Începutul unui nou an ne orientează spre semnificațiile antropologice ultime ale existenței și spre nevoia reînnoirii surselor de sens ale vieții. În atmosfera sărbătorilor avem tentația firească de a trăi viața într-o manieră epidermică, bazată pe plăcerile imediate și pe consum. Însă, omul postmodern nu este în mai mică măsură preocupat de așezarea sa pe calea unei căutări a sensului actelor sale cotidiene și a împodobirii spirituale a vieții sale de zi cu zi. O dată cu sărbătorile resimțim cu mai multă intensitate o dedublare a alegerilor noastre. Pe de o parte, simțim că plăcerea și bucuriile imediate fac parte din ingredientele obligatorii ale sărbătorii. Iar pe de altă parte, reverberează în noi, cu intensitate diferită, în funcție de fiecare persoană, nevoia de a explora un registru mai profund, cel al vieții interioare, al sensului lumii și al realității ultime. Am putea spune că sărbătoarea ne pune în situația de a pendula între o promisiune paradisiacă, așa cum este ea descrisă în mitologia consumeristă descrisă de Jean Baudrillard, și certitudinile pe care ni le oferă discursul tradiției religioase din care facem parte.
O călătorie spirituală spre sensul ultim al existenței umane am identificat în cuvintele lui Dumitru Stăniloae – „Toate filosofiile care nu știu decît de lumea aceasta, n-au nici o logică” – cuvinte utilizate de Dumitru Megheșan ca text pentru coperta a patra a cărții sale despre Iisus Hristos – sensul vieții umane.[1] Cei care sînt familiarizați cu gîndirea Părintelui Stăniloae vor sesiza, încă de la prima întîlnire cu această carte, două aspecte. Pe de o parte, volumul propus de teologul orădean relevă că autorul este un continuator al gîndirii Părintelui Stăniloae, lăsîndu-se fascinat de abordarea sa patristică. Iar pe de altă parte, în ciuda caracterului introductiv, lucrarea sa ne aduce o biografie a lui Dumnezeu, gîndită din perspectiva trăirii unei conștiințe simbolice a lumii. Există aici o permanentă încercare de a ni se oferi o comunicare a tradiției și o deschidere în care cititorul se poate situa, cu propria sa conștiință intersubiectivă, într-un act deopotrivă al comunicării și al trăirii, adică al comuniunii.
De altfel, această conștiință simbolică a lumii este un dat ce ține de vocația biblică a ființei umane. O putem sesiza încă din textele Bibliei ebraice (TaNaKh), înainte de construcția simbolică a lumii oferită de filosofia greacă (cu dedublarea propusă de prezența unei structuri simbolice a lumii ce și-a găsit formularea cea mai înală în perspectiva platonismului asupra existenței și cunoașterii). Conștiința biblică ne oferă imaginea unei lumi care are ca izvor al tuturor semnificațiilor o realitate transmundană la care participă și pe care o aduce în permanență în existență ca un mod firesc de a trăi al ființei umane. În felul acesta, lumea omului și lumea lui Dumnezeu se manifestă ca o singură lume. Dimensiunea suprasensibilă și realitatea lumii materiale sînt elemente ale unei construcții unice în care cerul și pămîntul, divinul și umanul se află într-o permanentă interdepedență și armonie. Există un fel de condiționare interioară reciprocă în care sacrul și pofanul se întrepătrund.
Putem să ne amintim aici ideea de „pămînt al făgăduinței”, care ne arată că aceste structuri de comunicare și trăire au în vedere, pe de o parte, un ideal, iar pe de altă parte, ceva foarte concret și material. Ea presupune o promisiune divină, dar și o realitate morală, cea a înfăptuirii unui act de dreptate în care poporului ales îi este destinat un anumit teritoriu. În felul acesta, avem registrul unui proiect divin și al unei așezări în care lumea concretă devine un centru simbolic al prezenței divine și al realizării voinței sale. Numai despărțirea de o perspectivă simbolică asupra pămîntului făgăduinței poate să facă loc unor decizii politice în care evreilor să le fie negată legătura cu pămîntul predestinat poporului ales. Doar eludarea conștiinței biblice poate să ducă la o decizie politică privind refuzul oricăror revendicări evreiești cu privire la moștenirea culturală, istorică și teritorială privitoare la locurile sacre ale iudaismului. Iar în favoarea sau împotriva unei conexiuni cu această moștenire simbolică pare să intervină un tip de decizii ideologice ce nu se reduc la o simplă dispută hermeneutică ce privește modul de interpretare a textelor sacre și modul de asumare existențială a unei conștiințe biblice în înțelegerea lumii. Însă, ceea ce doresc să subliniez aici nu sînt intruziunile ideologice, ci faptul că unul dintre elementele ce a asigurat continuitatea, unitatea și supraviețuirea poporului evreu de pretutindeni a fost această conștiință simbolică a unei lumi făgăduite de divinitate printr-un legămînt pe care îl valorizăm pînă astăzi sub forma monoteismului etic. Pămîntul făgăduinței este o construcție simbolică în care imaginarul și realitatea devin o emoție unică, indiferent de faptul că este vorba de evreii religioși sau cei laicizați. Logica funcționării unei asemenea structuri simbolice are la bază o filosofie în care toate lucrurile din existența imediată au o rațiune întemeietoare transmudană, ele devin semnificative prin participarea la lumea de dincolo de lume, la realitatea pe care o concepem ca fiind supra-existențială. Această întemeiere este, în acest caz, una prin excelență culturală și are un rol principal în sedimentarea, configurarea și menținerea unei identități comunitare.
Această viziune biblică ajunge să capete o conotație mai extinsă o dată cu viziunea biblică a Noului Testament. Creștinismul nu anulează viziunea biblică anterioară, ci aduce un element de noutate, care duce la o dezvoltare a conștiinței biblice într-un alt orizont existențial. Așa cum afirma Franz Rosenzweig, Iudaismul și Creștinismul sînt, deopotrivă, religii ce stau sub semnul adevărului, fără de care nu se poate construi o viață modelată pe valorile monoteismului etic.
Din punct de vedere creștin, între Tora și Evanghelii nu este o ruptură, ci mai degrabă o continuitate, cu toate diferențele ce le aduce noua religie. În ceea ce privește discuția noastră, spre deosebire de Biblia ebraică, în Biblia creștină se produce o extindere a simbolismului pămîntului făgăduinței la întreaga creație. Nu mai avem aici granițe teritoriale deoarece pămîntul făgăduinței este întreaga lume creată și destinată omului. Putem înțelege modul în care este concepută această extrapolare în Creștinism dacă pătrundem afimația făcută de Dumitru Megheșan încă de la începutul cărții sale Iisus Hristos – sensul vieții umane: „Sfântul Ioan identifică încă de la începutul Evangheliei sale că Logosul divin sau Rațiunea divină supremă este Fiul lui Dumnezeu prin Care s-au creat toate”. Mai mult decît atît, autorul ne explică faptul că „Felul cum Logosul divin acționează în creație este determinat în mod special de legătura directă dintre El, ca Rațiune supremă cosmică, prezentă în creație și rațiunile sau logoi-urile care compun lumea. Această legătură arată că Fiul lui Dumnezeu, ca Logos divin, este prezent în creație … Fără o raționalitate specială, materia și-ar pierde din proprietățile ei privind existența, dezvoltarea și înaintarea spre țelul final care este iluminarea și transfigurarea sa”.[2]
Logosul divin, identificat cu Cuvîntul lui Dumnezeu, are o funcție de restaurare a omului și a întregii creații. Este vorba aici de o dinamică divină în care Dumnezeu pătrunde în creație pentru a face din ea o parte a viețuirii în Dumnezeu. Acest tip de prezență nu conduce la panteism, ci la o reconfigurare a dimensiunii simbolice a întregii creații, privită de acum prin lumina Logosului divin.[3] Așa cum ne sugerează teologul în paginile referitoare la prezența lui Iisus în Vechiul Testament, această funcție a Cuvîntului lui Dumnezeu este o permanență biblică, deși ea devine vizibilă doar o dată cu întruparea lui Dumnezeu în istorie. Ivirea în lume a prezenței divine se realizarea prin nașterea sa ca om ce recuprează în ființa sa nu numai întreaga natură umană, nu numai dimensiunea profetică și vocația liturgică a omului, ci și dimensiunea teandrică a iubirii. Această iubire este una restauratoare și vizează un proces dinamic de restaurare și îndumnezeire a omului. Asumarea unei conștiințe teandrice a lumii este esențială în acest proces. Așa cum putem citi în cartea teologului orădean: „Dimeniunea logosică a spațiului nu o putem despărți de progresul duhovnicesc de îndumnezeire al omului și de sfințirea și transfigurarea creației, ci este tocmai urmarea acesteia.”[4] Pentru autor, orice interpretare are o logică numai dacă se circumscrie unei logici a Logosului.
Avem aici o filosofie teandrică (o filosofie ce pune sub semnul unității și diferenței divinul și umanul) pe baza căreia se construiește cultura unei comunități în care individul funcționează ca un principiu creator. El asumă funcția Logosului divin prin actualizarea lui continuă în viața sa cotidiană. În felul acesta se relativizează ruptura dintre sacru și profan. Ea este prezentă în forma nouă a unificării sub semnul unei conștiințe simbolice a lumii. Este vorba aici de o conștiință individuală ce se manifestă ca o putere personală în interiorul unei comunități religioase supusă unei dinamici istorice în care prezența lui Dumnezeu este cea care dă semnificațiile ultime ale sensului existenței. Chiar în condițiile unei societăți laicizate cum este cea în care citim cartea lui Dumitru Megheșan, structurile profunde ale Creștinismului, asimilate de cultura occidentală, ne păstrează locul într-o lume în care sensul vieții spirituale este nealterat. Ea trebuie doar recuperată de fiecare în viața sa personală. Forța unei asemenea restaurări este oferită, pe de o parte, de „atracția irezistibilă pe care Logosul divin o exercită asupra creaturilor și implicit asupra omului”, pe de altă parte, ea presupune „răspunsul acestora prin progresul duhovnicesc și eshatologic pe această „scară cerească” asemenea unei liturgii fără de sfârșit”.[5] Aceasta nu contrazice nicidecum dezideratul anagajării personale în viața comunității ce stă sub semnul despărțirii celor două împărății: cea politică, a cezarului și cea spirituală, a lui Dumnezeu – chiar dacă ele sînt parte a unei lumi cu o sursă unică de semnificații.
Fiind destinată studenților teologi, preoților și publicului larg interesat de probleme hristologice, cartea lui Dumitru Megheșan tratează dimensiunile clasice ale temei abordate. De remarcat sînt elementele de teologie comparată prin care e pusă în valoare interpretarea ortodoxă prin instrumentalizarea interpretărilor din lumea catolică și cea protestantă pe temele vizate. Unul dintre meritele autorului în tratarea temelor clasice ale hristologiei este de a le aduce într-o lumină nouă, cea a tradiției de interpretare pe linia prezenței Logosului divin ca structură informațională ce modelează, luminează și transfigurează întreaga creație.
[1] Dumitru Megheșan, Iisus Hristos – sensul vieții umane, (Oradea: Editura Universității din Oradea, 2016).
[2] Dumitru Megheșan, Iisus Hristos – sensul vieții umane, (Oradea: Editura Universității din Oradea, 2016), 8.
[3] „Iisus Hristos, ca Lumină a lumii, luminează creatura Sa ca fiecare din noi să devenim o lumină. Așa înțelegem să ne împlinim viața în istoria pe care Iisus Hristos a ridicat-o la un nou nivel de iluminare”, scrie Dumitru Megheșan în Iisus Hristos – sensul vieții umane, (Oradea: Editura Universității din Oradea, 2016), 77.
[4] Dumitru Megheșan, Iisus Hristos – sensul vieții umane, (Oradea: Editura Universității din Oradea, 2016), 188.
[5] Dumitru Megheșan, Iisus Hristos – sensul vieții umane, (Oradea: Editura Universității din Oradea, 2016), 187.
sandu frunză 