Sandu Frunză despre Dragobete în vizită la psihoterapeut

Standard

rogers

M-am tot gîndit în ce context ar trebui să vă propun o nouă întîlnire cu Dragobete – zeișor al inocenței tinereții, al bucuriei de viață și al iubirilor primăvăratice, menite să rodească pe tot parcursul anului. Dintre opțiunile multiple pe care le aveam la îndemînă, am considerat că sfera consilierii ar putea fi un context potrivit atît cu preocupările mele din această perioadă, cît și cu preocupările la modă în rîndurile celor tineri. Nevoia de consiliere a devenit o necesitate cotidiană, iar răspunsul la această cerință a căpătat configurația unei piețe a întîlnirilor interpersonale – fie că ia forma consilierii psihologice sau psihanalitice, fie că valorifică diverse deschideri ale dezvoltării personale, fie că e o piață ofertantă sub forma consilierii filosofice (etice sau existențiale).

Am ieșit din imaginarul inimioarelor roșii consacrate drept simbol al iubirii în ideologia consumeristă, al trandafirilor oferiți într-un ritual de îngenunchiere demn de iubirile curtenești, al dăruirii de ghiocei cu sfială și cu o anumită neîndemînare în păstrarea ambiguității cu privire la natura profundă a sentimentelor. Am părăsit imaginarul schimbului erotic și al risipei de afectivitate în favoarea unei tendințe de a privi iubirea ca o intrare în relație. Cel mai comun mod prin care tinerii spun despre ei că au o iubire semnificativă este cuprins în afirmația că „sînt într-o relație”. Nu cunosc la tineri o raportare mai răspîndită la iubire decît cea exprimată prin ideea de a fi într-o relație cu cineva anume.

Centralitatea relației și autenticitatea ei mi-au adus în minte una dintre cele mai fascinante cărți de construcție a universului relațional: A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut.[1] Ea poartă semnătura lui Carl R. Rogers și a fost tradusă în limba română de Anacaona Mîndrilă-Sonetto și publicată în urmă cu cîțiva ani la Editura Trei. Psihologia umanistă a lui Carl Rogers a înglobat toate reflecțiile filosofice asupra relației și dialogului specifice secolului XX și a influențat aspecte semnificative ale științelor sociale și umaniste, dar și ale vieții sociale, politice, culturale ale occidentalului de la sfîrșitul secolului XX, cu o influență majoră și în practicile și modele culturale în care e angrenat omul secolului XXI. Cei ce doresc să înțeleagă, într-un mod mai nuanțat, societatea construită pe comunicare și modul în care omul postmodern își făurește universul său relațional, ar trebui să citească lucrarea lui Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut. Așa cum, în mod suplimentar, ar putea să răsfoiască și volumul Carl R. Rogers, Terapia centrată pe client. [2] Specialiștii știu despre ce e vorba, iar cei ce practică diferite forme de consiliere, fie că e vorba de practici din domeniul economic, al resurselor umane, fie în cel al dezvoltării personale, al consilierii în educație, al consilierii politice, sau de orice alte domenii deschise spre consiliere, sînt conștienți de faptul că reflecțiile lui Carl Rogers sînt de neocolit. Desigur, cărțile gînditorului american sînt importante în primul rînd pentru psihologi și psihoterapeuți. Însă, nu trebuie să fii adept al practicilor terapeutice rogersiene și nici nu e nevoie măcar să fii terapeut pentru a înțelege importanța pe care o au deschiderile acestei psihologii/filosofii umaniste pentru o continuă îmbunătățire a vieții omului postmodern. Individul postmodern este, mai mult ca oricînd, în căutarea regăsirii sale ca persoană. În acest context, învățăturile din A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut mi se par decisive pentru tot ceea ce azi se întîmplă la nivelul înțelegerii și construcției universului relațional. E adevărat că nu este necesar să știi că în secolul trecut au fost puse bazele modului tău de gîndire relațională pentru a te bucura de beneficiile dinamicii relaționale în care ești implicat. Dar pentru toți cei care vor să își trăiască în mod conștient structurile relaționale, cred că întîlnirea cu textele lui Carl Rogers ar trebui să fie o plăcere intelectuală pe care nu trebuie să și-o refuze.

Dacă ar fi să spunem de ce este important Carl Rogers pentru înțelegerea postmodernă a lui Dragobete, ar trebui să explicăm mai în detaliu ce se întîmplă azi cu iubirea, dincolo de entuziasmul afectiv și vibrația metafizică a iubirii. Nu voi face acest lucru. Dar voi îndruma pe cei ce doresc să aprofundeze acest subiect să citească lucrări precum cele semnate de Pascal Bruckner sau de Aurel Codoban.[3] La fel ca Bruckner, Codoban nu este un rogersian, dar opera sa ilustrează foarte bine ceea ce se întîmplă la nivelul modificărilor ce au loc în universul relațional al omului din societatea construită pe comunicare. Lectura unei scrieri precum Amurgul iubirii o să vă releve că nu este deloc întîmplător că iubirea concepută drept conștiință a faptului de „a fi într-o relație cu cineva” este adusă de Dragobete pe plaiurile românești în contextul unei reconstrucții spirituale ce mizează pe relație și pe comunicare. Ele sînt centrale în dezvoltarea persoanei, chiar dacă sînt golite de conținutul lor simbolic, care face ca Dragobete să fie un personaj viu, care își transmite energiile benefice prin fiecare dintre noi, cei ce avem curajul de a ne considera, deopotrivă, parte a iubirii și produse ale misterului ei.

Avînd în vedere importanța pe care o are dezvoltarea structurilor relaționale autentice în gîndirea lui Rogers, mă aștept ca în anii următori opera sa tradusă în limba română să facă din acest mod de gîndire o preocupare constantă și foarte importantă din punct de vedere al culturii și al practicilor de comunicare destinate publicului larg. Într-un spațiu spiritual centrat pe ideea de persoană, cum este spațiul cultural modelat de creștinism, abordările laice ale construcției și dezvoltării personale ar trebui să găsească un teren foarte fertil pentru diverse tipuri de consiliere în care să fie implicate elemente ale gîndirii psihologiei umaniste. Mă aștept ca terapeuții din diverse școli să nu facă abstracție în România de oportunitățile pe care le aduce gîndirea psihologului american pentru un spațiu centrat pe persoană și încărcat de năzuința spiritualizării persoanei.

Carl Rogers concepe relația terapeutică drept „o formă specială a relațiilor interpersonale în general”.[4] Plecînd de aici, comunicarea interpersonală poate să ne dea seama de aspectele generale pe care le implică iubirea înțeleasă ca „a fi în relație”. Privită printr-o asemenea lentilă, iubirea relevă caracteristicile generale ale unei adecvate atitudini terapeutice, pe care Rogers o descrie ca fiind caracterizată „de autenticitate și transparență, astfel încît să îmi trăiesc sentimentele reale; de acceptare caldă și prețuire a celuilalt ca individ distinct; de o capacitate sensibilă de a-i vedea lumea și pe el însuși așa cum vede el”. Putem vedea în această capacitate transformatoare a relației o modalitate laică a principiului transfigurator al iubirii, cu sau fără sacralitatea ei, în funcție de registrul sensibilității noastre. Am putea foarte bine să asociem acest sens al terapiei cu cel pe care îl putem desprinde din practicile filosofiei antice, adică terapia concepută ca un exercițiu spiritual. Dar dincolo de paralele pe care le putem stabili la nivelul jocului intelectual, putem sesiza cît de mult seamănă relația terapeutică cu forța transfiguratoare a iubirii din efectele pe care Carl Rogers susține că această relație le are în planul reconstrucției persoanei umane. O dată stabilită o asemenea relație autentică, individul „va percepe și va înțelege aspecte din sine pe care anterior le-a refulat; va constata că devine mai bine integrat, mai capabil să funcționeze eficient; va deveni în mai mare măsură așa cum își dorește să fie; va fi mai independent și mai încrezător în sine; va deveni mai pregnant persoană, mai unic și cu o mai bună exprimare de sine; va manifesta mai multă înțelegere și acceptare față de alții; va fi capabil să se confrunte mai adecvat și mai confortabil cu problemele vieții”.[5] Avînd în minte acest demers de îmbunătățire a persoanei, putem simplu să ne imaginăm cum Dragobete ar putea să traducă acest limbaj într-unul al iubirii, al bucuriei pe care iubirea o aduce și al influențelor pozitive pe care ea le are asupra individului, îndeosebi pe linia cultivării iubirii de sine, cu trecerea la iubirea celorlalți și integrarea într-un sistem relațional ce poate fi resimțit ca modelat de o structură holistică, transcendentă a iubirii, chiar dacă această transcendere se realizează numai pe orizontală.

Cartea A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut este semnificativă îndeosebi pentru a înțelege ceea ce se întîmplă din punct de vedere interior, subiectiv atunci cînd intrăm într-o relație cu celălalt. Dacă stă sub semnul autenticității, ea va fi întotdeauna o relație de creștere, pe care o putem descrie în termenii iubirii, chiar dacă psihoterapeutul nu face asta. Este evident că unul dintre motivele pentru care folosim limbajul iubirii este acela că venind cu Dragobete în vizită la psihoterapeut dorim să discutăm într-un limbaj cît mai elocvent pentru acesta. O asemenea asociere e facilitată de mai multe pasaje prin care Carl Rogers descrie modul în care trebuie concepută experiența terapeutică. În unul dintre aceste pasaje ni se spune: „Mă abandonez în imediatul relației, unde organismul meu total, și nu doar conștiința mea, preia controlul și este sensibil la relație. Nu reacționez conștient, într-un mod planificat sau analitic, ci reacționez pur și simplu la celălalt, fără a reflecta, reacția mea bazîndu-se (dar nu conștient) pe sensibilitatea mea totală la nivel de organism, față de această altă persoană. Pe această bază trăiesc relația”.[6] Această terapie sub semnul empatiei este un mediu favorabil al asocierii dintre trăirea sistemului de relații centrate pe persoană cu trăirea empatiei speciale pe care o aduce ca relație de reciprocitate iubirea.

Dar ca să nu ne îndepărtăm prea mult de ceea ce spune efectiv Carl Rogers, cred că e bine să adăugăm încă un citat revelator pentru modul în care el concepe experiența terapeutică: „Motivul pentru care mă angajez într-o relație numită terapeutică, unde sentimentele și cogniția se contopesc într-o experiență unitară care este trăită, nu examinată, în care conștientizarea se face fără reflecție și în care sunt participant, nu observator este faptul că prețuiesc relațiile umane și le consider recompensatoare. Dar fiindcă sunt curios cu privire la ordinea perfectă ce pare să existe în univers și în această relație, pot să mă detașez de experiență și să o privesc ca observator, făcînd din mine însumi și/sau din ceilalți obiectele observației. Ca observator, folosesc toate presupunerile ce decurg din trăirea experienței vii”.[7]

Experiența acestei trăiri este una fundamentală deoarece, pentru Rogers, indivizii pot intra în relație doar ca persoane subiective. Cunoscînd fundalul filosofic al gîndirii sale, cred că nu ar fi greșit să spun ca „persoane intersubiective”. A deveni o persoană înseamnă, în primul rînd, creșterea în autenticitate a acestei relații intersubiective. Tocmai de aici vine forța deosebită pe care o are consilierea ca experiență vie, a individului cotidian ce trăiește năzuința de a se descoperi ca persoană. După cum afirma Peter D. Kramer în introducerea sa la opera lui Carl Rogers, „granița dintre psihoterapie și viața cotidiană nu are cum să fie altfel decît subțire. Dacă acceptarea, empatia și atitudinea pozitivă sunt condițiile necesare și suficiente pentru creșterea umană, ele trebuie să inspire în egală măsură educația, prietenia și viața de familie”.[8]

Mergînd, împreună cu Dragobete, în vizită în lumea ideilor lui Carl Rogers, am ajuns la o primă concluzie asupra asemănărilor ce le putem stabili între relație și iubire sau despre iubire ca intrare în relație. Iubirea se bazează pe acceptare și îmbunătățire în existență a celuilalt. Tocmai aceste caracteristici ale iubirii sînt printre cele mai fecunde principii ale gîndirii lui Carl Rogers.

 

[1] Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, Traducere de Anacaona Mîndrilă-Sonetto, Cuvînt înainte de Florentina Palade, ediția a doua, București: Editura Trei, 2014.

[2] Carl R. Rogers, Terapia centrată pe client. Practica ei actuală, implicații și teorie, Traducere de Corina Dedu, București: Editura Trei, 2015.

[3] Aurel Codoban, Amurgul iubirii. De la iubirea pasiune la comunicarea corporală, Cluj: Idea Design & Print, 2004. O perspectivă ce împinge la extrem marketizarea iubirii în viața omului postmodern puteți urmări în Pascal Bruckner, Paradoxul iubirii, Traducere de Irina Mavrodin, București: Editura Trei, 2011.

[4] Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, 77.

[5] Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, 76.

[6] Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, 284-285.

[7] Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, 312.

[8] Peter D. Kramer, „Introducere”, în Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, 17.

Reclame

Sandu Frunză despre dilema alegerii între Dragobete și Sfîntul Valentin

Standard

cupluAm stat și m-am gîndit cum e mai bine. Doream să înțeleg disputa pornită de cîțiva dintre prietenii mei. Ce e mai bine? Să sărbătorim Ziua îndrăgostiților pe 14 februarie de Sfîntul Valentin sau pe 24 februarie de Dragobete?

Destul de greu am găsit soluția. Mai întîi mi-am spus: dacă tot iubim Ziua îndrăgostiților și în loc de o zi putem să avem două de ce nu ne-am bucura de amîndouă. Însă, în timp ce mă fericeam cu posibilitatea celor două prilejuri de a ne bucura și a iubi au început să îmi vină în minte multe lucruri care sînt unice în existența mea și pe care nu aș dori să le am mai degrabă în două ipostaze decît una, deși le iubesc pentru că sînt o prezență benefică în viața mea.

Așa că am găsit o soluție care să mă scoată din dilema acestui dualități. Cred că cel mai potrivit ar fi să transformăm cele zece zile ce se scurg între Sfîntul Valentin și Dragobete într-un interval. Un interval ce presupune ieșirea de sub timpul trecerii și intrarea în timpul celebrării, al sărbătorii ce se împărtășește de arhetipul iubirii pe care toți o percepem ca fiind veșnică și pe care o recunoaștem din cînd în cînd ca un mod ce ne înveșnicește. Și pentru a avea un timp de pregătire, absolut necesar, dar și un timp de ieșire din sărbătoare, care mi se pare normal, cred că intervalul ar trebui să înceapă cu cîteva zile înainte de Sfîntul Valentin și să se încheie la cîteva zile după Dragobete. În felul acesta, fiecare poate să își pună în valoare ritmul său interior de intrare și de ieșire din interval, din timpul spectacolului iubirii, al regenerării prin iubire și al pregustării din tinerețea-fără-bătrînețe a iubirii căreia îi sîntem destinați.

Dacă v-ați spiritualizat sărbătorind de Sfîntul Valentin bucurîndu-vă de adaosul de spirit comercial inerent acestei perioade, atunci e benefic să continuați să vă îmbunătățiți sufletește celebrînd și Dragobetele, cu atît mai mult cu cît acesta are atașată o dimensiune a seducției și a artei seducătorului ce pare să lipsească celuilalt.

Nu am să mă opresc aici asupra seducției, deși aș vrea. Dar cred că în acest moment nu este necesar să spun mai mult decît am spus în textele mele deja publicate: Sandu Frunză, „Seducțion and Advertising” în Advertising constructs reality. Religion and advertising in the consumer society, (București: Tritonic, 2014), pp. 25-55; „Publicitatea – între suspendarea dorinței și etica seducției” în Publicitatea și administrația publică sub presiunea eticii (Iași: Ed. Lumen, 2015), pp. 143-158; sau în cartea mea Sandu Frunză, Comunicare simbolică și seducție (București: Tritonic, 2014).

Cei care doresc, de asemenea, pot afla cele 5 secrete ale iubirii învățate de la filosoful iubirii Aurel Codoban

https://frunzasandu.wordpress.com/2016/02/13/sandu-frunza-despre-5-secrete-ale-iubirii-invatate-de-la-aurel-codoban/