Sandu Frunză despre binele care ți se întoarce pe neașteptate

Standard

Dintr-un spirit al responsabilității specific profesiei lor, profesorii au acceptat aproape necondiționat să intre în jocul limitărilor cu care s-au confruntat în procesul înscrierii pe listele de vaccinare. Deja o parte a lor au și făcut primii pași și au fost vaccinați. Profesorii au răspuns pînă acum chemării organizatorilor campaniei de vaccinare într-un număr mult mai mare decît capacitatea instituțională a sistemului sanitar din această etapă. De aceea, o mare parte a lor încă nu au prins un loc pe listele de așteptare.[1] Cei care au fost mai norocoși și-au lăsat la o parte comoditatea, nedumeririle și neîncrederea și au acceptat să meargă în orice localitate din județul lor sau din alte județe pentru a fi parte a demersului guvernamental de realizare a unui nivel cît mai bun de imunizare a populației. Această mobilizare în fața unui rău absolut adus în viețile noastre de pandemie, care ne amenință dinspre sfera invizibilului, are la bază și o responsabilitate specială: cea care ne spune că de starea de sănătate a fiecărui om poate depinde starea de bine a celor din jurul său.

Probabil că tuturor li s-a părut mai logic ca, pe vreme de pandemie, mobilitatea persoanelor între orașe sau județe să fie cît mai mică. Ceea ce ar fi presupus că dozele de vaccin ar fi fost aduse ele în orașele în care ei locuiau, în loc să pornească fiecare la momentul planificat înspre localitatea de vaccinare, cam așa cum ai merge în pelerinaj spre sfintele moaște eliberatoare. Dar dincolo de această logică personală, ei au acceptat capriciul guvernamental de a-i face părtași unui turism sanitar care avea o finalitate benefică și pentru ei ca indivizi și pentru comunitate – în perspectiva unei imunizări a unui procentaj cît mai mare dintre noi. Mi-am explicat de la început entuziasmul acesta necondiționat în asumarea responsabilității în raport cu ei și față de comunitate din perspectiva iubirii. Trebuie să iubești ceea ce faci pentru a putea fi profesor. Știam de la Dumitru Stăniloae că „Iubirea este sursa tuturor formelor de bine” și văd și acum, în perioada ce se scurge sub ochii mei, cum această idee se poate materializa. 

Printre cei care au intrat în logica acestei strategii care presupunea că individul trebuie să urmeze vaccinul și să se bucure de doza cuvenită, atunci cînd stocul din localitatea sa nu era accesibil, a fost și unul dintre prietenii mei mai tineri. Atunci cînd spun „tînăr” aș vrea să aveți în vedere o anumită relativitate. De-o vreme încoace, cu fiecare an pe care îl parcurg în existența mea, constat tendința că limita pînă la care împing vîrsta tinereții se tot extinde, în fața mea. Asta și pentru că am învățat de la Albert Camus că dincolo de absurdul ei, existența umană are frumusețea ei adusă de faptul că nașterea fiecărei clipe a vieții noastre trecătoare cuprinde în sine un miracol care are chipul unei eterne tinereți.

Prietenul meu a devenit, ca prin întîmplare, eroul unei povestiri frumoase. Spre deosebire de mine, care am apelat mai întîi la medicul de familie și abia apoi la Universitatea mea pentru a mă planifica, el s-a lăsat de la început pe mîna instituției sale pentru a-l programa. Nu a prins nici el un loc în Cluj-Napoca, deși i se părea firesc, din moment ce era profesor într-unul din cele mai importante centre medicale ale țării. Dar a avut surpriza că a fost repartizat într-un orășel transilvan. Întîmplător era chiar orășelul său natal, din care familia sa plecase de mulți ani. Păstrase legătura cu prietenii din oraș pînă la plecarea bunicilor săi în post-existență. Iar după aceea se întîmpla că din cînd în cînd cîte o persoană îl ruga să găsească cîte un loc la un spital, sau să-i sprijine să ajungă la vreun doctor specialist din Cluj pentru a se trata sau pentru a se opera, unora care susțineau că sînt ceva rude mai îndepărtate cu el chiar le-a făcut o vizită la spital, fără să își pună problema dacă sînt sau nu din același arbore genealogic. Deși nu are nici o legătură directă cu sistemul medical, prietenul meu nu a ezitat să le dea sprijinul său de mai multe ori cînd a putut să o facă. 

Acum l-a ajuns din urmă strategia planificării din campania de vaccinare, care îl punea pe el la dispoziția sistemului sanitar al orășelului natal. I s-a administrat deja prima doză. Toată lumea s-a purtat cu el extrem de profesionist și elegant, ca un „fiu al satului” ce era. Dar, în jumătatea de oră în care a stat pe acolo, pe lîngă condițiile impecabile ale centrului de vaccinare, a constatat că și cu ceilalți injectați personalul medical era deosebit de primitor și aveau o familiaritate foarte respectuoasă. Însă, lui i s-a întîmplat ceva suplimentar. Chiar persoana care l-a injectat și-a exprimat bucuria și i-a vorbit despre onoarea pe care o are orașul de a-l avea acolo. Mai mult, și-a exprimat recunoștința că la un moment dat o ajutase pe mama sa să ajungă la doctorul visat într-un spital clujean. Era bucuroasă că sistemul medical al orașului poate face ceva pentru el, care ajutase atîția oameni în suferință, în vindecarea lor sufletească, deși nu era medic. 

I-a fost greu să exprime în cuvinte emoția pe care a simțit-o. Dar ca totul să fie cu deasupra de măsură, la ieșirea din centrul de vaccinare îl aștepta, sfioasă, mama cadrului medical. Aflase de la o rudă că vine în oraș și că ar putea să îl vadă. Avea în mînă un mic aranjament floral și o cutiuță mică cu bomboane de ciocolată pe care le-a adus pentru soția prietenului meu. M-a mirat, pe mine de data aceasta, că brandul de ciocolată era chiar unul clujean. Nu am să-l menționez aici, deși preotul-antreprenor care îl produce îmi este cunoscut de mulți ani. 

Tînărul profesor de științe a fost atît de emoționat de acest gest încît a avut o reacție cu totul neobișnuită pentru această perioadă. Nu s-a putut abține și a îmbrățișat-o, deși nu mai făcuse asta cu nici o persoană dinafara familiei sale de aproape un an. Umanitatea sa răbufnise în sine atît de firesc încît a făcut abstracție de cît de important este a ne distanța. A fost unul dintre puținele momente în care, în ultimul an, s-a simțit în deplinătatea ființei sale.

Ascultînd povestea prietenului meu, mi-am amintit că una dintre convingerile larg răspîndite printre români este aceea că Binele făcut celui care are nevoie de el îți va fi răsplătit înzecit de către Dumnezeu, atunci cînd nici nu te aștepți.

În timp ce îmi povestea toate acestea într-o întîlnire online, bucuria iradia de pe chipul tînărului prieten și parcă străpungea ecranul laptopului meu spre a ajunge la mine și a mă cuprinde în pacea sa interioară. Mi-au răsărit în minte cuvintele poetului divin care ne îndemna: „Fereşte-te de rău şi fă bine, caută pacea şi o urmează pe ea” (Psalmi 33:13).


[1] Putem să îi amintim și pe profesorii care încă nu au luat decizia de a se vaccina. Însă, cred că este onest să avem această discuție abia atunci cînd guvernanții vor avea efectiv capacitatea de a epuiza numărul mare al doritorilor care așteaptă să fie vaccinați.