Sandu Frunză despre un reper al științelor comunicării la Cluj

Standard

comm afisAzi am fost aduși împreună de o carte crescută în laboratoarele comunicatorilor de la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, de la Universitatea Babeș-Bolyai. Nu găsesc ceva mai dezirabil și mai important din punct de vedere al formării de buni profesioniști decît o foarte intensă întîlnire cu cartea.

Volumul Communication. Strategic Perspectives[1] mi-a confirmat convingerea că pornind de la o întîlnire armonioasă cu cărțile se poate mai apoi realiza o construcție complexă cum este cea a formării de specialiști în științele comunicării. FSPAC este în primul rînd un loc al cunoașterii, al cercetării, al dezvoltării bunelor practici profesionale în domeniul comunicării. Și fac referință aici numai la comunicare doar pentru că azi am participat la un spectacol al creativității științifice în această arie de preocupări.

Cartea de perspective strategice în comunicare, pe care o discutăm aici, este o carte de referință pentru ceea ce se întîmplă azi în științele comunicării. Aș putea chiar spune că ea reprezintă un reper fără de care nu ne mai putem permite să ne orientăm în cercetarea din științele comunicării în spațiul nostru cultural.

Nu vreau să recurg la un sofism și să invoc principiul autorității în sprijinul valorii acestui volum, dar numele pe care le avem în calitate de coordonatori pe coperta acestui volum colectiv sînt extrem de convingătoare pentru ceea ce putem găsi în interiorul cărții. Așa cum știți, Delia Cristina Balaban este cea mai vizibilă personalitate a Departamentului nostru, cu o activitate științifică foarte intensă, cu realizări foarte bune în plan administrativ și cu o excelentă recunoaștere în rîndul profesioniștilor din țară și din străinătate. Cu referință la spațiul universitar clujean, numele ei este aproape sinonim cu ideea de performanță în publicitate și în comunicare.

Ioan Hosu este nu numai cel mai carismatic dintre profesorii de la Departamentul de Comunicare, ci și o voce foarte importantă în spațiul public și cel al culturii profesionale și al culturii mediatice clujene. Dacă doriți să consultați o voce autorizată în probleme de sociologia comunicării sau de comunicare politică, nu e cazul să rătăciți pe alte căi. Înseamnă că aveți nevoie de o voce distinctă, cu o perspectivă originală și cu o greutate dată de competențele pe care se sprijină opiniile pe care le formulează. Înseamnă că aveți nevoie de Ioan Hosu.

Din păcate, la Cluj nu avem și o personalitate de acest nivel în domeniul PR-ului. Așa cum reiese din acest volum, relațiile publice sînt lipsite de o asemenea personalitate la Cluj. Cu toate acestea, stăm foarte bine pe partea didactică. Avem un colectiv excelent de cadre didactice tinere care fac ca partea de relații publice să fie la un nivel academic foarte bun pe linie didactică. Oricine dorește să învețe relații publice o poate face la un nivel performant la DCRPP-FSPAC Cluj.

Sînt, însă, foarte optimist. Faptul că regăsesc numele Ioana Iancu pe volumul conferinței PR Trend mă face să cred că ea este personalitatea mult așteptată, cea care se va impune în viitor ca figura emblematică pentru ceea ce se întîmplă din punct de vedere academic în relațiile publice la UBB. Cred că ar trebui să se gîndească mai mult la acest loc gol care o așteaptă. Ioana Iancu este una dintre cele mai semnificative cercetătoare și profesoare din Departamentul nostru. Ea a avut o evoluție spectaculoasă. Deși e foarte tînără, a obținut aproape tot ceea ce se poate obține din punct de vedere al evoluției profesionale: este conferențiar universitar doctor, doctor habilitat, coordonatoare de doctorat și sperăm că titlul de profesor universitar e suficient de aproape pe traseul ei profesional.

În ceea ce privește cele 4 părți ale volumului consistent oferit de cei trei coordonatori, aș vrea să menționez că o primă parte ne oferă texte de o mare complexitate privind informarea, dezinformarea și fenomenul fake news. Alina Bârgăoanu, Flavia Durach, Ioan Gherghel, Răzvan Enache, Maria Mustățea și Delia Cristina Balaban dau consistență dezbaterilor din această parte.

Una dintre ideile importante vehiculate în această parte este că ceea ce desemnăm prin expresia  fake news ar fi un fenomen nou. Eu cred că autorii au dreptate, doar parțial, doar atunci cînd vorbesc despre suportul tehnologic al multiplicării acestora și despre noua realitate comunicațională globală. Fenomenele dezinformării și manipulării pot fi sesizate și anterior epocii postmoderne. Ele se bazau pe un sistem birocratic, cu un aparat birocratic excesiv, care avea tocmai rolul pe care îl are azi tehnologia și lucra în lumea respectivă într-un sens similar celor ce se întîmplă, în mod particular, în lumea noastră.

Rezolvarea acestei probleme pare a fi complicată. Așa reiese din volumul de față. În ce mă privește, consider că e mult mai simplu decît pare. Este responsabilitatea comunicatorilor să reducă masiv acest fenomen. Citind textele din acest volum, chiar dacă autorii nu spun direct acest lucru, eu mi-am întărit convingerea că fenomenul ar putea fi diminuat cel puțin în proporție de 75% dacă etica în comunicare ar deveni un mod de viață al profesioniștilor din diferite contexte ale comunicării. Dacă am respecta codurile etice prezente azi în comunicare și le-am aplica deopotrivă în spațiul obiectiv cît și în cel virtual am asista imediat la transformarea fenomenului în unul mai degrabă marginal. Abandonarea principiilor și regulilor deontologice ale comunicării a dus la diminuarea vocii comunicatorului, în așa măsură încît el poate să pălească în fața unui creator de conținuturi false, sau chiar să fie substituit de acesta.

Aș dori să evidențiez din această parte textul despre distribuirea știrilor pe rețele de socializare propus de Maria Mustățea și Delia Cristina Balaban.[2] În doar cîteva pagini, de o mare complexitate, autoarele reușesc să ne introducă în transformările ce au loc în științele comunicării o dată cu dispariția rupturii dintre real și virtual punînd în lumină conexiunile foarte nuanțate dintre fake news, dezinformare, distorsionarea comunicării, stabilirea rețelelor afective pe forme specifice ale post-adevărului.

Partea a doua, referitoare la social media și jurnalism ne aduce texte semnate de Rodica Melinda Sutu, Viorica Cîmpian, Mădălina Bălășescu, Camelia Cusnir, Laura Popesu, Natalia Vasilendiuc, Alexandra Bardan, Mihaela Ozarchevici, Andrei Ando, Mirela Abrudan, Ștefan Neaga, Adrian Mleșnițe.

Am să spun doar cîteva cuvinte cu privire la un text foarte provocator, cum este cel al lui Adrian Mleșnițe[3]. El ne propune trei modele ale comunicări mediatice realizate de Biserica Ortodoxă în România, Rusia și China. Nu am găsit o justificare specială de ce a fost introdusă aici China, dar cred că tocmai această parte ar fi foarte interesantă pentru o cercetare aprofundată. Pentru Rusia există deja o literatură amplă în privința relațiilor dintre religie și politică, îndeosebi cu privire la utilizarea mădularelor bisericii ca parte a aparatului comunicării de stat. Nu cred că aici autorul poate face mai mult decît o sinteză a materialelor publicate. Desigur, România e un loc întotdeauna fascinant, și e important să ne lăsăm fascinați de amploarea pe care a căpătat-o comunicarea mediatică a bisericii, la început după un model protestant adus de tinerii teologi ce au studiat în Europa, iar în ultimii ani, după modelul transformării mediatice a credinței din lumea neoprotestantă americană. Tiparele comunicării mediatice ale BOR relevă un fenomen clar de neo-protestantizare a ortodoxiei românești. Însă o cercetare cu un potențial extraordinar cred că este cea care privește ortodoxia în China, o lume despre care știm destul de mult în ceea ce privește dimensiunea social-economică, cea politică sau cea a spiritualității clasice, dar destul de puțin în ceea ce privește religiozitatea actuală și mai ales construcția religiozității în comunicare.

Partea a treia se ocupă de publicitate, brand și gamification. Autori îi avem pe Ludwig Hilmer, Meda Mucundorfeanu, Georgiana Lavinia Voicu, Ioana Iancu, Mădălina Moraru, Aurelia Ana Vasile, Iulia Grad, Mihaela Frunză, Sonia Ichim, Laura Nistor, Iulia Macaria, Gyongyver-Erika Tokeș, Elena-Ruxandra Ursache.

Am ales să semnalez cu deosebire textul propus de Elena-Ruxandra Ursache despre branding-ul Instituțiilor de învățămînt superior[4]. Un text excelent, care îmbină foarte bine aspectele teoretice cu aplicațiile realizate pe UBB, chiar dacă numărul studenților implicați îmi pare mic. Aș dori să vă sugerez aici că ar trebui să depășim ideea că orice universitate este un brand, indiferent că ea dorește sau nu. Putem să susținem la nivelul explicațiilor oferite studenților, sau în lucrări de popularizare simplificatoare că orice persoană este un brand și orice organizație este un brand și așa mai departe. Dar atunci cînd facem analize nuanțate cum este cea propusă de colega noastră, ar trebui să nu facem abstracție de faptul că nu orice produs este un brand. Pentru a fi un brand are nevoie să fie investit, prin diverse mecanisme, cu o ierarhie de valori, cu un sistem de recunoaștere și să intre într-o relație de schimb stabilită de regulile pieței. E doar o sugestie.  Pe această linie, eu nu m-aș lăsă sedus de discursurile motivaționale care ne duc la ideea că orice structură identitară este un brand. Nu cred că e valabil nici dacă spunem că este un brand potențial, decît atunci cînd vrem să transmitem un optimism de-a dreptul molipsitor. Sînt sigur că UBB va avea de cîștigat de pe urma cercetărilor colegei noastre.

Partea a patra se ocupă de comunicare organizațională și comunicare politică și ni-i aduce ca autori pe Andreea Voina, Stefanie Walter, Nicolai Gori, Anișoara Pavelea, Lorina Culic, Ioana Iancu, Arpad Levente Biro.

Așa cum am făcut și în cazul celorlalte părți, și de această dată am să mă opresc asupra unui text scris de unul dintre tinerii cercetători clujeni. Nu pot trece cu vederea textul lui Nicolai Gori despre comunicarea etică în organizațiile politice[5]. Autorul a depus în ultimii ani un efort constant de identificare și cartare a codurilor organizațiilor politice, a principiilor pe care acestea se bazează, a climatului etic pe care îl doresc a fi construit, dar și asupra instrumentelor ce pot fi puse în mișcare pentru îmbunătățirea comportamentului etic în organizații și în societate în general. Un text de o mare actualitate, deoarece de îmbunătățirea comportamentului etic al politicienilor depinde modul în care putem să ne așteptăm că ei vor crea politici de promovare a binelui public și de a crea o viață mai bună pentru noi. Deși este despre comunicarea organizațională, eu înțeleg din acest text că soluția este cea de asumare individuală, din partea fiecărui politician în parte, dar și din partea celor ce țin în existență organizațiile politice. Aș putea numi aici exemplul comportamentului etic al alegătorului.

Totodată, aș vrea să remarc faptul că pe parcursul volumului avem o prezență plăcută a grupurilor de autori împreună cu care publică Ioana Iancu.

Printre aceste texte m-a impresionat îndeosebi textul privind unele posibile corelații între narcisism și implicarea voluntară[6]. Avem aici o perspectivă filosofică foarte interesantă asupra narcisismului. Și vorbesc aici de filosofie, nu de psihologie. Este aproape de la sine înțeleasă perspectiva psihologică, avînd în vedere faptul că una dintre autoare e și comunicator și psiholog. Dar eu am în vedere dimensiunea de profunzime care m-a cucerit în această analiză. O perspectivă pe care aș putea-o oricînd folosi în structura argumentativă  a unui demers de filosofia dezvoltării personale în care reîntoarcerea la sine este cele mai bun instrument al interpretării și transformării realității. Autoarele Anișoara Pavelea, Lorina Culic, Ioana Iancu aduc o perspectivă în care contemplarea sinelui și punerea sa în operă, ființa și ființarea devin o realitate comună.

Mă bucură mult și textele colaboratorilor mei: Nicolai Gori (despre care am vorbit), Andreea Voina, cu excelentele sale analize feministe sau Iulia Grad cu preocupările sale legate de imaginar și simulacru. Aș vrea să mai adaug cîteva cuvinte despre textul publicat de Iulia Grad și Mihaela Frunză despre publicitate, simulacru și hyperrealitate[7]. Autoarele ne oferă două exemple de construcție a realității din lumea noastră consumeristă în care, prin punerea în mișcare a mecanismelor simulacrului se ajunge la o substituire a realului cu irealul, a existenței cu non-existența, a prezenței cu exaltarea absenței. Într-un asemenea scenariu pare să încerce o mare parte a lumii noastre să intre de bună voie. Cred că aici au comunicatorii o mare responsabilitate și o mare chemare în însănătoșirea opțiunilor pe care le formulează lumea noastră. Ar trebui început, probabil, cu constatarea că în căutarea noastră pentru autenticitate am ajuns să fim obsedați de identificarea falsului. Obsesia noastră pentru ceea ce este fals ne face să ajungem în situația în care el să fie de nerecunoscut, deoarece a cuprins, între timp, toate aspectele vieții noastre.

Sper că volumul va avea o bună primire pe piața ideilor, în lumea cercetărilor științifice legate de comunicare. Însă, sînt convins că în acest sens ar trebui ca fiecare autor și fiecare membru al comunității noastre științifice să facă mai mult în ceea ce privește promovarea spiritului comunității noastre universitare.

Preocupat fiind de imaginarul religios postmodern, așa cum se manifestă el în comunicarea seculară, în ultima vreme, m-am lăsat convins de autorii care sesizează eficiența unui tip de comportament asemănător celui tribal. Comunitățile noastre științifice, susțin unii autori, dintre care unii chiar prieteni ai mei, se comportă nu după modelul structurilor rețelare ale comunicării globale, ci potrivit structurilor antropologice ale comunităților tribale. Nu pot să intru în detalii aici. Dar oricît de straniu ar părea să propui un asemenea model, sper că volumul de față are și menirea de trasare a granițelor tribale ale strategiilor comunicatorilor clujeni.

Acesta ar putea fi un antidot pentru o tendință pe care o găsim, în general în cultura noastră. În mod obișnuit, autorii români se ignoră reciproc atunci cînd își scriu textele lor științifice. O fac ca și cum nimic valoros nu s-ar fi produs în proximitatea lor, printre colaboratorii lor sau în spațiul lor cultural. Ne imaginăm că internaționalizarea înseamnă să cităm cît mai mulți autori străini și în felul acesta ne simțim conectați la cultura occidentală, ne credem parte a rețelei culturale globale, noi neaparținînd, în felul acesta, nici unei culturi. Sper într-o cultură științifică a recunoașterii, care să înceapă cu sentimentul apartenenței, cu motivația dată de participarea la o structură identitară și de excelența adusă de creativitatea pusă în mișcare de fiecare membru al unei comunități.

 

[1]Ioana Iancu, Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu (Editors), Communication. Strategic Perspectives, (Cluj-Napoca: Editura Accent, 2019).

[2]Maria Mustățea, Delia Cristina Balaban, „News Sharing on Social Media Platforms. Theoretical Approaches”, în Ioana Iancu, Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu (Editors), Communication. Strategic Perspectives, (Cluj-Napoca: Editura Accent, 2019), 66-80.

[3]Adrian Mleșnițe, „Online Mass Media as a Communication Method of the Orthodox Church After 1990. Case Study: Romania, The Russian Federation, China”, 183-195.

[4]Elena-Ruxandra Ursache, „A Students’ Perspective on Branding in Higher Education Institutions. The Case Study of Babes-Bolyai University, Cluj-Napoca”, în Ioana Iancu, Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu (Editors), Communication. Strategic Perspectives, (Cluj-Napoca: Editura Accent, 2019), 321-339.

[5]Nicolai Gori, „Ethical Communication in Political Organizations. A Theoretical Perspective”, în Ioana Iancu, Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu (Editors), Communication. Strategic Perspectives, (Cluj-Napoca: Editura Accent, 2019), 367-375.

[6]Anișoara Pavelea, Lorina Culic, Ioana Iancu, „Exploring Links Between Narcissism, Volunteering and Well-Being Among Emerging Adults”, în Ioana Iancu, Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu (Editors), Communication. Strategic Perspectives, (Cluj-Napoca: Editura Accent, 2019), 376-389.

[7]Iulia Grad, Mihaela Frunză, „Advertising, Simulacra and Hyperreality”, în Ioana Iancu, Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu (Editors), Communication. Strategic Perspectives, (Cluj-Napoca: Editura Accent, 2019), 247-256.

Reclame

Sandu Frunză despre excelența academică și cultivarea răbdării

Standard

Scanare 6Azi a avut loc festivitatea de decernare a premiilor anuale de excelență pentru cercetare și activitate didactică la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. Colindele tinerilor teologi au făcut ca Aula Magna să răsune ca un templu al culturii și al întîlnirilor admirabile. Niciodată nu am simțit o mai mare intensitate a emoțiilor și a exaltării spirituale, cum am trăit în mijlocul concertului tinerilor teologi. Am avut fericirea de a participa la un asemenea moment deoarece de azi sînt și eu posesorul unei diplome de excelență a UBB. Toți cei care vreți, aveți posibilitatea de a vă bucura alături de mine. Așa, pentru înseninare și comuniune.

Deși premiul constă doar într-o diplomă, este unul valoros deoarece pentru fiecare dintre cele două domenii (cercetare și didactic) fiecare facultate poate propune doar cîte un premiu în fiecare an. Oricît de insensibil ai fi la asemenea forme de evidențiere, nu poți rămîne indiferent cînd este vorba de un semn de apreciere. Cu atît mai mult cu cît, în cazul meu, aprecierea vine dinspre cel mai creativ Departament de Comunicare, Relații Publice și Publicitate, de la cea mai dinamică și prestigioasă dintre Facultățile unei Universități situată pe locul întîi în clasamentele academice din România.

Însă, simți că o asemenea diplomă este în primul rînd valoroasă pentru că pe ea este scris numele tău, nu al altuia. Uitîndu-mă pe această bucată de hîrtie lucioasă, constat că îți dă un sentiment de confort să vezi că pe ea este înscris numele tău. Nu am așteptat acest premiu, dar el a venit (întîmplător) chiar în anul în care sărbătoresc 25 de ani de activități didactice la Universitatea Babeș-Bolyai și 30 de ani de cînd desfășor activități de învățare și cercetare în Alma Mater Napocensis.

Nu am mai primit niciodată un asemenea premiu, așa că este o bună ocazie pentru mine să marchez unicitatea acestui eveniment survenit în dezvoltarea mea. Nu cred că acest premiu vine ca un mod de recunoaștere a activității mele de pînă acum. Este vorba mai degrabă de faptul că mi-a venit și mie rîndul să fiu premiat și să particip la atmosfera de bucurie ce însoțește un asemenea eveniment. Mă gîndesc că acesta este un bun prilej pentru cei tineri și nerăbdători să sesizeze că prin cultivarea răbdării (însoțită de o muncă susținută) poți ajunge printre cei valorizați de instituția din care faci parte. Asta nu înseamnă că ei nu pot să o ia pe scurtătură. Pot fi oricînd pe lista celor premiați, avînd în vedere că se spune despre ei că sînt predestinați succesului și fericirii.

La o re-postare pe Facebook a regulilor privind succesul publicate pe blogul meu personal, unul dintre înțelepții din lista mea de prieteni din spațiul virtual spunea că celor 7 reguli ale succesului ar trebui să le mai adaug și Norocul. Cred că unii au mereu și norocul de partea lor. Dar mai sesizez și faptul că în modul de a fi bun al divinității intră și faptul că nu dă toate darurile unei singure persoane, decît foarte rar. Se întîmplă că unora le dă ca instrument al succesului munca, altora norocul, altora inteligența, altora creativitatea etc. O cale bună spre succes este să ai norocul (sau inspirația) de a descoperi care este darul pe care divinitatea l-a pus în tine ca pe o sămînță pe care trebuie să o îngrijești și să o crești.

Totodată, am constatat că există un moment în care pentru fiecare dintre cei care își fac munca cu multă pasiune apare o persoană dispusă să vadă excelența în ceea ce se constituie ca rezultat al acestei munci. În cazul meu este vorba despre intervenția profesorului universitar doctor, doctor habilitat Ioan Hosu, directorul Departamentului de Comunicare, Relații Publice și Publicitate de la FSPAC-UBB, care a propus și a susținut cu entuziasm candidatura mea pentru premiul anual 2018. Îi mulțumesc  pentru această apreciere, așa cum îi mulțumesc și pentru alte momente în care a intervenit în mod pozitiv în viața mea profesională. Cei care îl cunosc, știu că Ioan Hosu este un personaj ce se străduie să stea mereu de partea binelui.

Dar, stînd în Aula Magna în așteptarea diplomei, mi-a venit în minte constatarea că obținerea excelenței academice înseamnă, printre multe altele, și să ai puterea de a aștepta să îți vină rîndul. Oricum, chiar și cei care au impresia că nu au primit întotdeauna tot ceea ce li se cuvine, trebuie să știe că viața te pune, în cele din urmă, acolo unde îți este cel mai potrivit să stai.

Cred că îndelunga răbdare și atenția din partea celorlalți au fost rețeta succesului meu de azi.

Sandu Frunză despre bucuriile ”Sinteza”

Standard

sinteza imagSinteza. Revistă de gândire și cultură strategică ne-a adus, din nou, împreună. M-am întrebat cîndva: oare ce anume mă face să simt o stare de confort atunci cînd citesc revista Sinteza? Și nu m-am putut opri fără să îmi dau mai multe răspunsuri.

Unul dintre ele este legat de faptul că eleganța pastelată și cuceritoare îți creează un sentiment irezistibil că nu poți să îți refuzi bucuria de a răsfoi o revistă tipărită în condiții grafice atît de îmbietoare.

Dincolo de sensibilitatea estetică cultivată de redacția revistei, un alt motiv este legat de faptul că echipa editorială Sinteza a reușit să creeze un produs cultural care să inspire încredere și să îți dea siguranța că te poți lăsa dus de valul lecturii fără să te trezești că ai ajuns în zone în care nu ți-ai dori să îți pierzi timpul. Acest sentiment creat de politicile editoriale de la Sinteza cred că e un lucru benefic din punct de vedere al culturii noastre media.

Un alt motiv important este legat de faptul că standardul de calitate al materialelor publicate este unul care reușește să îmbine dimensiunea cunoașterii cu cea a eleganței și accesibilității expunerii și dezbaterii argumentelor desfășurate pe parcursul textelor publicate.

Mai am și alte motive, dar le voi expune, probail, cu altă ocazie. Vreau acum doar să îmi exprim bucuria că am putut participa la lansarea revistei Sinteza. Revistă de gândire și cultură strategică[1], organizată de Departamentul de Comunicare, Relații Publice și Publicitate din cadrul FSPAC, UBB. A fost vorba despre o lansare-dezbatere pe marginea noului număr, cu tema „Publicitatea – Fabrica de dorințe”. Au participat, cu entuziasmul lor și cu vorbe pline de sens, colegii mei prof. univ. dr. Delia Balaban, prof. univ. dr. Ioan Hosu și asist. dr. Mihnea S. Stoica. O invitată cu totul specială (inspirată, sistematică și cu o foarte bună intuiție a transformărilor ce vor avea loc în comunicare și publicitate) a fost Larisa Ghitulescu, consultant în domeniul comunicării și analist de media. Nu au lipsit nici redactorii inimoși ai revistei Sinteza. Publicul a fost peste așteptări și ca număr și ca participare la solemnitatea și bucuria momentului.

Am avut senzația că sînt parte a unui act de cultură autentică. Noi cei din universități, obsedați de ideea internaționalizării și a vizibilității internaționale, uităm adesea că pentru a fi occidental, european și internațional trebuie să fii în primul rînd important și recunoscut în propria ta cultură. Nu neglijez faptul că există tineri care se afirmă în occident și apoi sînt recunoscuți și în cultura lor proprie. Dar aceasta reprezintă mai degrabă o stare de excepție. Cei mai mulți dintre noi am putea dobîndi o reunoaștere mai largă abia după ce în cercul nostru cultural am reuși să punem în mișcare o forță creativă care să ne conecteze la rețelele globale. Revista Sinteza cred că este un asemenea pol al creativității în cultura românească. Nu găsesc ceva mai semnificativ, din punct de vedere al internaționalizării și al participării la structurile globale, decît acest tip de creație culturală și gîndire strategică.

 

[1] Sinteza. Revistă de gândire și cultură strategică, Nr. 56, septembrie-octombrie, 2018.

Sandu Frunză despre comunicare cu Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu și Meda Mucundorfeanu

Standard

poza lansare

Cartea Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu, Meda Mucundorfeanu (Eds.), PR Trend. New Media: Challenges and Perspectives, (Mittweida: Hochschulverlag Mittweida, 2015) apare sub semnul celor 10 ani ce s-au scurs de la dezvoltarea ca structură de sine stătătoare a Departamentului de Comunicare, PR și Publicitate. Sub presiunea acestei aniversări, constat că am ajuns și eu să măsor timpul într-un mod semnificativ: cu durata celor 7 ani de cînd predau la acest Departament, cu un angajament personal ferm în raport cu studenții mei și cu încrederea în talentul lor de viitori comunicatori.

Cartea este gîndită după tipicul cărților ce propun textele mai importante susținute la conferințele științifice. Sînt cuprinse texte semnate de Aurelia Ana Vasile, Camelia Cmeciu, Alina Nechita (Vingan), Magor Kadar, Răzvan Enache, Mădălina Moraru (Buga), Anamaria Tomiuc, Mirela-Codruța Abrudan, Marian Petcu, Anna Keszeg, Anabella-Maria Târnovan, Andreea-Nicoleta Voina, Laura Petrehuș și alții. Ea relevă, pe de o parte, varietatea preocupărilor participanților. Pe de altă parte, propune o anumită coerență a contribuțiilor și oferă o imagine a ceea ce profesioniștii dintr-un anumit domeniu consideră a fi important și demn de a fi adus la cunoștință și supus dezbaterii comunității academice. De data aceasta este vorba despre conferința ”PR Trend”, ce a fost consacrată ca un brand universitar românesc și se bucură de suportul tradițional al Fundației Hanns Seidel.

În cazul de față, lucrarea reflectă deschiderile pe care le are DCRPP în raport cu celelalte medii academice și profesionale din Cluj și din alte centre universitare. Iar în acest sens cred că datorăm foarte mult Deliei Balaban, care acționează în permanență pentru creșterea vizibilității și prezența constantă a comunicării de la Cluj în celelalte centre academice. Delia Cristina Balaban reprezintă comunitatea noastră de specialiști în științele comunicării, îndeosebi prin cercetările sale ce teoretizează domeniul publicității și prin conexiunile și network-ul profesional pe care îl dinamizează. După cum ne dovedește și calitatea ei de coordonator al acestui volum, ea este prezentă cu prestigiul său profesional și în domeniul relațiilor publice în așteptarea unei voci puternice, pe care încă nu o avem și pe care toată lumea o așteaptă să spargă tăcerea, să fie auzită, în domeniul PR-ului de la Cluj.

De aceea, mă bucur să pot prezenta această carte cu trei coordonatori speciali. Mai întîi, am menționat-o, deja, pe Delia Cristina Balaban. Mai apoi, Meda Mucundorfeanu, așa cum știți, este un autor ce face parte din generația tînără de profesioniști în științele comunicării, generația mult așteptată pentru a aduce suflul nou al inovării în domeniul comunicării. Nu în ultimul rînd îl amintesc pe specialistul în comunicare și sociologie politică, Ioan Hosu, nu numai o prezență semnificativă în calitate de coordonator ci și director al Departamentului de Comunicare, PR și Publicitate.

Simpla parcurgere a sumarului volumului de față o să vă arate cît de prezent este spiritul lui Ioan Hosu, deschiderile tematice, preocupările metodologie, orientarea teoriei spre spiritul antreprenorial, dorința de a pune fundamente teoretice solide pentru o bună și eficientă integrare a competențelor teoretice și abilităților practice cu piața muncii. Sînt elemente pe care Ioan Hosu le face vizibile în preocupările sale de sociolog al comunicării și de profesionist în științele comunicării, dar și în activitatea sa de implicare etică și eficientă în activitățile administrative sau în răspunsurile pe care le dă diferitelor provocări ce vin din partea comunității, în general.

Aș putea menționa aici mai multe texte ce mi-au trezit în mod special interesul. Voi semnala doar cîteva, lăsînd cititorilor plăcerea de a descoperi conținutul integral al volumului de față.

Unul dintre cele mai provocatoare texte din volum este ”Cinderella Reloaded” scris de Camelia Cmeciu, de la Universitatea București. Camelia Cmeciu analizează o campanie de responsabilitate socială referitoare la una dintre cele mai complexe și actuale probleme: violența în familie. Motivul povestirii pusă în joc este cel al Cenușăresei, iar povestirea este rescrisă și spusă de copii care au fost victime ale violenței în familie. Povestea spusă cu mijloacele specifice comunicării mediatice virtuale este presărată cu fapte reale de viață. Astfel încît, pe de o parte, dispare granița dintre realitate și ficțiune, iar pe de altă parte, ficțiunea scoate la suprafață și pune într-o nouă lumină realitatea nemiloasă a violenței. Textul este un bun prilej pentru a problematiza responsabilitatea socială a organizațiilor ca domeniu distinct al comunicării. Avînd în vedere studiul de caz propus de autoare, trebuie să avem în minte că, deși acțiunea caritabilă este o parte vizibilă a responsabilității sociale, totuși, ea nu este un scop în sine. Aici, acțiunea filantropică nu trebuie înțeleasă ca amînare a repercusiunilor producerii unui rău în comunitate, ci ca acțiune constantă de eradicare a acelui rău (în această situație violența) prin acțiunea comună a tuturor factorilor implicați.

Deja de multă vreme CSR nu mai este un instrument de PR și nu mai aparține relațiilor publice. Ea este un domeniu al comunicării de sine stătător. Responsabilitatea socială nu se reduce la acțiuni caritabile cum ar fi, de exemplu, aceea de a aduna alimente și a le împărți săracilor pentru a primi în schimb vizibilitate sau orice alt tip de recompense psihologice, emoționale, de autoprețuire sau chiar spirituale. Ca domeniu distinct al comunicării organizaționale, responsabilitatea socială a organizațiilor trebuie corelată cu specificul organizației și cu necesitățile principalelor categorii de public ale organizației. În felul acesta, filantropia este corelată cu sustenabilitatea și cu acțiunea etică și eficientă a organizației.

CSR nu se reduce la filantropie – chiar dacă ea presupune și aceast tip de acțiune caritabilă sau de donații în scopuri caritabile – iar atunci cînd caritatea se produce ea este însoțită de obținerea de beneficii din partea comunității locale sau naționale. CSR se referă nu atît la filantropie cît la interdependențele pe care le presupune acțiunea economică într-un anumit spațiu social, cultural și ideologic. Ea presupune nu o modalitate de a cheltui banii, ci o cale de acțiune etică pe toate palierele acumulării, producției și investiției. Prin urmare, așa cum ne spun teoreticienii responsabilității sociale, ea se referă nu la modul în care decidem să cheltuim banii pe care îi putem disponibiliza drept bugete destinate unor activități complementare activității organizației, ci la modul în care acționarii utilizează aceste resurse pentu a cîștiga mai mulți bani, pe care să îi utilizeze mai apoi în acțiuni economice sustenabile. Este mai degrabă vorba de o preocupare etică permanentă de a desfășura acțiuni eficiente și cu un impact benefic asupra organizației, asupra comunității, asupra societății, mediului și chiar cu bătaie mai lungă – asupra echilibrului cosmic.

Un text convingător, pe lîngă care nu se poate trece fără a fi parcurs, este cel propus de Alina Nechita (Vingan), de la Radio Cluj. În studiul realizat cu sprijinul IRES, ea tratează influența noilor media asupra statutului jurnalistului și provocările aduse de acestea la adresa jurnalismului tradițional. Un aspect ce trebuie reținut este legat de dubla acțiune: pe de o parte, jurnaliștii încearcă să se adapteze la noile tehnologii și la noile modalități de manifestare profesională, iar pe de altă parte, ei manifestă o anumită rezistență, bazată pe nevoia de confort, pe nevoia de a nu se lăsa depășiți de rapiditatea circulației informației și atitudinile în continuă schimbare ale publicului, pe nevoia de a se sustrage diferitelor tipuri de control aduse de dezvoltarea tehnologică și de a-și afirma autonomia în raport cu creativitatea jurnalistică din sfera jurnalismului tradițional.

Schimbările rapide ale modului de a face jurnalism au dus și la schimbări în ceea ce privește prevederile codurilor de etică, ale modului de manifestare a deontologiei jurnalistice. Aceste schimbări sînt percepute de autoare ca factori determinanți în deteriorarea eticii profesionale a jurnaliștilor și drept factori corozivi în raport cu mitologia culturii media care ne spune că, acționînd în vederea binelui public, presa este cîinele de pază al democrației – o imagine cu o încărcătură etică foarte puternică.

Putem să ne întrebăm dacă această erodare a eticii trebuie privită ca o evoluție normală a mutării comunicării mediatice în spațiul virtual, sau ar trebui să privim cu îngrijorare și să acționăm în vederea unei reglemetări adecvate a mediului online, după modelul reglementării comunicării tradiționale? Mai putem să diminuăm forța conceptelor etice sau este necesar să reglementăm juridic domeniul comunicării, inclusiv printr-o lege a presei care să conțină prevederile integrității profesionale după modelul principiilor din codurile etice?

O suprareglementare juridică a domeniilor particulare ale comunicării poate duce la o serie de disfuncționalități. Convingător este în acest sens textul semnat în acest volum de Mădălina Moraru (Buga), de la Universitatea București, în care sînt evidențiate dificultățile aduse de suprareglementarea prevederilor legate de domeniul publicității și relațiile acestuia cu domeniul audio-vizualului. Este vorba de Ordonanța de urgență 25/2013, care prin modificările și completările aduse Legii audiovizualului nr. 504/2002 creează un mediu ostil manifestării economice a publicitarilor. Astfel, mijloacele tradiționale de transmitere a comunicării comerciale ajung să fie dezavantajate în raport cu noile media, o mare parte a comunicării publicitare mutîndu-se în mediul online.

Problematic devine faptul că modalitățile noi ale comunicării comerciale produc nu numai schimbări în ceea ce privește piața comunicării, ci și în privința comportamentului consumatorilor, ceea ce s-ar putea să aibă și efecte negative în privința modului de a se autodefini al omului și al modului său de situare în realitatea vieții.

Într-o asemenea perspectivă devine preferabil refuzul oricărei suprareglementări în favoarea unei aplicări adecvate a eticii și legislației la mediul online, după criteriile și modalitățile similare de aplicare în mediile tradiționale de comunicare. Lumea reală și realitatea virtuală au deja o consistență la fel de mare. Granițele între cele două lumi, dacă există, sînt foarte fluide. Este vorba, de fapt, de o singură lume privită sub aspecte diferite. Prin urmare, reglementările din spațiul virtual trebuie să fie similare cu etica și legislația spațiului real.

Unul din textele ce mi-a plăcut foarte mult este cel despre construcția imaginii personale scris de Magor Kadar, de la Universitatea Babeș-Bolyai. Mă regăsesc aici cu autorul pe terenul unei pasiuni comune pentru descoperirea instrumentelor și mecanismelor construcției imaginii personale în vederea acumulării de imagini succesive și suprapuse care să facă posibilă construcția unui brand personal. Probabil că generațiile digitale nu vor putea să se sustragă necesității de a-și construi un brand personal, cam în aceeași manieră în care generația mea nu se poate sustrage construcției culturale și spirituale și eticii dezvoltării personale.

Una dintre cele mai provocatoare idei din acest volum este adusă de Mirela-Codruța Abrudan, de la Universitatea Babeș-Bolyai, prin afirmația că fiecare generație aduce propriile sale modalități de a comunica și de a da sens comunicării. Pentru mine acest text este extrem de important din perspectiva eticii generaționale, din perspectiva responsabilității pe care o avem în raport cu generațiile viitoare. Autoarea este preocupată de modul în care generația digitală se raportează la instrumentele comunicării și de modul în care tinerii se construiesc pe sine și construiesc realitatea în comunicare. Pe lîngă relevarea calităților ce le are această generație, Mirela-Codruța Abrudan expune și o parte din defectele acesteia, datorate în special supunerii excesive la tehologia din ce în ce mai sofisticată. Printre ele am reținut mai ales narcisismul, centrarea excesivă asupra propriei persoane, preocuparea de sine exagerată. Deducem de aici imaginea unei generații a excesului. Probabil că o responsabilitate etică ce o avem în raport cu generația digitală ar fi să o aducem în situația de a învăța simțul măsurii. Îmi amintesc faptul că Socrate îi îndemna pe tineri să se autocontemple în oglindă. Cei frumoși trebuiau să se privească pentru a-și contempla frumusețea și a ajunge la o mai bună înțelegere a frumuseții, pe cînd cei ce se regăseau ca fiind mai puțin frumoși aveau șansa de a deveni frumoși prin educație. Această contemplare de tip socratic ar trebui să fie un punct de plecare pentru metamorfozarea narcisismului noii generații. Echilibrul în autocontemplare, dezvoltarea stimei de sine și preocuparea de sine sînt valori importante care duc la dezvoltarea personală și pot fi folosite ca suport pentru construirea unui brand personal.

Nu aș putea să închei fără a remarca textul scris în lectură feministă de doctoranda mea Andreea – Nicoleta Voina. Cercetînd resursele puterii legate de actorii politici, ea se oprește asupra figurii emblematice a Primei Doamne a Statelor Unite ale Americii, Michelle Obama, și asupra discursului său ținut în cadrul convenției naționale a democraților. Discursul avea menirea de a consolida legitimitatea candidaturii soțului său, Barack Obama, prezentîndu-l ca pe o persoană a cărui viziune pentru națiune îl recomandă pentru a fi președinte, un președinte care a trăit visul american și poate să îi ajute și pe ceilalți să îl trăiască.

Atunci cînd recomand lectura acestui text fac abstracție de evidenta valoare intrinsecă a textului. Pornesc de la premisa că volumul de față este reprezentativ pentru obiceiul DCRPP de a promova tinerii cu potențial de cercetător. Întîlnirea oferită de acest volum între cercetătorii maturi și cei tineri îmi aduce aminte de faptul că magistrul meu Aurel Codoban, cu foarte mulți ani în urmă, m-a convins asupra importanței cercetării textelor filosofice și religioase. Această amintire este pentru mine un prilej bun de a evoca relația de respect pe care generațiile și-o poartă în comunitățile universitare în care există simboluri ale tradiției filosofice cum este, de exemplu, Aurel Codoban. O asemenea tradiție se pierde în mediile în care generația celor ce se pregătesc să iasă din sistem are puțini reprezentanți sau chiar nu mai există. Transmiterea ștafetei academice între generații este un act inițiatic de transmitere a valorii respectului. Așa cum altă dată nu ne puteam imagina o comunitate autentică fără centralitatea iubirii, tot așa, azi, e greu de conceput o comunitate universitară în care respectul să nu fie o preocupare centrală a fiecărui membru al comunității academice.

După trăirea acestei dorințe de întîlnire a unor autori din generații diferite și cu orientări diverse (întîlnire prilejuită de acest volum propus de coordonatorii săi Delia Cristina Balaban, Ioan Hosu, Meda Mucundorfeanu), nu pot să închei decît spunînd că este un volum după chipul structurii organizaționale care a făcut posibil volumul de față și care ne ține împreună sub semnul unor valori ale idealului de comunicare etică și eficientă.