Sandu Frunză despre Israel și întoarcerea acasă a Părintelui Ioan Chirilă

Standard

Bybliotek - Chirila copCrăciunul simbolizează, printre altele, întoarcerea acasă. Este vorba despre Transcendența care se manifestă în forma sa teandrică o dată ce alege să locuiască în ființa umană ce trăia în captivitatea istoriei. Nu exista un loc mai potrivit decît trupul omului pentru ca Dumnezeu să se manifeste într-o formă familiară și să ne dea sentimentul că se simte ca acasă. Această întoarcere a Transcendenței în trupul uman este o modalitate prin care Dumnezeu îl reîntoarce pe om cu fața spre sălașul său originar, care nu aparține doar mundaneității și nu își desfășoară planul dezvoltării sale doar pe axa temporalității marcate de istorie. Transcendența se întrupează și prin aceasta face ca trupul uman, în general, să devină o casă nobilă a spiritului. Divinitatea alege să locuiască în om și prin aceasta ființa umană recapătă rolul său de centru al întregii creații și de purtătoare a unei conștiințe simbolice a lumii.

Un asemenea spirit al locuirii dimpreună cu Transcendența însuflețește recenta carte a Părintelui Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu.[1] Punerea în valoare a unei asemenea deschideri simbolice este prilejuită de o serie de dialoguri pe care cei doi le au pe marginea experienței Israelului și a lumii interioare a Părintelui Ioan Chirilă. Israelul ne e prezentat ca un construct simbolic, ca un pattern cultural, dar și ca un loc al experienței lui Dumnezeu. În introducerea cărții, Diana Suciu afirma: „Cititorii vor fi captivați de Israelul plurivalent perceput de un teolog, preot în exercițiul credinței, mediator interreligios, filosof al religiei studiind cărți rare în bibliotecile iudaice, care i‑au provocat interesul de a se apropia de esoterism și kabala”.[2]

Un loc aparte în geografia spirituală a părintelui Ioan Chirilă îl ocupă Cetatea Sfîntă a Ierusalimului. Din punct de vedere cultural, atunci cînd ne gîndim la Ierusalim ne ducem cu gîndul la centrul civilizației iudaice, locul biblic pe care Regele David l-a stabilit drept centru de coagulare a culturii politice și religioase a evreilor. Părintele Ioan Chirilă ne oferă o perspectivă ușor diferită, mai nuanțată și aplicată. El vorbește de Ierusalim ca loc al întîlnirii practicienilor din cele trei religii avraamice: „Pentru evrei, Ierusalimul e important datorită zidului plângerii, rămășițele care grăiesc despre cel de-al doilea templu, distrus de romani. O parte din zidul exterior al curții templului s‑a păstrat. În edificiul acelui zid se observă chiar pietre din cel dintâi templu, vestigii rămase de la templul distrus de Nabucodonosor, 586 î.Hr. Un musulman e atent la esplanada moscheilor, Domul Rocii și Moscheii Negre. Pe acea esplanadă ar trebui să fie centrul lumii deoarece, potrivit tradiției, acolo se află piatra pe care a ridicat Avraam altarul pentru jertfa lui Isaac de pe vârful Muntelui Moria. Creștinii merg le Ierusalim fiindcă acolo se află centrul de unde iradiază, în întreaga lume, misiunea creștină: Biserica Sfântului Mormânt. Inițial, în acel loc se aflau mai multe bisericuțe apropiate una de alta, construite de mama împăratului Constantin, Sfânta Elena, considerată arheologul pionier. Ea a construit, chiar acolo, prima bisericuță pe locul unde s‑a găsit crucea, pe locul mormântului, al Golgotei. A mai rămas doar un singur edificiu, biserica mare a Învierii, cu numele de Sfântul Mormânt”.[3]

Dincolo de aceste moduri diferite de a privi orașul simbol al credinței monoteiste, Ioan Chirilă ne propune o situare biblică în raport cu aceste structuri simbolice și existențiale, amintindu-ne „cuvintele Mântuitorului, Dacă voi veți tăcea, pietrele vor mărturisi”. Această urgență a mărturisirii străbate întreaga carte propusă de  Ioan Chirilă și Diana Suciu. Indiferent ce opțiune ideologică sau religioasă am avea, atunci cînd mergem în Israel nu putem face abstracție de faptul că „Ne ducem într‑un loc unde oamenii tac și pietrele vorbesc”.[4] Iar ele rostesc un adevăr despre fundamentele iudaice pe care s-a clădit gîndirea monoteismului etic specific iudaismului, creștinismului și islamului, cu o contribuție majoră la clădirea civilizației occidentale.

Pe parcursul întregului volum, Israelul este privit sub semnul simbolismului întoarcerii acasă a Părintelui Ioan Chirilă. Diferite tipuri de experiență ale autorului fac ca Israelul să fie înfățișat ca un lăcaș familiar. Am putea aminti, mai întîi, experiența culturală în care Părintele Ioan Chirilă ne spune: „Am avut mentori și în timpul stagiilor din Israel: prof. Liviu Rotman, prof. Raphael Vago, Moshe Gil, Mina Rosen, Leon Volovici, Moshe Idel, care m‑au îndrumat în cercetarea istorică, arheologică, în filosofie iudaică, oameni dedicați unui dialog intelectual de mare finețe”.[5]

Mai apoi, sesizăm că o experiență cu totul aparte este cea a mormîntului gol: „Pentru că e gol. Goliciunea locului poartă întreaga semnificație. Îți arată că cel care a fost acolo nu se mai află acolo. Că a înviat, cum au spus îngerii”. Această deschidere mesianică a golului care dă mărturie de întreaga prezență a transcendenței este completată foarte bine de una dintre explicațiile etimologice pe care autorul o oferă: „Joshua era un nume frecvent, în virtutea dorinței evreilor, ca și a dorinței noastre, de a ne mântui. Verbul „yasha” înseamnă a mântui, a fi mântuit, a fi uns, a fi mesia. (etimologic – Iisus, celălalt apelativ al Mântuitorului Iisus Hristos). La fel, Hristos vine de la verbul „hrizo”, în grecește, cel uns, Mântuitorul Mesia. În persoana lui Iisus s‑au împlinit toate vestirile despre Mesia”.[6] O asemena perspectivă oferă coerență lecturii creștine pe care o dă Ioan Chirilă întregii configurări simbolice a Israelului.

În al treilea rînd, cred că un aspect ce trebuie menționat este că Israelul este și locul privilegiat pentru experiența rugăciunii: „Te rogi pe textele consacrate din cărțile de rugăciune și, până la urmă, ajungi nu doar să vorbești cu Dumnezeu, ajungi să trăiești prezența lui Dumnezeu și nu mai zici nimic. Stai numai și contempli frumusețea și spiritualitatea aceea. Aspectul acela incomprehensibil Și vezi adâncul lui Dumnezeu care nu te înspăimântă, deși o prăpastie în care privești îți inspiră frică. Însă atunci când vezi adâncul acela strălucitor al lui Dumnezeu, frica dispare. Aceea e rugăciunea tăcerii. Nivelul acesta de contemplare”.[7] Israelul devine în acest fel o dublă realitate: cea a Țării Sfinte înțeleasă ca un pămînt binecuvîntat și cea a unui tărîm simbolic pe care îl poți experimenta sub forma comuniunii prin rugăciune. Gîndul la Israel și grija față de Țara Sfîntă sînt pentru Ioan Chirilă un mod de a fi în comuniune, un mod de a fi acasă – acolo unde poți să te bucuri în fiecare clipă de prezența lui Dumnezeu.

Printr-o suită de întrebări foarte simple, dar pline de interogații subtile, Diana Suciu îl conduce pe Ioan Chirilă într-o călătorie imaginară pe întreg cuprinsul Israelului pentru a-și putea manifesta calitățile sale de călăuză în lumea miracolelor ce stau și îi așteaptă pe călători și pelerini în tot cuprinsul Israelului. Experiența miracolului face ca fiecare vizitator să se simtă ca acasă într-o lume a misterului făurită, parcă, pentru el personal. Acest lucru este cu putință „pentru că o minune nu este altceva decât întoarcerea unei forme de existență la firescul ei”.[8] Oferindu-ni-se drept călăuză, cartea Părintelui Ioan Chirilă ne deschide spre un nou orizont: ”Orizontul ca sărut al veșniciei”.[9]

 

[1] Pr. Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu, (Cluj‑Napoca: Editura Bybliotek, 2017).

[2] Pr. Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu, (Cluj‑Napoca: Editura Bybliotek, 2017), 8.

[3] Pr. Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu, 32-33.

[4] Pr. Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu, 40.

[5] Pr. Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu, 20.

[6] Pr. Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu, 27.

[7] Pr. Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu, 80-81.

[8] Pr. Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu, 90.

[9] Pr. Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu, 43.

Anunțuri

Sandu Frunză despre urcarea spre cer a Părintelui Ioan Chirilă

Standard

chirila

Ioan Chirilă a ales să scrie cu lacrimi de lumină pe cerul unei lumi situată în uitarea de Dumnezeu. Poemele sale sînt ca niște urme de lumină lăsate de trecerea grațioasă a pașilor poetului.  Un dans al formelor divine se revarsă de pe fiecare pagină antrenînd cititorul într-un ritm al regăsirii armoniei cosmice.

Cu „Urme pe cer”,[1] Ioan Chirilă ne situează la granița dintre cerul interior și revăsarea plenară a prezenței divine. Un echilibru perfect între aici și dincolo, între firesc și suprafiresc, între suferința sacrificiului și liniștea blîndă a împlinirii sacrificiale.

Pentru a ne transmite toate acestea, Părintele Ioan Chirilă urcă la cer și ne aduce toate darurile cerului spre a ne bucura de ele. El ne aduce lacrima, apa, focul, sabia, aripa de înger și cîntarea serafimului și atîtea alte lucruri minunate. Dar poetul ne aduce și ieșirea din noapte. El e convins ”că în noapte pot să zăresc / clipa de zori spre care năzuiesc, / întorcîndu-mă înspre mine, / înspre sinele pe care îl doresc.” Acest sentiment al ivirii zorilor este o dominantă a poeziei și a multor reflecții din teologia lui Ioan Chirilă. Această deschidere este privită nu numai ca o ieșire din uitare și din întuneric, ci și ca o intrare „în mintea, în inima lui, a lui Iisus”.

Cea mai reprezentativă poezie pentru acest volum este „Sfânta”, o poezie ce pare a fi scrisă cu lacrimi pe cer. Folosind cerul lumii sale ca pe o coală de hîrtie, poetul afirmă: ”Când m-ai zămislit / Eu locuiam în tine-n viața revărsată în / iubire. / Acum, că ai plecat, / să știi iubire, tu, mamă, / locuiești în mine!”. Această metamorfoză a morții într-un mediu al conștientizării iubirii ca reciprocitate, a iubirii ca refacere a cosmosului divin, a iubirii ca naștere și renaștere, a iubirii ca modalitate a creației și a creației ca mod al iubirii face parte dintr-o filosofie a recunoașterii ce străbate întreg universul poetic al acestui volum. În mediul energiilor divine, recunoașterea se transformă în recunoștință, iar aceasta aduce cu sine eternizarea sub semnul memoriei, al pătrunderii de absența celuilalt, dar și al aducerii mereu în existență sub forma iubirii înțeleasă ca un orizont al locuirii liturgice a celor ce sînt și a celor ce par să nu mai fie printre noi. Există aici un transfer continuu de sfințenie dinspre fiu înspre mamă și dinspre mamă înspre fiul său, încît totul devine fluid, totul devine curgere, totul devine izvor al iubirii, adică al veșniciei. Pentru că, așa cum am învățat din experiența mamei lui Iisus, „icoanele / mamelor / nicicând nu mor, ci zboară / mereu, / înger ce-mbracă fiii-n veșminte de / dor.”

Lectura poeziilor lui Ioan Chirilă – și trăirea în comuniune a universului imaginativ pe care îl construiește – relevă că marele merit al acestui volum este acela că ne prezintă un alt mod de înțelegere a poeziei: poezia ca liturghia de după liturghie.

Dar mai ales, volumul de față are un dar special pentru fiecare cititor: sentimentul că există o poezie scrisă special pentru tine, pe care o poți contextualiza, o poți spune cu vocea ta și o poți face să fie în același timp a tuturor, dar și numai a ta. Aș fi putut face mai multe alegeri, dar am preferat din acest volum poezia „Frunza”, care îmi amintește de un discurs funebru pe care Părintele Ioan Chirilă l-a ținut la moartea unei ființe dragi mie:

”Lași să tresară frunza prinsă de răsăritul

Învierii.

O lași să-și ridice marginile spre cer,

ca potir să adune din nori lacrima

izbăvitoare,

care face din bob să răsară o floare de grâu,

un spic din care Hristos își lasă trupul

mișcare,

pentru ca noi, în veac,

să nu flămânzim din veșnicia Sa,

iar inima-mi arde și mă cheamă

spre săturare, spre adăpare

și-n Sine spre nesfârșita zare.

Lași pală sub frunza,

ca din Potiru-I cel minunat,

să aduci cu tine, de pe culme,

nemurirea în sat.”

 

[1] Ioan Chirilă, Urme pe cer, (Cluj-Napoca: Editura Limes, 2016).

Sandu Frunză despre Mama lui Vasile Dâncu

Standard

dancu_1Dacă nu am avea experiența misterului morții, cît de imposibilă ne-ar părea de trăit viața! Cred că dumnezeu a dat omului învierea doar pentru a face mai veridică și mai suportabilă moartea. Cu caracterul ei inițiatic, ea face mai ușor de petrecut viața. Moartea merită trăită doar pentru că ea ne înfrumusețează viața. Chiar dacă filosofii ne spun că nu putem avea decît experiența morții celorlalți, fiecare trăiește bucuria tragică a morții cu sentimentul că întîlnind moartea celuilalt preia ceea ce e mai important din înțelepciunea vieții celui plecat. Am ajuns la această concluzie nu în urma unei conștiințe de sine a finitudinii, nici în urma unei reflecții filosofice asupra destinului ființei umane. Ea a căzut ca o lumină existențială în viața mea o dată cu lectura cărții Universul Mama – ieșită din ființa suferindă și extatică, în același timp, a poetului Vasile George Dâncu[1].

Poetul Vasile George Dâncu este din Runcu Salvei și trăiește la Cluj-Napoca mîndru de faptul că este poet, publicist, editor și manager cultural. Pentru cartea sa de poeme Biografia secretă (2003) a fost distins cu premiul pentru debut oferit de Filiala Clujeană a Uniunii Scriitorilor. Dacă ar fi să îi ofer o distincție pentru cartea Universul Mama (2015), atunci l-aș înconjura (ca un prieten) cu dragostea mea, așa cum ai pune în ramă o fotografie de epocă pe care o consideri a fi, de fapt, a ta. Dar iubirea și moartea mamei sale sînt atît de armonios și de suprafiresc îmbinate în această carte încît orice altă iubire pare a fi nelalocul ei. Astfel încît nu pot să îl înconjor pe poetul Vasile Dâncu decît cu tot ceea ce (înafara iubirii) a mai rămas de oferit în plan spiritual.

Poetul năsăudean a luat atît de în serios afirmația înaintașului său potrivit căreia „veșnicia s-a născut la sat” încît ne oferă o bucățică din eternitate prin chipul mamei – ce ni se livrează, în experiența morții sale, cu toată viața sa. Din acest etern efemer, probabil cel mai potrivit pentru mintea mea ar fi să stau să descifrez un vers precum ”tu cu Iisus eu cu Marx”. Dar sînt atît de cuprins de dialogul poetului cu mama sa încît mă las dus de val mai departe unde citesc despre o altfel de despărțire, despre o altfel de distanțare. Una ce iese din cîmpul ideologic și intră în cel imaginar, al golului care înseamnă plinătate, al plecării ce naște drumul, al cărării ce prefigurează casa, al ființei ce ne scoate din neant: „voiam doar să fug de tine cât mai departe / îmi plăcea plecarea / dar cînd am trecut pe sub părul din fața casei / bluza de trening mă ardea în spate / geamantanul de carton devenise foarte greu / și lumea parcă se răsturnase / pământul era deasupra mea / și cerul sub mine / iar eu mă temeam să nu calc în gol”.

Rețin această trăire senzuală a plecării deoarece ea joacă rolul unui marcator destinal. Ca o plăcere vinovată, ea îl va urmări pe poet și îi va predetermina imposibilitatea întoarcerii, imposibilitatea reintrării în timp, a adecvării la timp. E ca o pedeapsă ce trebuie plătită pentru plecarea din timpul și spațiul paradisiac. Povestind diverse momente ale bucuriilor și tristeților trăite cu mama sa, Vasile Dâncu marchează cu aceste momente de viață moartea mamei sale. Dar totodată și în fapt își plînge moartea lui de rătăcitor printr-o lume pe care o bănuiește că l-a trădat. Satul, deși este descris sub semnul simbolismului Insulei fericiților, pare că s-a înstrăinat. Moartea și-a făcut loc în paradisul rural și pare acum mai degrabă un loc damnat. Mama nu mai acționează ca un spirit protector deoarece pare să se fi mutat. Sau cel puțin este situată de poet alături de Iisus – al cărui model sacrificial l-a urmat pe parcursul întregii vieți.

Prin această transgresare a morții, Vasile George Dâncu aduce imaginea unei transcenderi ce face posibilă înfrîngerea suferinței și instaurarea speranței. Deși pare a fi un bocet, poezia lui Vasile George Dâncu este mai degrabă un imn religios al speranței, al exaltării vieții și al materializării mântuirii sub ochii noștri.

Ceea ce pare un demers personal, un plînset de însingurare cu multe vinovății și cu un luminos atașament personal, se transfigurează – prin ritmul ascuns al poeziei – în pietatea filială, în sentimentul universal al fructificării morții pe un plan mai înalt, în ceva care ne vorbește despre condiția umană și trăirea sensibilității proprii în conjuncție cu un spirit universal.

Iată cartea lui Vasile George Dâncu, iată Universul Mama. Iată un prilej de a vă reîntîlni cu normalitatea vieții, a suferinței umane și a transfigurării pierderii ireparabile în firescul trecerii prin lume. Nu vă fie rușine dacă citind cartea o să vă simțiți mintea inundată de imaginea unei lacrime. Nici măcar dacă o să ajungeți să plîngeți de tristețe sau de bucurie împreună cu Vasile Dâncu, care ne spune vorbindu-i mamei, ca și cum ar recita din Eclesiastul sau din Psalmi: „viața ta s-a dus împreună cu moartea ta / iar viața mea a devenit moartea ta”. Este un posibil efect secundar al unei lecturi autentice a acestei cărți.

Dacă ați experimentat vreodată maternitatea în persoana proprie sau în cea a altora, atunci nu trebuie să vă refuzați lectura acestei cărți. Regăsiți vocația maternă și re-trăiți misterul ei prin reîntîlnirea cu mama, principiu al bunătății vieții – de data aceasta Mama lui Vasile Dâncu, „cel mai puternic mort din lume”. Dacă nu aveți răgaz să ajungeți așa departe, atunci vă rog, măcar, să nu uitați proverbul rusesc cu care poetul își deschide volumul: „Iubirea unei mame întrece adîncurile oceanului”.

 

[1] Vasile George Dâncu, Universul Mama, (Bistrița: Casa de Editură Max Blecher, 2015).