Sandu Frunză despre mascați și dansul măștilor

Standard

„Toate spiritele profunde au nevoie de o mască”, afirma Friedrich Nietzsche. În cultura populară sîntem obișnuiți cu prezența mascaților în acte ceremoniale, care cel mai adesea funcționează după o logică a luptei dintre bine și rău în care, adesea, răul este alungat, transgresat, metamorfozat, chiar dacă nu este învins. Ele mai pot fi ritualuri de trecere în care puterile vieții și forțele morții intră într-o dialectică simbolică în care mascații pun în mișcare această energie a vieții care ne face de neînvins. Purtarea măștii și jocul măștilor are acest rol al celebrării energiei vitale din noi, care ne pune în slujba noastră, în slujba comunității, în slujba vieții ca atare. 

Sesizăm astfel că masca are o funcție socială. Ea vine să pună în valoare orientarea noastră spre protejarea vieții și reflectă, în jocul ei, o ritualizare a nevoii comunitare de protecție și de securitate. Dar această semnificație socială a măștii nu și-ar putea îndeplini rolul său comunitar fără asumarea ei la nivel personal, fără o intrare a individului în dansul ritual al măștilor. Semnificativ este pentru discuția noastră faptul că în tradiția creștină am preluat o semnificație a termenului grecesc persona, care înseamnă mască. În acest caz avem o intimitate maximă dintre mască și purtătorul ei. Persoana este un individ care îmbracă o anumită structură relațională, care îl integrează în dinamica relațiilor dintre persoana umană și persoana divină. Dansul măștilor este aici unul al relațiilor interpersonale, care îl scot pe individ din înstrăinare și îl orientează spre ceea ce are el cel mai propriu. În acest fel, masca nu mai este doar un element de protecție și securitate însoțit de sacru, ci și un simbol al autenticității, al regăsirii de sine ca persoană și ca participant la o construcție comunitară interpersonală. Fiecare își poartă cu eleganță masca, deoarece este un element distinctiv al participării responsabile la orientarea comunității spre cultivarea binelui și spre construcția unei culturi în care binele este dominant. 

Masca este un simbol al transgresiunii și proximității. Ne este greu să înțelegem azi semnificația pozitivă a purtării măștii deoarece, în condițiile ideologiei distanțării sociale, individul se trezește singur, izolat, însingurat, fără chip și înstrăinat de masca sa. Masca medicală, masca de protecție este semnul unei amenințări și al imposibilității de a fi protejat și de a te simții protejat. Cu toate acestea, masca rămîne un simbol pentru un dans al vieții desfășurat pe registre de o mare diversitate, sub semnul coincidentia oppositorum.

Dar nu despre mască vreau să vorbesc aici. Ci despre o provocare culturală pe care ne-o face Editura Spandugino oferindu-ne o nouă ediție a cărții Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării.[1] Autorul cărții este George Bondor, profesor universitar, editor de reviste și coordonator de proiecte culturale,  cu o recunoaștere mare printre specialiștii în reflecția filosofică și în practicile hermeneutice. George Bondor este unul dintre cei mai creativi și expresivi filosofi, cu o capacitate aparte de a îmbina rigorile reflecției și argumentării filosofice cu expresivitatea gîndului filosofic, cu estetica luminoasă a contemplării filosofice.[2]

Dansul măștilor ne introduce în lumea conceptelor, a analizelor, a interpretărilor, a deconstrucțiilor, a reevaluării valorilor, a răsturnărilor hermeneutice și a creativității filosofice specifice lui Nietzsche. George Bondor, unul dintre cei mai rafinați și fideli cunoscători ai filosofiei aici abordate, ne pune în fața unei prezentări sistematice a cîtorva concepte din filosofia nietzscheeană, precum: forța, voința de putere, valoarea și evaluarea, puterea și dominația, genealogia, nihilismul, interpretarea, critica metafizicii. Astfel, sîntem familiarizați cu genealogia moralei, a limbajului, a cunoașterii și a religiei, dar și cu viziunea asupra modernității și asupra istoriei. Desfășurînd o critică a metafizicii pe fundalul unei filosofii a interpretării, George Bondor ne etalează (cu o bucurie intelectuală demnă de entuziasmul lui Nietzsche) secvențe privind critica ontologiei, critica teologiei, critica cosmologiei sau critica psihologiei. O asemenea deconstrucție metafizică este realizată în spiritul lui Nietzsche și pentru punerea în valoare a filosofiei sale din perspectiva bogăției ideatice cu semnificații plurale pentru omul de azi, cu universul său relațional.

Propunîndu-ne o filosofie a interpretării, George Bondor ne oferă cea mai bună portiță de intrare în filosofia lui Nietzsche. Este important să înțelegem că aici „Interpretarea este un concept pur operativ, depotențat și depozitivat, un operator filosofic fluid care exprimă atât felul de a fi al lumii și al omului, cât și labirintul gândirii lui Nietzsche. În marginea acestui termen nu aflăm o doctrină sau un sistem, și nici măcar răspunsul la vreo problemă formulată pedant. La capătul întâlnirii cu Nietzsche rămâne doar actul ca atare al filosofării, și nimic mai mult”.[3]

Volumul Dansul măștilor relevă faptul că interpretarea are la filosoful german două sensuri. Mai întîi, interpretarea este o activitate umană prin care sînt create măștile, iluziile, aparențele, simulacrele. În al doilea rînd, este o activitate însoțită de punerea în mișcare a voinței de putere și a proceselor de evaluare. Ni se atrage atenția asupra faptului că aceste două sensuri ale interpretării însoțesc deopotrivă lumea omului și cea a realității dinafara lui. Ceea ce particularizează voința de putere manifestată la nivel uman de cea manifestată din lumea non-umană este faptul că interpretarea umană este perspectivală și se află în strînsă relație cu valoarea cu care realitățile sînt investite de către om. Astfel, valorile nu sînt doar cele mai importante instrumente de exercitare a puterii de către om, ci și cele prin care se potențează lumea măștilor și dansul lor în sfera realității. 

Dacă pornim de la premisa că „Toate spiritele profunde au nevoie de o mască”[4] –  așa cum afirmă Nietzsche într-un paragraf citat de George Bondor –  putem, pe de o parte, să începem să ghicim de ce filosoful crede că trebuie să facă uz de măști, iar pe de altă parte, să înțelegem tendința cititorului de a porni pe calea experimentării apariției și punerii măștilor, dar și pe cea inversă, a devoalării și demascării. Acest joc al măștilor este revelat de George Bondor ca unul structural modului de a filosofa a lui Nietzsche. Astfel, deși constatăm că există o tendință generală a filosofilor de a introduce noi termeni în vocabularul filosofic, atunci cînd filosoful german o face, el are în vedere și adăugarea de noi conținuturi pe care le atașează acestor termeni. Mai mult, ei sînt instrumentalizați sub forma unor concepte care „nu sunt definitive, împlinite, închise, înfășurate în propria ființă. Nu sînt vehicule ale comunicării, mijloace de împărtășire fără rest a ideilor de-a gata, oglinzi fără cusur ale unei gîndiri deja realizate. Dimpotrivă, fiecare nou concept este plural, fluid, indecis, participînd plenar la experiențele gîndirii, iar uneori chiar provocîndu-le”.[5] Însă, filosofia lui Nietzsche ne surprinde nu numai prin polimorfismul exuberant al dinamismului conceptual, ci și prin faptul că anumite idei „au o prezență fulgurantă, apărând și dispărînd parcă fără motiv”.[6] Pe lîngă acestea, o dată ce am intrat în labirintul gîndirii nietzscheene sesizăm că reflecția filosofică stă mereu sub semnul unui asediu, creația filosofică este o permanentă stare de război, iar pacea nu se arată nicidecum ca o stare salvatoare la care ar trebui să se ajungă la capătul unei lupte devastatoare. Acest context ne este prezentat ca o luptă a eliberării de sub presiunea tuturor iluziilor, a tuturor încorsetărilor și a tuturor măștilor sub care libertatea noastră metafizică ar putea fi cuprinsă. 

„Filosoful trebuie să fie un bun dansator”[7], ne spune George Bondor citindu-l pe Nietzsche. Lectura sa îl aduce pe filosof pe scena unui dans al măștilor în care este implicat nu numai reflexiv, ci cu întreaga viață. În acest spectacol existențial, „Măștile autorului nu ascund un chip ultim, un mod de a fi cu linii bine conturate. Din spatele lor se ivesc alte măști, iar toate trimit unele la celelalte, pierzîndu-se într-o horă pe care o conduce ba una, ba alta. Tocmai rețeaua în care ele se găsesc ne-ar putea sugera ceva semnificativ”.[8] Acest tip de imaginar nu însoțește numai modul de situare a filosofului în lume, ci, potrivit lui Bondor, vizează și elementele centrale ale filosofiei nietzscheene: „Toate exercițiile genealogice, toate experimentele la care ne invită exprimă dansul universal al măștilor, un joc al suprafeței cu ea însăși în care pretinsa profunzime, interioritatea, adâncimile de tot felul se dovedesc a fi derivate, secunde, înșelătoare. Instanțierile culturii, văzute adesea ca valori supreme, apar în sfârșit drept o sumă de costume, o paradă de măști ce îmbracă aparența unor chipuri. Cultura deci nu este altceva decît derularea acestui cortegiu de măști, de iluzii, de aparențe, este carnavalul putred, dar totodată orbitor al lumii”.[9]

Exegetul lui Nietzsche, constată că filosofia are un rol important în crearea acestui spectacol al măștilor, dîndu-i o aparență suplimentară de profunzime. Incursiunile sale nu fac altceva decît să adîncească și mai mult iluziile culturii. Această potențare a spectacolului omului și al lumii ne conduce spre o existență în care o suită de măști ne trimit, în mod repetat, spre alte măști. Astfel, înțelegerea filosofiei nietzscheene ne invită la un dans al măștilor în care „Eul, conștiința, spiritul, substanța, lucrul în sine, lumea, ființa, cauza și efectul, legea și necesitatea, Dumnezeu – toate îi apar filosofului, acestui genealog crud prin excelență, drept simple iluzii, aparențe, măști”.[10]

Interpretarea are într-un asemenea context tocmai rolul de a desemna acest dans al măștilor. Ea trebuie să deconstruiască în primul rînd măștile metafizice, acestora urmîndu-le mai apoi toate celelalte măști.[11] Întregul spectacol al măștilor are o logică a devenirii lui. El este menit, printre altele, să utilizeze valorile în vederea depășirii nihilismului modernității, prin consumarea pînă la capăt a acestuia și deschiderea unei ere care face posibilă apariția supraomului.[12] Dar acesta este începutul unei alte discuții, pe care am putea să o amintim cu altă ocazie. Din perspectiva unei filosofii a interpretării, trebuie să reținem că „Modul în care introducem în lucruri sensuri și valori se află în dependență de forțele ce acționează în noi, de tipul de voință pe care îl întruchipăm, adică de tipul de om pe care îl realizăm, clipă de clipă, în propria noastră viață”.[13]

Pornind de aici, dacă doriți, puteți să vă întoarceți să reflectați la discuția despre mascați și măști. Eu am să mai fac doar o mențiune cu privire la cartea lui George Bondor despre Nietzsche – pe care o văd ca pe o carte a bucuriei de a filosofa, cartea filosofiei ca bucurie a vieții și ca viață ce merită trăită.


[1] George Bondor, Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării, Ediția a doua, (București: Editura Spandugino, 2020). Prima ediție a cărții a apărut la Editura Humanitas în 2008 și a fost distinsă cu Premiul Ion Petrovici al Academiei Române pe anul 2008, în domeniul filozofiei.

[2] Un bun mod de a vă întîlni cu George Bondor este să intrați în lumea dialogului de pe blogul meu personal: „Cu George Bondor despre practicile filosofice și deschiderile filosofiei în vremea pandemiei”, Iunie 22, 2020.

[3] George Bondor, Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării, 328-329.

[4] George Bondor, Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării, 29.

[5] George Bondor, Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării, 19-20.

[6] George Bondor, Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării, 23.

[7] George Bondor, Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării, 27.

[8] George Bondor, Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării, 30.

[9] George Bondor, Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării, 30.

[10] George Bondor, Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării, 30.

[11] George Bondor, Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării, 34.

[12] George Bondor, Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării, 192.

[13] George Bondor, Dansul măștilorNietzsche și problema interpretării, 120.

Cu George Bondor despre practicile filosofice și deschiderile filosofiei în vremea pandemiei

Standard

bobdor

Sandu Frunză: Sînteți recunoscut ca una dintre cele mai importante voci ale filosofiei românești de astăzi. Vă aduceți o contribuție semnificativă la dezvoltarea filosofiei practice și a practicilor filosofice în România în calitate de editor al prestigioasei reviste Meta: Research in Hermeneutics, Phenomenology, and Practical Philosophy. Care este ponderea articolelor pe care le primiți spre publicare pe teme legate de filosofia practică și practicile filosofice? Care sînt aspectele pe care le problematizează autorii ce se adresează revistei Meta?

George Bondor: Revista META a ajuns la cel de-al 12-lea an de apariție, cu câte două numere pe an. Există un foarte bun echilibru între cele trei direcții anunțate în titlul revistei: hermeneutica, fenomenologia și filosofia practică. Cea din urmă atrage mulți autori, atât prin temele tradiționale ale filosofiei practice, înțeleasă ca filosofie moral-politică, dar și prin deschideri aplicative extrem de actuale, precum moda, benzile desenate, sportul, muzica, spațiul virtual și rețelele de socializare, tehnica și multe altele.

Să recurgem însă puțin la istorie. Echipa fondatoare, formată din profesorul Ștefan Afloroaei, colegul meu Corneliu Bîlbă și cu mine, alături de, pe atunci, foarte tânărul cercetător Cristian Moisuc, a dorit de la început ca revista să ilustreze cât mai fidel preocupările grupului de cercetare din care făceam parte, și care este în continuare activ. Altfel spus, ne-am dorit ca revista să fie oglinda formei de viață care ne-a animat vreme de atâția ani. În instituțiile noastre, cele mai trainice proiecte sunt cele care se clădesc nu pe construcții abstracte, ci pe realități vii. O asemenea formă de viață a reușit să dezvolte profesorul Ștefan Afloroaei, care a fondat în anii ’90 Cercul de Hermeneutică, aducând totodată această disciplină în proiectul instituțional al Facultății de Filosofie din Iași. Orientate spre lecturi și analize asupra fenomenelor interpretării, înțelegerii și sensului, discuțiile din acea perioadă, la care participau uneori colegi și din domeniile filologiei, teologiei, istoriei, artelor și dreptului, au deschis permanent către latura practică a filosofiei. Aspectele teoretice trimiteau constant către latura aplicativă, practică a filosofiei. Erau mereu în atenție modurile în care un sens pe care îl înțelegem se aplică la propria viață, modificând maniera noastră de a fi. Dacă preocupările de hermeneutică au reprezentat începutul, Cercul despre care vorbesc s-a transformat mai apoi în Centrul de Hermeneutică, Fenomenologie și Filosofie practică. Numeroși colegi valoroși s-au alăturat acestui proiect. Hermeneutica a reprezentat preocuparea de început a fiecăruia dintre noi, rămânând și acum un univers filosofic care unește – explicit sau implicit – toate practicile noastre filosofice.

Sandu Frunză: Dumneavoastră – în calitate de profesor de filosofie, jurnalist și cercetător în domeniul filosofiei – cum vă regăsiți ca filosof practician? Care sînt zonele în care vă aduceți contribuția la dezvoltarea și implementarea acestora?

George Bondor: În ceea ce mă privește, solul hermeneutic al gândirii a constituit, pentru început, terenul întâlnirii cu istoria metafizicii și, mai ales, cu proiectele critice la care metafizica a fost supusă. Am fost astfel condus, pe de o parte, către ontologia hermeneutică, al cărei substrat fenomenologic am început să-l explorez încă din perioada doctorală. Pe de altă parte, am ajuns astfel la filosofia vieții, a puterii și a corporalității, de la Nietzsche la poststructuraliști, Agamben și alții. Între toate acestea, așa cum se poate observa, există un fir director care apare aproape obsesiv. Acesta este preocuparea pentru deja-ul prezent în ființa umană, de la istorie, tradiție, memorie, lumea vieții și lumea textului până la corporalitate, putere, ideologii, sfera publică și numeroasele măști identitare pe care omul le asumă, toate acestea mediind, în definitiv, relația pe care fiecare dintre noi o întreține cu sine însuși, cu lumea, cu ceilalți și, totodată, cu orice dincolo. Or, explorarea deja-ului nu este nici teoretică, nici practică, ci este pre-teoretică, în sensul fenomenologic, mai ales heideggerian, al termenului. Abia pornind de la acest sol fenomenal pre-teoretic au sens trimiterile către teorie, pe de o parte, și către practica filosofică, pe de alta.

Mai este însă un aspect important pe care probabil l-au resimțit toți cei care se ocupă cu filosofia. După ce îți educi mintea să se ridice deasupra obișnuitului, să lucreze cu abstracții, cu lucruri nepalpabile, cu idei și raționamente complicate, simți o foame de concret, de fenomene obișnuite, de „bucuriile simple”. Oricât de mult ți-ar plăcea liniștea distanței reflexive, simți nevoia de a te adânci, fie și provizoriu, în curentul tumultuos al vieții, lăsându-te purtat de afluenții sinuoși ai acesteia. Poate că aceasta este cea mai importantă tensiune care definește activitatea filosofică.

Sandu Frunză: Practicile filosofice vin tot mai des în atenția publică atît prin variatele modalități prin care resimțim prezența filosofiei în diverse forme ale filosofiei aplicate, cît și în ceea ce privește publicațiile despre practicile filosofice și consilierea filosofică. Cît de relevante sînt aceste preocupări de cercetare în mediul academic românesc? Cît de deschiși sînt profesorii de filosofie spre a deveni filosofi practicieni și în ce măsură se dezvoltă cercetările de filosofie aplicată?

George Bondor: Filosofia aplicată se dezvoltă tot mai mult în mediul românesc. Există la nivel mondial o tendință a filosofilor de a nu se mai ocupa doar cu problemele „de duminică” ale filosofiei, ci și cu cele care au implicații asupra vieții obișnuite. De pildă, este tot mai prezentă reflecția etică asupra numeroaselor noi realități ale lumii de azi, de la raportul cu pământul și cu celelalte viețuitoare, trecând prin raportul cu propriul corp (nașterea, boala, moartea), până la relația de tip etic cu roboții și inteligența artificială. De asemenea, tot mai mulți contemporani au înțeles că analiza filosofică a problemelor individului și a situațiilor în care se află – ținând de relația cu sine, cu sensul propriei vieți ori cu locul ocupat în lume, dar și de raportul cu ceilalți, cu instituțiile și cu societatea – este, în cazurile obișnuite, extrem de utilă. Desigur că filosofia a avut mereu o dimensiune terapeutică. Doar că practica acestei terapeutici a fost, în trecut, fie interioară grupurilor și școlilor filosofice, fie a avut un caracter constrângător, conducând spre ideologii în numele iluziei de a reforma întreaga umanitate.

Consilierea filosofică, la care faceți referire, uzează de puterea de analiză exersată în cuprinsul filosofiei, de la analiza situațională, analiza limbajului, gândirea critică și raționamentul practic până la analiza existențială. Există poate și câteva temeri în fața avântului consilierii filosofice: că ar putea vulgariza într-o prea mare măsură ideile filosofice serioase, sau că s-ar putea transforma într-o prescriere a unor rețete de viață. Poate că Nietzsche avea dreptate atunci când susținea că este nevoie de medici care să fi traversat ei înșiși boala, întrucât doar ei pot înțelege mecanismele acesteia și căile către vindecare. În această privință, filosofii chiar excelează. Au puterea de a vedea mai bine decât ceilalți maladiile umane și sociale, exersând un spirit critic mai ascuțit.

Sandu Frunză: Pentru că sunteți autorul uneia dintre cele mai importante cărți de filosofie publicate în filosofia românească actuală – Dansul măştilor. Nietzsche şi filozofia interpretării – ceea ce ne dă posibilitatea să considerăm că sunteți un specialist în problemele privind „reevaluarea tuturor valorilor”, aș dori să comentați tendința de a considera că după ieșirea din pandemia actuală va avea loc un proces profund de regîndire a valorilor omului contemporan. Care credeți că va fi impactul pe care îl vor avea consilierea filosofică și practicile filosofice în procesul de reconstrucție a vieții noastre în spațiul cultural românesc, și în general, în această (ipotetică) schimbare de paradigmă?

George Bondor: Omului i se întâmplă ceva important în ordine reflexivă doar în situațiile limită ale vieții: în fața morții, în timpul războiului, în experimentele totalitare, poate și în situațiile limită pozitive, precum iubirea și credința arzătoare. Marea Închidere de la începutul pandemiei a reprezentat, pentru cei mai mulți, ceva greu de suportat. Caracterul ei total neașteptat, lipsa de previzibilitate a viitorului, neputința generalizată au răsturnat obișnuințele omului contemporan. Acest om era convins că totul îi stă la dispoziție – de la pământ, trecând prin lumea vie, până la lumea tehnicii. Credea că are o putere imensă de a calcula, de a planifica, de a stăpâni. Era sigur asupra esenței sale și a diferenței față de restul ființărilor. Cu alte cuvinte, trăia un vis străvechi al diverselor umanisme, care l-au convins că locul său este în centrul lumii. Pandemia a răsturnat, cel puțin provizoriu, această iluzie. Omul a redescoperit că trăiește înconjurat de numeroase entități minuscule, vii sau infravii, care se regăsesc permanent nu doar în jurul nostru, ci și în interiorul fiecărui organism uman. Iar asupra lor nu avem o putere nelimitată, ba chiar s-a dovedit că uneori nu avem nici cea mai mică putere. Ne-am redescoperit pluralitatea internă, asupra căreia Nietzsche ne-a atras atenția ca nimeni altul. Nu știm exact dacă se va reveni la vechile convingeri antropocentrice și la consecința lor, pustiirea pământului și a lumii vii. Din păcate, sunt semne că așa se va întâmpla. Totuși, pandemia poate fi privită, metaforic cel puțin, și ca o răzvrătire a lumii non-umane împotriva acțiunilor iraționale ale omului, făcute, paradoxal, tocmai în numele pretinsei sale raționalități. Deocamdată retorica războinică – adoptată și în plan medical, și în sfera politicului – pare să țină de modul de a gândi anterior pandemiei. Ipoteza conviețuirii pe termen lung cu noul coronavirus trebuie să ne dea însă de gândit într-un sens mai larg. Poate e un semnal de alarmă că omul ar trebui să-și redescopere locul alături de restul lumii, și nu ca stăpân al acesteia. Lumea postumană trebuie să valorifice tot ceea ce este mai bun în om.