Sandu Frunză despre Emmy van Deurzen și puterea filosofiei de a salva lumea

Standard

1 psihoterapie_existentiala_persp_mare

Ne-am obișnuit deja cu coborîrea filosofiei din turnul său academic și intrarea ei, cu pași siguri,  pe scena publică. În societatea construită pe comunicare, filosofia pare a fi una dintre căile privilegiate de a uni oamenii și ideile și de a clădi trepte ce duc spre înțelegerea înălțimii cosmice la care omul postmodern a ajuns să aspire. Nu mai putem să ne orientăm în lumea noastră fără a face apel la gîndirea strategică, iar locul cel mai fecund al acesteia se constituie la interferența dintre filosofie și comunicare. Această gîndire își găsește resursele cele mai pline de creativitate în filosofia de viață pe care indivizii, grupurile sau comunitățile o pot îmbrățișa. Este vorba, adesea, de un demers de dezvoltare personală orientat de principiile restauratoare ale ființei umane și ale lumii în cuprinderea căreia el se angajează într-un proces de creștere.

Una dintre cele mai expresive forme de punere a filosofiei în slujba omului contemporan am găsit-o la Emmy van Deurzen. Ea propune filosofia ca metodă de a ajunge la o viață echilibrată, la o viață care își dezvăluie frumusețea în chiar procesul trăirii ei cu intensitate, la o viață care merită cu adevărat trăită. Făcînd din filosofie și comunicare un tot unitar, de nedespărțit, gînditoarea le valorifică în planul psihoterapiei. Ea transformă acest tot al filosofiei-comunicare într-un fel de suflet al situației terapeutice. Adeptă a psihoterapiei și consilierii existențiale, Emmy van Deurzen dă filosofiei puteri pe care le-a avut în diverse etape ale dezvoltării sale, dar pe care le-a pierdut în mare măsură o dată cu modernitatea, puteri precum cele de a relaționa, de a vindeca și de a salva. În calitate de filosof practician al psihoterapiei, ea ne oferă una dintre cele mai intense energii creatoare a filosofiei în planul consilierii psihologice.

Terapia existențială aici invocată pornește de la premisa reflexivă, modelatoare de acțiune, pe care o desprindem din afirmația lui Socrate: „O viață necercetată nu merită trăită”. Ea face parte dintr-un curent al teoriei și practicii psihoterapeutice cu multe ramificații, cu o diversitate de practici și cu o pluralitate de metode de interpretare a omului și a vieții. Privind această diversitate, în cartea lor Psihoterapie și consiliere existențială, Emmy van Deurzen și Martin Adams[1] relevă existența a două elemente pe care terapiile existențiale le au în comun: pe de o parte, își fundamentează întregul demers în mai mare măsură pe filosofie decît pe psihologie, iar pe de altă parte, cultivă o neîncredere totală în posibilitatea de a opta pentru o singură metodă de interpretare sau o tehnică terapeutică unică. Totodată, ei subliniază interesul aparte pe care terapeuții existențiali îl au față de clarificarea problemelor, elucidarea dilemelor și conștientizarea elementelor fundamentale ce țin de condiția umană și sînt inerente vieții cotidiene a fiecărui individ. Prin urmare, în loc să se concentreze pe eliminarea unor simptome punctuale de disconfort, neliniște sau tulburare, ei își fixează scopul „de a-i ajuta pe oameni să devină mai buni în a-și confrunta într-un mod curajos dificultățile în loc să fugă de ele”.[2] Rezervele formulate în legătură cu concentrarea pe tehnici și dobîndirea de către clienți a unor abilități de rezolvare a problemelor au la bază orientarea analizei spre condiția umană, iar din această perspectivă este posibil ca metodele și terapiile să ducă la o  înțelegere greșită a semnificației profunde a umanității noastre. Prin aceasta s-ar rata unul dintre cele mai importante obiective ale terapiei existențiale, avînd în vedere că pentru cei doi gînditori „scopul este întotdeauna ca oamenii să dobîndească claritate, să fie mai conștienți și mai capabili să se înțeleagă pe ei înșiși și lumea obiectelor ca și lumea altor oameni și idei, și a-și extinde și dezvolta această înțelegere pînă cînd ea va funcționa optim în practică”.[3] Practicile filosofice sînt folosite ca instrument în procesul acestor clarificări, fără a se propune un set fix de teorii, de tehnici, de abilități sau de forme de intervenție.

Această terapie, prin excelență filosofică, presupune că atît terapeutul, cît și clientul său ajung să deprindă arta de a trăi în mod existențial – ceea ce înseamnă „a gîndi pentru tine însuți și a-ți asuma responsabilitatea pentru gîndurile, sentimentele și acțiunile tale”.[4] Trăirea existențială se realizează într-un orizont al comunicării în care relaționarea interpersonală este conectată cu sursele existențiale fundamentale legate de dimensiunea fizică, dimensiunea socială, dimensiunea personală și dimensiunea spirituală. Fiecare dintre acestea se suprapun într-o structură unică, cea care face ca natura umană să se manifeste prin asumarea de către fiecare individ a unei vieți autentice.

Fiind prin excelență filosofică, terapia existențială nu are o tehnică specifică general acceptată  și nu poate fi încadrată într-o definiție, oricît de largă ar fi ea. Cu toate acestea, cred că este bine să amintim aici cîteva elemente caracteristice ale psihoterapiei existențiale, așa cu sînt sintetizate de Emmy van Deurzen și Martin Adams:

  1. Terapeuții existențialiști prețuiesc prea mult libertatea practicii terapeutice pentru a accepta că este posibilă formularea unor pași ai demersului terapeutic pe care să îi urmeze în relațiile lor cu clienții sau pentru a accepta subordonarea practicilor lor unei teorii sau unor principii comune larg răspîndite.
  2. Deși există o rezervă generală în raport cu consacrarea unor tehnici, în practica terapeutică sînt folosite mai multe tehnici din diverse practici psihoterapeutice, dar ele sînt mereu adaptate potrivit perspectivei filosofice generale adoptate. Tipul de demers propus are la bază gîndirea critică, cercetarea presupozițiilor teoretice în practică, iubirea de înțelepciune și căutarea adevărului. Ceea ce primează este relația interpersonală de comunicare și dialog.
  3. Terapia existențială este o practică ghidată de principii ce se raportează la problemele vieții cotidiene ale indivizilor și la scopurile de care ei sînt ghidați în construcția propriei lor vieți. În acest ghidaj, este esențială orientarea spre sensul existenței, spre valorile vieții și spre elementele definitorii pentru modul de a fi al omului în lume.
  4. Deși psihoterapia existențială a evoluat în moduri dintre cele mai diferite în diverse spații culturale, ea păstrează ca o notă comună deschiderea spre valorizarea practicilor spirituale în care responsabilitatea individuală și responsabilitatea socială sînt elemente esențiale ale construcției personale.
  5. Terapeuții existențialiști au o formare solidă în domeniul filosofiei, ceea ce face ca abilitățile lor să fie mai degrabă de natură critică și hermeneutică decît pragmatică și practică. Cu toate acestea, în procesul instrucției filosofice și de consiliere, ei se orientează spre punerea în practică a ideilor și învață să realizeze o strînsă legătură între teorie și practică. Tocmai aici se dovedește a fi deosebit de utilă această adoptare a unei perspective filosofice asupra lucrurilor și asupra vieții.[5]

Chiar dacă refuză orice scheme rigide ale analizei, interpretării, cunoașterii și acțiunii, psihoterapia existențială are propriile ei cadre de interpretare. Astfel că terapeutul și clientul său, situați mereu în comunicare și dialog, trebuie să aibă în vedere faptul că „pentru a practica terapia existențială avem nevoie să ne cunoaștem mediul, adică existența umană. Avem nevoie să exersăm cultivarea unei atitudini de atenție deschisă și angajată, îndreptată nu  doar spre persoana din fața noastră dar și spre viața pe care o trăiește, ca și spre căile prin care problemele sale particulare pot fi rezolvate concomitent cu rezolvarea și elucidarea unor probleme general-umane comune tuturor”.[6]

Avînd în vedere o astfel de situare, Emmy van Deurzen subliniază unicitatea psihoterapiei existențiale dată de situarea ei în plin cîmp al reflecției filosofice. O afirmație foarte puternică făcută de aceasta este că „psihoterapia existențială se concentrează asupra vieții în mai mare măsură decît asupra persoanei”.[7] Aceasta nu înseamnă că se renunță la statutul persoanei umane ca centru al întregului efort terapeutic. Consilierul existențial are și el în vedere înțelegerea, clarificarea și dobîndirea de către clientul său a unor abilități de a se raporta în mod creativ la probleme cu care se confruntă. Dintr-o astfel privilegiere a vieții în raport cu persoana trebuie să înțelegem importanța pe care gînditoarea o acordă dimensiunilor multiple pe care se construiește ființa umană și straturile succesive de semnificații ce contribuie la viața omului în care filosofia devine nu numai un mod de viață, ci și o practică a desăvîrșirii umane, o formă a însănătoșirii morale și a urcușului spiritual și o matrice a salvării.

Prin utilizarea filosofiei în relația terapeutică, omul devine creatorul propriei sale vieții. Nu toate filosofiile sînt utile în acest demers de îndreptare a situării pe căile vieții. Însă, Emmy van Deurzen identifică mai multe creații filosofice care pot conduce la o asumare existențială a vieții. Printre acestea se numără opere filosofice semnate de: Soren Kierkegaard, Friedrich Nietzsche, Edmund Husserl, Martin Heidegger, Karl Jaspers, Paul Tillich, Jean–Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Albert Camus, Martin Buber, Emmanuel Levinas, Paul Ricoeur, Jacques Derrida, Michel Foucault, Hannah Arendt, Julia Kristeva și alții. Toate aceste sisteme filosofice sînt privite ca modalități de elucidare a misterului ființei umane și a căilor pe care ea le are de urmat. Alături de viziunile altor terapeuți existențiali, perspectivele acestor filosofi sînt, pentru Emmy van Deurzen, instrumente ale unei imersiuni în adîncurile condiției umane.[8]

Terapia existențială construită pe gîndirea filosofică devine o cale prin care omul se poate regăsi, se poate îmbunătăți, se poate reechilibra și chiar poate obține un fel de mîntuire cotidiană. Filosofia devine un instrument de terapie a salvării. Prin utilizarea unui asemenea suport filosofic al demersului terapeutic se deplasează accentul de la rezolvarea unor probleme punctuale cu care clientul se confruntă, la rezolvarea în perspectivă holistică a problemelor acestuia. Accesul cade pe înțelegerea problemei, pe asumarea datului existențial, pe descoperirea sensului vieții, pe remodelarea perspectivei asupra lumii, pe căutarea autenticității, pe comunicarea interioară și relaționarea interpersonală cu ceilalți, pe lărgirea orizontului în perspectiva unei vieți mai bune de care individul să se poată bucura împreună cu ceilalți.

 

[1] Emmy van Deurzen, Martin Adams, Psihoterapie și consiliere existențială, Traducere de Brândușa Popa, (București: Editura Herald, 2011).

[2] Emmy van Deurzen, Martin Adams, Psihoterapie și consiliere existențială, 7.

[3] Emmy van Deurzen, Martin Adams, Psihoterapie și consiliere existențială, 13.

[4] Emmy van Deurzen, Martin Adams, Psihoterapie și consiliere existențială, 15.

[5] Emmy van Deurzen, Martin Adams, Psihoterapie și consiliere existențială, 5-16.

[6] Emmy van Deurzen, Martin Adams, Psihoterapie și consiliere existențială, 14.

[7] Emmy van Deurzen, ”Philosophical Background”, în  Emmy van Deurzen and Claire Arnold-Baker (eds.), Existential Perspectives on Human Issues. A Handbook for Therapeutic Practice, 3-14, (New York: Palgrave Macmillan, 2005), 3.

[8] Emmy van Deurzen-Smith, Everyday Mysteries: Existential Dimensions of Psychotherapy, (London: Routledge, 1997).

 

Reclame

Sandu Frunză despre îndemnul de a trezi filosoful din tine

Standard

Elogiul drumului-Florea Lucaci final curbe.cdrTREZEȘTE FILOSOFUL DIN TINE! Acesta pare să fie mesajul subliminal pe care îl transmite conștiința generală a comunității Facebook. Trebuie să acceptăm că există o astfel de conștiință filosofică intersubiectivă, altfel ar fi complicat să explicăm de ce rețeaua pare să se orienteze aproape unanim spre cîteva moduri comune de comportament. Una dintre aceste manifestări vizează înclinația aproape naturală spre producerea, transmiterea și consumul de mesaje ce conțin frînturi de înțelepciune. Unele apar ca producții personale, altele ca citate din filosofia clasică sau contemporană, altele din diverși inițiați sau maeștri spirituali, sau unele aparțin unei noi generații de înțelepți care par să își transmită înțelepciunea direct comunității Facebook. Fie că sînt sau nu însoțite de imagini, textele de înțelepciune se adresează deopotrivă vederii și introspecției. Ele sînt construite ca niște medii ale comunicării în care să ne lăsăm absorbiți, dar în același timp să le putem și instrumentaliza pentru necesitatea de a umple cu sens și semnificație actele noastre cotidiene și proiecțiile pe care ni le facem pornind de la ceea ce sîntem și de la ceea ce bănuim că am putea să fim.

Atitudinile în fața acestui tip de înțelepciune sînt diverse: de la manifestarea aproape mecanică prin folosirea butonului like la nevoia de a împărtăși experiența proprie prin folosirea lui share pînă la utilizarea emoticoanelor cu stările lor ambigue, dar suficient de bine sugerate în registrul sensibilității. Aceste tipuri de trăiri sau de reflecții par să dea semnalul participării la un sens comun al condiției umane și la semnificațiile, cel mai adesea cu o conotație spirituală, ale existenței umane. E firesc să apără și reacțiile opuse, de respingere, îndeosebi prin comentarii în registru ironic, cu o bunăvoință ludică sau cu o manifestare de disconfort intelectual supralicitată. Comentariile negative găsesc un surplus de îndreptățire atunci cînd se întîmplă uneori că înțelepții care ne vorbesc în lumea virtuală fie propun o filosofie extrem de rudimentară, fie nu găsesc mijloacele adecvate comunicării publice.

Unei înclinații naturale spre asimilarea de frînturi de înțelepciune îi răspunde și cartea lui Florea Lucaci, Elogiul drumului. Aforisme, paradoxuri, jocuri de limbaj[1] apărută în colecția „Școala ardeleană de filosofie”. Reflecțiile filosofice adunate de-a lungul anilor de Florea Lucaci sînt transmise printr-un mediu clasic de comunicare, cel al cărții tipărite. Ele, însă, îndeplinesc un rol similar cu cel al efortului depus în mediul online. Mai mult, ele pot, oricînd, să fie preluate în mediul virtual și să fie transmise cu instrumentele specifice comunicării digitale. Dincolo de mediul de comunicare, în acest caz important este conținutul.

Florea Lucaci este un filosof cunoscut și recunoscut în mediile profesionale. Sînt convins că prin volumul de față el va intra și în conștiința publicului larg – care nu are o instrucție filosofică, dar are înclinații spre gîndirea de tip filosofic – iar recunoașterea din partea acestuia nu o să întîrzie să apară.

Dincolo de seducția pe care o exercită, Elogiul drumului are trei mari virtuți: 1) are meritul de a ne introduce în lumea ”jocului de cuvinte dintr-o zonă paradoxală, în care metafora dă culoare ideilor”; 2) ne integrează într-un exercițiu foarte special al regăsirii de sine în care „aforismele și cugetările sunt un fel aparte de reacție intelectuală, de reflex condiționat ca răspuns la strălucirea ideilor din marile opere studiate”; 3) are meritul de a ne face familiară o lume parcă uitată și aproape inaccesibilă, în care este vorba despre „modul de a gîndi al presocraticilor, de posibile replici date personajelor din teatrul de idei al lui Platon, de înțelegerea raționamentelor aristotelice, de provocările gîndirii kantiene și a subtilelor speculații hegeliene sau de tematizări ale filosofilor contemporani”.

Sîntem invitați, astfel, la o creștere sufletească prin asumarea reflexivă, prin interiorizarea interogațiilor, prin contemplarea luminii exterioare, care se îngemînează cu lumina gîndului, prin meditație și rugăciune, dar și prin analiză logică și raționament lucid. Metoda propusă de Florea Lucaci este aceea de a cultiva o artă a gîndirii care are la bază nevoia omului de filosofie. Ca logician, autorul cultivă convingerea că dincolo de delegarea sarcinilor, pe care o face posibilă dezvoltarea tehnologică, există ceva ce rămîne doar de competența omului: darul de a gîndi. Cred că legătura intimă dintre gîndire și existență este cea care poate explica, cel puțin fragmentar, nevoia de a participa la jocul nevinovat al consumului (niciodată excesiv) de înțelepciune. Jocul de-a filosofia nu este periculos. Poate fi încercat cu folos de toată lumea.

Cartea lui Florea Lucaci este o carte destinată celor ce doresc să se bucure de mîngîierile filosofiei. Dacă vei parcurge pasaje din cartea de față, sper că vei observa faptul că volumul lui Florea Lucaci are o forță magică extraordinară: Trezește filosoful din tine!

 

[1] Florea Lucaci, Elogiul drumului. Aforisme, paradoxuri, jocuri de limbaj, (Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană, 2016), cu o copertă foarte stilată semnată de Călin Lucaci.