Sandu Frunză despre moartea unui om de cultură

Standard

coperta-bhribMoartea unui om de cultură. Am primit-o cu bucurie. Niciodată nu am mai fost bucuros la întîlnirea cu moartea. În fața morții celorlalți rămîn mereu într-o stare de necuvîntare și dezintegrare totală, în ciuda faptului că, în alte situații, pot oricînd să vorbesc despre îngemănarea vieții și a morții, despre forme ale identității dintre iubire și moarte sau despre moartea ca formă a iubirii, despre modul în care moartea luminează sensul vieții noastre cu lumina sa suprafirească, transcendentă, despre moarte ca șansă a devenirii personale în orizontul infinitului și despre multe alte povești ale morții. Această trăire a unei dezontologizări în fața morții celorlalți este, probabil, legată de constatările filosofilor ce încearcă să ne convingă că nu putem avea experiența propriei noastre morți, ci avem doar o experiență a morții mijlocită, mereu mediată de ceilalți.

Cu Moartea unui om de cultură[1] am avut un alt tip de experiență, una culturală. Ea mi-a fost propusă ca un dar de unul dintre amicii mei. M-am prins repede în acest joc cu moartea deoarece mi-a plăcut mult ca idee de marketing. Chiar mi-a apărut ca o strălucită idee de comunicare comercială. Este vorba de cîteva cărți de povești scrise de autorii Tritonic, publicate în format de buzunar, potrivite pentru a fi purtate în gentuța personală (așa cum se întîmplă mereu că fiecare dintre noi are în gentuța sa cîte o carte, de citit în nu se știe ce momente neidentificate). Ele se vînd la Libraria Editurii Tritonic împreună cu o cafea la costul total de 5 lei. Nu am trăit satisfacția de a fi victima unui asemenea procedeu de pomovare a cărții în librărie. Amicul meu a băut el cafeaua și mi-a adus mie plăcerea de a citi povestea despre Moartea unui om de cultură, așa cum este ea relatată de cunoscutul scriitor și editor Bogdan Hrib.

Cartea are în centrul ei dorința de a identifica mobilul unei crime. O crimă ce se desfășoară sub ochii publicului, în timpul unei lansări de carte. Spre finalul lansării, Editorul scoate un pistol și îl împușcă pe autor. Mai departe, cititorul este orientat spre identificarea motivației ce stă la baza unui asemenea gest neobișnuit.

Lectura cărții îți procură o experiență liniștită și plăcută, ca o scurtă plimbare de dimineață în răsăritul soarelui de vară. La lectura cărții este posibil ca editorii să rîdă pe sub mustăță și să trăiască la nivelul imaginarului lor ascuns experiențe similare în care ar fi dorit, dar din fericire nu și-au îndeplinit dorința, de a-l omorî pe un autor exagerat de pretențios și de indolent, sîcîitor și mereu problematic; autorii vor rîde cu satisfacție deoarece ambiguitatea uciderii în final a autorului-editor ne aduce imaginea reconfortantă de „liniște și întuneric”. Cu siguranță cititorii obișnuiți vor fi cei cîștigați, în cea mai mare măsură, deoarece vor putea reface, lăsîndu-se pătrunși de frumusețea și simplitatea scriiturii, o experiență ironică a morții, pe care sigur nu vor avea ocazia să o înțeleagă o dată cu propria lor moarte. Doar acum este momentul cel mai potrivit pentru a descifra Moartea unui om de cultură și mă bucur să vă pot îndemna să porniți în căutarea deslușirii ei.

[1] Bogdan Hrib, Moartea unui om de cultură, (București: Editura Tritonic, 2016).

Reclame