelese de mine în sensul consilierii specifice în asistența socială, perspectivă din care le-am abordat practic, dar și teoretic, în primele mele lucrări științifice.

Toate aceste forme de consiliere, originate în psihoterapii, veneau ca o reacție la ceea ce acum numesc medicalizarea vieții sociale, dar la acea vreme o consideram fuga de psihiatrie – disciplină medicală evitată în acea perioadă (anii ’90). În fiecare dintre aplicațiile practice și programele de consiliere la care participam – nu destule, aș spune astăzi, din perspectiva pasiunii pe care o am pentru acest domeniu – încercam să mă reîntorc la nucleul existențialist fenomenologic – implicit filosofic – al acestor practici consiliative.

Aproximativ în aceeași perioadă (anii 2000) și tot cu referire la asistența socială, am descoperit, datorită profesorului Ștefan Cojocaru, ancheta apreciativă și construcționismul social care mi-au jalonat întreaga activitate științifică atât în sfera filosofiei cât și în cea a sociologiei și a asistenței sociale. Perspectiva social-construcționistă mi-a permis să intuiesc o nouă epistemologie care pune cercetătorul în inseparabilitate cu obiectul cercetării sale. Din punct de vedere al practici filosofice, am descoperit și practicat consilierea filosofică online, prin programul OnlineT, un program de consiliere dedicat tinerilor aflați în căutarea propriei identități și care se confruntă cu dileme existențiale. Abordarea era deja una specific filosofică și datorită adresabilității generale a proiectului, nu doar unor categorii vulnerabile, am avut o derivă a practicii consiliative dinspre asistența socială și consilierea persoanelor vulnerabile către consilierea persoanelor aflate în dileme etice și existențiale.

Proaspăt descoperita practică apreciativă – appreciative inquiry în limba engleză – îmi permitea să pun accentul pe experiențele pozitive și să valorific o altă pasiune a mea, cea pentru practicile meditative și spiritualitatea orientală aplicată. În anul 2008 îmi amintesc că am participat la o conferință organizată chiar de Dumneavoastră, Domnule Profesor Sandu Frunză, pe tema crizei filosofiei, în cadrul căreia prezentam o primă lucrare în care vorbeam de consilierea apreciativă și de latura sa filosofică. În cadrul aceleiași conferințe, în urma audierii unor prezentări care făceau trimitere la lucrările lui Lou Marinoff, cu precădere la cea intitulată Înghite Platon, nu prozac, am avut o perioadă de reflecție cu privire la posibilele corelații între practica consiliativă – deja filosofică – apreciativă și modelul propus de Lou Marinoff, motiv pentru care, în 2011 i-am propus domniei sale să-mi publice o lucrare în revista Philosophical Practice. Journal of the APPAîn care prezentam o schiță de consiliere filosofică apreciativă care venea parțial în contradicție chiar cu modelul de consiliere filosofică propus de Lou Marinoff, datorită orientării spre aspecte pozitive pe care insistam în acest model.

Îi sunt recunoscător Profesorului Marinoff pentru că nu numai că a acceptat la publicare articolul, chiar fără să mă cunoască personal, la acea vreme, dar mai mult, s-a implicat în corectura limbii engleze – proof readingsi copy-edditing– a lucrării.

În ceea ce privește aplicarea în practică, în perioada respectivă am desfășurat experimental activități consiliative, mai ales cu studenții – atât de la Universitatea „ Mihail Kogalniceanu” din Iași cât si de la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava – exclusiv în privat și exclusiv pe bază de voluntariat. Ulterior, am dezvoltat câteva modele de cafenele filosofice, care au culminat cu proiectul experimental Cafeneaua Filosofică Virtuală, pe care am intitulat-o Virtual Philosophical Café, care urmărea printre altele posibilitatea de virtualizare a practicilor consiliative de grup și era inclusă într-un proiect personal mai amplu, acela al identificării dimensiunilor și limitelor virtualizării spațiului social. În cadrul cafenelelor filosofice și a consilerilor filosofice de grup am urmărit modalități alternative de filosofare și mai ales îmbinarea filosofiei cu literatura și cu filmul, mai ales cu cel din urmă. Am realizat cafenele filosofice pornind de la filmele Gattaca, Matrix, Transcendence și multe altele. Este o experiență excepțională de practică filosofică – aceea de a filosofa împreună cu participanții la cafeneaua filosofică pornind de la film și atrăgându-i pe participanți nu doar să-și expună propriile opinii, ci să aprofundeze propriile temeri, angoase, mai ales cu privire la viitorul legat de singularitatea tehnologică, de societatea medicalizată, de perspectiva transumanistă ș.a.m.d.

În cee ce privește dezvoltarea practicilor filosofice apreciative, m-am aplecat și în manieră teoretică, publicând o serie de articole, reunite ulterior în volumul Consilierea filosofică apreciativă, volum care s-a bucurat de o bună receptare.

Sunt membru al Asociației Române al Filosofilor Practicieni și în același timp sunt deosebit de onorat de a fi membru al American Philosophical Practitioner Association (APPA), dar în același timp sunt onorat să fiu membru al International Bioethics Association. Am participat la numeroase congrese și conferințe pe teme de filosofie practică și consiliere de etică și filosofică, inclusiv organizate sub auspiciile APPA, unde am avut onoarea și privilegiul de a susține atât prezentări teoretice cât și programe de formare în consiliere filosofică și etică.

În cadrul conferințelor LUMEN pe care le-am organizat, am organizat în majoritatea dintre acestea secțiuni dedicate consilierii filosofice sau de etică, dar și secțiuni practice de consultanță etică.

Știu că ați mai oferit programe de training de formare etică și consiliere filosofică. Este astăzi LUMEN în situația de a oferi programe de pregătire în consilierea filosofică apreciativă pentru a răspunde unei piețe a consilierii în continuă extindere? Credeți în viabilitatea unei piețe a practicilor filosofice și a consilierii filosofice și simțiți că puteți fi un furnizor de servicii de formare profesională în această direcție?

Într-adevăr, așa cum spuneam mai sus, am organizat traininguri – în general de scurtă durată – în domeniul eticii și al consilierii filosofice și chiar în această perioadă, așa cum spuneam, implementăm o serie de videoclipuri pe canalul de youtube Editura Lumen unde cei interesați se pot familiariza cu particularitățile consilierii filosofice și de etică, ale consultanței în etică și nu numai și care sunt accesibile complet gratuit.

Am luat în considerare sugestia Dumneavoastră, Domnule Profesor Sandu Frunză, și imediat ce vom încheia de înregistrat videoclipurile destinate acestui subiect, ele vor fi reunite sub forma unui program de formare, online, în care pe lângă înregistrările pe youtube vom oferi sesiuni de consiliere filosofică și sesiuni de întrebări și răspunsuri pentru cei interesați de a aprofunda cunoștințele în domeniu.

În ceea ce privește profesionalizarea domeniului, consider că practica și consilierea filosofică pot fi deja aplicate efectiv, sub forma unor cabinete de consiliere filosofică – pentru dezvoltare personală sau de coaching pentru consilierea de grup. Ambele profesii, atât cea de consilier pentru dezvoltare personală cât și cea de coach implică practici consiliative și pot fi aplicate inclusiv tehnici de consiliere filosofică, individuală sau de grup, și mai mult decât atât, sunt reglementate ca practică profesională. Am înțeles că există o inițiativă la nivelul Asociației Filosofilor Practicieni din Romania de introducere a profesiei în codul ocupațiilor din România și de creare a unor standarde ocupaționale, inițiativă pe care o salut De asemenea salut inițiativa colegilor de Facultatea de Științe Politice, Filosofie și Științe ale Comunicării de la Universitatea de Vest din Timișoara, care au un program masteral internațional deja de prestigiu în ceea ce privește consilierea filosofică, care colaborează cu câțiva dintre cei mai buni consilieri filosofi din lume, numindu-i aici pe Lou Marinoff și Oscar Brenifier dimpreună cu mulți alții și care are deja câteva promoții care au absolvit.

Menționez de asemenea și inițiativa Dumneavoastră și a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca de a realiza cursuri de comunicare și consiliere filsofică de scurtă durată, certificate. Sunt convins că și la nivelul altor universități există programe similare, dar de care nu am eu cunoștință.

Totuși sunt deosebit de onorat să subliniez că primul program cerificat din România în domeniul practicii filosofice s-a realizat în cadrul Conferinței LUMEN din anul 2015 de la Iași, unde trainer a fost practiciana consilierii filosofice Viktoria Chernenko, afiliată la Institut de Pratiques Philosophiques din Paris, filiala Moscova.

Un program masteral în domeniul eticii aplicate și a consilierii de etică a funcționat în cadrul Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava dar se pare că nu a atras suficienți cursanți, astfel că s-a renunțat la program. La nivelul Facultății de Drept și Științe Administrative din cadrul Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava suntem în curs de organizare a unui program în domeniul eticii în sănătate publică care va avea o importantă componentă etică, inclusiv a unor practici consiliative de etică.

Nu în ultimul rând, vreau să menționez organizarea Cercului de Etică Aplicată și Filosofie Practică „Ekpyrosis”, în cadrul Centrului de Etică Aplicată a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava și a Centrului de Cercetări Socio-Umane LUMEN, cu sprijinul Facultății de Drept și Științe Administrative a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava. Printre activitățile pe care deja le avem programate în cadrul Cercului, se numără: Întâlnirile de joia cu Bioetica și Etica Aplicată, o Cafenea Filosofică Virtuală ce va cuprinde un dialog cu Prof.Univ.Dr. Bogdan Popoveniuc, pe tema eticii promovării nicotinei în perioada pandemiei de coronavirus și, de asemenea, o serie de întâlniri virtuale de tip cafenea filosofică virtuală, pornind de la filmele Gattaca și Matrix.

Sunt foarte entuziast de preaplinul de activitate din această perioadă, și doresc pe această cale să-i mulțumesc soției mele pentru susținere și răbdare, și colegilor – atât celor de la Editura Lumen cât și celor de la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava.

Închei prin a vă mulțumi, Domnule Profesor Sandu Frunză, pentru privilegiul pe care mi l-ați oferit adresându-mi aceste întrebări, care mi-au dat prilejul să-mi rememorez perioade frumoase din activitatea profesională și să prezint cititorilor blogului Dumneavoastră parte din preocupările mele actuale, atât la nivel individual cât și instituțional.

Îmi exprim cele mai alese gânduri și cele mai sincere urări de succes în tot ceea ce întreprindeți!

Sandu Frunză despre Dragobete în vizită la psihoterapeut

Standard

rogers

M-am tot gîndit în ce context ar trebui să vă propun o nouă întîlnire cu Dragobete – zeișor al inocenței tinereții, al bucuriei de viață și al iubirilor primăvăratice, menite să rodească pe tot parcursul anului. Dintre opțiunile multiple pe care le aveam la îndemînă, am considerat că sfera consilierii ar putea fi un context potrivit atît cu preocupările mele din această perioadă, cît și cu preocupările la modă în rîndurile celor tineri. Nevoia de consiliere a devenit o necesitate cotidiană, iar răspunsul la această cerință a căpătat configurația unei piețe a întîlnirilor interpersonale – fie că ia forma consilierii psihologice sau psihanalitice, fie că valorifică diverse deschideri ale dezvoltării personale, fie că e o piață ofertantă sub forma consilierii filosofice (etice sau existențiale).

Am ieșit din imaginarul inimioarelor roșii consacrate drept simbol al iubirii în ideologia consumeristă, al trandafirilor oferiți într-un ritual de îngenunchiere demn de iubirile curtenești, al dăruirii de ghiocei cu sfială și cu o anumită neîndemînare în păstrarea ambiguității cu privire la natura profundă a sentimentelor. Am părăsit imaginarul schimbului erotic și al risipei de afectivitate în favoarea unei tendințe de a privi iubirea ca o intrare în relație. Cel mai comun mod prin care tinerii spun despre ei că au o iubire semnificativă este cuprins în afirmația că „sînt într-o relație”. Nu cunosc la tineri o raportare mai răspîndită la iubire decît cea exprimată prin ideea de a fi într-o relație cu cineva anume.

Centralitatea relației și autenticitatea ei mi-au adus în minte una dintre cele mai fascinante cărți de construcție a universului relațional: A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut.[1] Ea poartă semnătura lui Carl R. Rogers și a fost tradusă în limba română de Anacaona Mîndrilă-Sonetto și publicată în urmă cu cîțiva ani la Editura Trei. Psihologia umanistă a lui Carl Rogers a înglobat toate reflecțiile filosofice asupra relației și dialogului specifice secolului XX și a influențat aspecte semnificative ale științelor sociale și umaniste, dar și ale vieții sociale, politice, culturale ale occidentalului de la sfîrșitul secolului XX, cu o influență majoră și în practicile și modele culturale în care e angrenat omul secolului XXI. Cei ce doresc să înțeleagă, într-un mod mai nuanțat, societatea construită pe comunicare și modul în care omul postmodern își făurește universul său relațional, ar trebui să citească lucrarea lui Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut. Așa cum, în mod suplimentar, ar putea să răsfoiască și volumul Carl R. Rogers, Terapia centrată pe client. [2] Specialiștii știu despre ce e vorba, iar cei ce practică diferite forme de consiliere, fie că e vorba de practici din domeniul economic, al resurselor umane, fie în cel al dezvoltării personale, al consilierii în educație, al consilierii politice, sau de orice alte domenii deschise spre consiliere, sînt conștienți de faptul că reflecțiile lui Carl Rogers sînt de neocolit. Desigur, cărțile gînditorului american sînt importante în primul rînd pentru psihologi și psihoterapeuți. Însă, nu trebuie să fii adept al practicilor terapeutice rogersiene și nici nu e nevoie măcar să fii terapeut pentru a înțelege importanța pe care o au deschiderile acestei psihologii/filosofii umaniste pentru o continuă îmbunătățire a vieții omului postmodern. Individul postmodern este, mai mult ca oricînd, în căutarea regăsirii sale ca persoană. În acest context, învățăturile din A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut mi se par decisive pentru tot ceea ce azi se întîmplă la nivelul înțelegerii și construcției universului relațional. E adevărat că nu este necesar să știi că în secolul trecut au fost puse bazele modului tău de gîndire relațională pentru a te bucura de beneficiile dinamicii relaționale în care ești implicat. Dar pentru toți cei care vor să își trăiască în mod conștient structurile relaționale, cred că întîlnirea cu textele lui Carl Rogers ar trebui să fie o plăcere intelectuală pe care nu trebuie să și-o refuze.

Dacă ar fi să spunem de ce este important Carl Rogers pentru înțelegerea postmodernă a lui Dragobete, ar trebui să explicăm mai în detaliu ce se întîmplă azi cu iubirea, dincolo de entuziasmul afectiv și vibrația metafizică a iubirii. Nu voi face acest lucru. Dar voi îndruma pe cei ce doresc să aprofundeze acest subiect să citească lucrări precum cele semnate de Pascal Bruckner sau de Aurel Codoban.[3] La fel ca Bruckner, Codoban nu este un rogersian, dar opera sa ilustrează foarte bine ceea ce se întîmplă la nivelul modificărilor ce au loc în universul relațional al omului din societatea construită pe comunicare. Lectura unei scrieri precum Amurgul iubirii o să vă releve că nu este deloc întîmplător că iubirea concepută drept conștiință a faptului de „a fi într-o relație cu cineva” este adusă de Dragobete pe plaiurile românești în contextul unei reconstrucții spirituale ce mizează pe relație și pe comunicare. Ele sînt centrale în dezvoltarea persoanei, chiar dacă sînt golite de conținutul lor simbolic, care face ca Dragobete să fie un personaj viu, care își transmite energiile benefice prin fiecare dintre noi, cei ce avem curajul de a ne considera, deopotrivă, parte a iubirii și produse ale misterului ei.

Avînd în vedere importanța pe care o are dezvoltarea structurilor relaționale autentice în gîndirea lui Rogers, mă aștept ca în anii următori opera sa tradusă în limba română să facă din acest mod de gîndire o preocupare constantă și foarte importantă din punct de vedere al culturii și al practicilor de comunicare destinate publicului larg. Într-un spațiu spiritual centrat pe ideea de persoană, cum este spațiul cultural modelat de creștinism, abordările laice ale construcției și dezvoltării personale ar trebui să găsească un teren foarte fertil pentru diverse tipuri de consiliere în care să fie implicate elemente ale gîndirii psihologiei umaniste. Mă aștept ca terapeuții din diverse școli să nu facă abstracție în România de oportunitățile pe care le aduce gîndirea psihologului american pentru un spațiu centrat pe persoană și încărcat de năzuința spiritualizării persoanei.

Carl Rogers concepe relația terapeutică drept „o formă specială a relațiilor interpersonale în general”.[4] Plecînd de aici, comunicarea interpersonală poate să ne dea seama de aspectele generale pe care le implică iubirea înțeleasă ca „a fi în relație”. Privită printr-o asemenea lentilă, iubirea relevă caracteristicile generale ale unei adecvate atitudini terapeutice, pe care Rogers o descrie ca fiind caracterizată „de autenticitate și transparență, astfel încît să îmi trăiesc sentimentele reale; de acceptare caldă și prețuire a celuilalt ca individ distinct; de o capacitate sensibilă de a-i vedea lumea și pe el însuși așa cum vede el”. Putem vedea în această capacitate transformatoare a relației o modalitate laică a principiului transfigurator al iubirii, cu sau fără sacralitatea ei, în funcție de registrul sensibilității noastre. Am putea foarte bine să asociem acest sens al terapiei cu cel pe care îl putem desprinde din practicile filosofiei antice, adică terapia concepută ca un exercițiu spiritual. Dar dincolo de paralele pe care le putem stabili la nivelul jocului intelectual, putem sesiza cît de mult seamănă relația terapeutică cu forța transfiguratoare a iubirii din efectele pe care Carl Rogers susține că această relație le are în planul reconstrucției persoanei umane. O dată stabilită o asemenea relație autentică, individul „va percepe și va înțelege aspecte din sine pe care anterior le-a refulat; va constata că devine mai bine integrat, mai capabil să funcționeze eficient; va deveni în mai mare măsură așa cum își dorește să fie; va fi mai independent și mai încrezător în sine; va deveni mai pregnant persoană, mai unic și cu o mai bună exprimare de sine; va manifesta mai multă înțelegere și acceptare față de alții; va fi capabil să se confrunte mai adecvat și mai confortabil cu problemele vieții”.[5] Avînd în minte acest demers de îmbunătățire a persoanei, putem simplu să ne imaginăm cum Dragobete ar putea să traducă acest limbaj într-unul al iubirii, al bucuriei pe care iubirea o aduce și al influențelor pozitive pe care ea le are asupra individului, îndeosebi pe linia cultivării iubirii de sine, cu trecerea la iubirea celorlalți și integrarea într-un sistem relațional ce poate fi resimțit ca modelat de o structură holistică, transcendentă a iubirii, chiar dacă această transcendere se realizează numai pe orizontală.

Cartea A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut este semnificativă îndeosebi pentru a înțelege ceea ce se întîmplă din punct de vedere interior, subiectiv atunci cînd intrăm într-o relație cu celălalt. Dacă stă sub semnul autenticității, ea va fi întotdeauna o relație de creștere, pe care o putem descrie în termenii iubirii, chiar dacă psihoterapeutul nu face asta. Este evident că unul dintre motivele pentru care folosim limbajul iubirii este acela că venind cu Dragobete în vizită la psihoterapeut dorim să discutăm într-un limbaj cît mai elocvent pentru acesta. O asemenea asociere e facilitată de mai multe pasaje prin care Carl Rogers descrie modul în care trebuie concepută experiența terapeutică. În unul dintre aceste pasaje ni se spune: „Mă abandonez în imediatul relației, unde organismul meu total, și nu doar conștiința mea, preia controlul și este sensibil la relație. Nu reacționez conștient, într-un mod planificat sau analitic, ci reacționez pur și simplu la celălalt, fără a reflecta, reacția mea bazîndu-se (dar nu conștient) pe sensibilitatea mea totală la nivel de organism, față de această altă persoană. Pe această bază trăiesc relația”.[6] Această terapie sub semnul empatiei este un mediu favorabil al asocierii dintre trăirea sistemului de relații centrate pe persoană cu trăirea empatiei speciale pe care o aduce ca relație de reciprocitate iubirea.

Dar ca să nu ne îndepărtăm prea mult de ceea ce spune efectiv Carl Rogers, cred că e bine să adăugăm încă un citat revelator pentru modul în care el concepe experiența terapeutică: „Motivul pentru care mă angajez într-o relație numită terapeutică, unde sentimentele și cogniția se contopesc într-o experiență unitară care este trăită, nu examinată, în care conștientizarea se face fără reflecție și în care sunt participant, nu observator este faptul că prețuiesc relațiile umane și le consider recompensatoare. Dar fiindcă sunt curios cu privire la ordinea perfectă ce pare să existe în univers și în această relație, pot să mă detașez de experiență și să o privesc ca observator, făcînd din mine însumi și/sau din ceilalți obiectele observației. Ca observator, folosesc toate presupunerile ce decurg din trăirea experienței vii”.[7]

Experiența acestei trăiri este una fundamentală deoarece, pentru Rogers, indivizii pot intra în relație doar ca persoane subiective. Cunoscînd fundalul filosofic al gîndirii sale, cred că nu ar fi greșit să spun ca „persoane intersubiective”. A deveni o persoană înseamnă, în primul rînd, creșterea în autenticitate a acestei relații intersubiective. Tocmai de aici vine forța deosebită pe care o are consilierea ca experiență vie, a individului cotidian ce trăiește năzuința de a se descoperi ca persoană. După cum afirma Peter D. Kramer în introducerea sa la opera lui Carl Rogers, „granița dintre psihoterapie și viața cotidiană nu are cum să fie altfel decît subțire. Dacă acceptarea, empatia și atitudinea pozitivă sunt condițiile necesare și suficiente pentru creșterea umană, ele trebuie să inspire în egală măsură educația, prietenia și viața de familie”.[8]

Mergînd, împreună cu Dragobete, în vizită în lumea ideilor lui Carl Rogers, am ajuns la o primă concluzie asupra asemănărilor ce le putem stabili între relație și iubire sau despre iubire ca intrare în relație. Iubirea se bazează pe acceptare și îmbunătățire în existență a celuilalt. Tocmai aceste caracteristici ale iubirii sînt printre cele mai fecunde principii ale gîndirii lui Carl Rogers.

 

[1] Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, Traducere de Anacaona Mîndrilă-Sonetto, Cuvînt înainte de Florentina Palade, ediția a doua, București: Editura Trei, 2014.

[2] Carl R. Rogers, Terapia centrată pe client. Practica ei actuală, implicații și teorie, Traducere de Corina Dedu, București: Editura Trei, 2015.

[3] Aurel Codoban, Amurgul iubirii. De la iubirea pasiune la comunicarea corporală, Cluj: Idea Design & Print, 2004. O perspectivă ce împinge la extrem marketizarea iubirii în viața omului postmodern puteți urmări în Pascal Bruckner, Paradoxul iubirii, Traducere de Irina Mavrodin, București: Editura Trei, 2011.

[4] Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, 77.

[5] Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, 76.

[6] Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, 284-285.

[7] Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, 312.

[8] Peter D. Kramer, „Introducere”, în Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, 17.

Sandu Frunză despre crizele noastre de zi cu zi și nevoia de consiliere filosofică

Standard

Iftode_coperta1Am întîlnit multe persoane din generația mea care trăiesc o stare de angoasă pe care aș  putea să o descriu cel mai bine prin parafrazarea unei celebre afirmații: ei au sentimentul că s-au născut prea tîrziu pentru zei și prea devreme pentru revoluția tehnologică actuală. Acești oameni, deși refuză să se instaleze confortabil în propria lor tradiție religioasă, au sentimentul acut al unei necesități de căutare a fundamentelor spirituale; deși au impresia că știința se manifestă totalitar în raport cu nevoia lor de construcție a unei viziuni proprii asupra existenței, se lasă fascinați întru totul de tehnologie și de noul tip de discurs existențial ce derivă din situarea în existența modelată de raționalitatea științifică și facilitarea accesului la lumi virtuale. Aceste zbateri se împletesc într-un efort constant de căutare a autenticității.

Cel mai adesea, crizele spirituale ale omului postmodern se dovedesc a fi crize de comunicare și soluționarea trebuie realizată în planul comunicării. În acest registru, accesul la semnificații, la formularea unui sens al existenței și a unei viziuni în interiorul căreia să aibă loc rezolvarea crizei sînt facilitate de discursul și practicile specifice filosofiei. O tematizare adecvată pentru faza de asumare a crizei existențiale în care se află, în general, omul postmodern am găsit în cartea „Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității” semnată de Cristian Iftode.[1] Avînd la bază un curs universitar, volumul oferă avantajul unui discurs sistematic și inteligibil dublat de profunzimea analizei și de o bună întemeiere argumentativă prin recursul la bibliografii din trendul principal al reflecției filosofice. Tînărul filosof ne propune o soluție viabilă pentru începerea unui demers privind rezolvarea crizelor noastre existențiale pornind de la criza în care chiar filosofia se află în contextul dezbaterilor actuale.[2] Una dintre soluții este cea în care această criză îi determină pe filosofi să regîndească reflecția filosofică pornind de la stilul de filosofare specific lumii antice și să propună publicului actual o nouă reprezentare a filosofiei și a practicilor filosofice. În felul acesta, filosofia trebuie readusă la forma vie în care ea implica un exercițiu filosofic în care maestrul și discipolul erau angajați cu toată nevoia lor de cunoaștere, de fortificare sufletească și de îmbunătățire corporală. Este vorba de înțelegerea filosofiei „ca o veritabilă terapie a sinelui, ca un mod de viață și de conversie morală a personalității”.[3] Aflarea autenticității presupune parcurgerea unei asemenea terapii. Modalitatea cea mai adecvată pentru omul contemporan se dovedește a fi cea care presupune implicarea într-un program de consiliere filosofică.

În demersurile sale, Cristian Iftode se dovedește a fi un ucenic al lui Pierre Hadot[4] într-un mod asemănător în care Platon este discipolul lui Socrate. Însă, el este un discipol al lui Hadot care se lasă fascinat de tehnicile de dezvoltare a sinelui propuse de Michel Foucault.[5] Pornind de aici, Cristian Iftode ne avertizează asupra faptului că practica filosofică și consilierea filosofică nu sînt „doar o denumire mai pretențioasă pentru un tip de consiliere psihologică”. Atunci cînd o persoană vine în cabinetul unui filosof practician este de obicei sub presiunea unor dileme existențiale majore. Însă, consilierea filosofică este destinată nu doar celor ce au crize metafizice profunde, ci în general căutătorilor de răspunsuri legate de semnificația actelor lor cotidiene și de acțiunea integrată unei viziuni personale asupra vieții. În acest sens sînt relevante afirmațiile lui Iftode: „Consilierea filosofică se poate, în principiu, dovedi atractivă pentru orice persoană vădind înclinații spre reflecție și autoexaminare, pentru orice persoană care încearcă să își clarifice și să își dezvolte propria filosofie de viață cu scopul de a dobîndi un control sporit asupra frămîntărilor și problemelor cotidiene; de fapt pentru orice persoană care simte că are „nevoie de dialog, nu de diagnostic”[6]. Tehnica de construcție a sinelui adoptată de Cristian Iftode presupune nu un demers ce ar putea fi asociat cu vindecarea de natură medicală, ci cu cel al unei terapii spirituale bazată pe exercițiile specifice jocului ideatic și implicării ființiale a filosofiei.

Două aspecte ne rețin atenția în acest plan al discuției: pe de o parte, diferențierile propuse de autor între practica filosofică și orice tip de psihoterapie, iar pe de altă parte, încercarea de a contura liniile generale ale unui demers specific consilierii filosofice, în ciuda faptului că practicienii au tendința de a refuza o metodă standardizată unică de lucru cu cei consiliați.

Filosofii practicieni oferă servicii de consiliere personală, de consiliere de grup sau de consultanță pentru organizații. Este o practică ce cunoaște o extindere în special pe linia consilierii personale, presupunînd folosirea aptitudinilor filosofice ale consilierului pentru rezolvarea frămîntărilor existențiale ale persoanelor obișnuite, în viața lor de zi cu zi. Iftode constată, astfel, că filosofia în dezvoltarea sa academică a cedat practicienilor din alte discipline, și în special psihoterapeuților, privilegiul de a exercita aceste practici legate de rezolvare dilemelor existențiale ce apar în viața de zi cu zi ale individului. Pentru a releva modul în care formarea în filosofie neglijează acest filon, el utilizează o metaforă a lui P. Raabe afirmînd că, în programele academice, „„filosofii dau naștere unor copii care trebuie să trăiască în casele altor oameni pentru a putea supraviețui”. În acest context, faptul că filosofia a cedat psihoterapeuților ceea ce constituia odinioară domeniul prin excelență al practicii filosofice constituie cel mai relevant exemplu de „generozitate prost direcționată” a filosofilor, atunci cînd vine vorba de aplicarea investigațiilor acestora în viața de zi cu zi”.[7] Pentru a readuce în preocuparea profesioniștilor în filosofie aceste obișnuințe, Iftode apelează la analize filosofice ce oferă ca model felul în care filosofia era înțeleasă și practicată în filosofia antică. Cel mai la îndemînă exemplu este cel al filosofilor din antichitatea romană, care furnizau servicii de consiliere pentru personale bogate și influente. Astăzi, această practică a fost extinsă la toate categoriile de persoane ce au o sensibilitate filosofică. Înclinația acestora spre filosofie poate fi dovedită chiar prin faptul că ajung să caute acest tip de consiliere, chiar dacă nu au o pregătire prealabilă sau cunoștințe solide în domeniul filosofiei. Ei trebuie doar să înceapă prin a fi doritori să își formeze o serie de deprinderi de reflecție și meditative în viața lor cotidiană. Astfel, consilierea filosofică nu presupune o „medicalizare” a practicii filosofice, ci o activitate de filosofare comună a consilierului și a celui consiliat și o asumare pe cont propriu a exercițiului filosofării de către cel consiliat.[8]

Dintre darurile pe care le poate aduce consilierea putem aminti: o atitudine dialogică și reflexivă ce ne conduce la o viață mai bună, la o viață ce merită trăită; accesul la o stare de bine obținută în urma unui demers reflexiv ce aduce pacea și liniștea sufletească; acceptarea de sine și creșterea respectului în raport cu propria persoană; căutarea unor rețete pentru obținerea autenticității și dezvoltarea personală pornind de la strategii, criterii, soluții configurate în cîmpul filosofiei; formularea unor aspecte vizînd sensul vieții, al fericirii și al afirmării ca ființă liberă; constituirea unui registru propriu de acțiune morală care să stimuleze asumarea personală a responsabilității. Dar mai ales putem spera că prin consilierea filosofică ne putem familiariza cu o căutare personală a înțelepciunii, plecînd de la chiar etimologia filosofiei, care ne trimite la iubire și căutare de înțelepciune.[9] Așadar, din textele analizate de Iftode deducem, printre altele, că „nevoia de consiliere filosofică se justifică prin aceea că viața membrilor societății occidentale contemporane este într-o măsură covîrșitoare golită de ceea ce s-ar putea numi dimensiunea „înțelepciunii” și a „spiritualității””[10], iar consilierea filosofică ar putea tocmai aici să intervină în mod decisiv.

Trebuie să ne așteptăm în cazul filosofilor că – așa cum pe parcursul istoriei filosofiei s-au constituit nenumărate forme de filosofare și înțelesuri ale filosofiei – această înclinație spre diversitate să se manifeste și în ceea ce privește metodele utilizate în practicarea consilierii filosofice. Din motive pedagogice, Cristian Iftode ne oferă două exemple de metode, pe care le sintetizează și explică, cele semnate de Lydia B. Amir și Rav Lahav. Astfel, în primul caz, „Metoda propusă de ea comportă următorii pași: mai întîi, formularea problemei care îl frămîntă pe consiliat într-o întrebare, de preferat una care să ofere posibilități multiple de a răspunde; apoi evidențierea acestor răspunsuri alternative la întrebarea avută în vedere; în al treilea rînd, evaluarea critică a fiecărui răspuns; pe această bază, formularea unei a doua întrebări, care de obicei prezintă o anumită legătură (logică sau de altă natură) cu prima. Și așa mai departe”.[11] În ceea ce privește „metoda utilizată de Rav Lahav, aceasta comportă următoarele stadii: I. descrierea de sine a persoanei consiliate; II. enunțarea unei probleme filosofice; III. aprofundarea problemei în toate implicațiile ei și din cît mai multe unghiuri, evitînd un răspuns pripit; IV. corelarea noii înțelegeri teoretice cu viața persoanei consiliate (III și IV pot merge în paralel, stimulîndu-se reciproc, printr-un du-te-vino de la teorie la practică); V. formularea, de către persoana consiliată, a unui răspuns personal la problema în cauză (este etapa finală, care nu coincide însă neapărat cu sfîrșitul ședințelor de consiliere, cîtă vreme alte și alte probleme de viață pot apărea în discuție”).[12] Acest demers este presărat cu clarificări ideatice și conceptuale ale consilierului, dar și cu lecturi personale și exerciții filosofice de rezolvat de către consiliat.

Cartea lui Cristian Iftode se oferă cu toate deliciile ei intelectuale ca un produs extrem de convingător pentru asumarea în viața de zi cu zi a unui efort de dezvoltare personală bazat pe consilierea filosofică. El ne oferă tot registrul exercițiilor spirituale pe care le expune în maniera lui Pierre Hadot, la care adaugă, în manieră personală, hermeneutica subiectului și tehnologia sinelui propuse de Michel Foucault. Astfel, cartea are o valoare extinsă pentru preocupări – de la cele mai simple (cum ar fi: să ajungi „să trăiești în așa fel încît să poți afirma, pe deplin convins, că în orice clipă ar surveni moartea, ai sentimentul că ți-ai trăit viața așa cum tu însuți ai ales, nu la întîmplare și nu în funcție de anumite conformități, convenții sau așteptări ale celorlalți”[13]) pînă la unele foarte complexe (cum ar fi: cele care relevă că „modul de viață filosofic este acela care asumă „sinele” ca o operă de înfăptuit[14]).

Prin intermediul consilierii filosofice sîntem puși în fața unui demers care aduce cu sine modalități multiple și neașteptate ale automodelării și ale formării de sine în spațiul generos și deschis al reflecției filosofice. Practicile și metodele adoptate de consilieri sînt de o mare și fecundă diversitate, potrivită cu amploarea angoaselor și problemelor pe care le putem trăi, zi de zi, în viața personală sau profesională. Din fericire, nu ne confruntăm cu o asemenea situație, dar dacă am fi forțați să formulăm o esență unică a acestei năzuințe formative a consilierii filosofice, atunci ar fi suficient de adecvat să o punem sub semnul vocației autenticității.

 

[1] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, (Pitești: Editura Paralela 45, 2010).

[2] Această criză nu vizează în nici un fel diminuarea creativității filosofice contemporane. Ea are în vedere în principal o imagine bazată pe inadecvare în ochii publicului și un statut marginal în ceea ce privește sistemul educațional. Cîteva aspecte privind criza instituțională a filosofiei pot fi găsite în Sandu Frunză, „A Stereotype: The lack of the Social Utility of Philosophy”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8, issue 24 (Winter 2009): 311-328; Sandu Frunză, Mihaela Frunză, „Philosophy and the Labor Market in Romania”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 9, issue 25 (Spring 2010): 28-58; Mihaela Frunză, Sandu Frunză, „Aspects Concerning the Crisis of Philosophy in the University System from Romania”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8, issue 24 (Winter 2009): 329-349; Mihaela Frunză, Sandu Frunză, Claudiu Herteliu, „Filosofie, ideologie, religie. O încercare de a înţelege ce se întîmplă cu filosofia în sistemul de educaţie din România”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8, issue 22 (Spring 2009): 129-149; Mihaela Frunză, Sandu Frunză, Iulia Grad, Ovidiu-Nicolae Grad, Cătălin Vasile Bobb, “Formare filosofică şi expertiză etică: implicaţie sau incompatibilitate?” (Philosophical Training and Ethical Expertise: Implication or Incompatibility?), în Tomiţă Ciulei, Cristian Sandache, Antonio Sandu (coord.), Logos – Universalitate – Mentalitate – Educaţie – Noutate, (Iaşi: Lumen, 2011), 151-161; Sandu Frunză, Mihaela Frunză (Coord.), Criza instituţională a filosofiei, (Cluj: Editura Limes, 2010), 153 pagini.

[3] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 11.

[4] Pierre Hadot, Philosophy as a Way of Life: Spiritual Exercises from Socrates to Foucault, (Cambridge: Blackwell Publishers, 1995).

[5] Michel Foucault, „Preocuparea de sine”, Traducere de Beatrice Stanciu, în Michel Foucault, Istoria sexualității, Traducere de Beatrice Stanciu  și Alexandru Onete, (Timișoara: Editura de Vest, 1995), 305-480.

[6] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 23.

[7] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 25.

[8] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 27.

[9] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 31.

[10] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 32.

[11] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 37.

[12] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 49.

[13] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 118.

[14] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 218.

Sandu Frunză despre nevoia de consiliere etică

Standard

antonio-sandu-etica-si-deontologie-profesionala

Oscilăm mereu între îndoială și certitudini. Unul dintre motive este lipsa asumării unei filosofii de viață. Un altul ar putea fi relativizarea valorilor și a criteriilor de practicare a unui comportament bazat pe valori. Există o cale destul de simplă pe care o putem urma și în spațiul cultural românesc. Ea poate fi preluată și adaptată din lumea occidentală, în special cea americană. Într-un asemenea spațiu al căutării unei vieți cît mai bune, găsirea unei căi de echilibru – între îndoielile ce îi apasă pe indivizi pînă la starea de criză și certitudinile ce îi pot transforma în niște mecanisme de decizie automată – este facilitată de nenumăratele forme de consiliere la care apelează atît organizațiile cît și indivizii. Printre acestea, aș aminti consilierea filosofică și consilierea etică. Aș putea foarte simplu să le suprapun într-o formă de consiliere unică, dar prefer să le las distincte, din motive de nuanțe ale practicii consilierii și de modalități cu grade de aplicabilitate diferite, în funcție de situația concretă de consiliere. Iar în cazul de față vreau să mă opresc doar asupra cîtorva elemente privind consilierea etică.

Doresc să semnalez aici o carte ce integrează cîteva elemente de consiliere etică în preocupările mai largi de etică profesională. Este vorba despre Etică și deontologie profesională semnată de Antonio Sandu.[1] Semnificativ mi se pare faptul că discuția despre consilierea etică este purtată în contextul filosofiei morale, al eticilor aplicate, al bioeticii, al codificării etice, al eticii manageriale și în general al eticii profesionale. Aceasta presupune nu numai o profesionalizare a eticii, nu numai afirmarea eticii ca un domeniu special de expertiză[2], ci și transformarea eticii în cîmp al unei practici profesionale bazate pe consilierea filosofică. Nu vorbesc aici de terapie, aceasta este terenul pe care îl las în seama terapeuților, ci de consilierea bazată pe nevoia încorporării în viața noastră cotidiană a acțiunii marcate de alegeri și decizii morale.

Un asemenea tip de consiliere este privilegiat de Antonio Sandu în ceea ce privește rezolvarea dilemelor morale. Îndeosebi atunci cînd sîntem puși în situații dilematice personale cred că putem apela cu folos la consilierea etică. Însă, așa cum relevă autorul, deja avem un cadru al exercitării consilierii etice în cadre instituționale avînd în vedere că „În România este introdusă profesia de consilier de etică prin legea numărul 7/2004, care prevede la Art. 21 numirea de către conducătorii autorităților și instituțiilor publice a unui funcționar public, de regulă din cadrul compartimentului de resurse umane pentru a efectua consilierea de etică și monitorizarea respectării normelor de conduită … persoanele cu atribuții de consiliere etică acordă consultanță și asistență funcționarilor publici, monitorizează aplicarea prevederilor codului de conduită a funcționarului public și întocmește rapoarte trimestriale, privind respectarea normelor de conduită de către funcționarii publici”.[3]

Una dintre situațiile în care consilierea etică poate juca un rol important în decizia instituțională este cea care privește relația dintre etic și juridic. Antonio Sandu ne propune o analiză a complexității raporturilor dintre filosofia morală și drept, orientîndu-ne, în cele din urmă, spre o relație dintre etic și juridic din perspectiva afirmării necesității unei etici a conformității.[4] Rămînerea la o etică a conformității ar putea duce la riscul ca o lege, sau o serie de prevederi legale, deși conforme din punct de vedere juridic să intre în conflict cu tradiția, cu cutumele, cu morala comunității sau cu practicile etice ale indivizilor. Tocmai de aceea, etica trebuie privită sub un spectru larg, care integrează, chiar în situații instituționale, și elementele esențiale ale culturii etice dintr-un anumit spațiu cultural. În felul acesta se poate evita conflictul între opțiunile etice individuale sau comunitare și cei ce instrumentează demersuri juridice considerate neconforme cu așteptările din orizontul etic al culturii comunitare. Cu atît mai mult cu cît, de fapt, consilierea etică poate căpăta forme diverse ce se adresează mediului de afaceri, instituțiilor publice, universităților etc.

Atunci cînd se raportează la persoane, Antonio Sandu pare înclinat să ducă procesul consilierii etice și cel al consilierii filosofice în vecinătatea terapeutică. Probabil multele referințe la temele de bioetică ar putea explica această tendință. Important este, însă, că  el rămîne la o opțiune existențială în care are loc rezolvarea dilemelor etice în plan individual.

La nivelul consilierii individuale, consilierea etică ne apare ca o acțiune strategică de ieșire din starea de vulnerabilitate, prin reconstrucția etică a viziunii asupra problemei ivite și asupra consecințelor etice a acțiunilor desfășurate. Printre beneficiile ce le putem semnala se numără: creșterea autonomiei persoanei, dezvoltarea capacității de a lua decizii, dobîndirea calităților necesare evaluării a ceea ce este acceptabil din punct de vedere etic, dezvoltarea capacității de stabilire a priorităților în rezolvarea problemor etice, îmbunătățirea calității  vieții interioare și a modului de situare în lume etc.

Consilierea etică își poate găsi un teren bun nu numai în modernizarea instituțiilor publice și în creșterea performanței lor etice, nu numai în etica afacerilor și în acțiunile de responsabilitate socială a organizațiilor, ci și în nevoia individului de a se reconstrui pe sine într-o manieră responsabilă, care presupune asumarea vocației etice personale ca artă de a trăi.

 

[1] Antonio Sandu, Etică și deontologie profesională, (Iași: Editura Lumen, 2012).

[2] Mihaela Frunză, Expertiză etică și acțiune socială, (București: Tritonic, 2011).

[3] Antonio Sandu, Etică și deontologie profesională, 183.

[4] Antonio Sandu, Etică și deontologie profesională, 49 și următoarele.

Sandu Frunză despre filosofie ca terapie spirituală

Standard

marinoff intrebari

Cu toții sîntem în căutarea unor rețete care să ne asigure prosperitatea, intensitatea trăirii erotice, succesul în afaceri, progresul în carieră, armonia în dragoste sau alte găselnițe și fantezii existențiale. Toți cei ce livrează asemenea rețete par să fie convinși de efectul lor implacabil. Nu ne rămîne decît să ne permitem inocența de a le încerca și a persista în aplicarea lor. Există și cealaltă atitudine, a celor ce vorbesc de astfel de rețete din perspectiva necesității de a acumula o filosofie de viață, care să stea la baza unei construcții de durată a dorințelor noastre materializate în idealuri și în valori. În opinia acestora, nu există rețete nici pentru 7 lucruri care te pot face fericit și nici pentru 10 lucruri care te duc inevitabil spre împăcarea cu tine însuți. Nu există decît viața ca atare și ea trebuie supusă unui efort constant de cultivare a artei de a trăi. În acest sens pot fi citite cuvintele lui Bertrand Russell: „Puțină filosofie este necesară tuturor”.

O posibilă soluție pentru îmbunătățirea calității vieții este propusă de Lou Marinoff în Întrebări fundamentale. Filosofia îți poate schimba viața.[1] Filosoful ne sugerează că avem tendința de a recurge la simulacre și rețete existențiale deoarece ne-am îndepărtat de umanitatea noastră, prin excelență reflexivă și înclinată spre explorarea în profunzime a vieții. În acest sens, afirmația lui Socrate – că o existență ce nu este supusă unei analize reflexive este o viață ce nu merită trăită – vine să ne confirme această nevoie de autenticitate a „trestiei gînditoare”, despre care Blaise Pascal ne-a oferit pagini cu o vibrație foarte înaltă.

Una dintre definițiile esențiale ale esenței umane este cuprinsă în afirmația lui René Descartes: „Gîndesc, deci exist”. Am avut bucuria să constat că Dumitru Stăniloae preia din tradiția ortodoxă afirmația metamorfozată în „Iubesc, deci exist”. În aparență cele două afirmații ne pun în fața a două variante de interpretare a omului, una bazată pe gîndire, cealaltă pe trăire. Această divergență de interpretare dispare de îndată ce sesizăm că în gîndirea creștină iubirea presupune o coborîre a minții în inimă, ceea ce înseamnă de fapt o reunificare a registrului gîndirii cu cel al sensibilității. Gîndirea nu este separată de existență, ea presupune o existență trăită sub semnul autenticității.

Accesul la această căutare a autenticității trebuie sesizat atunci cînd citim în cartea lui Lou Marinoff că „Toată lumea are o filosofie de viață, deși în multe cazuri principiile călăuzitoare sunt implicite, și nu explicite. Nu toată lumea poate să-și exprime exact filosofia de viață. Întrebarea importantă este dacă această filosofie funcționează pentru dumneavoastră, împotriva dumneavoastră sau nu funcționează deloc.” Pentru a nu pierde timpul scurt al vieții pe căi lăturalnice, filosoful ne propune să alegem parcurgerea drumului inițiatic al pătrunderii sensului vieții prin învecinarea cu o conștiință filosofică exersată și îmbunătățită cu experiențe filosofice plurale. Pe această direcție se desfășoară pledoaria pentru consiliere filosofică pe care Marinoff o dezvoltă în această lucrare și în alte cărți ale sale.

Într-o anumită măsură, el îl urmează pe Epictet, care constata că „Oamenii nu sînt afectați de ceea ce li se întîmplă, ci de cum înțeleg ei ceea ce li se întîmplă”. Marinoff ne îndeamnă să recurgem la această căutare de sens însoțiți de un consilier filosof. Printre altele, el poate să ne ajute în căutarea răspunsurilor, în punerea întrebărilor, în rezolvarea dilemelor sau în găsirea motivațiilor pentru a merge mai departe. Dar mai ales poate să ne ajute să ne formulăm cît mai clar principiile filosofiei noastre de viață, principii care să acționeze sub semnul firescului în viața cotidiană.

Marinoff nu propune un conflict cu filosofia făcută de dragul filosofiei sau cu filosofia abstractă dezvoltată în mediile academice. Cu toții ne amintim o asemenea critică făcută de Arthur Schopenhauer atunci cînd vocifera împotriva filosofilor de catedră. Aici ni se propune pur și simplu un tip specific de căutare, cel ce vine dinspre valorile personale și se constituie într-o filosofie a vieții cotidiene personale. Pentru a ne convinge de frumusețea ideii de a apela la consilierea filosofică, Lou Marinoff răspunde la întrebări precum: Boală sau disconfort? Cum știți că e corect ceea ce faceți? Sunteți ghidat de rațiune sau de pasiune? Jignirea înseamnă vătămare? Este suferința necesară? Ce este iubirea? Cooperarea este oare cu putință? Cine poate cîștiga „războiul sexelor”? Cine conduce: noi sau mașinile? Sunteți o persoană interesată de spiritualitate? Cum faceți față schimbării? Ca instrumente ajutătoare sînt oferite anexe în care sînt prezentați 99 de gînditori utili în consilierea filosofică, ne sînt oferite lista oganizațiilor de practică filosofică, lista consilierilor certificați și o serie de lecturi suplimentare. Ne sînt date și sînt chestionate elementele cheie pentru construirea unui adăpost filosofic, o construcție care vizează lumea noastră interioară, relația cu ceilalți, cu lumea și cu cosmosul – într-o manieră în care să alimenteze viața de zi cu zi.

Deși nu oferă rețete care ar trebui urmate, filosofia aplicată se constituie la Lou Marinoff ca un ghid prin incertitudinea existențială, o călăuză pe drumul încă nebătătorit al experiențelor fundamentale, ca o carte a inițierii în sensul vieții proprii și al vieții umane în genere.

 

La Casa Iuga, Săliștea de Sus

 

[1] Lou Marinoff, Întrebări fundamentale. Filosofia îți poate schimba viața, traducere de Oana Zamfirache, (București: Editura Trei, 2013).