Sandu Frunză despre misterul și bucuria cărților, pornind de la un text al lui Moshe Idel

Standard

moshe_idelMoshe Idel este pentru mine un arhetip al bucuriei întîlnirii cu cartea. Nu cunosc o ființă care să trăiască cu mai mare intensitate iubirea cărților. Într-una dintre interpretările sale, Moshe Idel dă un statut ontologic cărții. Deși pune în centrul imaginarului său cultural Tora, el nu face abstracție de varietatea cărților și de faptul că ele pot fi atribuite oamenilor, îngerilor sau lui Dumnezeu. Însă, de fiecare dată ele au, printre alte dimensiuni, și una care presupune cartea ca prezență eternă. Una dintre imaginile cele mai frumoase ce exprimă semnificația profundă a cărții poate fi desprinsă dintr-un pasaj în care Moshe Idel relevă că „o aserțiune interesantă din scrierile rabinice, reluată mai tîrziu de cabaliști, spune că Dumnezeu se uita în cartea preexistentă a Torei și crea … Cartea pare să conțină universul, cel puțin în mod virtual, în vreme ce Dumnezeu îl realizează la fel cum arhitectul urmărește un plan preliminar”.[1]

Această tradiție de interpretare îl descrie pe Dumnezeu ca fiind co-existent și co-etern cu Cartea și ne deschide spre o lume fascinantă în care cartea ne este înfățișată ca o paradigmă a creației. Nu există o imagine mai potrivită pentru a înțelege identitatea poporului evreu, un popor care a fost dăruit de divinitate cu vocația interpretării Torei. Statutul său aparte se clădește pe ideea că „atît Dumnezeu, cît și omul trebuie să contemple și să implementeze structura cărții primordiale, cea care a fost dezvăluită în forma actuală în cadrul revelației sinaitice”.[2] În felul acesta, evreii nu numai că și-au asumat responsabilitatea de a fi purtătorii  și promotorii Religiei Cărții, ci au pus cartea la temelia culturii occidentale. Atunci cînd spunem că civilizația europeană (și înțelegem prin aceasta, de fapt, civilizația occidentală) este construită pe valorile iudeo-creștine, ar trebui să avem în vedere în primul rînd că la baza culturii și civilizației occidentale stă structura ontologică a cărții.

Este vorba aici nu numai despre Religia cărții care atrage după sine o religie a iubirii, ci de faptul că numai iubirea este cea care poate să îl conducă pe cititor spre profunzimile textului. Există o dimensiune exoterică a textului cărții, accesibilă tuturor. Faptul că mai există și o dimensiune esoterică, accesibilă doar celui ce iubește cartea și o studiază ca și cum ar umple întreaga lume cu iubirea sa, este relevat de un pasaj din Zohar care ne spune că „Tora este ca o iubită frumoasă şi bine făcută, care se ascunde într-o încăpere tainică, în palatul ei. Ea are un singur iubit, de care nu ştie nimeni şi care rămîne ascuns. Din dragoste pentru ea, acest iubit dă mai tot timpul tîrcoale porţii şi lasă în căutarea ei să-i fugă ochii în toate părţile. Ea ştie că iubitul tot dă tîrcoale porţii ei. Şi ce face atunci? Crapă doar puţin uşa încăperii tainice unde se află, îşi dezveleşte pentru o clipă chipul în faţa iubitului, ca îndată să se ascundă din nou. Toţi cei care s-ar afla lîngă acel iubit nu ar vedea şi nu ar pricepe nimic. Doar iubitul, interiorul lui, inima şi sufletul lui se duc după ea, şi el ştie că din dragoste i s-a dezvăluit ea şi s-a înflăcărat pentru el. La fel se petrece şi cu cuvîntul Torei. Nu se dezvăluie decît celui care o iubeşte”.[3] Dragostea este modul cel mai adecvat de a te apropia de carte.  Numai iubirea este cea care poate să îți dezvăluie integral bucuria întîlnirii cu cartea.

Putem desprinde prezența unei asemenea atitudini și din analizele unuia dintre filosofii cei mai apropiați de sufletul occidental. Emmanuel Levinas ne vorbește despre carte ca instanță a iubirii atunci cînd ne atrage atenția asupra unui text de ficțiune literară, Yossel, fiul lui Yossel Rakover din tarnopol, vorbește cu Dumnezeu, în care ni se prezintă experiența unui personaj ce trăiește ultimele clipe ale exterminării evreilor europeni în Holocaust. Din acest infern al inocenților se naște întrebarea cu privire la cer și la retragerea lui Dumnezeu din lume. Una dintre concluziile la care ajungem este aceea că în situația post-holocaust omului îi mai rămîne un dar divin foarte prețios: Tora ca mod de a se ține aproape de Dumnezeu. Profunzimea etică a unui asemenea dar divin poate fi descifrată în afirmația: „A iubi Tora încă mai mult decît pe Dumnezeu, aceasta înseamnă tocmai a accede la un Dumnezeu personal, împotriva căruia te poți revolta, adică pentru care se poate muri”.[4] Această iubire ce poate duce pînă la sacrificiu ne îndreptățește să trecem din registrul arhetipal al Torei, înspre registrul cărții în general. În felul acesta, putem accepta că o virtute a omului contemporan ar putea fi cuprinsă în afirmația: „a iubi cartea încă mai mult decît pe Dumnezeu”. În felul acesta am putea menține statutul ontologic al cărții în viața laică a omului contemporan, situîndu-l în același timp în proximitatea unei anumite forme de sacralitate. Îndiferent că este percepută sau nu, cartea aduce cu sine în viața noastră un tip de prezență specială, care ține de statutul arhetipal al Cărții, în care gînditorii occidentali identifică, adesea, cu ușurință, Cartea Cărților.

Semnificația unei asemenea reprezentări simbolice a relației autentice cu lumea cărților poate fi descifrată cu și mai multe nuanțe dacă apelăm la simbolismul prezent în Cîntarea Cîntărilor. Un asemenea text s-a dovedit extrem de fecund atît pentru imaginarul evreiesc, cît și pentru cel creștin. Din perspectiva unui membru al comunității iudaice, iubirea celor două personaje simbolizează iubirea lui Dumnezeu pentru poporul său. Pentru un membru al comunității creștine, ea reprezintă cel mai adecvat iubirea lui Iisus pentru Biserica sa. Într-o cheie similară, o lectură simbolică a omului postmodern ar putea ajunge la concluzia că în întreaga poveste de iubire este vorba despre iubirea cititorului pentru cartea sa. Fiecare ființă umană trebuie să fie în căutarea unei asemenea cărți, fiecare are undeva în acest colț de lume al culturii globale o carte ce așteaptă să fie investită cu iubirea sa. Cine nu vrea să pornească într-o asemenea căutare mai are o șansă: el poate scrie acea carte cu propria sa viață.

Una dintre cărțile pe care poporul evreu le scrie mereu cu propria sa viață este Cartea Ierusalimului. Metafora cărții este cea mai potrivită pentru a exprima chemarea simbolică permanentă pe care o trăiește evreul modern. Un asemenea tip de imaginar este concludent deoarece Tora poate fi concepută „ca metaforă extinsă pentru o paradigmă ideală care a inspirat creația lumii la începutul timpurilor și care, continuă să informeze existența, altfel spus să-i dea formă”.[5]

Avînd în vedere că evreii reprezintă un popor cu o puternică fascinație pentru carte, Ierusalimul poate fi văzut ca o carte deschisă a sufletului evreiesc. El reprezintă varianta geografică a Torei. Tocmai de aceea, Ierusalimul în integralitatea sa, nu poate fi scos nici din geografia simbolică, nici din harta spirituală, nici din harta fizică sau administrativă a Israelului.

Ierusalimul presupune o istorie semnificativă nu numai a Israelului, ci și a lumii occidentale în care este insclusă o istorie simbolică de la Avram și gestul său arhetipal, intemeietor de credință de pe Muntele Moria, pînă la Ierusalimul de azi, cu sacrificiul de rugăciune și de speranță cu care este încărcat de pelerinii din toate colțurile lumii. De altfel, dacă folosim simbolismul cărții, atunci Ierusalimul pare a fi o carte orientală tipărită cu literele de aur ale sufletului occidental.

Este potrivită această reprezentare nu numai din punct de vedere al imaginarului religios, ci și pentru că putem vorbi despre Ierusalim ca simbol al valorilor laicității occidentale. Este dificil să ne imaginăm că ar putea exista în Orientul Apropiat un alt simbol decît cel al Ierusalimului, un alt loc geografic decît Israelul, în care să fie exprimate valori precum pluralismul, toleranța, multiculturalismul, democrația –  valori deopotrivă etice și politice fundamentale din punctul de vedere al civilizației occidentale. Privilegiind aici Iudaismul și Israelul nu susțin că alte religii nu pot să fie promotoare ale democrației în Orientul Apropiat. Îndeosebi mă aștept ca, în viitor, tradiția religioasă a Islamului să se delimiteze clar de formele radicale și de terorismul islamist și să devină purtătoare a unui mesaj spiritual și deschis spre dialog interreligios, îndeosebi sub presiunea conviețuirii Islamului cu democrația în societățile occidentale. Însă, pînă cînd aceste așteptări ale mele vor deveni o realitate, societatea israeliană este purtătoarea efectivă a mesajului occidental, a valorilor și a culturii occidentale, a speranțelor și aspirațiilor de tip occidental. Pentru lumea Orientului Apropiat nu putem repera în acest moment o altă comunitate purtătoare a valorilor occidentale.

Dincolo de această importanță politică, ne apare cu mare pregnanță faptul că, din punct de vedere spiritual, putem vorbi despre Ierusalim ca suflet al civilizației occidentale. Din acest simbolism face parte și structura intimă a cărții. Cînd recurgem la o asemenea afirmație nu facem abstracție de faptul că în condițile actuale „Cărțile nu sînt numai obiecte literare ce trebuie aranjate cu grijă pe rafturile bibliotecilor … Ele sînt unități ce constituie mode intelectuale, care creează la rîndul lor predispoziții pentru receptarea și asimilarea conținutului lor, precum și al altor cărți … Imaginația socială a anumitor elite pregătește terenul pentru acceptarea, răspîndirea și profunzimea influenței unei cărți, chiar înainte ca aceasta să fi fost concepută de autor … Cu alte cuvinte, cărțile pot avea influență nu numai datorită mesajului lor deosebit, dar și datorită miturilor de care sunt însoțite”.[6] Însă, oricît de mult ar fi influențat statutul cărții de mitologiile noastre personale sau de metamorfozele pe care le suferă sacrul în condițiile postmodernității, ele mai păstrează o structură profundă a autenticității ce ne leagă de realitatea ultimă ce o face posibilă.

Una dintre cele mai importante învățături ce le putem desprinde din analizele lui Moshe Idel este aceea că lumea este menținută în existență și îmbunătățită prin studiul Cărții. Prin extrapolare, putem înțelege de aici un aspect semnificativ pentru condiția omului postmodern: citirea și studierea cărților poate oferi o soluție pentru restaurarea omului și pentru a crește calitatea vieții.

 

[1] Moshe Idel, Perfecțiuni care absorb. Cabala și interpretare, prefață de Harold Bloom, traducere de Horia Popescu, (Iași: Polirom, 2004), 53. Moshe Idel a ajuns în 19 ianuarie 2017 la vîrsta de 70 de ani. O mare parte a cărților sale sînt traduse în limba română. Disponibile online sînt textele apărute în Journal for the Study of Religions and Ideologies: Moshe Idel, Hermeneutics in Hasidism, http://jsri.ro/ojs/index.php/jsri/article/view/261/260 Moshe Idel, Abordări metodologice în studiile religioase http://jsri.ro/ojs/index.php/jsri/article/view/420/418 Moshe Idel, On Paradise in Jewish Mysticism http://jsri.ro/ojs/index.php/jsri/article/view/543/511 Moshe Idel, «Unio Mystica» as a Criterion: Some Observations on «Hegelian» Phenomenologies of Mysticism http://jsri.ro/ojs/index.php/jsri/article/view/7/8 Texte despre contribuția lui Moshe Idel la dezvoltarea cabalei, a studiilor religioase și a filosofiei evreiești pot fi citite în Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 6 issue 18 (2007): 3-240   http://jsri.ro/ojs/index.php/jsri/issue/view/21 sau în volumul Sandu Frunză, Mihaela Frunză, Essays in Honor of Moshe Idel, (Cluj: Editura Provopress, 2008).

[2] Moshe Idel, Perfecțiuni care absorb. Cabala și interpretare, prefață de Harold Bloom, traducere de Horia Popescu, (Iași: Polirom, 2004), 54.

[3] Zohar, II, 99 a-b. Vezi Zoharul. Cartea Splendorii, (București: Editura Antet, f.a.)

[4] Emmanuel Levinas, Dificila libertate. Eseuri despre Iudaism, traducere, note și postfață de Țicu Goldstein, (București: Editura Hasefer, 1999), 185.

[5] Moshe Idel, Perfecțiuni care absorb. Cabala și interpretare, 136.

[6] Moshe Idel, Perfecțiuni care absorb. Cabala și interpretare, 132.

Anunțuri

Sandu Frunză despre poetul Europei sîngerînde

Standard

coperta flore pop

Lacrima însîngerată a unei lumînări este, cred, cea mai bună metaforă a lumii pe care Flore Pop ne-o aduce în fața ochilor sufletului. El vorbește despre o lume frămîntată, aflată la margine de destin, iar ilustrațiile vin să adîncească și mai mult caracterul muribund al ființei interioare a acestei lumi și să-i întărească statutul de existență fantomatică. Poezia lui Flore Pop a pornit în lume „pipăind umbra lui Dumnezeu”, în timp ce poetul rostește „Iubi-Te-voi, Doamne” în proximitatea unei lumînări cu lumina sîngerîndă.

Avem în față o frîntură adecvată de imagine lirică postmodernă a Europei acestui început de mileniu exprimată de vocea poetului Flore Pop prin volumul Demonul amiezii și alte poeme[1], acompaniat fiind de ilustrațiile Andradei Damianovskaia. Este un alt demon decît cel al lui Andrew Solomon, chiar dacă au în comun cîteva trăsături de familie. Poate e semnificativ să amintim că Flore Pop este un echinoxist care ne-a mai curtat cu volumele Steaua de veghe (2000), Odihna scării (2011), Trezvia (2012), volume ce au fost bine primite de critici, de confrați și mai ales de către cititori. Volumul de față este însoțit de un excelent blurb semnat de Irina Petraș, din care îmi face mare plăcere să rețin că „Volumul debutează cu un larg desfășurat prolog-morală, înșiruire de versete scăpate de sub ritm și rimă, dezvrăjite, clipocind, sub incertitudini și încenușări în marginea ‘apocalipsei grăbite, de ocazie, de farsă’. Poemele care îi urmează sunt, în același ton al resemnării revoltate, exerciții de recuperare a unor frumuseți și noime date uitării…”

Deși Flore Pop nu amestecă preocupările sale poetice cu articolele, studiile și cărțíle sale de specialitate, cred că e bine să amintim că poetul e, în același timp, și un expert în domeniul juridic, mai ales în ceea ce privește dreptul european, are o bună pregătire în politologie și antropologie politică, e la el acasă în filosofia dreptului și în alte exprimări ale creației culturale. Astfel încît, Flore Pop reprezintă una dintre personalitățile speciale ce predau la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, aducînd acestei instituții un plus de expertiză, dar și o deschidere culturală de amplitudine.

Lumea pe care o construiește poetic Flore Pop nu este cea pe care teoreticienii ar putea să o pună azi sub semnul unui conflict al civilizațiilor, ci una a unei pseudo-apocalipse. Ea are la bază uitarea, camuflajul, indiferența, inadecvarea sau lipsa stării de veghe. O lume dezvrăjită pe care poetul o aduce în fața unei instanțe interioare la un fel de judecată a propriei conștiințe desfășurată ca și cum ar fi o judecată în fața lui Dumnezeu. Este motivul pentru care în poezia „Timpul demonului”, tipărită de autor sub forma unei clepsidre, ni se spune că „hîrtia / strigă a / neputință / și a oroare”. Deși starea apocaliptică este prezentă pe tot parcursul cărții, poetul nu are un ton apocaliptic deoarece sîntem doar la amiaza zilei judecății, lumea nu a ajuns în amurg și, prin urmare, sfîrșitul judecății este încă departe. Deși împletește foarte bine regimul nocturn cu cel diurn, registrul demonic cu cel angelic, strigătul de disperare cu liniștea rugăciunii, lumina cu întunericul dominat de diverse fantome, poetul își menține întreaga carte în lumina amiezii, în trecerea de la timpul demonului într-un așteptat timp al lui Dumnezeu.

Personajele acestei lumi sînt multiple. Unul dintre ele este cel al dezvrăjirii, în care accesul de partea cerului nu mai este posibil deoarece „nu avem acces / la ea pentru că ne-am născut fără aripi, sau ni le-au tăiat, din pură / prevenție, încă de la început.” Un alt personaj este cel al exilului în care sînt proiectate toate nostalgiile, astfel încît poetul relatează: „În praful drumului de la noi tot mai poți discerne ceva, dar acolo unde / au ei plan să adăsteze, doar pînzele dense, de mătase ori bumbac, și / și acelea umezite cu grijă, / dinainte, abia răspund nevoilor. La praful din cetăți. Duc cu ei gustul / timpului de aici și prăpastia amintirilor. Legătura de cimbru de / la pod, pe post de calendar sec în anotimpurile umede, / îmi arată clar destinul lor.” Cea mai expresivă prezență a acestui volum este „Hoțul de miere”, prezență proiectată de graficiană pe fundalul versului în care „Fumul face umbră între trup și suflet”. Textul împreună cu imaginea ne propun o construcție alegorică în care lumea în care trăim aduce la un loc jocul și enervarea, liniștea și angoasa, lumea pastelată care sîngerează prin toate rănile disperării ei. Un personaj de atmosferă este Paradisul, care ne așteaptă la capătul unei întrebări ce pare să nu aibă răspuns. Poetul se întreabă: „Atunci la ce bun să ne mai batem orbește pentru fiecare colț de deșert, / pentru fiecare loc de stat în picioare, ori cumpărînd neant / într-o băcănie?” Întregul efort ar putea fi justificat prin faptul că „la capăt de tot am putut vedea cum se arcuiește senină, la orizont, / lumina Împărăției.”

Între timp, optimismul poetului pare nespus de molipsitor. Întrebîndu-se în manieră postmodern-consumeristă: „‘Produse industriale’… suntem – ori mărci de noapte? / Ce altceva? Ori cine…?” Răspunde în ritmuri clasice, cu metafore familiare cum ar fi: „Suntem stelele vii ce fără mînie domnesc de-acum peste oameni și fapte”.

Mă opresc aici, înainte de a veni peste mine tristețea că nu am putut să vă transmit atît cît simțeam nevoia despre lumea plină de liniște și disperare în care locuiește ființa interioară a poetului ce ne-a adus în acest volum imaginea unei lumi occidentale însîngerate, situate (parcă) în afara jertfei și în afara speranței.

 

 

[1] Flore Pop, Demonul amiezii și alte poeme, Copertă și ilustrații de Andrada Damianovskaia, (Cluj-Napoca: Școala Ardeleană, 2016).