Cu Cristian Iftode despre filosofia ca mod de viață și consilierea filosofică în situația de criză pandemică

Standard

iftode

Sandu Frunză: Sînteți unul dintre cei mai creativi gînditori din generația tînără de filosofi. Cred că trebuie remarcată contribuția constantă pe care o aduceți la promovarea și dezvoltarea filosofiei aplicate și a practicilor filosofice în contextul cultural românesc. Putem constata că după un deceniu de la apariția ei, cartea dumneavoastră Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității” rămîne una dintre cele mai valoroase contribuții la înțelegerea consilierii filosofice. Aș dori să ne spuneți: în ce măsură asumarea filosofiei ca mod de viață poate fi o soluție benefică pentru traversarea crizei și pentru găsirea de soluții de conviețuire cu consecințele crizei la nivel personal?

Cristian Iftode: Vă mulţumesc pentru aprecierea extrem de generoasă a activităţii mele de până acum. Sunt perfect conştient că, în ultimii ani, dumneavoastră şi Mihaela Frunză, la Cluj, sau colegii de breaslă care au creat, la Universitatea de Vest din Timişoara, programul masteral cu participare internaţională Philosophical Counselling and Consultancy (Claudiu Mesaroş, Florin Lobonţ etc.), faceţi mai mult decât mine pentru promovarea efectivă a practicii filosofice în România. Despre cartea publicată acum 10 ani, realizez că a rămas, cumva, „eticheta” mea în mediul filosofic românesc, în timp ce, în Vest, studiile mele publicate, atâta cât şi-au găsit receptare, mă recomandă, mai curând, ca reviewer atunci când vine vorba de aplicarea gândirii lui Foucault la bioetică sau la politici publice. Asta e piaţa de idei… Îmi propun, oricum, să strâng o parte dintre aceste studii într-un volum de sine stătător în limba română, chiar dacă nu este proiectul meu major, în prezent. Foucault, prin cursul său din 1982 Hermeneutica subiectului, alături de Pierre Hadot, sunt, de altfel, „vinovaţii” principali pentru cotitura mea de acum mai bine de 10 ani, de la teme predilecte de ontologie şi filosofia limbajului, înspre etica sinelui şi dimensiunea terapeutică a filosofiei. Cu Filosofia ca mod de viaţă, carte scrisă în vreo 2-3 luni, în timp ce ţineam un curs omonim, se confirmă încă o dată dictonul latin: Habent sua fata libelli… Era o carte asumat imprudentă, cu accente de manifest, vorbind cu tupeul unui tânăr asistent despre roadele practice ale unei întregi vieţi filosofice, îngroşând tuşele, pentru a provoca zgâlţâirea turnului de fildeş al filosofiei academice de la noi. A generat reacţii mixte dar, mai important decât orice, a suscitat interes şi polemici, aşa cum, din păcate, se întâmplă mai rar în mediul nostru filosofic, cu alură mai curând „inter-autistică”, dacă e să împrumut un cuvânt de la Sloterdijk, nimerit pentru a ilustra paradoxul „conectivităţii izolate” în care, iată, am ajuns să ne ducem zilele. În cei 10 ani care s-au scurs, sunt fericit să constat că această turnură practică, aş zice chiar performativă, a filosofiei contemporane, şi-a pus amprenta şi asupra peisajului cultural de la noi, iar cartea mea de atunci nu mai constituie o apariţie insolită.

Dar e cazul să vă răspund la întrebarea punctuală, chiar dacă este una extrem de complexă. În linii mari, se cuvine spus că filosofia asumată nu doar ca un corpus discursiv, ci ca practică şi mod de viaţă (cu stilistici existenţiale diferite, în funcţie de diferitele curente şi şcoli), îşi găseşte proba, dar şi justificarea, mai ales în ceea ce putem numi, generic, situaţii de criză existenţială. Uzând de analogia extinsă cu practica medicală, ce subîntinde configurarea filosofiei mai cu seamă în epoca elenistică şi romană, vedem cum maeştrii spirituali porneau, întotdeauna, de la un soi de diagnostic purtând asupra cauzelor suferinţei şi nefericirii umane, oferind o metodă de investigaţie clinică, dar şi o medicaţie aferentă, concretizată printr-un ansamblu de tehnici ale sinelui sau exerciţii spirituale. Nimic nou sub soare, din această perspectivă, cu pandemia pe care o avem de înfruntat în 2020, şi consecinţele ei multiple, încă greu cunatificabile. În acest registru, am scris, pe la începutul izolării, pentru platforma Scena9, un eseu cu titlul Câteva lecţii stoice în vreme de pandemie, care s-a bucurat de o largă receptare. Departe de mine, însă, gândul de a face reclamă unui „stoicism pentru zile negre”, în condiţiile în care subiectivarea doctrinei stoice presupune, tocmai, să nu mai consideri că există zile negre şi zile albe, acceptând că absolut tot ceea ce se petrece ţine de o ordine necesară. Dar stoicii nu sunt fatalişti, nu cad pradă „sofismului leneşului” („Dacă e să mă îmbolnăvesc de Covid-19, o să mă îmbolnăvesc, indiferent ce aş face”), ci pledează pentru implicare în cetate şi simţ de răspundere civică, acestea combinate cu înţelegerea lucidă a tot ceea ce stă în puterea noastră să facem în fiecare împrejurare de viaţă. Iar apoi, se cuvine făcută o distincţie de importanţă majoră, cred eu, pentru toate şcolile de filosofie antice: aceea dintre cel pe cale de a deveni filosof (stoic sau sceptic sau platonician etc.), adică cel aflat în proces de formare, şi filosoful matur, veritabil. Fiind vorba, în aceste filosofii, de condiţii de spiritualitate, adică de un travaliu cu tine însuţi pentru a putea accede la adevăr sau la fericire, în toate putem depista ceva precum un moment decisiv al conversiei/convertirii spirituale. Chiar dacă discursul nu se schimbă, atunci, raportarea la acel logos (platonician sau stoic sau sceptic etc.) e diferită în cazul discipolului şi în cazul filosofului matur, care a trecut prin respectiva epistrophe sau conversio. E firesc, astfel, să fim mai receptivi la lecţiile stoice atunci când dăm de greu; dar dacă este să fim aleşi pentru această filosofie de viaţă, după ani de asceză filosofică, vom ajunge, ni se promite, la o viziune fără discriminări calitative cu privire la evenimentele de viaţă. Vom dobândi o armură sufletească aproape impenetrabilă.

Sandu Frunză: Un concept central în modul dumneavoastră de a filosofa este situarea autenticității în centrul activităților reflexive și al căutărilor de sine ale ființei umane. Cum poate trăi autentic omul ce traversează intervalul crizei determinate de pandemia de Coronavirus în condițiile în care o parte a libertăților individuale i-au fost suspendate? Putem trăi autentic ca oameni occidentali în condițiile diminuării unor trăsături ale ceea ce numim a fi modul de viață occidental?

Cristian Iftode: Din nou îmi adresaţi o întrebare complexă, pe mai multe planuri. La drept vorbind, dumneavoastră aţi publicat un volum despre autenticitate, un altul despre consiliere filosofică şi dezvoltare personală (având şi o versiune în engleză), deci poate era mai normal ca eu să fi fost cel care vă ia dumneavoastră acest interviu… E adevărat că, de la cartea din 2010 şi până astăzi, problema autenticităţii m-a bântuit constant. În ceea ce va fi continuarea volumului pe care sper să îl definitivez în această vară, după mai multe rescrieri, volum intitulat Viaţa bună. O introducere în etică, autenticitatea va avea capitolul ei, alături de alte registre indispensabile pentru propria căutare a vieţii bune, precum libertatea personală sau fericirea. Deocamdată, încerc să fac publică o teorie-cadru ţinând de palierul metaeticii (în sens foarte general), unde preferinţa mea pentru tiparul de gândire morală din etica virtuţii nu suprimă pledoaria pentru pluralism etic şi nevoia de continuare a proiectului doar schiţat de ultimul Foucault, al unei estetici a existenţei. Dar să revin la subiectul autenticităţii. Mi se pare unul dintre cele mai alunecoase concepte filosofice, odată ce mergem mai departe de etimologie, acceptând că e vorba de a fi sau a crede că sunt în posesia a ceea ce este cu adevărat „al meu”, într-un sens pe care îl doresc sau îl asum ca definitoriu. În linii mari, se vorbeşte despre un concept romantic de autenticitate, axat pe descoperirea de sine şi expresia publică neîngrădită a unei adâncimi lăuntrice sau a unui nucleu al personalităţii (Ch. Taylor este exponenţial pentru problematizarea acestei noţiuni) vs. un concept existenţialist de autenticitate, axat pe autocreaţie şi proiectivitate (Sartre rămâne, aici, de referinţă). Dar peisajul poate fi mult complicat. Cred, apoi, la fel ca şi Larmore sau Ferrara, în importanţa distincţiei dintre un sens prereflexiv al autenticităţii (spontaneitate neinhibată etc.) şi unul reflexiv, angajat, solicitînd, ulterior, un concept revizuit, care să echilibreze polul romantic al pasiunii cu acela existenţialist al angajamentului, rod al reflecţiei practice. În acest orizont de semnificaţie, fondul problemei autenticităţi sau al dificultăţii de a trăi autentic în societatea de hiperconsum ori în era capitalismului global nu se schimbă dramatic în situaţie de pandemie. E adevărat, „starea de excepţie” vine la pachet cu această îngustare a a drepturilor şi libertăţilor noastre, cu o intensificare a tehnologiei disciplinare şi de supraveghere sau chiar cu o anumită recădere într-o vârstă premodernă sau modern-timpurie a societăţii occidentale, din punct de vedere al strategiilor puterii de stat. Sunt teme şi temeri de cea mai mare importanţă, nu doar pentru libertarieni, ci pentru orice cetăţean şi intelectual responsabil, câtă vreme, în „esenţa” puterii disciplinare, e înscrisă tendinţa spre şi mai multă disciplină… Pe de altă parte, revenind la referinţa stoică, dar generalizând-o, o libertate matură implică înţelegerea lucidă a necesităţilor şi tranziţia de la polul rebel, copilăros, al nesupunerii „din principiu” la orice norme şi reglementări venite de sus, către polul pozitiv al libertăţii nu doar ca autonomie, ci şi ca autodisciplinare. Încă o dată, latura aceasta ascetică, de autocondiţionare, dacă vreţi, prin exerciţii zilnice de autopersuadare, prin repetiţie şi antrenament, vizând modelarea propriei „statui”, adică a propriului caracter, îşi vădeşte stringenţa. Chiar şi purtarea unei simple măşti poate deveni, atunci, prilej de exersare de sine, pe linia atenţiei, a răbdării, a respiraţiei controlate.

Sandu Frunză: Asistăm azi la o zdruncinare a ideii atotputerniciei ființei umane în relația ei cu natura, cu lumea înconjurătoare. Fragilitatea ființei umane în lupta cu un „dușman necunoscut”, dublată de măsurile de izolare impuse de autorități ca parte a stării de urgență, ne așteptăm să ducă la o serie de dezechilibre la nivel personal, la o creștere în intensitate a angoaselor existențiale, la o pierdere a siguranței legate de sensul vieții și situarea noastră în lume etc. Cum poate consilierea filosofică să intervină – în satisfacerea nevoilor de diminuare a efectelor negative ale crizei resimțite la nivel individual – pe o piață a consilierii cum este cea românească?

Cristian Iftode: O situaţie precum cea cu care lumea se confruntă astăzi determină foarte repede tranziţia de la frica de pandemie la pandemia fricii, la un sentiment generalizat de panică, de anxietate, de vulnerabilitate a individului ca fiinţă vie. Cele mai întunecate spaime şi fobii ies, atunci, la iveală. În loc să devenim cu toţii mai solidari, se reactivează clişeele rasiste, xenofobe, se caută „ţapii ispăşitori” printre aceia care oricum nu ne plăceau sau ne speriau dinainte. Ne speriau – pentru că uităm, adesea, că în spatele oricărei ostilităţi sau uri faţă de un Altul generalizat stă o frică, o fobie primară, iraţională, dar care poate fi raţionalizată şi, atunci, controlată, ba chiar complet depăşită. Dar, pentru ca procesul cognitiv de revizuire a prejudecăţilor şi biasurilor să demeraze, e nevoie să fii făcut să empatizezi cu „străinul” sau chiar cu „duşmanul” aparent. E nevoie să te deschizi şi să rişti „expunerea”. Pentru toate acestea, consilierea filosofică, dialog cooperativ şi du-te vino neîntrerupt între referinţe filosofice sau argumente terapeutice din arhiva filosofiei şi probleme concrete ale persoanelor care caută această formă de consiliere, poate reprezenta un ajutor nepreţuit.

Sandu Frunză: Care sînt – din perspectiva dumneavoastră ca filosof practician, dar care își aduce o contribuție semnificativă și la predarea disciplinelor filosofice – tipurile de exerciții spirituale și de tehnici ale dezvoltării sinelui pe care ar putea să le ofere azi filosofii ca soluții practice ce pot fi integrate trăirii unei vieți bune și unei situări adecvate pe calea căutării personale a autenticității?

Cristian Iftode: Rămân, în mare, cele descrise şi practicate de antici. În cartea despre care vă vorbeam mai sus, Viaţa bună, încerc chiar o sistematizare, un soi de gradaţie a acestor exerciţii, urmând o cheie pe care aş prefera să nu o dezvălui acum. Dar problema cea mai importantă rămâne cum ne raportăm noi, cei din secolul XXI, la aceste tehnici milenare de concentrare, meditaţie, fortificare sufletească etc. Pot ele funcţiona la fel de bine, de eficace, fără adoptarea unei viziuni metafizice sau religioase singulare şi fără subiectivarea ei plenară, adică fără asumarea fără rezerve a unui anumit punct de vedere şi a unui singur vocabular final (în sens rortyan)? Dar oare mai putem face acest „salt de credinţă”, într-o eră a ironismului liberal şi a sinelui fragmentat şi multiplu, fără să ne miroasă a fanatism, a orbire consimţită, a îngustare a câmpului de posibilităţi? Răspunsul nu poate fi unul simplu, dar cert e că solicită ceea ce spuneam mai devreme: revizuirea conceptului de autenticitate cu care operăm, integrând în acesta, la un anumit nivel, chiar raportarea multiplă la propriul sine, pe mai multe „voci”. Pentru aşa ceva căutam să pledez şi într-un articol publicat în urmă cu nişte ani în prestigioasa revistă Journal for the Study of Religions and Ideologies, al cărei editor sunteţi.

Sandu Frunză: Discursul public conduce spre concluzia că după ieșirea din actuala criză medicală lumea va suferi schimbări fundamentale, că totul va fi altfel la nivel individual și comunitar. În felul acesta se creează un nivel de așteptare pe care este posibil să îl regăsim, cel puțin parțial, ca o realitate a vieții noastre din viitorul apropiat. În ce măsură putem să ne așteptăm și la o reinterpretare a sensului pe care o să îl dăm în viitor autenticității?

Cristian Iftode: Cred că am răspuns parţial la această întrebare prin cele spuse mai sus. Aş adăuga însă un lucru: istoria ne învaţă că lumea a simţit foarte des stringenţa unor schimbări majore, fără ca acestea să se petreacă, sau petrecându-se abia multe secole mai târziu, când lucrurile „s-au copt”. Nu putem şti, în acest moment, cu certitudine, ce va urma. Dar aş atrage atenţia asupra unui risc special, care îi pândeşte tocmai pe adepţii „filosofiei ca mod de viaţă”, ai practicii filosofice: acela ca discuţiile despre filosofie ca „mod de viaţă” să ţină loc de un mod de viaţă autentic filosofic. Mereu se poate genera un nou pliu discursiv şi o nouă capcană: vorbesc despre filosofie ca mod de viaţă în loc să practic efectiv exerciţii spirituale; apoi atrag atenţia asupra riscurilor ca discursul să ţină loc de viaţă filosofică, iar acest metadiscurs ţine şi el loc de travaliu etic, mă mulţumeşte în chip înşelător ş.a.m.d. E indicat, pentru a nu ne sminti, să trăim mereu cu acest „argument al celui de-al treilea neom”, dacă îmi acceptaţi gluma, deasupra capului.

Sandu Frunză despre crizele noastre de zi cu zi și nevoia de consiliere filosofică

Standard

Iftode_coperta1Am întîlnit multe persoane din generația mea care trăiesc o stare de angoasă pe care aș  putea să o descriu cel mai bine prin parafrazarea unei celebre afirmații: ei au sentimentul că s-au născut prea tîrziu pentru zei și prea devreme pentru revoluția tehnologică actuală. Acești oameni, deși refuză să se instaleze confortabil în propria lor tradiție religioasă, au sentimentul acut al unei necesități de căutare a fundamentelor spirituale; deși au impresia că știința se manifestă totalitar în raport cu nevoia lor de construcție a unei viziuni proprii asupra existenței, se lasă fascinați întru totul de tehnologie și de noul tip de discurs existențial ce derivă din situarea în existența modelată de raționalitatea științifică și facilitarea accesului la lumi virtuale. Aceste zbateri se împletesc într-un efort constant de căutare a autenticității.

Cel mai adesea, crizele spirituale ale omului postmodern se dovedesc a fi crize de comunicare și soluționarea trebuie realizată în planul comunicării. În acest registru, accesul la semnificații, la formularea unui sens al existenței și a unei viziuni în interiorul căreia să aibă loc rezolvarea crizei sînt facilitate de discursul și practicile specifice filosofiei. O tematizare adecvată pentru faza de asumare a crizei existențiale în care se află, în general, omul postmodern am găsit în cartea „Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității” semnată de Cristian Iftode.[1] Avînd la bază un curs universitar, volumul oferă avantajul unui discurs sistematic și inteligibil dublat de profunzimea analizei și de o bună întemeiere argumentativă prin recursul la bibliografii din trendul principal al reflecției filosofice. Tînărul filosof ne propune o soluție viabilă pentru începerea unui demers privind rezolvarea crizelor noastre existențiale pornind de la criza în care chiar filosofia se află în contextul dezbaterilor actuale.[2] Una dintre soluții este cea în care această criză îi determină pe filosofi să regîndească reflecția filosofică pornind de la stilul de filosofare specific lumii antice și să propună publicului actual o nouă reprezentare a filosofiei și a practicilor filosofice. În felul acesta, filosofia trebuie readusă la forma vie în care ea implica un exercițiu filosofic în care maestrul și discipolul erau angajați cu toată nevoia lor de cunoaștere, de fortificare sufletească și de îmbunătățire corporală. Este vorba de înțelegerea filosofiei „ca o veritabilă terapie a sinelui, ca un mod de viață și de conversie morală a personalității”.[3] Aflarea autenticității presupune parcurgerea unei asemenea terapii. Modalitatea cea mai adecvată pentru omul contemporan se dovedește a fi cea care presupune implicarea într-un program de consiliere filosofică.

În demersurile sale, Cristian Iftode se dovedește a fi un ucenic al lui Pierre Hadot[4] într-un mod asemănător în care Platon este discipolul lui Socrate. Însă, el este un discipol al lui Hadot care se lasă fascinat de tehnicile de dezvoltare a sinelui propuse de Michel Foucault.[5] Pornind de aici, Cristian Iftode ne avertizează asupra faptului că practica filosofică și consilierea filosofică nu sînt „doar o denumire mai pretențioasă pentru un tip de consiliere psihologică”. Atunci cînd o persoană vine în cabinetul unui filosof practician este de obicei sub presiunea unor dileme existențiale majore. Însă, consilierea filosofică este destinată nu doar celor ce au crize metafizice profunde, ci în general căutătorilor de răspunsuri legate de semnificația actelor lor cotidiene și de acțiunea integrată unei viziuni personale asupra vieții. În acest sens sînt relevante afirmațiile lui Iftode: „Consilierea filosofică se poate, în principiu, dovedi atractivă pentru orice persoană vădind înclinații spre reflecție și autoexaminare, pentru orice persoană care încearcă să își clarifice și să își dezvolte propria filosofie de viață cu scopul de a dobîndi un control sporit asupra frămîntărilor și problemelor cotidiene; de fapt pentru orice persoană care simte că are „nevoie de dialog, nu de diagnostic”[6]. Tehnica de construcție a sinelui adoptată de Cristian Iftode presupune nu un demers ce ar putea fi asociat cu vindecarea de natură medicală, ci cu cel al unei terapii spirituale bazată pe exercițiile specifice jocului ideatic și implicării ființiale a filosofiei.

Două aspecte ne rețin atenția în acest plan al discuției: pe de o parte, diferențierile propuse de autor între practica filosofică și orice tip de psihoterapie, iar pe de altă parte, încercarea de a contura liniile generale ale unui demers specific consilierii filosofice, în ciuda faptului că practicienii au tendința de a refuza o metodă standardizată unică de lucru cu cei consiliați.

Filosofii practicieni oferă servicii de consiliere personală, de consiliere de grup sau de consultanță pentru organizații. Este o practică ce cunoaște o extindere în special pe linia consilierii personale, presupunînd folosirea aptitudinilor filosofice ale consilierului pentru rezolvarea frămîntărilor existențiale ale persoanelor obișnuite, în viața lor de zi cu zi. Iftode constată, astfel, că filosofia în dezvoltarea sa academică a cedat practicienilor din alte discipline, și în special psihoterapeuților, privilegiul de a exercita aceste practici legate de rezolvare dilemelor existențiale ce apar în viața de zi cu zi ale individului. Pentru a releva modul în care formarea în filosofie neglijează acest filon, el utilizează o metaforă a lui P. Raabe afirmînd că, în programele academice, „„filosofii dau naștere unor copii care trebuie să trăiască în casele altor oameni pentru a putea supraviețui”. În acest context, faptul că filosofia a cedat psihoterapeuților ceea ce constituia odinioară domeniul prin excelență al practicii filosofice constituie cel mai relevant exemplu de „generozitate prost direcționată” a filosofilor, atunci cînd vine vorba de aplicarea investigațiilor acestora în viața de zi cu zi”.[7] Pentru a readuce în preocuparea profesioniștilor în filosofie aceste obișnuințe, Iftode apelează la analize filosofice ce oferă ca model felul în care filosofia era înțeleasă și practicată în filosofia antică. Cel mai la îndemînă exemplu este cel al filosofilor din antichitatea romană, care furnizau servicii de consiliere pentru personale bogate și influente. Astăzi, această practică a fost extinsă la toate categoriile de persoane ce au o sensibilitate filosofică. Înclinația acestora spre filosofie poate fi dovedită chiar prin faptul că ajung să caute acest tip de consiliere, chiar dacă nu au o pregătire prealabilă sau cunoștințe solide în domeniul filosofiei. Ei trebuie doar să înceapă prin a fi doritori să își formeze o serie de deprinderi de reflecție și meditative în viața lor cotidiană. Astfel, consilierea filosofică nu presupune o „medicalizare” a practicii filosofice, ci o activitate de filosofare comună a consilierului și a celui consiliat și o asumare pe cont propriu a exercițiului filosofării de către cel consiliat.[8]

Dintre darurile pe care le poate aduce consilierea putem aminti: o atitudine dialogică și reflexivă ce ne conduce la o viață mai bună, la o viață ce merită trăită; accesul la o stare de bine obținută în urma unui demers reflexiv ce aduce pacea și liniștea sufletească; acceptarea de sine și creșterea respectului în raport cu propria persoană; căutarea unor rețete pentru obținerea autenticității și dezvoltarea personală pornind de la strategii, criterii, soluții configurate în cîmpul filosofiei; formularea unor aspecte vizînd sensul vieții, al fericirii și al afirmării ca ființă liberă; constituirea unui registru propriu de acțiune morală care să stimuleze asumarea personală a responsabilității. Dar mai ales putem spera că prin consilierea filosofică ne putem familiariza cu o căutare personală a înțelepciunii, plecînd de la chiar etimologia filosofiei, care ne trimite la iubire și căutare de înțelepciune.[9] Așadar, din textele analizate de Iftode deducem, printre altele, că „nevoia de consiliere filosofică se justifică prin aceea că viața membrilor societății occidentale contemporane este într-o măsură covîrșitoare golită de ceea ce s-ar putea numi dimensiunea „înțelepciunii” și a „spiritualității””[10], iar consilierea filosofică ar putea tocmai aici să intervină în mod decisiv.

Trebuie să ne așteptăm în cazul filosofilor că – așa cum pe parcursul istoriei filosofiei s-au constituit nenumărate forme de filosofare și înțelesuri ale filosofiei – această înclinație spre diversitate să se manifeste și în ceea ce privește metodele utilizate în practicarea consilierii filosofice. Din motive pedagogice, Cristian Iftode ne oferă două exemple de metode, pe care le sintetizează și explică, cele semnate de Lydia B. Amir și Rav Lahav. Astfel, în primul caz, „Metoda propusă de ea comportă următorii pași: mai întîi, formularea problemei care îl frămîntă pe consiliat într-o întrebare, de preferat una care să ofere posibilități multiple de a răspunde; apoi evidențierea acestor răspunsuri alternative la întrebarea avută în vedere; în al treilea rînd, evaluarea critică a fiecărui răspuns; pe această bază, formularea unei a doua întrebări, care de obicei prezintă o anumită legătură (logică sau de altă natură) cu prima. Și așa mai departe”.[11] În ceea ce privește „metoda utilizată de Rav Lahav, aceasta comportă următoarele stadii: I. descrierea de sine a persoanei consiliate; II. enunțarea unei probleme filosofice; III. aprofundarea problemei în toate implicațiile ei și din cît mai multe unghiuri, evitînd un răspuns pripit; IV. corelarea noii înțelegeri teoretice cu viața persoanei consiliate (III și IV pot merge în paralel, stimulîndu-se reciproc, printr-un du-te-vino de la teorie la practică); V. formularea, de către persoana consiliată, a unui răspuns personal la problema în cauză (este etapa finală, care nu coincide însă neapărat cu sfîrșitul ședințelor de consiliere, cîtă vreme alte și alte probleme de viață pot apărea în discuție”).[12] Acest demers este presărat cu clarificări ideatice și conceptuale ale consilierului, dar și cu lecturi personale și exerciții filosofice de rezolvat de către consiliat.

Cartea lui Cristian Iftode se oferă cu toate deliciile ei intelectuale ca un produs extrem de convingător pentru asumarea în viața de zi cu zi a unui efort de dezvoltare personală bazat pe consilierea filosofică. El ne oferă tot registrul exercițiilor spirituale pe care le expune în maniera lui Pierre Hadot, la care adaugă, în manieră personală, hermeneutica subiectului și tehnologia sinelui propuse de Michel Foucault. Astfel, cartea are o valoare extinsă pentru preocupări – de la cele mai simple (cum ar fi: să ajungi „să trăiești în așa fel încît să poți afirma, pe deplin convins, că în orice clipă ar surveni moartea, ai sentimentul că ți-ai trăit viața așa cum tu însuți ai ales, nu la întîmplare și nu în funcție de anumite conformități, convenții sau așteptări ale celorlalți”[13]) pînă la unele foarte complexe (cum ar fi: cele care relevă că „modul de viață filosofic este acela care asumă „sinele” ca o operă de înfăptuit[14]).

Prin intermediul consilierii filosofice sîntem puși în fața unui demers care aduce cu sine modalități multiple și neașteptate ale automodelării și ale formării de sine în spațiul generos și deschis al reflecției filosofice. Practicile și metodele adoptate de consilieri sînt de o mare și fecundă diversitate, potrivită cu amploarea angoaselor și problemelor pe care le putem trăi, zi de zi, în viața personală sau profesională. Din fericire, nu ne confruntăm cu o asemenea situație, dar dacă am fi forțați să formulăm o esență unică a acestei năzuințe formative a consilierii filosofice, atunci ar fi suficient de adecvat să o punem sub semnul vocației autenticității.

 

[1] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, (Pitești: Editura Paralela 45, 2010).

[2] Această criză nu vizează în nici un fel diminuarea creativității filosofice contemporane. Ea are în vedere în principal o imagine bazată pe inadecvare în ochii publicului și un statut marginal în ceea ce privește sistemul educațional. Cîteva aspecte privind criza instituțională a filosofiei pot fi găsite în Sandu Frunză, „A Stereotype: The lack of the Social Utility of Philosophy”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8, issue 24 (Winter 2009): 311-328; Sandu Frunză, Mihaela Frunză, „Philosophy and the Labor Market in Romania”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 9, issue 25 (Spring 2010): 28-58; Mihaela Frunză, Sandu Frunză, „Aspects Concerning the Crisis of Philosophy in the University System from Romania”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8, issue 24 (Winter 2009): 329-349; Mihaela Frunză, Sandu Frunză, Claudiu Herteliu, „Filosofie, ideologie, religie. O încercare de a înţelege ce se întîmplă cu filosofia în sistemul de educaţie din România”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 8, issue 22 (Spring 2009): 129-149; Mihaela Frunză, Sandu Frunză, Iulia Grad, Ovidiu-Nicolae Grad, Cătălin Vasile Bobb, “Formare filosofică şi expertiză etică: implicaţie sau incompatibilitate?” (Philosophical Training and Ethical Expertise: Implication or Incompatibility?), în Tomiţă Ciulei, Cristian Sandache, Antonio Sandu (coord.), Logos – Universalitate – Mentalitate – Educaţie – Noutate, (Iaşi: Lumen, 2011), 151-161; Sandu Frunză, Mihaela Frunză (Coord.), Criza instituţională a filosofiei, (Cluj: Editura Limes, 2010), 153 pagini.

[3] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 11.

[4] Pierre Hadot, Philosophy as a Way of Life: Spiritual Exercises from Socrates to Foucault, (Cambridge: Blackwell Publishers, 1995).

[5] Michel Foucault, „Preocuparea de sine”, Traducere de Beatrice Stanciu, în Michel Foucault, Istoria sexualității, Traducere de Beatrice Stanciu  și Alexandru Onete, (Timișoara: Editura de Vest, 1995), 305-480.

[6] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 23.

[7] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 25.

[8] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 27.

[9] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 31.

[10] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 32.

[11] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 37.

[12] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 49.

[13] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 118.

[14] Cristian Iftode, Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității, 218.