Cu Dumitru Borțun despre comunicare, consiliere etică și responsabilitate

Standard

bortun

Sandu Frunză: În activitatea dumneavoastră ați dus consilierea de comunicare și consultanța politică la nivelul unei arte a consilierii și comunicării. Aș vrea să ne spuneți: cât de mult a contat în activitatea dumneavoastră formarea de bază în filosofie? În ce măsură filosofia poate deveni o practică filosofică pe care să o instrumentalizăm în activitățile de consultanță și consiliere în domeniul comunicării?

Dumitru Borțun: Formația filosofică a contat enorm, dar nu numai în exercitarea funcției de consilier, ci și în studiul Comunicării, care este un domeniu interdisciplinar – dacă nu s-ar abuza de termen, aș fi spus transdisciplinar (un termen înțeles de puțini inițiați, dar folosit de mai toată lumea, e la modă!). Sub genericul Științele comunicării intră științe ale limbajului (lingvistică generală, semantică, pragmatică, psihologie lingvistică), științe cognitive (sociologia cunoașterii, psihologie cognitivă), științe sociale (istorie, sociologie, psihologie socială, antropologie culturală, politologie, economie), precum și multe discipline filosofice (logică, retorică, semiotică, epistemologie). Mă opresc. Am vrut să arăt cât de importantă este formația filosofică pentru cineva care vrea să facă performanță în domeniul ăsta.

Dar cred că e mai important să se înțeleagă cât de complex este domeniul comunicării și ce traseu cultural presupune specializarea în acest domeniu. Când spunem  „specialist în comunicare” vorbim despre… „un lucru foarte mare” – ceea ce mulți profani nici măcar nu bănuiesc; sunt destul de mulți cei care cred că meseria asta se învață în câteva săptămâni, într-o sesiune de training, sau într-un curs de câteva luni. Avem mai multe vedete în spațiul public care s-au întors din străinătate spunând că au făcut „studii în Comunicare” (o expresie destul de vagă), dar nu au practicat nici măcar o zi, iar modul în care performează în comunicarea publică le descalifică. Mai sunt și unii cred că e suficientă calificarea la locul de muncă: „Dacă mă angajați la Comunicare, vă promit că n-am să vă dezamăgesc, învăț repede!”. Și instituțiile noastre gem de impostori, care populează cu predilecție departamentele de comunicare, fiindcă la treaba asta toți cred că se pricep, iar dacă nu se pricep, „învață repede”. Magnitudinea imposturii în acest domeniu s-a văzut cu ochiul liber acum, cu ocazia pandemiei: comunicarea instituțională a clacat sub presiunea intereselor politice și economice, a narcisismului unor personaje și a reacțiilor de prestigiu.

De ce am ținut să vă spun lucrurile astea? Am vrut să-i avizez și, totodată, să-i avertizez pe cei are vor să se angajeze în domeniul comunicării și pe cei care angajează: și unii, și alții au de-a face cu o profesie – adică o ocupație pentru care există școli (facultăți, masterate și doctorate) și care se auto-reglementează prin intermediul asociațiilor profesionale și al codurilor etice elaborate de acestea. Și le-o spun verde-n față: cel care angajează pe un post de specialist în comunicare o persoană fără studii de specialitate, moralmente este la fel de culpabil ca angajatorul care folosește munca la negru: amândoi profită de slaba calificare a angajatului, de slaba lui conștiință morală, de absența standardelor etice și de pretențiile minimale cu privire la condițiile de muncă sau la conținutul muncii (obiective, metode și procedee). Iar consecințele negative nu se răsfrâng doar asupra impostorului și a angajatorului său, ci asupra instituțiilor publice, au impact asupra interesului public și amână sine die modernizarea deplină a României. Nu se poate concepe o societate performantă fără niște organizații inteligente, iar existența acestora presupune o mare dezvoltare a departamentelor de comunicare și relații publice.

 Sandu Frunză: Ați prezentat comunicarea și relațiile publice ca pe un domeniu menit să aibă un aport fundamental la modernizarea României. În același timp, vorbiți despre eficiența comunicării în termenii de comunicare etică. Cum vedeți dezvoltarea consilierii etice pentru indivizi și a consultanței etice pentru organizații în spațiul nostru cultural? Credeți că o conștientizare a nevoii asumării individuale a unei filosofii de viață, care să dea coerență acțiunii personale, ar putea contribui la o creștere a responsabilității indivizilor? Cultivarea unui climat etic în organizații ar putea să ducă la o situare mai responsabilă în planul acțiunilor diverse pe care activitatea organizației le presupune?

 Dumitru Borțun: În România, consilierea suferă în mai toate domeniile, dar în comunicare suferă mai mult, fiindcă e un domeniu la care oricine crede că se pricepe. Așa cum cei care au bătut mingea pe luncă, pe maidan sau în curtea școlii cred că se pricep la fotbal, cei care comunică toată ziua (sau cred că o fac) își închipuie că se pricep la comunicare; e ca și când un sătean ar crede că știe mai multe despre viața la țară decât un specialist în sociologie rurală, doar fiindcă el trăiește în sat – și cine îi poate lua mândria că a absolvit „școala vieții”? Epistemologii numesc asta „dogmatism al simțului comun” (Bachelard), „empirism orb” (Quine) sau „concretețe inoportună” (Boudon). Pe un om care nu știe că nu știe e greu să-l consiliezi. Am consiliat sau am făcut consultanță pentru un președinte, doi premieri și mai mulți oameni politici, știu ce spun. Singurul care știa ce nu știe a fost Mugur Isărescu, pe care l-am consiliat în timpul campaniei electorale pentru alegerile prezidențiale din anul 2000 – la vremea respectivă, el fiind prim-ministrul României. Parcă îl aud și acum: „Asta cum e, profesore?”. Niciodată nu am avut o satisfacție profesională atât de mare; știa să întrebe, înțelegea pe loc și te respecta ca specialist; la fiecare mesaj primeam un feedback pertinent.

Dar la noi, rezistența față de consiliere are și rădăcini culturale. Într-o conferință ținută în 1936, Mihail Manoilescu atrăgea atenția asupra unei trăsături psihologice a românului: să nu-i spui ce trebuie să facă! Dacă faci greșeala asta, te va repezi imediat: „Cine te crezi, îmi spui mie ce să fac?!”. În lumea satului – de unde aproape venim toți, fie direct, fie prin părinți sau bunici –, o regulă nouă, care nu vine din tradiția locală, este respinsă ab initio, cum spunea, cu umor, și Topârceanu: „Când se ia câte-o măsură, / Lumea-njură / Pe agentul sanitar: / – Ce-ai cu noi, mă? / Pentru ce să dăm cu var?…” („Vara la țară”, 1916). Nu contează dacă regula e spre binele lui, contează că vine de la altul. Uitați-vă cum au reacționat mulți români la regulile impuse de autorități în contextul stării de urgență și, apoi, al stării de alertă: „Facem orice, numai să nu facem cum zic ei!”. Cu toată reforma lui Spiru Haret, școala românească nu a reușit, în ultimele 8-9 decenii, să formeze respectul pentru reguli, pentru raționalitatea lor și nici grija pentru soarta celorlalți sau pentru viitorul comunității.

Ei bine, oamenii noștri politici sunt români. Marea lor majoritate sunt reprezentativi pentru românul mediu, nu trebuie să ne așteptăm la mai multă raționalitate sau la mai multă responsabilitate decât vedem zilnic în traficul rutier, în piețele agro-alimentare sau în instituțiile publice. Felul în care puneți dumneavoastră problema complică și mai mult lucrurile. Consultanță etică? Să fim serioși! Competența etică a românilor tinde spre zero. Ethos-ul nostru tradițional se află în raport de contrarietate cu standardele etice ale unei societăți performante, care ar trebui să evolueze spre o economie a cunoașterii și o guvernanță digitalizată. Știți multe despre domeniul ăsta, acum 9 ani ați publicat Comunicare etică și responsabilitate socială, iar în 2015, Etica și administrația publică sub presiunea eticii – două cărți care dovedesc o bună cunoaștere a mediului nostru socio-cultural. Am și eu o anumită experiență în ceea ce se numește managementul eticii în organizații, am încercat să-l promovez, am monitorizat dezvoltarea lui în România, fiind consiliat, la rândul meu, de regretatul profesor Valentin Mureșan, vechiul meu prieten care ne-a părăsit în luna februarie a acestui an, cel care a înființat și a coordonat Centrul de Cercetare în Etică Aplicată al Universității din București. În ceea ce privește managementul eticii, progresul realizat e atât de firav, încât mi-e jenă să vorbesc despre așa ceva.

Cultivarea eticii într-o organizație nu poate avea loc împotriva culturii organizaționale, așa cum se întâmplă la noi. Dar n-aș vrea să credeți că sunt pornit pe văicăreală. Un studiu realizat în perioada 2010-2014 de Result Development pe 1.616 angajați cu studii superioare din toata țara, a ajuns la rezultate de genul ăsta: într-o proporție de 86,99%, respondenții considerau că „O persoană cinstită are multe de pierdut în ziua de azi”; 96,13% considerau că „Vei avea multe de pierdut dacă ești cu totul încrezător în ceilalți”; 82,07% că „Normele şi regulile nu au o legătură strânsă cu viața practică de zi cu zi”; în sfârșit, 94,83% erau de acord cu afirmația „Pentru a ajunge unde vrei, trebuie să te folosești de scurtăturile pe care ți le oferă viața de zi cu zi”. În concluzie, angajații cu studii superioare din România sunt duplicitari şi cu tendințe manipulative, puternic centrați pe interesele personale şi pe câștigul în orice situație; construiesc scheme mentale prin care se amăgesc cu privire la propria onestitate şi integritate (justifică faptul că nu respectă regulile prin aceea că sunt „nepotrivite” sau „ciudate”, dar şi prin aceea că „nimeni nu le respectă”); apreciază persoanele care câștigă în orice situație (chiar dacă acest câștig presupune „să calci pe cadavre”, „să faci compromisuri”). Un tablou deprimant: cel mult 2 persoane din 10 împărtășesc în mod consecvent valorile şi principiile morale, deci sunt de încredere. Nu vedeți că avertizorii de integritate, protejați de Legea 571/2004, sunt sabotați sau pedepsiți? Cel care dă în vileag încălcări ale legii și ale reglementărilor interne, sau abateri de la codul etic al organizației e considerat „turnător”, „trădător”, e ostracizat și marginalizat (vezi și recentul scandal de la vârful PSD).

În viziunea mea, un climat etic se poate instaura doar o dată cu re-construirea culturii organizaționale în ansamblu. Cum definim ethos-ul? El este un nucleu stabil de datini, moravuri, atitudini, practici, comportamente ce caracterizează, în mare, o comunitate şi care sunt expresia valorilor ei şi a normelor nescrise după care se coordonează, cu alte cuvinte, caracterul ei prezervat şi manifestat statornic prin tradiție. Vedeți mari diferențe între această definiție și definiția sociologică a culturii? Eu cred că sunt mai multe asemănări decât diferențe. Însăși recunoașterea faptului că elementele ethos-ului sunt expresia valorilor şi a normelor nescrise ale comunității ne spune că ethos-ul este expresia unei culturi. Așadar, mai puține discursuri moralizatoare și mai multe eforturi focusate pe transformarea culturilor organizaționale și, de ce nu, pe resetarea culturală a societății românești!

Sandu Frunză: Sunteți recunoscut ca un remarcabil teoretician și practician al responsabilității. Constatăm că apelul la responsabilitatea individuală a apărut cu o anumită pregnanță în contextul suspendării unor drepturi fundamentale pe perioada stării de urgență declarată ca măsură de diminuare a efectelor pandemiei și, în și mai mare măsură, o dată cu relaxarea interdicțiilor impuse cu brutalitatea specifică unei asemenea situații de excepție. Cum credeți că va fi asumată la nivel individual această exigență a responsabilității? Cât de pregătiți suntem să ne luăm libertatea înapoi în condiții de asumarea a unei responsabilități sporite? Cum ar putea să intervină filosofii practicieni, eticienii și deontologii în conștientizarea, promovarea și cultivarea responsabilității individuale?

Dumitru Borțun: Asumarea exigenței responsabilității nu poate avea loc de azi pe mâine. Nu are cum să se întâmple peste noapte ceea ce nu s-a întâmplat în două sute de ani. Una dintre cele mai grave greșeli pe care le fac mulți intelectuali din zilele noastre este oprirea analizei istorice a societății românești la regimul comunist, pe care îl consideră sursa tuturor relelor, cauza primă a racilelor noastre economice, sociale, morale și politice; ei aplică formula iluministă „Omul e bun de la natură, dar societatea l-a corupt”, adaptând-o la societatea românească: „Românul e bun, dar comunismul l-a corupt”; dacă s-ar duce mai în spate ar vedea că sursa acestora este mult mai adâncă în istoria românilor.

Iată ce spunea la începutul secolului trecut Radu Popescu (1836-1912), tatăl lui Constantin Rădulescu-Motru, personalitate notorie şi influentă în județul Mehedinți, cu numeroase demnități la nivel local: „… fiecare scrie ce vrea, citește ce vrea, dar de folosește sau vatămă, aceasta nu se întreabă; totul este comerț”, de unde și dezideratul: „Mi se pare că a sosit timpul ca oamenii buni şi onești este de trebuință a ieși la iveală (…), să nu mai suferim ca gheșeftari de tot felul să ne facă de râs în ochii posterității” (dintr-o scrisoare adresată redacției de la Adevărul). Dezideratul este actual și astăzi. Numai că azi există tot mai puțini oameni preocupați să nu ne facem de râs „în ochii posterității”, ca onorabilul Radu Popescu. Dacă ne-ar auzi ce discutăm noi, aici, indivizii care transformă instituțiile publice în moșii personale, s-ar uita la noi ca la niște oameni bolnavi – în cel mai bun caz, ne-ar compătimi.

A te gândi la posteritate sau la contemporanii pe care nu-i cunoști și nici n-ai să-i cunoști vreodată reprezintă esența responsabilității. Ca atitudine morală, responsabilitatea înseamnă să nu te angajezi într-o acțiune fără să te gândești la consecințele ei asupra altora, pe termen mediu și lung. Din păcate, această valoare morală  nu e resimțită ca atare de cei mai mulți concetățeni ai noștri. Cercetări la care am participat în urmă cu 10 ani au arătat că doar 20% dintre ei dădeau un sens noțiunii de responsabilitate, iar acest sens era cel de obligație sau sarcină (responsabilități la locul de muncă sau în familie). Deci nu sensul moral, al omului cu conștiință morală, care e preocupat de consecințele faptelor sale.

Rolul filosofilor este să contribuie la formarea pe scară largă a mentalului și imaginarului proprii epocii moderne. Ori, prima valoare a modernității care s-a afirmat în filosofie este  autonomia morală a individului (Kant). În epoca modernă s-a născut un nou individualism, foarte diferit de individualismul egoist al omului medieval, conservat în acele părți ale lumii în care mai există țărani, individualism care nu avea legătură cu responsabilitatea, ci cu supunerea, nu avea legătură cu solidaritatea cu alți indivizi, ci cu o conformare pasivă la regulile impuse de comunitate. Știți foarte bine cum denumea Popper acest soi de individualism: tribalism. Îl putem numi individualism mai mult prin prisma faptului că este un produs spontan al egocentrismului; așadar, este mai degrabă o trăsătură cognitivă decât una morală. În plan moral, exigența este, din contră, colectivistă: „să intri în rândul lumii”. Pe de altă parte, individualismul modern este produsul unei decentrări de pe propriul ego, decentrare despre care Piaget spunea că se produce când interacțiunile subiectului sunt tot mai numeroase și tot mai la distanță. Un individ decentrat nu se mai simte doar parte a unui întreg, un moi numéro, cum ar fi spus Gurvitch, ci o entitate autonomă și liberă – ceea ce îl conduce la sentimentul responsabilitate.

De ce am făcut atâta „teorie”? Ca să înțeleagă toți cititorii dumneavoastră un lucru simplu pentru noi, filosofii: un om nu poate fi responsabil dacă nu e liber; și nu poate fi liber dacă nu are autonomie – în raport cu părinții, cu profesorii, cu șefii, cu soțul, cu statul sau cu biserica. Când un adolescent se izolează de părinți sau, caz mai rar, fuge de-acasă, când un elev pare obraznic fiindcă ține să-i fie ascultate argumentele, când un angajat își spune punctul de vedere cu privire la condițiile de muncă sau la relațiile de muncă – ei, bine, în toate aceste cazuri avem de-a face cu exercitarea nevoii de autonomie proprii omului modern. Mai rău e când părinții, profesorii sau șefii au rămas premoderni: se va naște un conflict de valori. Nu mi-a plăcut niciodată comportamentul studenților din anul I, care vin din liceu cu o atitudine de subordonat; îi ajut să scape de ea cât mai repede. În școală nu se cultivă autonomia. În raport cu statul, autonomia cetățeanului este asigurată de ceea ce numim Drepturile Omului, care e ceva mai mult decât o ideologie, este un sistem. În raport cu biserica, oamenii se împart în două categorii mari: cei care preferă să rămână dependenți de ea (ei numesc asta „respectarea tradiției”) și cei care despart credința de tradiție și care s-au rupt de bisericile tradiționale care le impunea precepte și canoane incompatibile cu credința lor (primii coloniști europeni care au ajuns în Lumea Nouă erau protestanți care fugeau de persecuțiile puse la cale de catolici). Nora, personajul lui Ibsen, nu trebuie înțeleasă în cheia feminismului, cum văd că se încearcă în ultimul timp, ci în cheia modernismului – ca luptă a individului pentru autonomie, pentru afirmarea umanității sale, împotriva reificării, a obiectualizării – în acest caz, a transformării unei femei în obiect de lux (titlul originar al piesei a fost „Casa cu păpuși”). Așadar, filosofii – că vorbesc de la catedră, în cabinetul de consiliere filosofică, în cărțile lor sau în reviste, dintr-un studio de televiziune sau dintr-un studio de radio, pe blogul personal sau pe o rețea socială – trebuie să cultive nevoia de autonomie, care vine la pachet cu mândria de a fi om (id est, nici obiect, nici animal). Mai țineți minte ce spunea Empedocle, acum 2.000 de ani? „Sunt mândru că sunt om și nu animal”. Ideea a fost dezvoltată în creștinism, unde mândria nu mai vine dintr-un complex de superioritate, ci din ideea că Dumnezeu a pus în creatura sa o scânteie de divinitate. Cred că toate cabinetele de consiliere filosofică ar trebui să aibă acest slogan: „Omul – ce mândru sună acest cuvânt!”. L-am citat pe Gorki.

Sandu Frunză: Dumneavoastră – ca profesor, ca spirit civic remarcabil, ca teoretician și ca practician în domeniul consilierii și al consultanței etice – cum vă situați activitățile de consiliere în comunicarea etică și eficientă? În ce domenii specifice și ce servicii oferiți pe piața dinamică a consilierii din România? Dacă cineva dorește să apeleze la serviciile dumneavoastră, cum poate să o facă?

Dumitru Borțun: Ați pus degetul pe rană! Într-adevăr, asta este principala tensiune care se resimte în consilierea pe terenul comunicării, dar nu numai în consiliere, ci cam în toate nivelurile și compartimentele industriei de comunicare. Cred că ați descoperit ciclul de articole dedicate eticii în comunicare, realizate de Dana Oancea pe site-ul ei, PR România (http://www.pr-romania.ro/), unde a aplicat Chestionarul PRoust la zeci de experți, români și străini. Reiese că peste tot este preeminentă această relație, dintre etică și eficiență. De ce? Fiindcă adesea, influențarea atitudinilor și comportamentelor se face prin gestionarea reprezentărilor pe care un public la are cu privire la anumite fenomene, evenimente, instituții și persoane. Ori, atunci când schimbi reprezentarea cuiva nu poți să i-o spui, dacă vrei să ai succes. Reprezentările nu se schimbă cu argumente raționale. Dar dacă nu-i spui ce urmărești, miroase a manipulare! Adică a lipsă de etică. De ce nu ar fi manipularea etică?! Manipularea e imorală fiindcă încalcă o valoare sacrosantă, încrustată în toate culturile de sorginte creștină: atributul liberului arbitru, cu care oamenii au fost dăruiți de Dumnezeu și care îi diferențiază de obiecte și de animale. Ea a fost preluată și de ideologiile laice care se pretind umaniste. De altfel, cele două expresii prin care oamenii înfierează așa ceva sunt: „manipulare” (care trimite  la obiecte) și „spălarea creierului” sau „dresaj” (care trimit la animale). Din păcate, pe piața comunicării strategice se abdică adesea de la principiul etic al liberului arbitru, apelându-se și la manipulare, și la spălarea creierului.

În ceea ce privește domeniile consilierii, domeniul meu predilect este comunicarea politică și electorală – mai cinstit spus, comunicarea politică și marketingul electoral. De ce e nevoie de cinste ca să dai un astfel de răspuns? Fiindcă ideea de marketing presupune în mod automat „abordarea de marketing”: identifici o nevoie socială și îți construiești produsul (în cazul nostru, mesajul) plecând de la nevoia identificată și având ca scop satisfacerea acesteia. De cele mai multe ori, publicurile vizate nu află că le-ai aflat nevoile (de pildă, nevoia de speranță), și nici că mesajul tău a fost construit premeditat, pentru a răspunde nevoii respective. Este necesar marketingul electoral? Din păcate, da. Fiindcă dacă partidul sau candidatul pe care îl consiliezi nu face marketing electoral, nu câștigă alegerile. Ceilalți fac! Dar o dată ajuns la putere, moral este să guvernezi, nu să transformi marketingul electoral în marketing politic. Adică să iei și hotărâri mai puțin populare, să iei „decizii politice grele”, cu bătaie peste ani sau decenii, oricum peste mai mult de 4-5 ani, cât ține un ciclu electoral. Din păcate, se poate constata că în ultimii ani marketingul electoral se continuă și după alegeri,  iar oamenii politici și partidele nici nu mai au timp să guverneze. Efectul pe termen scurt este decredibilizarea lor în fața electoratului și absenteismul tot mai mare la alegeri. Pe termen lung este compromiterea viitorului. Așadar, Marketing electoral, da! Marketing politic, nu!

În celelalte domenii în care am experiență de consultanță și consiliere nu cred că există astfel de dileme etice. Am făcut consiliere de discurs – nu numai speech making, ci și training de comunicare verbală, nonverbală și paraverbală (public speaking). Am făcut consultanță de imagine pentru ministere și alte instituții publice – aceeași relaxare etică: e suficient să nu minți, ceea ce știm de-acasă, din prima copilărie. Am observat că de cele mai multe ori, minciunile, exagerările sau omisiunile se leagă cu incompetența sau cu lipsa de talent.

 Sandu Frunză: O dată cu dezvoltarea crizei medicale pe plan global a apărut ideea că vom asista în viitorul apropiat la o schimbare de paradigmă. Cum ar putea fi retrasate liniile generale ale lumii noastre din perspectiva Responsabilității Sociale? În ce măsură cultivarea intensă a responsabilității sociale a organizațiilor va putea contribui la o orientare spre o calitate mai bună a mersului vieții noastre în lumea interconectării și comunicării globalizate?

 Dumitru Borțun: La începutul pandemiei și eu credeam așa. În interviul acordat Ioanei Epure pentru PressOne, pe 30 martie, spuneam că pe termen mediu și lung, statul român ar putea reconstrui încrederea în relația dintre el și cetățenii săi. Îmi exprimam speranța că va veni acel moment istoric în care statul român să dovedească cetățenilor săi că merită încrederea lor, iar ei nu-l vor mai percepe așa cum îl percep cei mai mulți dintre ei: ca pe „inamicul public nr. 1”. Ei bine, între timp m-am mai calmat.

Evoluția evenimentelor mi-a arătat că nimeni nu învață nimic dintr-o tragedie – nici guvernanții, nici guvernații. La nivel individual, poate că este posibilă o „trezire intelectuală”, cum spunea Bachelard, o metanoia, prin care un individ imoral să devină unul moral (ca Jean Valjean, din Mizerabilii, romanul lui Victor Hugo). Dacă nu am crede că e posibilă o convertire morală, nu ne-am face profesori sau consilieri. Dar la nivel individual! La nivel societal, e mai greu să sperăm. Societățile, în ansamblul lor, se comportă ca niște indivizi mediocri din punct de vedere intelectual, fără prea multă memorie și lipsiți aproape total de responsabilitate.