Sandu Frunză despre Israel și întoarcerea acasă a Părintelui Ioan Chirilă

Standard

Bybliotek - Chirila copCrăciunul simbolizează, printre altele, întoarcerea acasă. Este vorba despre Transcendența care se manifestă în forma sa teandrică o dată ce alege să locuiască în ființa umană ce trăia în captivitatea istoriei. Nu exista un loc mai potrivit decît trupul omului pentru ca Dumnezeu să se manifeste într-o formă familiară și să ne dea sentimentul că se simte ca acasă. Această întoarcere a Transcendenței în trupul uman este o modalitate prin care Dumnezeu îl reîntoarce pe om cu fața spre sălașul său originar, care nu aparține doar mundaneității și nu își desfășoară planul dezvoltării sale doar pe axa temporalității marcate de istorie. Transcendența se întrupează și prin aceasta face ca trupul uman, în general, să devină o casă nobilă a spiritului. Divinitatea alege să locuiască în om și prin aceasta ființa umană recapătă rolul său de centru al întregii creații și de purtătoare a unei conștiințe simbolice a lumii.

Un asemenea spirit al locuirii dimpreună cu Transcendența însuflețește recenta carte a Părintelui Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu.[1] Punerea în valoare a unei asemenea deschideri simbolice este prilejuită de o serie de dialoguri pe care cei doi le au pe marginea experienței Israelului și a lumii interioare a Părintelui Ioan Chirilă. Israelul ne e prezentat ca un construct simbolic, ca un pattern cultural, dar și ca un loc al experienței lui Dumnezeu. În introducerea cărții, Diana Suciu afirma: „Cititorii vor fi captivați de Israelul plurivalent perceput de un teolog, preot în exercițiul credinței, mediator interreligios, filosof al religiei studiind cărți rare în bibliotecile iudaice, care i‑au provocat interesul de a se apropia de esoterism și kabala”.[2]

Un loc aparte în geografia spirituală a părintelui Ioan Chirilă îl ocupă Cetatea Sfîntă a Ierusalimului. Din punct de vedere cultural, atunci cînd ne gîndim la Ierusalim ne ducem cu gîndul la centrul civilizației iudaice, locul biblic pe care Regele David l-a stabilit drept centru de coagulare a culturii politice și religioase a evreilor. Părintele Ioan Chirilă ne oferă o perspectivă ușor diferită, mai nuanțată și aplicată. El vorbește de Ierusalim ca loc al întîlnirii practicienilor din cele trei religii avraamice: „Pentru evrei, Ierusalimul e important datorită zidului plângerii, rămășițele care grăiesc despre cel de-al doilea templu, distrus de romani. O parte din zidul exterior al curții templului s‑a păstrat. În edificiul acelui zid se observă chiar pietre din cel dintâi templu, vestigii rămase de la templul distrus de Nabucodonosor, 586 î.Hr. Un musulman e atent la esplanada moscheilor, Domul Rocii și Moscheii Negre. Pe acea esplanadă ar trebui să fie centrul lumii deoarece, potrivit tradiției, acolo se află piatra pe care a ridicat Avraam altarul pentru jertfa lui Isaac de pe vârful Muntelui Moria. Creștinii merg le Ierusalim fiindcă acolo se află centrul de unde iradiază, în întreaga lume, misiunea creștină: Biserica Sfântului Mormânt. Inițial, în acel loc se aflau mai multe bisericuțe apropiate una de alta, construite de mama împăratului Constantin, Sfânta Elena, considerată arheologul pionier. Ea a construit, chiar acolo, prima bisericuță pe locul unde s‑a găsit crucea, pe locul mormântului, al Golgotei. A mai rămas doar un singur edificiu, biserica mare a Învierii, cu numele de Sfântul Mormânt”.[3]

Dincolo de aceste moduri diferite de a privi orașul simbol al credinței monoteiste, Ioan Chirilă ne propune o situare biblică în raport cu aceste structuri simbolice și existențiale, amintindu-ne „cuvintele Mântuitorului, Dacă voi veți tăcea, pietrele vor mărturisi”. Această urgență a mărturisirii străbate întreaga carte propusă de  Ioan Chirilă și Diana Suciu. Indiferent ce opțiune ideologică sau religioasă am avea, atunci cînd mergem în Israel nu putem face abstracție de faptul că „Ne ducem într‑un loc unde oamenii tac și pietrele vorbesc”.[4] Iar ele rostesc un adevăr despre fundamentele iudaice pe care s-a clădit gîndirea monoteismului etic specific iudaismului, creștinismului și islamului, cu o contribuție majoră la clădirea civilizației occidentale.

Pe parcursul întregului volum, Israelul este privit sub semnul simbolismului întoarcerii acasă a Părintelui Ioan Chirilă. Diferite tipuri de experiență ale autorului fac ca Israelul să fie înfățișat ca un lăcaș familiar. Am putea aminti, mai întîi, experiența culturală în care Părintele Ioan Chirilă ne spune: „Am avut mentori și în timpul stagiilor din Israel: prof. Liviu Rotman, prof. Raphael Vago, Moshe Gil, Mina Rosen, Leon Volovici, Moshe Idel, care m‑au îndrumat în cercetarea istorică, arheologică, în filosofie iudaică, oameni dedicați unui dialog intelectual de mare finețe”.[5]

Mai apoi, sesizăm că o experiență cu totul aparte este cea a mormîntului gol: „Pentru că e gol. Goliciunea locului poartă întreaga semnificație. Îți arată că cel care a fost acolo nu se mai află acolo. Că a înviat, cum au spus îngerii”. Această deschidere mesianică a golului care dă mărturie de întreaga prezență a transcendenței este completată foarte bine de una dintre explicațiile etimologice pe care autorul o oferă: „Joshua era un nume frecvent, în virtutea dorinței evreilor, ca și a dorinței noastre, de a ne mântui. Verbul „yasha” înseamnă a mântui, a fi mântuit, a fi uns, a fi mesia. (etimologic – Iisus, celălalt apelativ al Mântuitorului Iisus Hristos). La fel, Hristos vine de la verbul „hrizo”, în grecește, cel uns, Mântuitorul Mesia. În persoana lui Iisus s‑au împlinit toate vestirile despre Mesia”.[6] O asemena perspectivă oferă coerență lecturii creștine pe care o dă Ioan Chirilă întregii configurări simbolice a Israelului.

În al treilea rînd, cred că un aspect ce trebuie menționat este că Israelul este și locul privilegiat pentru experiența rugăciunii: „Te rogi pe textele consacrate din cărțile de rugăciune și, până la urmă, ajungi nu doar să vorbești cu Dumnezeu, ajungi să trăiești prezența lui Dumnezeu și nu mai zici nimic. Stai numai și contempli frumusețea și spiritualitatea aceea. Aspectul acela incomprehensibil Și vezi adâncul lui Dumnezeu care nu te înspăimântă, deși o prăpastie în care privești îți inspiră frică. Însă atunci când vezi adâncul acela strălucitor al lui Dumnezeu, frica dispare. Aceea e rugăciunea tăcerii. Nivelul acesta de contemplare”.[7] Israelul devine în acest fel o dublă realitate: cea a Țării Sfinte înțeleasă ca un pămînt binecuvîntat și cea a unui tărîm simbolic pe care îl poți experimenta sub forma comuniunii prin rugăciune. Gîndul la Israel și grija față de Țara Sfîntă sînt pentru Ioan Chirilă un mod de a fi în comuniune, un mod de a fi acasă – acolo unde poți să te bucuri în fiecare clipă de prezența lui Dumnezeu.

Printr-o suită de întrebări foarte simple, dar pline de interogații subtile, Diana Suciu îl conduce pe Ioan Chirilă într-o călătorie imaginară pe întreg cuprinsul Israelului pentru a-și putea manifesta calitățile sale de călăuză în lumea miracolelor ce stau și îi așteaptă pe călători și pelerini în tot cuprinsul Israelului. Experiența miracolului face ca fiecare vizitator să se simtă ca acasă într-o lume a misterului făurită, parcă, pentru el personal. Acest lucru este cu putință „pentru că o minune nu este altceva decât întoarcerea unei forme de existență la firescul ei”.[8] Oferindu-ni-se drept călăuză, cartea Părintelui Ioan Chirilă ne deschide spre un nou orizont: ”Orizontul ca sărut al veșniciei”.[9]

 

[1] Pr. Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu, (Cluj‑Napoca: Editura Bybliotek, 2017).

[2] Pr. Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu, (Cluj‑Napoca: Editura Bybliotek, 2017), 8.

[3] Pr. Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu, 32-33.

[4] Pr. Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu, 40.

[5] Pr. Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu, 20.

[6] Pr. Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu, 27.

[7] Pr. Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu, 80-81.

[8] Pr. Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu, 90.

[9] Pr. Ioan Chirilă, Israel: Întoarcerea acasă. Interviu realizat de Diana Suciu, 43.

Reclame

Sandu Frunză despre Ierusalim și cîteva personalități minunate prezente la UBB

Standard

IerusalimUna dintre cele mai puternice comparații, care relevă diferența dintre viața citadină a orășenilor occidentali și viața locuitorilor Cetății Sfinte a Ierusalimului, am găsit-o la  Yehuda Amichai. Pentru a releva misterul unic al Ierusalimului, poetul compară atmosfera marilor orașe cu cea a Orașului sfînt. El ne încredințează că, așa cum deasupra orașelor noastre occidentale aerul are o densitate aparte, dată de încărcătura ce emană din desfășurarea vieții noastre cotidiene, tot așa, desupra orașului sfînt aerul e mai dens prin încărcătura specială dată de rugăciunile înălțate de pelerini, de locuitorii cetății și de visele lor proiectate înspre cer.

Din această perspectivă mă  întreb, uneori, cum mai rezistă Ierusalimul fără a se răsturna în neantul deschis de ura, de violența și de lipsa iubirii care sapă atît de adînc la temelia Cetății Sfinte? Iar răspunsul meu de ființă limitată de orizontul umanității mele nu poate fi decît tot unul metaforic. Și îmi răspund: Ierusalimul mai stă în picioare numai pentru că el este ținut în verticalitatea sa nu de structura ascensională a iubirii umane, nu de năzuințele noastre spre transcendență, ci  e susținut de aripile îngerilor pe care Dumnezeu alege să îi trimită ca pe niște mediatori ce au misiunea de a înlătura ruptura și distanța dintre El și noi și dintre noi.

Clujul mi-a oferit ieri o întîlnire foarte specială cu Ierusalimul. Centrul de Studii Biblice al Universității Babeș-Bolyai ne-a propus pentru perioada 7-8 decembrie 2017 conferința „Religion and Human Rights: Friends or Foes”. M-am bucurat să îi regăsesc în program pe Jadranka Rebeka Anic, Ioan Chirilă, Istvan Csonta, Predrag Dragutinovic, Gabor Finali, Csilla Gyngyosi, Marius Harosa, Alexandru Ioniță, Lehel Leszai, Andras Mate-Toth, Martin Meiser, Veronica Rebreanu, Jozsef Szecsi, Tamas Szilagyi, Reka Szilardi, Stefan Tobler, Ekaterini Tsalampouni, Marius Furtună, Mozes Noda, Korinna Zamfir. Dar mai ales sînt fericit că în această întîlnire am avut prilejul să îl cunosc pe Lucian Turcescu.

Însă, miracolul unei întîlniri de suflet cu Ierusalimul mi-a fost prilejuit de faptul că programul celei dintîi zi a conferinței internaționale s-a încheiat cu un concert de muzică evreiască, JERUSALEM OF GOLD, susținut de Robert Laczko Vass și Andras Szep. Cîntecele au fost interpretate în mai multe limbi – printre care română, maghiară, engleză, franceză, ebraică, idiș, ladino etc. Deși din repertoriul propus, eu rezonez mai bine cu alte piese, de data aceasta am vibrat cel mai profund cu celebrul cîntec „This Land is mine”. O foarte plăcută supriză a fost pentru mine versiunea în limba maghiară a cîntecului „Jerusalem of Gold” (Jeruzsalem, kedvesem). Eram obișnuit să ascult versiunea ebraică a cîntecului  „Yerushalayim Shel Zahav” interpretată de Ofra Haza. Am constatat cu acest prilej că e la fel de frumos să cînți Ierusalimul și în altă limbă și chiar în toate limbile lumii.

Mi s-a părut minunat acest efort de a face din Ierusalim un loc al limbii tale și de a face limba ta să vibreze în cîntarea Ierusalimului. Cei doi tineri artiști, prin talentul lor ieșit din comun, au făcut ca totul să pară un act ritualic în care mulțimea limbilor, a situațiilor existențiale și a idealurilor culturale dintre cele mai diverse să rezoneze într-un registru comun al nevoii de colaborare, de dialog și de pace lăuntrică.

Mi-am amintit în acest context una dintre cele mai pline de amărăciune întrebări pe care Emmanuel Levinas și-o punea în lucrarea sa Dificila libertate. Plecînd de la constatarea că monoteismul „a făcut suportabil omul celuilalt om, determinîndu-l pe celălalt să răspundă, făcînd posibilă toată această economie a solidarității”,[1] el se întreabă cum e posibil ca dorinței de dialog exprimată de membrii comunității iudaice, ceilalți membri ai comunităților monoteiste să nu răspundă solidar cu aceeași dorință de a dialoga și de a construi în comun. Discutînd despre Ierusalim ca oraș al celor trei mari religii monoteiste (într-un capitol dedicat Ierusalimului, din cartea mea despre fundamentalismul religios)[2] am relevat cîteva aspecte privind nevoia unei investiții comune de sens, care să ducă la o acțiune comună a iudeilor, creștinilor și musulmanilor. Cu alte ocazii am relevat rolul pe care Islamul ca religie a păcii ar trebui să îl joace în democratizarea Orientului, așa cum am vorbit și de centralitatea Creștinismului ca axis mundi al iubirii în îmbogățirea culturii occidentale și în modelarea lumii din afara occidentului. Am avut mereu speranța că (plecînd de realitatea că Israelul de azi simbolizează cea mai avansată formă de democrație din zona sa geografică) creștinii și musulmanii își vor aduce partea lor semnificativă în dialogul cu Iudaismul, în numele unei conviețuiri sub semnul valorilor cuprinse în simbolismul plural al culturii legată de spiritul transcendent al Cetății Ierusalimului.

Sentimentele mele de încredere și optimism sînt astăzi potențate de conștiința faptului că, în multe locuri din lume, există oameni minunați cum sînt cei amintiți mai sus. Ei sînt printre cei ce au ales să dialogheze în aceste zile la Cluj sub semnul deschiderilor gîndirii biblice, al pluralismului și al multiculturalismului. În plus, sînt încă vrăjit de interpretarea pe care Robert Laczko Vass și Andras Szep (combinînd traducerea în opt limbi în interpretarea cîntării lor) au dat-o cîntecului „Hevenu shalom aleichem”.

[1] Emmanuel Levinas, „Monoteism și limbaj”, Emmanuel Levinas, Dificila libertate, Traducere, note și postfață de Țicu Goldstein, (București: Hasefer, 1999), P. 221

[2] Sandu Frunză, Fundamentalismul religios şi noul conflict al ideologiilor, ediția a doua, revăzută și adăugită, (Ed. Școala Ardeleană, Cluj, 2016).

Sandu Frunză despre mit, magie și manipulare politică cu Nicu Gavriluță

Standard

gavriluta imagine_32483L-am rugat pe Nicu Gavriluță să îmi răspundă la cinci întrebări despre una dintre recentele sale cărți, Mit, magie și manipulare politică. Nicu Gavriluță este sociolog al religiilor, antropolog şi scriitor. Este membru al mai multor asociații profesionale și membru al Uniunii Scriitorilor din România. Decanul Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice de la Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza‘‘ din Iaşi este, printre altele, autorul a 12 volume de autor. Cărțile sale ne pun în față un gînditor rafinat, cu o înțelegere nuanțată și personală a ceea ce se întîmplă cu omul contemporan și lumea sa. Nicu Gavriluță s-a afirmat, prin lucrările sale și prin intervențiile sale publice, drept unul dintre cei mai semnificativi antropologi creștini contemporani.

Reflecțiile despre religie, politică și violență propuse de Nicu Gavriluță capătă o semnificație amplificată în contextul unor evenimente precum cele ce au avut loc în Turcia sau cele de la Nisa din Franța, chiar dacă ele nu fac parte din discuția în jurul cărții. Fiecare dintre aceste evenimente ne arată cîte o frîntură despre consecințele greu explorabile ale abundenței prezenței religiosului în spațiul public și mai ales în sfera ideologică. Așa cum putem deduce din cartea lui Nicu Gavriluță, nu prezența religiei în lumea omului postmodern, ci activismul și radicalismul religios sînt una dintre resursele importante ale prezenței negative a religiei în spațiul public. De exemplu, faptul că extremismul religios se manifestă din ce în ce mai pregnant este o consecință a acestei prezențe accentuate a religiei în contextul global al resurgenței religiosului în spațiul ideologic.

Un exemplu pentru ceea ce ar putea să urmeze pentru omul occidental ar putea fi oferit de situația din ultimii ani a Israelului. Am putea să ne trezim la un moment dat că, sub aspectul manifestării violenței motivată religios, Franța este noul Israel. Am putea să ne așteptăm ca evenimentele din Franța să fie centrul unor acțiuni repetate în Europa perioadei următoare. Aceste acțiuni ar putea să cuprindă manifestările de ultimă oră ale utilizării mașinilor ca un vehicul al terorii și mai apoi să treacă spre acțiunile individuale ale unor tineri care utilizează cuțitul pentru a ataca alți tineri de vîrsta lor. Avem deja acest tip de comportament în Israel și nu este exclus ca el să îi inspire și pe tinerii extremiști europeni. Magia terorismului și manipularea politică a religiei se bazează inclusiv pe acest fenomen al contagiunii.

Însă, dincolo de ceea ce eu aș putea pune sub semnul unui imaginar sumbru, vă invit să citiți aici răspunsurile pe care mi le-a oferit Nicu Gavriluță la întrebările legate de cartea sa:

1.

În recenta carte Mit, magie și manipulare politică[1] aduci cîteva teme din preocupările tale academice, de cercetare și jurnalistice. Aș dori să ne spui: ce semnificație mai pot avea mitul și magia într-o cultură care, pe de o parte este creștină, deci presupunem că este eliberată de mituri, magie și eresuri, iar pe de altă parte este seculară, deci presupunem că este eliberată de sub apăsarea pe care ar putea-o aduce prezența valorilor religioase, a gîndirii dogmatice, a  valorilor alimentate de forțe spirituale sau de ființe invizibile.

Faptul că o cultură creştină sau seculară este eliberată de mituri, magie şi eresuri este o confortabilă prejudecată pentru cei cu gândire leneşă. În Europa de Est şi, mai ales, în România miturile supravieţuiesc la nivelul mentalului social, în universul nostru oniric, în fantezii, creaţii, reprezentări. Aici nu am avut războaie religioase, convertiri forţate, Inchiziţie, terorism scolastic etc. Am avut şi avem ,,creştinism cosmic‘‘ (Mircea Eliade). Imaginile şi reprezentările noastre literare, ştiinţifice, politice sunt saturate de mituri camuflate, de practici magice postmoderne (în sensul dat de Culianu). Cât despre eresuri şi superstiţii, susţin doar că cea mai mare superstiţie a noastră este aceea de a crede că nu avem nicio superstiţie… Semnificaţiile miturilor, magiei, eresurilor trimit la ,,universul nocturn‘‘ al fiinţei umane (Gilbert Durand), la fascinanta ,,componentă iraţională‘‘ a naturii noastre capricioase (Umberto Eco). Le pot detalia pe cele din cartea mea…

2.

Avînd în vedere reflecțiile socio-antropologice pe care le propui, aș dori să ne spui ce crezi cu privire la mișcările de renaștere spirituală de azi, la motivația socială și politică a dezvoltării lor, care sînt resursele religioase pe care le pun în valoare?

Aculturaţia creştinism/păgânism a lăsat urme adânci în timp. O religie dominantă, puternică, deseori excesiv de instituţionalizată şi avidă de a-şi camufla componenta mistică, spirituală, ajunge la un moment dat în criză. Înţeleg criza drept o etapă capitală din celebrul scenariu descensus ad inferos pe care-l traversează acum creştinismul şi societatea occidentală, în mod special cea europeană. Renasc mişcări spirituale în ţările scandinave aducând în prim plan ritualurile vikingilor; se diversifică neaşteptat mişcarea New Age, în special sub forma mişcărilor ecologiste, de apărare a naturii şi de promovare a Drepturilor Pământului; creşte spectaculos în America Latină numărul convertiţilor la mişcările penticostale şi evanghelice; sunt reactivate tehnici yoga în penitenciare, spitale şi firme occidentale. Yoga se mută din ashram-ul himalayan în saloanele actorilor şi sportivilor americani… Motivaţia socială este cea a creşterii coeziunii grupurilor, a cultivării unui puternic sentiment de apartenenţă la grup, a integrării într-un grup religios numeros care asigură protecţie, securitate, bani, venituri, servicii etc. Politica a speculat dintotdeauna sensibilitatea oamenilor faţă de cele religioase. Sacrul este consubstanţial fiinţei umane (Mircea Eliade), aşa că poate fi oricând manipulat în folosul cauzei. Doar un exemplu: Georges Bush câştigă alegerile cu ajutorul protestanţilor americani, extrem de bine implicaţi social. Resursele religioase puse în joc sunt cele axiologice (necesare vieţuirii civilizate) şi, mai ales, cele eschatologice (trimiţând la ,,timpul‘‘ de după timp, adică la mântuire sau la eliberarea spiritului de captivitatea destinală a trupului).

3.

Una dintre temele de mare actualitate discutate în Mit, magie și manipulare politică este cea a terorismului. Am văzut în carte că te preocupa terorismul în context românesc cu privire la evenimentele din România lui decembrie 1989. Încă îi mai căutăm și azi pe teroriștii de atunci și nu îi găsim. Crezi că există posibilitatea ca în noul context internațional, al violenței și al terorii manifestate ca fenomene globale, să avem acte teroriste motivate religios și pe teritoriul României? Din ce zonă ar putea să vină și căror provocări ar putea să se datoreze manifestrea lor?

Terorismul și violența, deseori motivate religios, au devenit fenomene globale, așa cum foarte bine ai arătat. Nu este deloc exclus să avem acte de terorism și pe teritoriul României. Facem parte din UE și NATO. Am trimis trupe în Irak și Afganistan. Al Qaeda și Statul Islamic ne au pe listele lor negre, dar nu cred că suntem cap de listă. Serviciile secrete știu mai bine. Cert este că întâlnirea noastră cu Islamul (autentic sau trădat în substanța lui metafizică și soteriologică) este iminentă. Pe termen mediu și lung, soluția este cea culturală și educativă. Ea presupune cunoașterea profundă a mentalității musulmane și acceptarea Celuilalt. Din fericire, zona Dobrogei oferă un admirabil model social de conviețuire a noastră cu alteritatea islamică. Însă, cei care ne vor provoca în viitor sunt jihadiștii, promotorii unei interpretări literare a Coranului și a multor idei de bază din mistica musulmană.

4.

M-am obișnuit în lucrările tale (și am început să le predau studenților și eu după această schemă a distincțiilor), cu distincția dintre cultura clasică, cultura modernă și cultura de masă. Crezi că dezvoltarea fundamentalismului religios și a terorismului religios ar fi fost posibilă în afara dezvoltării culturii de masă creată și potențată de mass-media?

Răspunsul este da. De ce? Pentru că liderii religioși și militari ai teroriștilor sunt, deseori, foarte ingenioși și creativi. Unii sunt școliți în institute și universități occidentale. Pot să livreze discret și eficient teroarea și moartea pe inedite și spectaculoase căi. Nu este cazul să exemplificăm. Cert este faptul că mass-media și cultura de masă îi ajută enorm. Se subînțelege că nu cele două sunt vinovate de amploarea fundamentalismului religios și de dramele provocate de terorism.

5.

Având în vedere cartea Mit, magie și manipulare politică, dar și alte lucrări ale tale, aș dori să te întreb: la ce ar trebui să ne așteptăm în privința relațiilor dintre religie și politică? Viitorul o să ne aducă o colaborare a acestora sau mai degrabă o separare reală a lor? Există o incompatibilitate între manifestarea puterii politice și exercitarea puterii eclesiatice în societatea democratică post-modernă?

Răspund pe rând. Relațiile religie-politică în viitor se vor complica în Occidentul european și american. Cauzele sunt, printre altele, creșterea populației musulmane din Europa și organizarea ei în partide politice; diversificarea minorităților religioase orientale din SUA și, în timp, din Europa; slăbirea autorității instituționale a creștinismului catolic și protestant de pe o bună parte a bătrânului continent; înmulțirea  numărului de mișcări de contestare a UE, alimentate de străvechi credințe religioase și de mitologii precreștine frecvent revigorate. Politica și religia vor colabora și, ca de fiecare dată în istorie, religia va fi compromisă, iar ,,homo religiosus‘‘ va pierde din credibilitate. Numai că, așa cum am mai spus, sacrul fiind consubstanțial ființei umane (Mircea Eliade), unele ipostaze viitoare ale religiei sunt greu de anticipat acum. Pe de altă parte, eu nu văd o incompatibilitate între manifestarea puterii politice și exercitarea puterii ecleziastice. Condiția este ca între cele două să existe o ,,cooperare distinctă”.

 

[1] Nicu Gavriluță, Mit, magie și manipulare politică, (Iași: Editura Insitutul European, 2015).