Sandu Frunză despre o posibilă întîlnire cu textele Părintelui Ioan Chirilă

Standard

coperta chirilaEditura Eikon ne oferă o nouă carte în seria „Teologie”. Pentru că cititul este una din preocupările mele matinale constante, înclin să cred că este o carte bună de citit în timp ce ne bem cafeaua de dimineață. Dacă nu aveți deja obiceiul de a vă consulta horoscopul sau nu aveți deja un reflex aproape incontrolabil de a naviga pe pagina dumneavoastră de facebook în timp ce vă savurați cafeaua, înseamnă că sînteți persoana cea mai potrivită pentru a vă delecta cu citirea cîtorva pagini dintr-o carte potrivită unui asemenea moment. Lectura cîtorva pagini poate să vă aducă, pe lîngă senzația de  prospețime adusă de cafeaua preferată, o doză de liniște creativă, o picătură de imaginar  motivațional și cît reușiți să cuprindeți din bucuria intelectuală a întîlnirii cu cuvîntul destinat (prin structura sa intrinsecă) deopotrivă minții și inimii.

Deși nu este o carte ușoară sau simplă, cartea de eseuri „Model, Chip, Sens” semnată de Pr. Ioan Chirilă și publicată de Editura Eikon[1] poate fi un partener potrivit care să vă însoțească în timp ce vă bucurați de cafeaua matinală. Cartea este concepută ca un puzzle structurat pe trei axe, relevate de titlul cărții. Un puzzle format din cîteva piese răspîndite mai întîi în reviste și volume anterioare și culese în acest volum sub forma unei imagini unice, care se presupune că are o formă diferită în mintea fiecărui cititor chemat să participle la această unitate ce se cere a fi construită. Mai mut decît atît, autorul ne dă împresia că a lăsat cîteva piese la îndemîna cititorului pentru a-i facilita totalitatea arhitecturală, dincolo de percepția fragmentarului.

Există o anumită efemeritate a textelor pe care autorii le răspîndesc de-a lungul unui interval temporal în diverse tipuri de publicații. Ioan Chirilă iese din acest joc al conjuncturalului și al efemerului prin reintegrarea într-un proiect comun a scrierilor disparate adunate în acest volum. Cei familiarizați cu textele Părintelui Ioan Chirilă vor sesiza, cu mai multă ușurință, atît fundalul pe care se desfășoară reflecțiile din aceste texte, cît și temele constante din scrierile autorului, care fac ca eseurile aici prezente să aibă prospețimea necesară unei asemenea propuneri editoriale.

Pentru că nu am la îndemînă o metaforă mai apropiată de relația mea cu cărțile, am să spun că volumul de față are avantajul că poate fi degustat pe porții mici, ca și cum ar fi ceva delicios ce ni se servește pe farfuria pe care, cineva drag, ne aduce cafeaua de dimineață. Deși mi se pare important să accept că textele volumului au o logică internă și o unitate aparte dacă le citești în succesiunea propusă de autor, cred că avantajul unei asemenea cărți este că poate fi citită aproape după bunul plac. Eu am preferat să încep lectura cărții cu textul despre „Părintele Dumitru Stăniloae”. O asemenea alegere este determinată, printre altele, și de faptul că mereu m-am simțit atașat de Părintele Ioan Chirilă printr-o iubire comună pe care o avem pentru reflecția filosofică și teologică prezentă în gîndirea marelui teolog. E adevărat că Părintele Ioan Chirilă trăiește misterul operei lui Dumitru Stăniloae într-o manieră creatoare, care îl conduce spre o îmbogățire a tradiției bisericii și spre o sporire a forței culturale a propriului său discurs teologic. În timp ce eu am preferat în relația cu gîndirea Părintelui Stăniloae un fel de captivitate în orizontul său metafizic. Am acceptat mereu cu un fel de inocență metodologică să mă situez în orizontul gîndirii sale, chiar și atunci cînd eram cît se poate de departe de modul său de gîndire, deoarece am simțit că există o vibrație metafizică ce ne unește în spiritul unei filosofii de viață pe care o găsesc potrivită cu umanitatea din vremea în care trăim. Este motivul pentru care, în ciuda diferențelor de opinii pe care le am în raport cu teologia sa, eu am rămas mereu îndatorat filosofiei de viață ce se desprinde din filosofia existențială pe care gîndirea lui Dumitru Stăniloae o presupune.

Una dintre afirmațiile cele mai pline de sens și admirație ce pot fi citite în cartea Părintelui Ioan Chirilă este: „Cât de viu și cît de aproape este părintele Dumitru teologul, mai ales atunci când trăim în sfera renașterii filocalice pe care ne-a dăruit-o pentru ca, citind și trăind, să cunoaștem veșnicia cea fericită, spiritualitatea cea vie și atotcuprinzătoare în care s-a așezat acum”.[2] Un asemenea pasaj este edificator pentru ceea ce putem citi în secțiunea de mijloc a volumului, cea care stă sub semnul „Chipului”, precedată de cea referitoare la modele și urmată de cea care vizează sensul. Centralitatea chipului poate fi foarte bine sesizată în una dintre cele mai importante cărți de teologie românească, edificatoare prin duhul și creativitatea ei: Ioan Chirilă, Homo Deus.[3]

Din prima secțiune, cititorii se pot îmbogăți cu o interpretare la modelul N. Steinhardt pe linia sa iudaică și cu interferențe creștine. Totodată, așa cum se poate vedea încă din prima secțiune, și pe parcursul cărții, problema deschiderilor multiculturale și a modelării plurale a discursului teologic este semnificativă pentru înțelegerea gîndirii Părintelui Ioan Chirilă. Din cea de a treia parte ne vin împliniri precum iubirea, contemplația, darul și sacrificiul, lumina paradisiacă și sensul vieții – atît în ceeea ce privește căutarea lui cît și în abundența manifestării sale spirituale.

Dar poate ar fi de ajuns să reproduc aici cîteva dintre cuvintele autorului: „Știți care este minunea iubirii lui Dumnezeu, minunea care ține această iubire a lui Dumnezeu în împărtășire proaspătă, curată, neîntinată, veșnică, neterminată? Că fiecare din Treime nu lucrează ca să fie El văzut, ci ca să fie văzuți Ceilalți”.[4]

Sper că citind aceste pagini v-ați întors gîndul înspre Părintele Ioan Chirilă, deoarece o asemenea orientare este sensul întregului meu demers. Iar dacă o să vă vină ideea de a vă oferi bucuria de a citi cîteva pagini din cartea aici amintită în timp ce vă îmbogățiți ziua cu cafeaua preferată, puteți miza pe faptul că trăim împreună această fericire comună.

 

[1] Pr. Ioan Chirilă, „Model, Chip, Sens (Eseuri)”, (București: Editura Eikon, 2017).

[2] Pr. Ioan Chirilă, „Model, Chip, Sens (Eseuri)”, (București: Editura Eikon, 2017), 150.

[3] Ioan Chirilă, Homo Deus, (Cluj: Dacia, 1997).

[4] Ioan Chirilă, „Pace tuturor”, în Pr. Ioan Chirilă, „Model, Chip, Sens (Eseuri)”, (București: Editura Eikon, 2017), 240-241.

Anunțuri

Sandu Frunză despre conștiința simbolică și transfigurarea lumii

Standard

icoana-vita-de-vie

Începutul unui nou an ne orientează spre semnificațiile antropologice ultime ale existenței și spre nevoia reînnoirii surselor de sens ale vieții. În atmosfera sărbătorilor avem tentația firească de a trăi viața într-o manieră epidermică, bazată pe plăcerile imediate și pe consum. Însă, omul postmodern nu este în mai mică măsură preocupat de așezarea sa pe calea unei căutări a sensului actelor sale cotidiene și a împodobirii spirituale a vieții sale de zi cu zi. O dată cu sărbătorile resimțim cu mai multă intensitate o dedublare a alegerilor noastre. Pe de o parte, simțim că plăcerea și bucuriile imediate fac parte din ingredientele obligatorii ale sărbătorii. Iar pe de altă parte, reverberează în noi, cu intensitate diferită, în funcție de fiecare persoană, nevoia de a explora un registru mai profund, cel al vieții interioare, al sensului lumii și al realității ultime. Am putea spune că sărbătoarea ne pune în situația de a pendula între o promisiune paradisiacă, așa cum este ea descrisă în mitologia consumeristă descrisă de Jean Baudrillard, și certitudinile pe care ni le oferă discursul tradiției religioase din care facem parte.

O călătorie spirituală spre sensul ultim al existenței umane am identificat în cuvintele lui Dumitru Stăniloae –  „Toate filosofiile care nu știu decît de lumea aceasta, n-au nici o logică” – cuvinte utilizate de Dumitru Megheșan ca text pentru coperta a patra a cărții sale despre Iisus Hristos – sensul vieții umane.[1] Cei care sînt familiarizați cu gîndirea Părintelui Stăniloae vor sesiza, încă de la prima întîlnire cu această carte, două aspecte. Pe de o parte, volumul propus de teologul orădean relevă că autorul este un continuator al gîndirii Părintelui Stăniloae, lăsîndu-se fascinat de abordarea sa patristică. Iar pe de altă parte, în ciuda caracterului introductiv, lucrarea sa ne aduce o biografie a lui Dumnezeu, gîndită din perspectiva trăirii unei conștiințe simbolice a lumii. Există aici o permanentă încercare de a ni se oferi o comunicare a tradiției și o deschidere în care cititorul se poate situa, cu propria sa conștiință intersubiectivă, într-un act deopotrivă al comunicării și al trăirii, adică al comuniunii.

De altfel, această conștiință simbolică a lumii este un dat ce ține de vocația biblică a ființei umane. O putem sesiza încă din textele Bibliei ebraice (TaNaKh), înainte de construcția simbolică a lumii oferită de filosofia greacă (cu dedublarea propusă de prezența unei structuri simbolice a lumii ce și-a găsit formularea cea mai înală în perspectiva platonismului asupra existenței și cunoașterii). Conștiința biblică ne oferă imaginea unei lumi care are ca izvor al tuturor semnificațiilor o realitate transmundană la care participă și pe care o aduce în permanență în existență ca un mod firesc de a trăi al ființei umane. În felul acesta, lumea omului și lumea lui Dumnezeu se manifestă ca o singură lume. Dimensiunea suprasensibilă și realitatea lumii materiale sînt elemente ale unei construcții unice în care cerul și pămîntul, divinul și umanul se află într-o permanentă interdepedență și armonie. Există un fel de condiționare interioară reciprocă în care sacrul și pofanul se întrepătrund.

Putem să ne amintim aici ideea de „pămînt al făgăduinței”, care ne arată că aceste structuri de comunicare și trăire au în vedere, pe de o parte, un ideal, iar pe de altă parte, ceva foarte concret și material. Ea presupune o promisiune divină, dar și o realitate morală, cea a înfăptuirii unui act de dreptate în care poporului ales îi este destinat un anumit teritoriu. În felul acesta, avem registrul unui proiect divin și al unei așezări în care lumea concretă devine un centru simbolic al prezenței divine și al realizării voinței sale. Numai despărțirea de o perspectivă simbolică asupra pămîntului făgăduinței poate să facă loc unor decizii politice în care evreilor să le fie negată legătura cu pămîntul predestinat poporului ales. Doar eludarea conștiinței biblice poate să ducă la o decizie politică privind refuzul oricăror revendicări evreiești cu privire la moștenirea culturală, istorică și teritorială privitoare la locurile sacre ale iudaismului. Iar în favoarea sau împotriva unei conexiuni cu această moștenire simbolică pare să intervină un tip de decizii ideologice ce nu se reduc la o simplă dispută hermeneutică ce privește modul de interpretare a textelor sacre și modul de asumare existențială a unei conștiințe biblice în înțelegerea lumii. Însă, ceea ce doresc să subliniez aici nu sînt intruziunile ideologice, ci faptul că unul dintre elementele ce a asigurat continuitatea, unitatea și supraviețuirea poporului evreu de pretutindeni a fost această conștiință simbolică a unei lumi făgăduite de divinitate printr-un legămînt pe care îl valorizăm pînă astăzi sub forma monoteismului etic. Pămîntul făgăduinței este o construcție simbolică în care imaginarul și realitatea devin o emoție unică, indiferent de faptul că este vorba de evreii religioși sau cei laicizați. Logica funcționării unei asemenea structuri simbolice are la bază o filosofie în care toate lucrurile din existența imediată au o rațiune întemeietoare transmudană, ele devin semnificative prin participarea la lumea de dincolo de lume, la realitatea pe care o concepem ca fiind supra-existențială. Această întemeiere este, în acest caz, una prin excelență culturală și are un rol principal în sedimentarea, configurarea  și menținerea unei identități comunitare.

Această viziune biblică ajunge să capete o conotație mai extinsă o dată cu viziunea biblică a Noului Testament. Creștinismul nu anulează viziunea biblică anterioară, ci aduce un element de noutate, care duce la o dezvoltare a conștiinței biblice într-un alt orizont existențial. Așa cum afirma Franz Rosenzweig, Iudaismul și Creștinismul sînt, deopotrivă, religii ce stau sub semnul adevărului, fără de care nu se poate construi o viață modelată pe valorile monoteismului etic.

Din punct de vedere creștin, între Tora și Evanghelii nu este o ruptură, ci mai degrabă o continuitate, cu toate diferențele ce le aduce noua religie. În ceea ce privește discuția noastră, spre deosebire de Biblia ebraică, în Biblia creștină se produce o extindere a simbolismului pămîntului făgăduinței la întreaga creație. Nu mai avem aici granițe teritoriale deoarece pămîntul făgăduinței este întreaga lume creată și destinată omului. Putem înțelege modul în care este concepută această extrapolare în Creștinism dacă pătrundem afimația făcută de Dumitru Megheșan încă de la începutul cărții sale Iisus Hristos – sensul vieții umane: „Sfântul Ioan identifică încă de la începutul Evangheliei sale că Logosul divin sau Rațiunea divină supremă este Fiul lui Dumnezeu prin Care s-au creat toate”. Mai mult decît atît, autorul ne explică faptul că „Felul cum Logosul divin acționează în creație este determinat în mod special de legătura directă dintre El, ca Rațiune supremă cosmică, prezentă în creație și rațiunile  sau logoi-urile care compun lumea. Această legătură arată că Fiul lui Dumnezeu, ca Logos divin, este prezent în creație … Fără o raționalitate specială, materia și-ar pierde din proprietățile ei privind existența, dezvoltarea și înaintarea spre țelul final care este iluminarea și transfigurarea sa”.[2]

Logosul divin, identificat cu Cuvîntul lui Dumnezeu, are o funcție de restaurare a omului și a întregii creații. Este vorba aici de o dinamică divină în care Dumnezeu pătrunde în creație pentru a face din ea o parte a viețuirii în Dumnezeu. Acest tip de prezență nu conduce la panteism, ci la o reconfigurare a dimensiunii simbolice a întregii creații, privită de acum prin lumina Logosului divin.[3] Așa cum ne sugerează teologul în paginile referitoare la prezența lui Iisus în Vechiul Testament, această funcție a Cuvîntului lui Dumnezeu este o permanență biblică, deși ea devine vizibilă doar o dată cu întruparea lui Dumnezeu în istorie. Ivirea în lume a prezenței divine se realizarea prin nașterea sa ca om ce recuprează în ființa sa nu numai întreaga natură umană, nu numai dimensiunea profetică și vocația liturgică a omului, ci și dimensiunea teandrică a iubirii. Această iubire este una restauratoare și vizează un proces dinamic de restaurare și îndumnezeire a omului. Asumarea unei conștiințe teandrice a lumii este esențială în acest proces. Așa cum putem citi în cartea teologului orădean: „Dimeniunea logosică a spațiului nu o putem despărți de progresul duhovnicesc de îndumnezeire al omului și de sfințirea și transfigurarea creației, ci este tocmai urmarea acesteia.”[4] Pentru autor, orice interpretare are o logică numai dacă se circumscrie unei logici a Logosului.

Avem aici o filosofie teandrică (o filosofie ce pune sub semnul unității și diferenței divinul și umanul) pe baza căreia se construiește cultura unei comunități în care individul funcționează ca un principiu creator. El asumă funcția Logosului divin prin actualizarea lui continuă în viața sa cotidiană. În felul acesta se relativizează ruptura dintre sacru și profan. Ea este prezentă în forma nouă a unificării sub semnul unei conștiințe simbolice a lumii. Este vorba aici de o conștiință individuală ce se manifestă ca o putere personală în interiorul unei comunități religioase supusă unei dinamici istorice în care prezența lui Dumnezeu este cea care dă semnificațiile ultime ale sensului existenței. Chiar în condițiile unei societăți laicizate cum este cea în care citim cartea lui Dumitru Megheșan, structurile profunde ale Creștinismului, asimilate de cultura occidentală, ne păstrează locul într-o lume în care sensul vieții spirituale este nealterat. Ea trebuie doar recuperată de fiecare în viața sa personală. Forța unei asemenea restaurări este oferită, pe de o parte, de „atracția irezistibilă pe care Logosul divin o exercită asupra creaturilor și implicit asupra omului”, pe de altă parte, ea presupune „răspunsul acestora prin progresul duhovnicesc și eshatologic pe această „scară cerească” asemenea unei liturgii fără de sfârșit”.[5] Aceasta nu contrazice nicidecum dezideratul anagajării personale în viața comunității ce stă sub semnul despărțirii celor două împărății: cea politică, a cezarului și cea spirituală, a lui Dumnezeu – chiar dacă ele sînt parte a unei lumi cu o sursă unică de semnificații.

Fiind destinată studenților teologi, preoților și publicului larg interesat de probleme hristologice, cartea lui Dumitru Megheșan tratează dimensiunile clasice ale temei abordate. De remarcat sînt elementele de teologie comparată prin care e pusă în valoare interpretarea ortodoxă prin instrumentalizarea interpretărilor din lumea catolică și cea protestantă pe temele vizate. Unul dintre meritele autorului în tratarea temelor clasice ale hristologiei este de a le aduce într-o lumină nouă, cea a tradiției de interpretare pe linia prezenței Logosului divin ca  structură informațională ce modelează, luminează și transfigurează întreaga creație.

[1] Dumitru Megheșan, Iisus Hristos – sensul vieții umane, (Oradea: Editura Universității din Oradea, 2016).

[2] Dumitru Megheșan, Iisus Hristos – sensul vieții umane, (Oradea: Editura Universității din Oradea, 2016), 8.

[3] „Iisus Hristos, ca Lumină a lumii, luminează creatura Sa ca fiecare din noi să devenim o lumină. Așa înțelegem să ne împlinim viața în istoria pe care Iisus Hristos a ridicat-o la un nou nivel de iluminare”, scrie Dumitru Megheșan în Iisus Hristos – sensul vieții umane, (Oradea: Editura Universității din Oradea, 2016), 77.

[4] Dumitru Megheșan, Iisus Hristos – sensul vieții umane, (Oradea: Editura Universității din Oradea, 2016), 188.

[5] Dumitru Megheșan, Iisus Hristos – sensul vieții umane, (Oradea: Editura Universității din Oradea, 2016), 187.

Sandu Frunză despre un episod din ultimele întâlniri cu Dumitru Stăniloae

Standard

coperta staniloae eikon

Un prieten m-a rugat să le dăruiesc cititorilor mei din spațiul virtual câteva rânduri din cartea mea despre antropologia lui Dumitru Stăniloae, apărută într-o nouă ediție la Editura Eikon, cu titlul O antropologie mistică. Introducere în gândirea Părintelui Stăniloae. De dragul lui și al tuturor celor ce ar dori să le citească, postez acum pasajul preferat de prietenul meu:

Era imediat după moartea soţiei sale, care a lăsat în urmă un Stăniloae trist şi slăbit. Dar nu faptul că Părintele părea o trestie dezrădăcinată m-a des­cumpănit, ci (aparent) radicala schimbare a discursului său teolo­gic. Dacă în întâlnirile anterioare fiecare discuţie ducea la ideea de nemurire şi Părintele canaliza discuţia în aşa fel încât, în cele din urmă, discutam despre persoană şi despre nemurire, după moartea soţiei sale ideea nemuririi parcă dispăruse din discursul său.

Nemaifiind în preajmă Ea, el nu mai era el. Şi spunea aceasta chiar el vorbind de înţelesul iubirii şi subliniind că noi nu putem înţelege ce înseamnă să trăieşti o viaţă întreagă cu un om pe care l-ai iubit şi el să plece înaintea ta din lume. Să dăruieşti şi să fii dăruit o viaţă întreagă şi dintr-o dată să nu mai fie lângă tine subiectul darului şi al dăruirii.

Nu am înţeles atunci şi mi se părea straniu acest discurs. Abia vestea morţii lui, care a survenit doar la câteva luni, a înce­put să-mi lumineze cuvintele sale. Părintele Stăniloae îşi trăia ple­nar propria concepţie mistică despre căsătorie. De ce nu mai vorbea Părintele despre nemurire? Tocmai pentru că o dată cu fe­meia pe care a iubit-o toată viaţa, o dată cu fiinţa cu care avea o relaţie mistică, de tipul celei din Cântarea Cântărilor, unit fiind cu ea precum Iisus este unit cu Biserica Sa, Părintele Stăniloae era şi el plecat din lume.

Se simţea în cuvintele sale o distanţă nefirească, atât faţă de noi cât şi faţă de subiectul mistic al iubirii sale. Dar aceasta se datora faptului că eu nu înţelegeam atunci că sufletul Părintelui Stăniloae ardea ca un rug de jertfă între pământ şi cer. El locuia în ceruri, dar mai stătea o vreme şi aici ca să-şi îndeplinească ultimele obligaţii faţă de partea sa trupească. Cu cât suferinţele trupeşti se consumau în intensităţi crescute, Părintele Stăniloae câştiga în linişte şi detaşare.

Mi-l amintesc mereu ca pe „un înger bătrân” care mai stătea o vreme alături de partea sa trupească şi pământească spre a ne mai mângâia câteva clipe, dar încă de atunci el era plecat şi se înrădăcina în universul fiinţelor nemuritoare.

 



 

Sandu Frunză despre Ioan Chirilă ca figură emblematică a gîndirii teologice

Standard

chirilaPentru mine 7 februarie înseamnă Ioan Chirilă. Părintele Ioan Chirilă este profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității „Babeş-Bolyai”, este poet, eseist, filosof și teolog al tradiției iudaice și creștine, un om de cultură care face ca, oriunde trece, lucrurile să rodească și să se umple de lumina prieteniei și a bucuriei de a fi împreună.

Apropiat de Maxim Mărturisitorul în modul său de a filosofa și mai degrabă philonian în modul său de a se situa în lume, Ioan Chirilă este una dintre cele mai remarcabile voci ale teologiei ortodoxe contemporane. Aș putea – fără a cădea în exagerare – să afirm că ceea ce în teologia românească a secolului XX reprezenta părintele Dumitru Stăniloae este împlinit și ridicat pe un plan al experienței omului contemporan de către părintele Ioan Chirilă. Dacă Dumitru Stăniloae este cea mai reprezentativă figură a gîndirii teologice românești a secolului XX, am credința personală că Ioan Chirilă va marca, prin gîndirea sa, întreg spațiul teologic românesc al secolului XXI.

În comunitatea academică, Ioan Chirilă are o bună recunoaștere prin preocupările sale legate de Vechiul Testament, arheologia biblică, limba ebraică, literatura intertestamentară, sofiologia Vechiului Testament sau antropogeneză (exegeză iudaică şi creştină). Este apreciat pentru activitățile sale desfășurate ca Decan al Facultății de teologie sau mai recent în calitate de Președinte al Senatului Universității „Babeş-Bolyai” din Cluj. Urmărind excelența în tot ceea ce face, cel mai adesea Ioan Chirilă ajunge să o atingă și îi ajută și pe alții să se împărtășească de ea.

Chiar dacă poate părea o afirmație standardizată, eu simt nevoia să afirm că Ioan Chirilă este una dintre cele mai marcante personalități din lumea teologică românească. Am făcut referință în mai multe rînduri la reflecțiile sale teologice și filosofice, dintre textele disponibile on-line aș aminti textul din 2002 sau cel din 2004 din Journal for the Study of Religions and Ideologies.

Afirmațiile mele de mai sus nu trebuie privite ca o evaluare, ci ca o investiție de încredere. Ele nu vor să fie afirmații privind încununarea unei opere, ci mai degrabă o așteptare pe care o are generația mea de la părintele Ioan Chirilă.

*

Cei care doresc, pot accesa pagina http://www.prioanch.ro/ pentru a gusta ceea ce Ioan Chirilă numește cîteva ”Fragmente kalokagatice din înstrăinare, un fragmentarium de gând, de rugăciune, de reverie spirituală. Sunt nişte trepte din Scara ontosului deschis mereu spre Celălalt/celălalt. Nu sunt grele, sunt aşa deoarece sunt simple, sunt fulgi din străluminarea veşniciei…”