Sandu Frunză despre poetul Europei sîngerînde

Standard

coperta flore pop

Lacrima însîngerată a unei lumînări este, cred, cea mai bună metaforă a lumii pe care Flore Pop ne-o aduce în fața ochilor sufletului. El vorbește despre o lume frămîntată, aflată la margine de destin, iar ilustrațiile vin să adîncească și mai mult caracterul muribund al ființei interioare a acestei lumi și să-i întărească statutul de existență fantomatică. Poezia lui Flore Pop a pornit în lume „pipăind umbra lui Dumnezeu”, în timp ce poetul rostește „Iubi-Te-voi, Doamne” în proximitatea unei lumînări cu lumina sîngerîndă.

Avem în față o frîntură adecvată de imagine lirică postmodernă a Europei acestui început de mileniu exprimată de vocea poetului Flore Pop prin volumul Demonul amiezii și alte poeme[1], acompaniat fiind de ilustrațiile Andradei Damianovskaia. Este un alt demon decît cel al lui Andrew Solomon, chiar dacă au în comun cîteva trăsături de familie. Poate e semnificativ să amintim că Flore Pop este un echinoxist care ne-a mai curtat cu volumele Steaua de veghe (2000), Odihna scării (2011), Trezvia (2012), volume ce au fost bine primite de critici, de confrați și mai ales de către cititori. Volumul de față este însoțit de un excelent blurb semnat de Irina Petraș, din care îmi face mare plăcere să rețin că „Volumul debutează cu un larg desfășurat prolog-morală, înșiruire de versete scăpate de sub ritm și rimă, dezvrăjite, clipocind, sub incertitudini și încenușări în marginea ‘apocalipsei grăbite, de ocazie, de farsă’. Poemele care îi urmează sunt, în același ton al resemnării revoltate, exerciții de recuperare a unor frumuseți și noime date uitării…”

Deși Flore Pop nu amestecă preocupările sale poetice cu articolele, studiile și cărțíle sale de specialitate, cred că e bine să amintim că poetul e, în același timp, și un expert în domeniul juridic, mai ales în ceea ce privește dreptul european, are o bună pregătire în politologie și antropologie politică, e la el acasă în filosofia dreptului și în alte exprimări ale creației culturale. Astfel încît, Flore Pop reprezintă una dintre personalitățile speciale ce predau la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, aducînd acestei instituții un plus de expertiză, dar și o deschidere culturală de amplitudine.

Lumea pe care o construiește poetic Flore Pop nu este cea pe care teoreticienii ar putea să o pună azi sub semnul unui conflict al civilizațiilor, ci una a unei pseudo-apocalipse. Ea are la bază uitarea, camuflajul, indiferența, inadecvarea sau lipsa stării de veghe. O lume dezvrăjită pe care poetul o aduce în fața unei instanțe interioare la un fel de judecată a propriei conștiințe desfășurată ca și cum ar fi o judecată în fața lui Dumnezeu. Este motivul pentru care în poezia „Timpul demonului”, tipărită de autor sub forma unei clepsidre, ni se spune că „hîrtia / strigă a / neputință / și a oroare”. Deși starea apocaliptică este prezentă pe tot parcursul cărții, poetul nu are un ton apocaliptic deoarece sîntem doar la amiaza zilei judecății, lumea nu a ajuns în amurg și, prin urmare, sfîrșitul judecății este încă departe. Deși împletește foarte bine regimul nocturn cu cel diurn, registrul demonic cu cel angelic, strigătul de disperare cu liniștea rugăciunii, lumina cu întunericul dominat de diverse fantome, poetul își menține întreaga carte în lumina amiezii, în trecerea de la timpul demonului într-un așteptat timp al lui Dumnezeu.

Personajele acestei lumi sînt multiple. Unul dintre ele este cel al dezvrăjirii, în care accesul de partea cerului nu mai este posibil deoarece „nu avem acces / la ea pentru că ne-am născut fără aripi, sau ni le-au tăiat, din pură / prevenție, încă de la început.” Un alt personaj este cel al exilului în care sînt proiectate toate nostalgiile, astfel încît poetul relatează: „În praful drumului de la noi tot mai poți discerne ceva, dar acolo unde / au ei plan să adăsteze, doar pînzele dense, de mătase ori bumbac, și / și acelea umezite cu grijă, / dinainte, abia răspund nevoilor. La praful din cetăți. Duc cu ei gustul / timpului de aici și prăpastia amintirilor. Legătura de cimbru de / la pod, pe post de calendar sec în anotimpurile umede, / îmi arată clar destinul lor.” Cea mai expresivă prezență a acestui volum este „Hoțul de miere”, prezență proiectată de graficiană pe fundalul versului în care „Fumul face umbră între trup și suflet”. Textul împreună cu imaginea ne propun o construcție alegorică în care lumea în care trăim aduce la un loc jocul și enervarea, liniștea și angoasa, lumea pastelată care sîngerează prin toate rănile disperării ei. Un personaj de atmosferă este Paradisul, care ne așteaptă la capătul unei întrebări ce pare să nu aibă răspuns. Poetul se întreabă: „Atunci la ce bun să ne mai batem orbește pentru fiecare colț de deșert, / pentru fiecare loc de stat în picioare, ori cumpărînd neant / într-o băcănie?” Întregul efort ar putea fi justificat prin faptul că „la capăt de tot am putut vedea cum se arcuiește senină, la orizont, / lumina Împărăției.”

Între timp, optimismul poetului pare nespus de molipsitor. Întrebîndu-se în manieră postmodern-consumeristă: „‘Produse industriale’… suntem – ori mărci de noapte? / Ce altceva? Ori cine…?” Răspunde în ritmuri clasice, cu metafore familiare cum ar fi: „Suntem stelele vii ce fără mînie domnesc de-acum peste oameni și fapte”.

Mă opresc aici, înainte de a veni peste mine tristețea că nu am putut să vă transmit atît cît simțeam nevoia despre lumea plină de liniște și disperare în care locuiește ființa interioară a poetului ce ne-a adus în acest volum imaginea unei lumi occidentale însîngerate, situate (parcă) în afara jertfei și în afara speranței.

 

 

[1] Flore Pop, Demonul amiezii și alte poeme, Copertă și ilustrații de Andrada Damianovskaia, (Cluj-Napoca: Școala Ardeleană, 2016).

Anunțuri

Sandu Frunză despre studenții ce au pornit pe urmele pașilor lui Lucian Blaga la Cluj

Standard

blaga lucian palton palarie

Iulia Medveschi, una dintre studentele  foarte speciale de la Masteratul de Comunicare Politică de la UBB, a postat pe Facebook o imagine cu paltonul și pălăria lui Lucian Blaga. O imagine ce m-a surprins prin distincția și familiaritatea ei. În acelaști timp, a trezit în mine o bucurie greu de descris dată de faptul că studenții încă mai sînt atrași de moștenirea culturală a lui Blaga. Probabil că postarea unui manuscris m-ar fi impresionat mai puțin. Însă această prezență a urmelor marginale ale trecerii lui Blaga prin lume a adus în mintea mea lumina unei retrăiri a iubirii pentru Lucian Blaga ce m-a urmărit pe parcursul adolescenței mele și încă o bună bucată de vreme după aceea.

Am fost bucuros să văd că tinerii îl au cu ei pe Lucian Blaga și mi-am amintit cu plăcere că una dintre realizările profesionale deosebite ale Elenei Abrudan s-a concretizat într-un volum apărut la Editura Eikon în 2013 sub titlul Lucian Blaga – Imagine și Cuvînt.[1] Volumul coordonat de Elena Abrudan are meritul de a oferi tinerilor un cadru în care să capete conștiința importanței unei organizații cum este Societatea Culturală Lucian Blaga, pe de o parte, iar pe de altă parte să pătrundă în universul imaginilor, cunoașterii și trăirilor creat de poetul și filosoful Lucian Blaga. Important era aici să poți creea un spațiu al manifestării sufletești a tinerilor, ceea ce i-a reușit Elenei Abrudan din plin. Însă, semnificația majoră a unei asemenea intreprinderi poate fi desprinsă din cuvintele coordonatoarei acestui admirabil proiect: ”intenția proiectului nostru cultural și al cărui public  țintă sunt tinerii reprezintă și o încercare de rebrandig cultural, prin deplasarea accentului de pe cuvînt  pe imagine, de la metafora lingvitică la cea vizuală, de la motivele  artei poetice la artele plastice, de la permanența versului scris la avatarurile vizuale  imaginate cu ajutorul noilor tehnologii”.

Printre participanții la punerea în valoare a acestui proiect putem să amintim membri ai Societății Culturale Lucian Blaga precum Irina Petraș, Rodica Lascu-Pop, Doina Cetea, Elena Abrudan, Doina Modola și alții. Dar și creativi entuziaști, care descopreau profunzimile gîndirii lui Blaga  prin intermediul practicilor jurnalistice, dintre care aș enumera: Laura Mureșan, Alina Cristina Cotoi, Iulia Becheș, Roxana Toșu, Antonia Macaria, Mădălina Seserman, Sorina Coca și alții.

Volumul se oferă ca un produs media complex, care aduce împreună interviuri, testimoniale, lucrări grafice, de artă digitală, fotografii. Remarcabil este faptul că pe cele trei DVD-uri ce însoțesc volumul sînt oferite aceste materiale video, interviuri, testimoniale, reportaje, eseuri vizuale ce întregesc complexitatea proiectului și pun în valoare participarea emoțională și intelectuală a tinerilor viitori profesioniști media sub semnul misterului blagian – ce se cheamă mereu revelat și mereu camuflat în lumea trăirilor și reflecțiilor personale.

lucian-blaga

 

[1] Elena Abrudan, Lucian Blaga – Imagine și Cuvînt. Proiect al studenților Departamentului de Jurnalism FSPAC, UBB Cluj-Napoca (Cluj: Editura Eikon în 2013).

Sandu Frunză despre mărțișorul literar de la Horia Bădescu pentru Irina Petraș

Standard

Afis-Horia-Badescu-Muzeul-de-Arta-Cluj”Erau acolo tomuri masive, zăcând de vechime ori răspândind în jur mirosul ațâțător de cerneală proaspătă, ascunzîndu-și trupurile scorojite ori mătăsoase între coperțile din piele maronie sau lucitoarele griuri ale pânzelor, erau fascicole elegante, subțiri, etalând discret sau obraznic esoterice vocabule latine, formule savante purtând girul unor celebre universități. Se clădeau în movile de o bizară și fermecătoare arhitectură, se lungeau ori îngenuncheau pieziș pe etajare, sprijinind discret făpturile obosite ale altora, se despuiau viclean, abia ridicîndu-și un colț de pagină, lăsând ochiului fascinația unor imagini sau semne matematice ori vorbe ciudate care chemau către pătimașe ascunzișuri”, scria Horia Bădescu în Zborul gâștei sălbatice[1]. Este un citat asupra căruia ne-a atras atenția, cu ocazia lansării cărții lui Horia Bădescu, doamna Irina Petraș. De atunci îl simt, uneori, cum mă urmărește în inima și mintea mea.

Pentru a vorbi de această preocupare a minții și inimii mele, nu mă voi opri în detaliu nici asupra lănsării de carte și nici asupra cărții. Așa cum arătam într-un mesaj pentru profesorul meu din copilărie, poetul Emil Bălăi, lansarea a fost o întîlnire cu un succes de public spectaculos. Trebuia să ne așteptăm că va fi ceva extraordinar, avînd în vedere invitații ce au fost rugați să cuvînteze la acest eveniment. Intervențiile au relevat nu numai polisemantismul mesajului cărții, ci și posibilitățile multiple de a o lectura. Astfel că Irina Petraș, președinta Filialei Uniunii Scriitorilor Cluj, ne-a dus pe latura esoterică, lirică, picturală și arhitecturală a cărții. Ioan Aurel Pop, Rectorul UBB, a relevat dimensiunea istorică, culturală și socială a romanului. A avut un discurs cu multă substanță, mobilizator și inspirațional. Cu erudiția și sensibilitatea sa, Andrea Hedeș a fost ca o perlă pusă la gîtul unei gîște salbatice. E o metaforă care poate părea nepotrivită, dar vă asigur că vrea să însemne ceva extrem de pozitiv în acest context. Vasile George Dâncu, editorul de la Școala Ardeleană, a fost pe cît de scurt pe atît de convingător în privința iubirii cu care cititorii îl înconjoară pe Horia Bădescu. A reușit să elimine orice ambiguitate din afirmația de altă dată a lui Liviu Petrescu, care ne atrăgea atenția că ”este una dintre cele mai frumoase povești de dragoste din literatura română contemporană”. De la Vasile George Dâncu încoace, e clar! Iubirea dintre Matei și Maria nu este altceva decît iubirea ce ne aduce pe noi cititorii într-o relație de reciprocitate cu Horia Bădescu. Lucian Kovacs Nastasă, directorul Muzeului de Artă și moderatorul întîlnirii, a fost simpatic, primitor și spiritual.

Dar nu despre atmosfera lansării vreau să relatez aici. Scriu aceste rînduri despre pasajul citat din Horia Bădescu cu dorința de a reîntoarce bucuria extrem de luminoasă a acestui text, ca pe un dar. Intenția mea este să ofer lumea acestui text ca pe un mărțișor creat de Horia Bădescu pe care eu doresc să îl ofer Irinei Petraș. Nu trebuie înțeles din acest gest nimic altceva decît că e posibil ca afirmația lui Nicolae Steinhardt, ”dăruind vei dobândi”, să fie adevărată. Cu toții acceptăm că nu știm niciodată cine este cel ce dăruiește și cine este cel care primește. Așadar, cel mai simplu este să facem din însăși existența noastră un dar. Poate în felul acesta, prin miracol, transgresiune sau contagiune viața celorlalți se va schimba cu fiecare îmbunătățire din viața noastră.

Am simțit nevoia să vorbesc de textul citat la început, deoarece citirea sa de către Irina Petraș cu ocazia lansării cărții lui Horea Bădescu mi-a produs o experiență de neuitat. Vibrația profundă a textului lecturat mi-a adus experiența fulgurantă a coborîrii minții în inimă și a pătrunderii în lumea fantasmelor mele o dată cu ea.

Una dintre aceste fantasme este cea a dorinței mele, de vreme îndelungată, de a avea un birou asemănător cu spațiul ce poate fi ghicit, doar în oglinda apei, din textul citat din romanul lui Horea Bădescu. Am avut senzația trăirii aievea a unui asemenea spațiu mental în biroul lui Moshe Idel de la Universitatea Ebraică din Ierusalim sau în cel de la Institutul Hartman, cu adevărat un birou de savant. Am sperat că voi avea și eu ca profesor la Universitatea mea un asemenea birou care să semene mai degrabă cu o bibliotecă rabinică decît cu un spațiu profesoral. Atunci cînd Facultatea mea a cumpărat spații noi, am început să visez cu ochii deschiși, dorind să primesc un loc pe care să îl umanizez cu cărți, ceea ce încă nu s-a întîmplat. Mai am răbdare. Și în ceea ce privește încăperea și mai ales am tot mai multă răbdare cu mine. Pînă atunci pot funcționa discret și liniștit în biroul elegant și confortabil pe care șeful de departament a decis să îl împartă cu mine. Uneori sînt tentat să cred că ceea ce doresc, de fapt, nu este un loc din lumea fizică ci mai degrabă un refugiu imaginar. Îmi permit, așadar, în fanteziile mele, să sper că voi avea cîndva un spațiu așa cum în termeni magici ar putea fi descris doar de talentata J. K. Rowling. Sau unul ce ar putea fi redat adecvat doar în termenii fascinației specifici lui C. S. Lewis. Nu știu, însă, dacă nu ar fi mai potrivit chiar unul care ar putea fi descris în temenii feminității absolute, așa cum se întîmplă la Horia Bădescu în paginile din care face parte și pasajul încă de la început citat.

O altă fantasmă a mea este cea care vizează o formă de relație spirituală cu cărțile prezente în viața mea. Încă de tînăr am utilizat în imaginarul meu elemente luate din gîndirea lui Platon sau Socrate, chiar dacă cu vremea am devenit mai kantian, iar azi mi se pare mai potrivit să fiu levinasian. Văzînd cum Horia Bădescu descrie cărțile folosind imaginea unor trupuri feminine care „se lungeau ori îngenuncheau pieziș pe etajare”, am realizat că niciodată nu m-am gîndit să relaționez cărțile cu metafore ale feminității. Întodeauna le-am pus sub semnul unui simbolism al androginului sau mai exact a tipului de împlinire spirituală revelat de acesta. Sub presiunea mitologiei descătușate de Platon, am conceput mereu relația mea cu cărțile ca o formă de căutare și împlinire mereu actuală și mereu amînată. O relație ce stă sub semnul unui dor cosmic ce trebuie trăit pînă la capăt și mereu reluat cu fiecare carte, într-un proces de refacere perpetuă a unei unități pe care numai cartea o poate media.

Dar probabil că asocierea cărții cu feminitatea ține de o înțelepciune la care, pentru a avea acces, mai am de așteptat. Din această perspectivă, nu am de gînd să pun în vreun fel la îndoială universul inițiatic construit de Horia Bădescu în cartea sa.

Sub semnul unei participări la o lume comună a simbolurilor și a materializării acestora, am ales acest citat din Horia Bădescu pentru a-l re-întoarce sub forma unui mărțișor pentru Irina Petraș. În același timp, aș dori să fie primit ca un mărțișor de către toți cei ce vor dori vreodată să răsfoiască romanul lui Horia Bădescu – Zborul gâștei sălbatice.

 

[1] Horia Bădescu, Zborul gâștei sălbatice, roman, ediția a II-a, necenzurată, (Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană, 2015), 39.