Cu George Bondor despre practicile filosofice și deschiderile filosofiei în vremea pandemiei

Standard

bobdor

Sandu Frunză: Sînteți recunoscut ca una dintre cele mai importante voci ale filosofiei românești de astăzi. Vă aduceți o contribuție semnificativă la dezvoltarea filosofiei practice și a practicilor filosofice în România în calitate de editor al prestigioasei reviste Meta: Research in Hermeneutics, Phenomenology, and Practical Philosophy. Care este ponderea articolelor pe care le primiți spre publicare pe teme legate de filosofia practică și practicile filosofice? Care sînt aspectele pe care le problematizează autorii ce se adresează revistei Meta?

George Bondor: Revista META a ajuns la cel de-al 12-lea an de apariție, cu câte două numere pe an. Există un foarte bun echilibru între cele trei direcții anunțate în titlul revistei: hermeneutica, fenomenologia și filosofia practică. Cea din urmă atrage mulți autori, atât prin temele tradiționale ale filosofiei practice, înțeleasă ca filosofie moral-politică, dar și prin deschideri aplicative extrem de actuale, precum moda, benzile desenate, sportul, muzica, spațiul virtual și rețelele de socializare, tehnica și multe altele.

Să recurgem însă puțin la istorie. Echipa fondatoare, formată din profesorul Ștefan Afloroaei, colegul meu Corneliu Bîlbă și cu mine, alături de, pe atunci, foarte tânărul cercetător Cristian Moisuc, a dorit de la început ca revista să ilustreze cât mai fidel preocupările grupului de cercetare din care făceam parte, și care este în continuare activ. Altfel spus, ne-am dorit ca revista să fie oglinda formei de viață care ne-a animat vreme de atâția ani. În instituțiile noastre, cele mai trainice proiecte sunt cele care se clădesc nu pe construcții abstracte, ci pe realități vii. O asemenea formă de viață a reușit să dezvolte profesorul Ștefan Afloroaei, care a fondat în anii ’90 Cercul de Hermeneutică, aducând totodată această disciplină în proiectul instituțional al Facultății de Filosofie din Iași. Orientate spre lecturi și analize asupra fenomenelor interpretării, înțelegerii și sensului, discuțiile din acea perioadă, la care participau uneori colegi și din domeniile filologiei, teologiei, istoriei, artelor și dreptului, au deschis permanent către latura practică a filosofiei. Aspectele teoretice trimiteau constant către latura aplicativă, practică a filosofiei. Erau mereu în atenție modurile în care un sens pe care îl înțelegem se aplică la propria viață, modificând maniera noastră de a fi. Dacă preocupările de hermeneutică au reprezentat începutul, Cercul despre care vorbesc s-a transformat mai apoi în Centrul de Hermeneutică, Fenomenologie și Filosofie practică. Numeroși colegi valoroși s-au alăturat acestui proiect. Hermeneutica a reprezentat preocuparea de început a fiecăruia dintre noi, rămânând și acum un univers filosofic care unește – explicit sau implicit – toate practicile noastre filosofice.

Sandu Frunză: Dumneavoastră – în calitate de profesor de filosofie, jurnalist și cercetător în domeniul filosofiei – cum vă regăsiți ca filosof practician? Care sînt zonele în care vă aduceți contribuția la dezvoltarea și implementarea acestora?

George Bondor: În ceea ce mă privește, solul hermeneutic al gândirii a constituit, pentru început, terenul întâlnirii cu istoria metafizicii și, mai ales, cu proiectele critice la care metafizica a fost supusă. Am fost astfel condus, pe de o parte, către ontologia hermeneutică, al cărei substrat fenomenologic am început să-l explorez încă din perioada doctorală. Pe de altă parte, am ajuns astfel la filosofia vieții, a puterii și a corporalității, de la Nietzsche la poststructuraliști, Agamben și alții. Între toate acestea, așa cum se poate observa, există un fir director care apare aproape obsesiv. Acesta este preocuparea pentru deja-ul prezent în ființa umană, de la istorie, tradiție, memorie, lumea vieții și lumea textului până la corporalitate, putere, ideologii, sfera publică și numeroasele măști identitare pe care omul le asumă, toate acestea mediind, în definitiv, relația pe care fiecare dintre noi o întreține cu sine însuși, cu lumea, cu ceilalți și, totodată, cu orice dincolo. Or, explorarea deja-ului nu este nici teoretică, nici practică, ci este pre-teoretică, în sensul fenomenologic, mai ales heideggerian, al termenului. Abia pornind de la acest sol fenomenal pre-teoretic au sens trimiterile către teorie, pe de o parte, și către practica filosofică, pe de alta.

Mai este însă un aspect important pe care probabil l-au resimțit toți cei care se ocupă cu filosofia. După ce îți educi mintea să se ridice deasupra obișnuitului, să lucreze cu abstracții, cu lucruri nepalpabile, cu idei și raționamente complicate, simți o foame de concret, de fenomene obișnuite, de „bucuriile simple”. Oricât de mult ți-ar plăcea liniștea distanței reflexive, simți nevoia de a te adânci, fie și provizoriu, în curentul tumultuos al vieții, lăsându-te purtat de afluenții sinuoși ai acesteia. Poate că aceasta este cea mai importantă tensiune care definește activitatea filosofică.

Sandu Frunză: Practicile filosofice vin tot mai des în atenția publică atît prin variatele modalități prin care resimțim prezența filosofiei în diverse forme ale filosofiei aplicate, cît și în ceea ce privește publicațiile despre practicile filosofice și consilierea filosofică. Cît de relevante sînt aceste preocupări de cercetare în mediul academic românesc? Cît de deschiși sînt profesorii de filosofie spre a deveni filosofi practicieni și în ce măsură se dezvoltă cercetările de filosofie aplicată?

George Bondor: Filosofia aplicată se dezvoltă tot mai mult în mediul românesc. Există la nivel mondial o tendință a filosofilor de a nu se mai ocupa doar cu problemele „de duminică” ale filosofiei, ci și cu cele care au implicații asupra vieții obișnuite. De pildă, este tot mai prezentă reflecția etică asupra numeroaselor noi realități ale lumii de azi, de la raportul cu pământul și cu celelalte viețuitoare, trecând prin raportul cu propriul corp (nașterea, boala, moartea), până la relația de tip etic cu roboții și inteligența artificială. De asemenea, tot mai mulți contemporani au înțeles că analiza filosofică a problemelor individului și a situațiilor în care se află – ținând de relația cu sine, cu sensul propriei vieți ori cu locul ocupat în lume, dar și de raportul cu ceilalți, cu instituțiile și cu societatea – este, în cazurile obișnuite, extrem de utilă. Desigur că filosofia a avut mereu o dimensiune terapeutică. Doar că practica acestei terapeutici a fost, în trecut, fie interioară grupurilor și școlilor filosofice, fie a avut un caracter constrângător, conducând spre ideologii în numele iluziei de a reforma întreaga umanitate.

Consilierea filosofică, la care faceți referire, uzează de puterea de analiză exersată în cuprinsul filosofiei, de la analiza situațională, analiza limbajului, gândirea critică și raționamentul practic până la analiza existențială. Există poate și câteva temeri în fața avântului consilierii filosofice: că ar putea vulgariza într-o prea mare măsură ideile filosofice serioase, sau că s-ar putea transforma într-o prescriere a unor rețete de viață. Poate că Nietzsche avea dreptate atunci când susținea că este nevoie de medici care să fi traversat ei înșiși boala, întrucât doar ei pot înțelege mecanismele acesteia și căile către vindecare. În această privință, filosofii chiar excelează. Au puterea de a vedea mai bine decât ceilalți maladiile umane și sociale, exersând un spirit critic mai ascuțit.

Sandu Frunză: Pentru că sunteți autorul uneia dintre cele mai importante cărți de filosofie publicate în filosofia românească actuală – Dansul măştilor. Nietzsche şi filozofia interpretării – ceea ce ne dă posibilitatea să considerăm că sunteți un specialist în problemele privind „reevaluarea tuturor valorilor”, aș dori să comentați tendința de a considera că după ieșirea din pandemia actuală va avea loc un proces profund de regîndire a valorilor omului contemporan. Care credeți că va fi impactul pe care îl vor avea consilierea filosofică și practicile filosofice în procesul de reconstrucție a vieții noastre în spațiul cultural românesc, și în general, în această (ipotetică) schimbare de paradigmă?

George Bondor: Omului i se întâmplă ceva important în ordine reflexivă doar în situațiile limită ale vieții: în fața morții, în timpul războiului, în experimentele totalitare, poate și în situațiile limită pozitive, precum iubirea și credința arzătoare. Marea Închidere de la începutul pandemiei a reprezentat, pentru cei mai mulți, ceva greu de suportat. Caracterul ei total neașteptat, lipsa de previzibilitate a viitorului, neputința generalizată au răsturnat obișnuințele omului contemporan. Acest om era convins că totul îi stă la dispoziție – de la pământ, trecând prin lumea vie, până la lumea tehnicii. Credea că are o putere imensă de a calcula, de a planifica, de a stăpâni. Era sigur asupra esenței sale și a diferenței față de restul ființărilor. Cu alte cuvinte, trăia un vis străvechi al diverselor umanisme, care l-au convins că locul său este în centrul lumii. Pandemia a răsturnat, cel puțin provizoriu, această iluzie. Omul a redescoperit că trăiește înconjurat de numeroase entități minuscule, vii sau infravii, care se regăsesc permanent nu doar în jurul nostru, ci și în interiorul fiecărui organism uman. Iar asupra lor nu avem o putere nelimitată, ba chiar s-a dovedit că uneori nu avem nici cea mai mică putere. Ne-am redescoperit pluralitatea internă, asupra căreia Nietzsche ne-a atras atenția ca nimeni altul. Nu știm exact dacă se va reveni la vechile convingeri antropocentrice și la consecința lor, pustiirea pământului și a lumii vii. Din păcate, sunt semne că așa se va întâmpla. Totuși, pandemia poate fi privită, metaforic cel puțin, și ca o răzvrătire a lumii non-umane împotriva acțiunilor iraționale ale omului, făcute, paradoxal, tocmai în numele pretinsei sale raționalități. Deocamdată retorica războinică – adoptată și în plan medical, și în sfera politicului – pare să țină de modul de a gândi anterior pandemiei. Ipoteza conviețuirii pe termen lung cu noul coronavirus trebuie să ne dea însă de gândit într-un sens mai larg. Poate e un semnal de alarmă că omul ar trebui să-și redescopere locul alături de restul lumii, și nu ca stăpân al acesteia. Lumea postumană trebuie să valorifice tot ceea ce este mai bun în om.

 

Cu Laurențiu Staicu despre drumul spre cabinetul de consiliere filosofică în vremea pandemiei

Standard

 

Staicu-Laurentiu

Sandu Frunză: Sînteți cunoscut ca metafizician, ca epistemolog, ca expert în etica aplicată, dar mai ales ca cel mai vizibil practician în consilierea filosofică din România. Ați publicat Trei istorii metafizice pentru insomniaci (2017) – o carte întemeietoare pentru reflecția și consilierea existențială. Vă rog să ne spuneți: în ce măsură filosofia și practicile filosofice își pot găsi un loc adecvat în societatea aflată sub presiunea crizei pandemice?

Laurențiu Staicu: Nu știu cât de mult poate ajuta filosofia ca atare, însă cred că reflecția filosofică sau, mai bine spus, filosofarea este binevenită în aceste momente dificile. Dar nu direct, ci mai degrabă într-o manieră indirectă, aș spune, prin sprijinul pe care-l oferă virtuților de care avem mare nevoie pentru a face față situației prin care trecem cu toții acum: luciditate, spirit critic, răbdare, disciplină, calm. Atunci când viața sau bunăstarea ne sunt amenințate, nu ne ajută deloc să ne gândim la sensul vieții sau la ce rost avem pe lume. Dar ne ajută enorm să ne gândim, cu metodă și cu rigoare, la ce acțiuni ar trebui să desfășurăm, cum ar trebui să ne comportăm, de ce este importantă cutare sau cutare regulă și așa mai departe. Or, tocmai asta înseamnă, cred eu, a filosofa într-o cheie practică: a-ți pune întrebări relevante pentru contextul în care te afli, a căuta să te lămurești pentru a afla ce e de făcut. Pentru că filosofia practică și, în genere, consilierea filosofică, vizează exersarea constantă și adâncirea autonomiei noastre ca persoane – în raport cu societatea, în raport cu propriile noastre impulsuri și prejudecăți. Or, în prezent, tocmai autonomia este cea care ne este restrânsă dramatic, iar la această îngrădire necesară oamenii reacționează în fel și chip, de multe ori instinctiv, fără să-și dea seama. De regulă, filosofarea ne ajută să vedem mai limpede de ce nu ne simțim bine și ce e de făcut pentru a ieși din criza respectivă într-o manieră lucidă, detașată, mai puțin încărcată emoțional. Pe scurt, ca să nu mai lungesc vorba, cred că reflecția filosofică este un bun exercițiu pentru a ne păstra discernământul de care avem atâta nevoie în prezent.

Sandu Frunză: Ce ar trebui să facă, în general, profesorii de filosofie ca disciplina pe care o propun spre aprofundare tinerilor să iasă din zona disconfortului pe care ni-l creează abstractizarea foarte înaltă și să se apropie de nevoia de povestire, de nevoia de a pune întrebări și a căuta răspunsuri la întrebările fundamentale, de a face din reperele din istoria filosofiei ceva ce poate fi perceput ca familiar, ceva ce poate fi integrat experienței propriei noastre vieți?

Laurențiu Staicu: Hm, o întrebare grea! Cred că depinde de felul în care privești filosofia. Unii văd filosofia ca pe un joc complicat cu concepte, un soi de puzzle fără nicio miză practică, menit doar să-ți ofere satisfacție atunci când ai găsit o soluție elegantă și să-ți ascută mintea. Dintr-o astfel de perspectivă, e greu să faci trecerea dinspre filosofie către substratul filosofic al problemelor cu care ne confruntăm în viața cotidiană. Dar, pe de altă parte, filosofia a apărut dintr-o nevoie mai adâncă decât aceea de a ne exersa mintea, din nevoia de a ne înțelege pe noi înșine și lumea din jur. Sună dramatic, știu, dar istoria stă mărturie pentru această nevoie fundamentală a noastră de înțelegere, o nevoie condiționată biologic, aș îndrăzni să spun. Avem această conștiință de sine care ne individualizează în natură și care, la rândul său, ne împinge, inevitabil, să punem întrebări, să căutăm să pricepem ce e cu noi și cu lumea. Iar de aici până la filosofie nu e decât un pas. Din această perspectivă, putem vedea mai limpede cum problemele noastre, ca indivizi, ca persoane, sunt de multe ori doar avataruri mai palide, mai înguste și cu un conținut specific ale marilor probleme cu care ne confruntăm ca specie: cine suntem, ce avem de făcut, cum ar trebui să trăim, ce este moartea, cum ne putem cunoaște pe noi înșine, ce valori merită să urmăm etc. Fiecare dintre noi trăiește pe fundalul oferit de o țesătură de convingeri și credințe, judecăți și opinii de natură filosofică, fiecare dintre noi are o filosofie de viață care ne ghidează și ne dă rost. Doar că, de cele mai multe ori, aceasta nu este o construcție plămădită și îngrijită de noi în mod conștient, ca o teorie filosofică despre un subiect oarecare, în care știm ce vrem să susținem, cum să o facem, ce argumente avem la dispoziție, ce finalitate are. Filosofia personală a fiecăruia dintre noi se alcătuiește treptat, în timp, din tot soiul de frânturi pe care le luăm din jur, de la cei apropiați, din ceea ce citim,  din interpretarea experiențelor prin care trecem sau din ceea ce gândim noi înșine atunci când ne acordăm răgazul să o facem. Dar ea ne oferă același lucru ca și o teorie filosofică propriu-zisă, una pe care o descoperim într-o carte, să zicem: înțelegere, orientare în lume. Doar că, fiind o filosofie alcătuită din frânturi, de cele mai multe ori, e ca o construcție fără un plan, e de multe ori șubredă, anapoda chiar! Iar înțelegerea și orientarea pe care ni le oferă vor fi pe măsură. Aici intervin analiza și dialogul filosofic care contribuie la ajustarea acestei filosofii personale, la reglarea ei în acord cu faptele, cu realitatea și cu profilul celui care o poartă în minte și se lasă purtat de ea prin viață fără să o știe.

Felul în care ne simțim, confortul nostru mental depinde, adeseori, de felul în care gândim (sau nu gândim). Cred că de aici ar trebui să pornească orice profesor de filosofie care vrea să iasă din “turnul de fildeș” al gândirii pure, cum se spune, și să se apropie de menirea originară a filosofiei, aceea de a oferi înțelegere și orientare în hățișul vieții de zi cu zi, de la acceptarea acestui fapt elementar: gândirea este întotdeauna abstractă, dar acest lucru nu o îndepărtează de viața trăită, ci dimpotrivă, o apropie. Pentru că fără gândire, fără concepte și raționamente, fără reflecție, nu există, de fapt, o viață cotidiană, există doar senzații oarbe, cum ar spune Kant, nimic discernabil. Aș spune că o cale de a reduce distanța dintre filosofie ca disciplină academică și experiențele noastre de viață este aceea de a găsi elementele comune între cele două și de a încerca apoi să le dezvolți.

Sandu Frunză: Sînteți recunoscut ca unul dintre cei mai semnificativi practicieni în consilierea filosofică. Aș vrea să ne dați mai multe detalii cu privire la acest tip de practică, puțin cunoscută în România, să ne arătați care este specificul acestui tip de consiliere în raport cu alte tipuri de consiliere pe care le putem accesa. Ce ar trebui să ne convingă, în situația de criză în care ne aflăm, să pornim spre drumul care să ne ducă la cabinetul unui practician în consilierea filosofică? În ce măsură consilierea filosofică poate oferi sprijin și chiar alinare pentru ființa umană ce stă sub presiunea crizei medicale, a fragilității existențiale, a angoasei în fața necunoscutului, a însingurării adusă de izolare și de suspendarea unor libertăți pe care le credeam ca fiind neseparabile de condiția noastră de occidentali?

Laurențiu Staicu: Sunt multe diferențe dar și multe asemănări între consilierea filosofică și alte tipuri de consiliere. Un semn distinctiv este, desigur, acela că sunt folosite resurse filosofice, însă nu doar în sensul restrictiv al teoriilor formulate de filosofi de-a lungul timpului, ci într-un sens mai larg – uneltele folosite în consilierea filosofică sunt, de cele mai multe ori, uneltele cu care lucrează filosoful de profesie: analiza conceptuală, interpretarea, reconstrucția rațională etc. A consilia înseamnă, în esență, a încerca să fii de ajutor cuiva, iar ajutorul, în cazul consilierii filosofice, nu înseamnă, nici pe departe, doar a oferi cunoștințe filosofice sau a lămuri teoriile filosofice pentru necunoscători, așa cum par să creadă, uneori, studenții din primul an care îmi cer detalii despre această practică. A-l ajuta pe cel care vine la tine căutând ajutorul înseamnă, mai degrabă, a-l învăța să se gândească filosofic la sine și la lume, la problemele sale. Cunoașterea care se transferă în relația dintre consilier și clientul său este una tacită, nu explicită, consilierea nu este un soi de curs privat de filosofie! O altă deosebire este dată de relația asimetrică dintre cei doi – consilier și client. În ședințele de consiliere filosofică, celebra metaforă a parteneriatului dintre consilier și client, atât de des invocată de teoreticienii terapiilor mai apropiate de filosofie este dusă oarecum mai departe, este depășită, aș spune. Clientul este cel care conduce, el este cel care trebuie să se lămurească cu privire la propriile convingeri, credințe și valori. Această călătorie în propria minte, cum îmi place mie să văd procesul de consiliere, indiferent că durează o ședință sau mai multe, este a clientului, consilierul este doar un ghid. Unul care, uneori, poate împinge într-o direcție sau alta, poate sugera o cale mai puțin facilă sau se poate pune, chiar, în mijlocul drumului, blocând accesul la o priveliște atrăgătoare, dar periculoasă. Dar, în ultimă instanță, el rămâne doar un ghid pe parcursul acestei călătorii lăuntrice.

Sandu Frunză: Cînd este potrivit să decidem să renunțăm la alte tipuri de consiliere cu care eram familiari și să apelăm la un consilier filosofic și la ce fel de beneficii putem să ne așteptăm de pe urma unui program de terapie filosofică? Povestiți-ne, dumneavoastră ca filosof practician ce tip de intervenție practicați, care este specificul demersului pe care îl propuneți?

Laurențiu Staicu: Orice tip de consiliere urmărește, cum spuneam mai devreme, să ofere ajutor, să fie de folos în depășirea unui obstacol sau în ieșirea dintr-o criză. Nimeni nu apelează la serviciile unui consilier doar din curiozitate, deși unii așa pretind când vin prima oară! Dar în spatele pretinsei curiozități se ascunde întotdeauna o nevoie. Ceea ce înseamnă că, în genere, e bine să ne gândim serios înainte de a apela la ajutorul unui consilier, să ne gândim la ceea ce ne dorim, la ceea ce vrem să obținem. Asta pentru a putea să evaluăm, ulterior, în ce măsură ne este de ajutor ceea ce se întâmplă în ședințele respective. Apoi, rămâne pentru fiecare să evalueze dacă ceea ce primește îi folosește sau nu, dacă i se potrivește sau nu. Nu există o terapie sau o formă de consiliere care să fie potrivită pentru toți sau pentru toate problemele cu care se confruntă oamenii. Din experiența mea, aș putea spune că cei care apelează la consilierea filosofică au o înclinație mai accentuată către reflecție și analiză, sunt mai introspectivi și mai curioși. Dar nu este o regulă, uneori se întâmplă să vină la mine oameni care au trecut prin mai multe alte tipuri de terapie și vor să încerce altceva, pur și simplu. Sunt multe de spus despre demersul propriu-zis, mai ales că strategia folosită va depinde, în fiecare caz în parte, de tipul de probleme cu care vine clientul, abia după ce le evaluezi în amănunt poți stabili cu ce începi și cum înaintezi apoi. Oamenii acumulează, de-a lungul vieții, o mulțime de convingeri despre ei înșiși, despre ceilalți, despre lume în ansamblu. Apoi, aceste convingeri se combină cu valorile individuale și dau naștere normelor, regulilor de comportament, cum spunea Egan, cele care ne ghidează în viața de zi cu zi. E imposibil să ajungi la substratul filosofic al acestor reguli dintr-o dată, ai nevoie de timp și este un travaliu anevoios și dificil, însă absolut necesar. Uneori e vorba de probleme sau blocaje punctuale, alteori clientul vrea să se reinventeze pe sine, ca să spun așa, vrea să-și schimbe planul de viață, ceea ce presupune abordări și tehnici diferite.  Dar premisa de la care pornesc întotdeauna este că persoana care vine la mine simte că are nevoie de ajutor pentru a depăși o criză, un blocaj sau o problemă pe care nu a putut să o depășească singură sau cu ajutorul celor la care a apelat înainte. Motivul vizitei este crucial, chiar dacă el poate să nu fie, inițial, aparent. Dialogul filosofic are această virtute discretă și subapreciată, după părerea mea, de a pune în lumină, treptat, gânduri și idei care erau în umbră, la început, până când devin limpezi și pot fi înțelese iar apoi schimbate. Există un moment, pe parcursul ședințelor de consiliere, când ceea ce se discută începe să producă un declic în mintea clientului, începe să aibă sens. E un moment extraordinar, o adevărată iluminare, o strălucire în privirea celuilalt care îți spune că a început să se lămurească cu sine, să se vadă mai limpede. După aceea, călătoria devine mult mai ușoară, iar nevoia de ghidaj, de orientare începe să dispară treptat. E semnalul că începi să te apropii de sfârșitul consilierii.

Sandu Frunză: Există în ultima vreme o tendință vizibilă de dezvoltare și chiar o cerință de profesionalizare a consilierii filosofice în spațiul cultural românesc. Cum credeți că va fi integrată consilierea filosofică pe o piață a consilierii în creștere? Cum vă imaginați evoluția acestei profesii în etapa schimbărilor profunde pe care lumea, în general, le așteaptă să se producă în perioada prelungirii pandemiei și cea post-pandemie? Cîtă deschidere  există, pe de o parte, dinspre filosofi în a oferi astfel de servicii de consultanță și consiliere, iar pe de altă parte, din partea publicului predispus să apeleze la servicii de consiliere?

Laurențiu Staicu: Cred că e un lucru bun că se întâmplă asta și la noi, mă refer la tendința de profesionalizare a consilierii filosofice și la semnele că începe să-și facă loc pe piața serviciilor. Ce se va întâmpla pe viitor depinde foarte mult de cine va prelua inițiativa și va încerca să dezvolte profesia și de competențele celor care practică. Deschidere există, însă la noi e totuși prea puțin cunoscută și apoi persistă, încă, multe prejudecăți culturale legate de filosofie ca atare care îngreunează procesul de popularizare a practicii. Mulți văd încă filosofia ca pe o formă de manifestare înaltă, rafinată a spiritului omenesc, însă altminteri fără vreo relevanță practică, fără nicio legătură cu frământările, angoasele și greutățile vieții reale. Un lux, mai degrabă, un moft pentru elite sau o preocupare exotică pentru visătorii lipsiți de spirit practic. Sigur că această prejudecată este, în mare măsură, o consecință a faptului că filosofia nu prea se mai studiază azi în școli. După anii ’90, contactul oficial, instituțional al tinerilor cu filosofia a fost și a rămas mai mult sporadic. Nu prea poți afla mare lucru despre o disciplină dacă o studiezi doar o oră sau două pe săptămână în ultimul an de liceu. E o surpriză mare pentru mulți dintre cei care aleg să studieze filosofia în facultate să afle că înăuntrul acestei discipline s-au cristalizat, de-a lungul timpului, canoanele adevărului și regulile gândirii robuste sau principiile care stau la baza comportamentului moral fără de care viața de zi cu zi este o junglă în sensul propriu, o bătălie pentru supraviețuire mânată doar de instincte. Mulți vin cu așteptarea asta romantică, într-un fel, dar păguboasă, în cele din urmă, că filosofia este o formă de artă, un domeniu în care poți să dai frâu liber celor mai neobișnuite speculații, fără altă restricție decât aceea de a fi cât mai original! Creativitatea este, desigur, importantă în filosofie, ca și în știință sau în artă. Dar e o diferență colosală între speculațiile neîntemeiate și gândirea sistematică, susținută de argumente solide.

Adevărul este că filosofia a fost mereu, poate mai presus de toate, aproape de viața trăită, de realitatea cotidiană. Asta e ceea ce la noi e deocamdată greu de transmis și de priceput. Speranța mea, în privința schimbării acestei prejudecăți cu privire la utilitatea filosofiei, se îndreaptă către absolvenții facultăților de filosofie, către tineri. Cred că ei sunt cei care pot să aducă o schimbare semnificativă în această privință – și deja o fac!

Sandu Frunză despre consacrarea consilierii filosofice ca un tip special de practică filosofică

Standard

hategan-428x600Cu toții simțim nevoia să ne manifestăm creativitatea prin stabilirea unor începuturi. Dorința de inedit face parte din natura noastră, în aceeași măsură în care naturii noastre îi este confortabil să se situeze în comoditatea dată de obișnuințe, de respectarea tabieturilor personale sau a tabuurilor și ritualizărilor comunitare. Cultura occidentală ne-a obișnuit, suplimentar, cu ideea că trebuie să fim întemeietori, deoarece cei ce întemeiază au senzația că sînt cu un pas mai aproape de nemurire față de cei ce stau în rîndul doi sau trei al unei existențe pasive.  În planul creativității, această proiecție nu se stabilește ca element de continuitate (deși elementul continuității este important deoarece face creația imediat recognoscibilă și accesibilă publicului larg), ci pe cel de aparentă ruptură, sau de mutare pe un nou plan,  cred că ar fi mai bine spus. Realitatea cunoscută este astfel ridicată pe un nou plan de existență, marcînd o suită de începuturi pe care le putem așeza sub semnul stabilirii unor noi repere în creația personală și cea comunitară.

Numele lui Vasile Hațegan nu îmi era cunoscut pînă de curînd, la apariția cărții sale Consilierea filosofică. De la practică la profesie.[1] Este vorba de primul îndrumar general în consilierea filosofică oferit de un autor român. Oricît de conectată ar fi creația românească cu cea europeană și cea globală, nu putem face abstracție de importanța unei asemenea întreprinderi pentru contextul cultural și pentru cultura filosofică din România. Vasile Hațegan va rămîne mereu primul autor al unei lucrări sistematice, de anvergură, în consilierea filosofică de la noi. El stabilește o bornă la care ne vom raporta mereu ca la ceva vizibil, ca la un început foarte semnificativ în reflecțiile de filosofie aplicată, chiar dacă, anterior cărții sale, au mai existat în spațiul nostru cultural reflecții valoroase asupra practicii filosofice, consilierii etice, consilierii existențiale etc., în toate centrele universitare semnificative din România.

Apariția acestei cărți este favorizată de un interes crescînd al filosofilor din mediile academice din România pentru etica aplicată, filosofia practică și noile deschideri pe care filosofia le poate oferi prin consultanță și consiliere  filosofică destinate unor categorii de public de la filosofia pentru copii, la filosofia dezvoltării personale, a consilierii filosofice personale, la etica managerială și de responsabilitate socială etc. Privitor la cartea Consilierea filosofică. De la practică la profesie, cred că trebuie să subliniem importanța pe care o au preocupările de dezvoltare a consilierii filosofice la Universitatea din Timișoara unde Florin Lobonț a inițiat un program masteral menit să formeze filosofii practicieni.

O influență importantă asupra familiarizării publicului de la noi cu ceea ce se întîmplă în practicile filosofice în cultura occidentală au avut-o mai ales traducerile din Lou Marinoff[2], una dintre acestea, Lou Marinoff, Ghidul filosofului practician. Teorii, metode, aplicații [3], fiind semnată chiar de către Florin Lobonț împreună cu Vasile Hațegan.

Cred că multe decizii legate de structura cărții Consilierea filosofică. De la practică la profesie au fost luate de Vasile Hațegan sub influența cărții lui Lou Marinoff. El se dovedește un discipol al acestuia, deși perspectiva de abordare pe care o propune este una diferită, cea care presupune angajarea practicilor de mediere în relevarea conținutului, specificului, demersului și tipurilor de relații pe care le desfășoară consilierea filosofică în raport cu alte practici de consiliere sau alte forme de gîndire ce utilizează instrumente specifice filosofiei. Spiritul său de mediator îl face să fie mai sistematic, mai calculat și mai puțin polemic în comparație cu demersul lui Marinoff, ceea ce mi se pare foarte potrivit cu practicile discursive din cultura filosofică românească actuală.

Consilierea filosofică. De la practică la profesie are în primul rînd meritul de a realiza o foarte bună introducere în practica și consilierea filosofică, lămurindu-ne asupra demersului specific și asupra relației consilierii filosofice cu filosofia academică. O parte importantă este destinată prezentării teoretice a principalelor modele de consiliere filosofică aplicate de filosofi practicieni din Germania, America de Nord, Europa, Israel și sînt relevate și cîteva aspecte ce creează premisele consilierii filosofice în România. Ne sînt prezentate metode, instrumente, definiții dar și principalele forme pe care le-a luat pînă acum consilierea filosofică.

Vasile Hațegan dorește să fie nu numai un teoretician al consilierii filosofice, ci și un militant pentru profesionalizarea practicilor de consiliere. El aduce în dezbatere pozițiile divergente ce se nasc cu privire la statutul profesiei de filosof practician. Se conturează, astfel, pe de o parte poziția care ne spune că profesia de consilier filosofic nu ar trebui să fie deloc reglementată, iar pe de altă parte,  poziția care optează pentru o reglementare cît mai sistematică a practicilor de consiliere filosofică. Avînd în vedere că România nu are un cadru general al practicării consilierii filosofice ca profesie, Vasile Hațegan se ocupă în cartea sa și de problemele privind profesionalizarea practicilor filosofice, de aspectele juridice necesare reglementării consilierii filosofice ca profesie liberală în România, este preocupat de recunoașterea instituțională a profesiei de consilier filosofic, de stabilirea unor norme de bună practică, argumentînd inclusiv asupra necesității înființării unui organism de reprezentare a noii profesii. În întreaga dezbatere, autorul se menține constant pe poziția unui mediator între pozițiile divergente, chiar dacă relevă constant importanța reglementării în instituirea unei noi profesii.

Lucrarea lui Vasile Hațegan este un nou început în cercetarea filosofică din România. În acest context, consilierea filosofică se plasează ca una dintre cele mai noi forme de creativitate filosofică, cea care, pe de o parte, readuce filosofia pe terenul vieții cotidiene și o redă individului postmodern, iar pe de altă parte, oferă deschideri pentru reconstrucția vieții organizaționale și pentru noi practici etice, sociale și politice.

 

[1] Vasile Hațegan, Consilierea filosofică. De la practică la profesie, (București: Ars Docendi, 2018).

[2] Lou Marinoff, Înghite Platon nu Prozac, Traducere, note și studiu introductiv de Florin Lobonț, (București: Editura Trei, 2010); Lou Marinoff, Întrebări fundamentale. Filosofia îți poate schimba viața, traducere de Oana Zamfirache, (București: Editura Trei, 2013); Lou Marinoff, Puterea lui Tao. Cum să-ți găsești liniștea în vremuri tulburi, Traducere și note de Florin Tudose, (București: Editura Trei, 2015).

[3] Lou Marinoff, Ghidul filosofului practician. Teorii, metode, aplicații, Traducere de Florin Lobonț și Vasile Hațegan, (Timișoara: Editura ESP System, 2016).