Sandu Frunză despre Dragobete în vizită la psihoterapeut

Standard

rogers

M-am tot gîndit în ce context ar trebui să vă propun o nouă întîlnire cu Dragobete – zeișor al inocenței tinereții, al bucuriei de viață și al iubirilor primăvăratice, menite să rodească pe tot parcursul anului. Dintre opțiunile multiple pe care le aveam la îndemînă, am considerat că sfera consilierii ar putea fi un context potrivit atît cu preocupările mele din această perioadă, cît și cu preocupările la modă în rîndurile celor tineri. Nevoia de consiliere a devenit o necesitate cotidiană, iar răspunsul la această cerință a căpătat configurația unei piețe a întîlnirilor interpersonale – fie că ia forma consilierii psihologice sau psihanalitice, fie că valorifică diverse deschideri ale dezvoltării personale, fie că e o piață ofertantă sub forma consilierii filosofice (etice sau existențiale).

Am ieșit din imaginarul inimioarelor roșii consacrate drept simbol al iubirii în ideologia consumeristă, al trandafirilor oferiți într-un ritual de îngenunchiere demn de iubirile curtenești, al dăruirii de ghiocei cu sfială și cu o anumită neîndemînare în păstrarea ambiguității cu privire la natura profundă a sentimentelor. Am părăsit imaginarul schimbului erotic și al risipei de afectivitate în favoarea unei tendințe de a privi iubirea ca o intrare în relație. Cel mai comun mod prin care tinerii spun despre ei că au o iubire semnificativă este cuprins în afirmația că „sînt într-o relație”. Nu cunosc la tineri o raportare mai răspîndită la iubire decît cea exprimată prin ideea de a fi într-o relație cu cineva anume.

Centralitatea relației și autenticitatea ei mi-au adus în minte una dintre cele mai fascinante cărți de construcție a universului relațional: A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut.[1] Ea poartă semnătura lui Carl R. Rogers și a fost tradusă în limba română de Anacaona Mîndrilă-Sonetto și publicată în urmă cu cîțiva ani la Editura Trei. Psihologia umanistă a lui Carl Rogers a înglobat toate reflecțiile filosofice asupra relației și dialogului specifice secolului XX și a influențat aspecte semnificative ale științelor sociale și umaniste, dar și ale vieții sociale, politice, culturale ale occidentalului de la sfîrșitul secolului XX, cu o influență majoră și în practicile și modele culturale în care e angrenat omul secolului XXI. Cei ce doresc să înțeleagă, într-un mod mai nuanțat, societatea construită pe comunicare și modul în care omul postmodern își făurește universul său relațional, ar trebui să citească lucrarea lui Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut. Așa cum, în mod suplimentar, ar putea să răsfoiască și volumul Carl R. Rogers, Terapia centrată pe client. [2] Specialiștii știu despre ce e vorba, iar cei ce practică diferite forme de consiliere, fie că e vorba de practici din domeniul economic, al resurselor umane, fie în cel al dezvoltării personale, al consilierii în educație, al consilierii politice, sau de orice alte domenii deschise spre consiliere, sînt conștienți de faptul că reflecțiile lui Carl Rogers sînt de neocolit. Desigur, cărțile gînditorului american sînt importante în primul rînd pentru psihologi și psihoterapeuți. Însă, nu trebuie să fii adept al practicilor terapeutice rogersiene și nici nu e nevoie măcar să fii terapeut pentru a înțelege importanța pe care o au deschiderile acestei psihologii/filosofii umaniste pentru o continuă îmbunătățire a vieții omului postmodern. Individul postmodern este, mai mult ca oricînd, în căutarea regăsirii sale ca persoană. În acest context, învățăturile din A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut mi se par decisive pentru tot ceea ce azi se întîmplă la nivelul înțelegerii și construcției universului relațional. E adevărat că nu este necesar să știi că în secolul trecut au fost puse bazele modului tău de gîndire relațională pentru a te bucura de beneficiile dinamicii relaționale în care ești implicat. Dar pentru toți cei care vor să își trăiască în mod conștient structurile relaționale, cred că întîlnirea cu textele lui Carl Rogers ar trebui să fie o plăcere intelectuală pe care nu trebuie să și-o refuze.

Dacă ar fi să spunem de ce este important Carl Rogers pentru înțelegerea postmodernă a lui Dragobete, ar trebui să explicăm mai în detaliu ce se întîmplă azi cu iubirea, dincolo de entuziasmul afectiv și vibrația metafizică a iubirii. Nu voi face acest lucru. Dar voi îndruma pe cei ce doresc să aprofundeze acest subiect să citească lucrări precum cele semnate de Pascal Bruckner sau de Aurel Codoban.[3] La fel ca Bruckner, Codoban nu este un rogersian, dar opera sa ilustrează foarte bine ceea ce se întîmplă la nivelul modificărilor ce au loc în universul relațional al omului din societatea construită pe comunicare. Lectura unei scrieri precum Amurgul iubirii o să vă releve că nu este deloc întîmplător că iubirea concepută drept conștiință a faptului de „a fi într-o relație cu cineva” este adusă de Dragobete pe plaiurile românești în contextul unei reconstrucții spirituale ce mizează pe relație și pe comunicare. Ele sînt centrale în dezvoltarea persoanei, chiar dacă sînt golite de conținutul lor simbolic, care face ca Dragobete să fie un personaj viu, care își transmite energiile benefice prin fiecare dintre noi, cei ce avem curajul de a ne considera, deopotrivă, parte a iubirii și produse ale misterului ei.

Avînd în vedere importanța pe care o are dezvoltarea structurilor relaționale autentice în gîndirea lui Rogers, mă aștept ca în anii următori opera sa tradusă în limba română să facă din acest mod de gîndire o preocupare constantă și foarte importantă din punct de vedere al culturii și al practicilor de comunicare destinate publicului larg. Într-un spațiu spiritual centrat pe ideea de persoană, cum este spațiul cultural modelat de creștinism, abordările laice ale construcției și dezvoltării personale ar trebui să găsească un teren foarte fertil pentru diverse tipuri de consiliere în care să fie implicate elemente ale gîndirii psihologiei umaniste. Mă aștept ca terapeuții din diverse școli să nu facă abstracție în România de oportunitățile pe care le aduce gîndirea psihologului american pentru un spațiu centrat pe persoană și încărcat de năzuința spiritualizării persoanei.

Carl Rogers concepe relația terapeutică drept „o formă specială a relațiilor interpersonale în general”.[4] Plecînd de aici, comunicarea interpersonală poate să ne dea seama de aspectele generale pe care le implică iubirea înțeleasă ca „a fi în relație”. Privită printr-o asemenea lentilă, iubirea relevă caracteristicile generale ale unei adecvate atitudini terapeutice, pe care Rogers o descrie ca fiind caracterizată „de autenticitate și transparență, astfel încît să îmi trăiesc sentimentele reale; de acceptare caldă și prețuire a celuilalt ca individ distinct; de o capacitate sensibilă de a-i vedea lumea și pe el însuși așa cum vede el”. Putem vedea în această capacitate transformatoare a relației o modalitate laică a principiului transfigurator al iubirii, cu sau fără sacralitatea ei, în funcție de registrul sensibilității noastre. Am putea foarte bine să asociem acest sens al terapiei cu cel pe care îl putem desprinde din practicile filosofiei antice, adică terapia concepută ca un exercițiu spiritual. Dar dincolo de paralele pe care le putem stabili la nivelul jocului intelectual, putem sesiza cît de mult seamănă relația terapeutică cu forța transfiguratoare a iubirii din efectele pe care Carl Rogers susține că această relație le are în planul reconstrucției persoanei umane. O dată stabilită o asemenea relație autentică, individul „va percepe și va înțelege aspecte din sine pe care anterior le-a refulat; va constata că devine mai bine integrat, mai capabil să funcționeze eficient; va deveni în mai mare măsură așa cum își dorește să fie; va fi mai independent și mai încrezător în sine; va deveni mai pregnant persoană, mai unic și cu o mai bună exprimare de sine; va manifesta mai multă înțelegere și acceptare față de alții; va fi capabil să se confrunte mai adecvat și mai confortabil cu problemele vieții”.[5] Avînd în minte acest demers de îmbunătățire a persoanei, putem simplu să ne imaginăm cum Dragobete ar putea să traducă acest limbaj într-unul al iubirii, al bucuriei pe care iubirea o aduce și al influențelor pozitive pe care ea le are asupra individului, îndeosebi pe linia cultivării iubirii de sine, cu trecerea la iubirea celorlalți și integrarea într-un sistem relațional ce poate fi resimțit ca modelat de o structură holistică, transcendentă a iubirii, chiar dacă această transcendere se realizează numai pe orizontală.

Cartea A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut este semnificativă îndeosebi pentru a înțelege ceea ce se întîmplă din punct de vedere interior, subiectiv atunci cînd intrăm într-o relație cu celălalt. Dacă stă sub semnul autenticității, ea va fi întotdeauna o relație de creștere, pe care o putem descrie în termenii iubirii, chiar dacă psihoterapeutul nu face asta. Este evident că unul dintre motivele pentru care folosim limbajul iubirii este acela că venind cu Dragobete în vizită la psihoterapeut dorim să discutăm într-un limbaj cît mai elocvent pentru acesta. O asemenea asociere e facilitată de mai multe pasaje prin care Carl Rogers descrie modul în care trebuie concepută experiența terapeutică. În unul dintre aceste pasaje ni se spune: „Mă abandonez în imediatul relației, unde organismul meu total, și nu doar conștiința mea, preia controlul și este sensibil la relație. Nu reacționez conștient, într-un mod planificat sau analitic, ci reacționez pur și simplu la celălalt, fără a reflecta, reacția mea bazîndu-se (dar nu conștient) pe sensibilitatea mea totală la nivel de organism, față de această altă persoană. Pe această bază trăiesc relația”.[6] Această terapie sub semnul empatiei este un mediu favorabil al asocierii dintre trăirea sistemului de relații centrate pe persoană cu trăirea empatiei speciale pe care o aduce ca relație de reciprocitate iubirea.

Dar ca să nu ne îndepărtăm prea mult de ceea ce spune efectiv Carl Rogers, cred că e bine să adăugăm încă un citat revelator pentru modul în care el concepe experiența terapeutică: „Motivul pentru care mă angajez într-o relație numită terapeutică, unde sentimentele și cogniția se contopesc într-o experiență unitară care este trăită, nu examinată, în care conștientizarea se face fără reflecție și în care sunt participant, nu observator este faptul că prețuiesc relațiile umane și le consider recompensatoare. Dar fiindcă sunt curios cu privire la ordinea perfectă ce pare să existe în univers și în această relație, pot să mă detașez de experiență și să o privesc ca observator, făcînd din mine însumi și/sau din ceilalți obiectele observației. Ca observator, folosesc toate presupunerile ce decurg din trăirea experienței vii”.[7]

Experiența acestei trăiri este una fundamentală deoarece, pentru Rogers, indivizii pot intra în relație doar ca persoane subiective. Cunoscînd fundalul filosofic al gîndirii sale, cred că nu ar fi greșit să spun ca „persoane intersubiective”. A deveni o persoană înseamnă, în primul rînd, creșterea în autenticitate a acestei relații intersubiective. Tocmai de aici vine forța deosebită pe care o are consilierea ca experiență vie, a individului cotidian ce trăiește năzuința de a se descoperi ca persoană. După cum afirma Peter D. Kramer în introducerea sa la opera lui Carl Rogers, „granița dintre psihoterapie și viața cotidiană nu are cum să fie altfel decît subțire. Dacă acceptarea, empatia și atitudinea pozitivă sunt condițiile necesare și suficiente pentru creșterea umană, ele trebuie să inspire în egală măsură educația, prietenia și viața de familie”.[8]

Mergînd, împreună cu Dragobete, în vizită în lumea ideilor lui Carl Rogers, am ajuns la o primă concluzie asupra asemănărilor ce le putem stabili între relație și iubire sau despre iubire ca intrare în relație. Iubirea se bazează pe acceptare și îmbunătățire în existență a celuilalt. Tocmai aceste caracteristici ale iubirii sînt printre cele mai fecunde principii ale gîndirii lui Carl Rogers.

 

[1] Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, Traducere de Anacaona Mîndrilă-Sonetto, Cuvînt înainte de Florentina Palade, ediția a doua, București: Editura Trei, 2014.

[2] Carl R. Rogers, Terapia centrată pe client. Practica ei actuală, implicații și teorie, Traducere de Corina Dedu, București: Editura Trei, 2015.

[3] Aurel Codoban, Amurgul iubirii. De la iubirea pasiune la comunicarea corporală, Cluj: Idea Design & Print, 2004. O perspectivă ce împinge la extrem marketizarea iubirii în viața omului postmodern puteți urmări în Pascal Bruckner, Paradoxul iubirii, Traducere de Irina Mavrodin, București: Editura Trei, 2011.

[4] Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, 77.

[5] Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, 76.

[6] Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, 284-285.

[7] Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, 312.

[8] Peter D. Kramer, „Introducere”, în Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, 17.

Reclame

Sandu Frunză despre fața întunecată a iubirii

Standard

frommDincolo de forța spirituală ce nu poate fi separată de prezența în lume a iubirii, în tot mai mare măsură sărbătorile dedicate iubirii se aliniază și ele consumerismului, ideologia dominantă a epocii în care trăim. Dacă analizăm atent istoria culturală, putem sesiza că în toate epocile a existat o anumită intimitate între anumite forme ale iubirii și forme ale schimbului simbolic. Azi, această proximitate este vizibilă în relația dintre consum și erotism. În acest context, este semnificativ să sesizăm că celebrarea iubirii este însoțită de o ritualizare laică a iubirii, manifestată sub forma relațiilor specifice darului și dorinței de a dărui. Astfel încît în comunicarea publică, dimensiunea darului, a schimbului simbolic, este mai vizibilă decît orice altă formă de manifestare afectivă sau erotism.

De cînd societatea românească a asumat atitudinile consumeriste legate de Sfîntul Valentin și de Dragobete, prietenii mei mă întreabă în această perioadă: ce carte ar fi cea mai potrivită pentru a și-o dărui lor sau celor apropiați? Răspunsul meu, fără ezitare, le este multora deja cunoscut: Platon, Banchetul. Cred că, pe de o parte, este cartea cea mai adecvată spiritului acestei sărbători, iar pe de altă parte, lectura dialogului lui Platon poate diminua în mare măsură posibila influență negativă a ideologiei dominante în această perioadă, lăsînd-o în același timp să se desfășoare potrivit logicii postmoderne a consumului.

De data aceasta, intenționez să propun o carte altfel, care ar putea fi un dar și un discurs ieșit din tiparele obișnuite ale relatărilor despre iubire. Am în vedere cartea lui Erich Fromm, Sufletul omului. Între geniul binelui și al răului[1] – un dar minunat pentru Ziua Îndrăgostiților sau pentru orice zi pe care doriți să o încărcați cu mai multă reflexivitate asupra propriei lumi interioare sau pentru orice zi în care vă permiteți să vă aplecați cu mai multă atenție asupra condiției iubirii în viața omului occidental.

Cei care vor avea curiozitatea de a răsfoi cartea lui Erich Fromm, Sufletul omului, vor sesiza că autorul și-a conceput lucrarea în relație cu alte 3 cărți pe care cititorul le poate răsfoi în limba română: Fuga de libertate[2], Omul pentru sine,[3] Arta de a iubi[4]. Toate aceste lucrări ne-ar putea îndreptăți să îl apropiem pe Erich Fromm de curentul psihanalitic al analizei existențiale. Dar, încă din Cuvîntul înainte, Fromm se delimitează tocmai de acea practică psihanalitică existențială descriind-o, în cuvinte puține și deloc convingătoare, ca fiind superficială, nereușind să ajungă la un nivel de profunzime care să pună conceptele filosofice în relație cu problematica terapeutică adusă de practicile clinice. În locul perspectivelor existențialiste oferite de gînditori precum Sartre sau Heidegger[5], Erich Fromm preferă cadrele de referință ale gîndirii umaniste. Pe acest fundal, el își formulează teoriile și aplicațiile lor în interiorul experienței clinice și valorificînd experiența sa socială și politică.

Volumul Sufletul omului. Între geniul binelui și al răului este o carte ce oglindește o dimensiune mai puțin explorată a iubirii, ea nu ne vorbește despre abilitatea omului de a iubi. Accentul cade de această dată pe o patologie a iubirii, mai exact ea se construiește în jurul neiubirii, chiar dacă ne propune și reflecții cu privire la un nou înțeles al iubirii – ce depășește dezbaterea în jurul capacității individului de a iubi. El aduce în dezbatere problema iubirii ca iubire de viață. Cartea lui Fromm nu este despre a iubi iubirea, ci despre a iubi viața, pe care o opune iubirii de moarte. Cei familiarizați cu gîndirea freudiană pot recunoaște în premisele acestei discuții distincția pe care o practica Freud între pulsiunile vieții și pulsiunile morții. Erich Fromm, un freudian disident, aduce analiza pe un alt plan, cel al unei psihanalize umaniste în care necrofilia este opusă biofiliei. Dacă nu aveți de gînd să vă dăruiți această carte și să o parcurgeți pe îndelete, în două sau trei seri de relaxare, cred că ar fi foarte bine să vă dăruiți cel puțin cîteva minute pentru a intra într-o librărie și a răsfoi paginile în jurul cărora se construiesc reflecțiile esențiale ale autorului, din capitolul „Iubirea de moarte și iubirea de viață”, paginile 39-73.

Împotriva forței distructive a necrofiliei, Erich Fromm încearcă, printre altele, să ofere cîteva răspunsuri pornind de la experiențele sale clinice psihanalitice. Una dintre soluții este aceea de a ne concentra pe cultivarea unei atitudini biofile încă din copilărie: „Cea mai importantă condiție pentru dezvoltarea iubirii de viață la copil este ca acesta să fie înconjurat de oameni care iubesc viața. Iubirea de viață este la fel de contagioasă precum iubirea de moarte. Aceasta este comunicată fără cuvinte sau explicații și, cu certitudine, fără prelegeri despre cum ar trebui să iubim viața. Este exprimată mai mult prin gesturi decât prin idei, mai mult prin tonul vocii decât prin cuvinte. Poate fi observată în întreaga atmosferă pe care o suscită un om sau un grup, mai degrabă decât prin regulile și principiile explicite conform cărora își organizează acesta viața”. [6]

O importanță deosebită o are pentru psihanalist „ghidarea în arta de a trăi”. Ea poate diminua impactul negativ pe care iubirea de moarte îl poate avea în viața oamenilor. Opusă necrofiliei este iubirea de viață, un antidot împotriva orientării distructive a omului, a narcisismului și a fixației sale incestuoase.

Iubirea de moarte este legată de Fromm de reducerea ființei umane la starea de obiect, de transformarea omului într-un vehicul al răului, de împietrirea sufletului uman, de victoria violenței și de seninătatea acțiunii distructive. Însă, printre toate acestea, poate apărea o dimensiune patologică a existenței umane, care să îl facă pe om incapabil de a alege realizarea binelui. Neputința de a săvîrși binele este fața întunecată a iubirii de moarte ce poate fi citită pe chipul ființei umane căzută pradă acelei iubiri. Iubirea de viață este pentru Fromm singurul suport viabil pentru ieșirea din acțiunea mecanică a violenței psihice, sociale sau tehnologice și pentru a dezvolta „capacitatea de a fi mișcați de durerea altei ființe umane, de privirea prietenoasă a altei persoane, de cîntecul unei păsări, de verdele ierbii”.[7] Acesta este începutul oricărei iubiri.

 

[1] Erich Fromm, Sufletul omului. Între geniul binelui și al răului, Traducere de Laura Netea, București: Editura Trei, 2017.

[2] Erich Fromm, Fuga de libertate, Traducere de Cristina Jinga, București: Editura Trei, 2016.

[3] Erich Fromm, Omul pentru sine, Traducere de Bogdan Boghițoi, București: Editura Trei, 2017.

[4] Erich Fromm, Arta de a iubi, Taducere de Ruxandra Vișan, București: Editura Trei, 2016.

[5] Distanțarea față de o filosofie cum este cea a lui Heidegger are pe lîngă conotația sa teoretică și o valoare personală. Fromm se distanțează de filosoful cu simpatii naziste cu un fel de aversiune aproape naturală, firească pentru o persoană care a fost nevoită în 1933 să emigreze în America pe fondul creșterii pericolului nazist în Germania.

[6] Erich Fromm, Sufletul omului. Între geniul binelui și al răului, 58.

[7] Erich Fromm, Sufletul omului. Între geniul binelui și al răului, 190.

Sandu Frunză despre lumina seducției și poezia ei

Standard

coperta ardelean seductiaFundamentele creștine ale culturii noastre occidentale dau conținutul negativ al raporturilor noastre cu seducția. Contextul biblic al consecințelor pe care le are asupra omului actul seducției originare reglementează toate raporturile noastre cu ideea de seducție și imaginarul ce se constituie în jurul ei. Din punct de vedere creștin, nu mai poți eluda aura întunecată a seducției. Ea este profund marcată de încărcătura etică negativă, în ciuda ambivalenței simbolice cu care antropologia investește reprezentarea Șarpelui – ispititorul (seducătorul) prin excelență. La aceasta se adaugă faptul că practicile seducției sînt supuse unui regim juridic care ne orientează negativ în raport cu seducția concepută ca o formă de violență, ca o intruziune abuzivă, ca o diminuare a libertății victimei, ca o formă de umilință ce atrage după sine diverse forme de degradare a ființei celuilalt.

Într-o epocă în care realitatea se dovedește a fi din ce mai în ce mai mult construită în țesătura comunicării, încălcarea ordinii etice și juridice dă imaginea unei rupturi la nivelul structurii rețelare a lumii comunicării. Din acest punct de vedere, seducția pare că se opune comunicării, că întrerupe comunicarea și duce la dispariția dialogului.

Însă, dincolo de registrul nocturn în care am situa seducția, ea păstrează ceva din lumina originară a comunicării paradisiace. O asemenea dimensiune vizează Florin Ardelean, în cartea sa „Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire[1] atunci cînd afirmă că „A surghiuni seducția în tenebre ar echivala cu un abuz, poate cu un sacrilegiu. Maleficul n-o epuizează, ba chiar o deschide spre versantul luminos, drept epifanie, sub celălalt chip și pentru celălalt destin”.[2] Astfel, un merit al autorului este semnalarea faptului că seducția poate fi privită ca un principiu guvernat de coincidentia oppositorum. Fețele diferite ale seducției pot fi suprapuse pînă la identificare, pot fi privite în complementaritatea lor sau pot fi așezate în albia unui conflict permanent, dar care are rațiunea unei armonii situată la nivelul unei transcendențe.

Un alt merit al autorului este de a propune –  într-o manieră argumentativă extrem de atractivă din punct de vedere reflexiv, liric și estetic – o viziune similară gînditorilor postmoderni ce fac din seducție un instrument privilegiat al comunicării. Mai mult decît atît, putem deduce chiar faptul că seducția este o formă de cunoaștere (recunoaștere), comunicare și trăire în comun: „În mod misterios, seducția pare a sugera operațiunea de re-cunoaștere pe care o realizează cel ce seduce, invitându-l pe cel sedus, în numele unei promisiuni neexprimate, la o taină comună. Prima reacție a celui din urmă este esențială, putând activa seducția sau, dimpotrivă, refuzând-o tocmai prin neputința de-a ieși din prealabil”.[3]

Cartea lui Florin Ardelean devine, astfel, unul dintre instrumentele de lucru ale reflecției postmoderne asupra comunicării. O bibliografie foarte bine aleasă este utilizată în structura argumentativă a textului. M-a mirat însă absența din cuprinsul cărții a referințelor la opera lui Aurel Codoban. Autorul ne încîntă cu referințe de la Platon la Vladimir Ilici Ulianov  Lenin, de la Meister Eckhart la Søren Kierkegaard și pînă la Gabriel Liiceanu. Dar face abstracție de orice posibile referințe la filosoful iubirii și al seducției – Aurel Codoban. Cartea ar fi avut de cîștigat mai ales în ceea ce privește reflecțiile asupra iubirii, voluptății și dorinței. Dar, înțelegem cu toții, mereu sîntem în situația dilematică a decupajului bibliografic care ne ajută să mergem mai departe sau ne ține încă pe loc sub presiunea abundenței referințelor.

Preocupările lui Florin Ardelean sînt relevate de titluri precum „Amorul de sine: păcat și nenorocire”, „Iubirea și seducția”, „Infernul din noi”, „Cain și ura primordială”, „Femeia demonizată și frica”, „Ura ca iubire refuzată”, „Indicele de seducție, propaganda și manipularea”, „Mediacrație și manipulare”, „Morfologia, patologia și modelele iubirii”, „Gelozia și nevrozele fidelității” și altele. Aducînd în discuție aspectele multiple implicate de seducție – printre care dimensiunile voluptății, cruzimii și amăgirii ce pot să însoțească fenomenul seducției – cartea despre seducție cu care ne provoacă Editura Eikon este admirabilă și prin faptul că predominantă ca prezență este dimensiunea luminoasă a seducției, cu voluptățile, frămîntările și devenirile ei. Seducția are valoarea unui diamant care reflectă cu fețele sale multiple doar atîta lumină cît poate să proiecteze asupra sa lumea noastră interioară.

Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire este o carte care ni-l relevă pe Florin Ardelean în primul rînd ca poet. Florin Ardelean este un poet al seducției care ne învăluie cu poezia seducției și ne îmbracă în lumina ei.

 

[1] Florin Ardelean, Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire, (București: Editura Eikon, 2017), 418 pagini.

[2] Florin Ardelean, Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire, (București: Editura Eikon, 2017), 9.

[3] Florin Ardelean, Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire, (București: Editura Eikon, 2017), 70.

Sandu Frunză despre filosofia darului și noua teologie a seducției

Standard

turcan-marion-2

A trăi înseamnă a iubi deoarece a trăi înseamnă a dărui. Mintea noastră nu poate concepe un dar mai autentic decît cel al iubirii. A dărui iubirea ta înseamnă a-l aduce în existență, a-l face să trăiască autentic pe celălalt. Această investiție nu stă sub semnul schimbului sau al profitului, ci sub semnul darului. Răspunsul la darul de iubire se realizează cel mai adesea pe un plan invizibil și întotdeauna într-un registru superior celui presupus investiției pe care o facem în sporirea vieții celuilalt. Este motivul pentru care asociem reciprocitatea iubirii cu intrarea într-o zonă a transcendenței, a vieții paradisiace sau a intervalului în care nemurirea devine posibilă. Nu întîmplător, deși afirmația a existat înaintea noastră, fiecare dintre noi credem că am inventat maxima potrivit căreia a iubi înseamnă a nu muri niciodată. Ajungem în felul acesta să credem că omul are printre drepturile sale și dreptul de a iubi și de a fi iubit.

Asociem în mintea noastră dreptul la iubire cu dreptul la viață, conceput ca un drept fundamental al omului. Tocmai această consacrare prin contagiune – a iubirii în raport cu viața – subliniază cu trăsături îngroșate situația paradoxală în care atașamentul față de drepturile omului este însoțit de o contestare tot mai puternică a drepturilor omului ca valoare fundamentală, ca energie intrinsecă a modului de a fi occidental.

Dar nu trebuie să facem abstracție de faptul că tot ceea ce este valoros trece azi printr-un proces de contestare. Face parte din modul nostru de a ne întări în opțiunile noastre și de a ne reconfirma valorile pe care dorim să le menținem vii. Unui asemenea proces critic sînt supuse, cu tot mai multă fervoare, și drepturile omului. Însă, nu acest proces al evaluării critice mă interesează aici. El nu poate fi decît unul efemer. Precaritatea unei asemenea critici rezidă în faptul că drepturile omului sînt cel mai autentic dar pe care cultura occidentală l-a făcut umanității. Ele sedimentează structura identitară a acestei culturi în crearea civilizației de tip occidental. Atunci cînd au fost gîndite în spiritul unei aplicabilități universale, drepturile omului au avut pe lîngă o dimensiune politică și una existențială. Aplicarea lor face prezentă în lume o formă de transcendență ce ne vorbește despre valorile ultime ale civilizației occidentale. Drepturile nu ar fi putut să apară în altă cultură decît în cea vestică. Nu pentru că aceasta ar fi superioară, ci pentru că în nici o altă cultură edificarea civilizațională nu se revendică în mai mare măsură de la relația dialectică a drepturilor și responsabilităților. Această dialectică stă sub semnul darului și valorifică mecanismele pe care darul și dăruirea le presupun.[1]

Revelator pentru modul de funcționare a acestor mecanisme subtile este dreptul la viață. El se bazează pe ideea responsabilității pe care o avem în raport cu un dar pe care l-am primit fiecare dintre noi și pe care îl conștientizăm în registrul sacralității de îndată ce înțelegem că responsabilitatea în raport cu propria noastră existență este o pledoarie permanentă pentru aducerea și menținerea în existență a Celuilalt. Viața ca dar ne relevă caracterul ultim al dreptului la viață. Ea relevă că existența ca atare e un proces de continuă transcendere. Transcendența însăși este parte a acestui proces prin consacrarea pe care o producem conștientizînd dreptul la existență a  celuilalt – fie că e receptat ca fiind asemănător sau ca fiind diferit. Atunci cînd poetul ne încîntă spunîndu-ne că viața este însăși iubirea și a trăi autentic înseamnă a iubi, ne lăsăm capturați de magia darului și ne umplem de energia ei. Face parte din poezia existenței și din revelația faptului de a fi.

Pentru a vorbi despre această bucurie a darului am ales să utilizez, ca un pretext al discuției, una dintre cele mai importante apariții editoriale, despre care mă aștept să aibă un impact profund în cultura noastră filosofică și teologică. Este vorba despre cartea „Apologia după sfîrșitul metafizicii. Teologie și fenomenologie la Jean-Luc Marion”, semnată de Nicolae Turcan.[2]

Autorul are o binemeritată recunoaștere în lumea literară, în cea filosofică și în cea teologică. Are o capacitate specială a de îmbina aceste registre cu un spirit de finețe rar întîlnit. Pentru o bună înțelegere a ceea ce el face, cred că aș putea să folosesc construcția filosoful teolog și teologul filosof – în sensul pozitiv în care a mai fost folosită pornind de la etichetarea filosoful poet și poetul filosof.

Valoarea deosebită a acestei cărți derivă din faptul că Nicolae Turcan instituie o filosofie a darului utilizînd instrumentarul creștin al unei apologii a iubirii, care nu e nici teologică nici filosofică tocmai pentru că e profund existențială. Ea vizează condiția umană și sensul dezvoltării omului aflat la intersecția cu sine, cu ceilalți și cu Dumnezeu. Nu se putea găsi un loc mai bun al acestei încercări de construcție existențială decît cadrele deschise de opera lui Jean-Luc Marion, un filosof ce îmbină filosofia și fundamentele gîndirii creștine într-o manieră ce îl determină pe Nicolae Turcan să îl numească un gînditor post-metafizic. O asemenea premisă îl ajută pe autor să teoretizeze și să aducă foarte nuanțate clarificări asupra relațiilor dintre teologie și apologetică, pe de o parte, și filosofie, metafizică și fenomenologie, pe de altă parte. Iar aici rolul unei fenomenologii a iubirii, înțeleasă ca fenomenologie a darului, este covîrșitor. Această sursă de inspirație teologică este suportul filosofic pentru demersul său de depășire a metafizicii. O astfel de depășire este relevantă, în opinia autorului, deoarece numai ea „surmontează limitele pe care onto-teologia le-a pus pînă acum teologiei, eliberînd-o pe aceasta din urmă de seducțiile celei dintîi și reconducînd-o către Revelație”.[3]

Sînt puse aici într-o lucrare comună două surse ale puterii. Pe de o parte, divinitatea se relevă ca sursă a restaurării lumii prin puterea sacrificiului, iar pe de altă parte, omului îi este dată puterea extraordinară a credinței. Credința este cea care transformă slăbiciunea într-o putere nestăvilită. Ne sînt familiare în acest sens cuvintele lui Iisus: „Adevărat vă spun că, dacă ați avea credință cît un grăunte de muștar, ați zice muntelui acestuia: „Mută-te de aici acolo”, și s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputință” (Matei 17:20). Atunci cînd Nicolae Turcan, în subcapitolul „Dumnezeul dragoste”, afirmă: „Credința se ocupă cu a crede și nu cu discursuri filosofice” are în vedere tocmai relevarea acestui substrat al unei experiențe speciale pe care reflecția filosofică trebuie să îl aibă în vedere atunci cînd se constituie ca o filosofie a darului. Preocuparea pentru a crede nu poate fi desprinsă în acest caz de preocuparea pentru a iubi, deoarece „Dumnezeu se numește iubire”.[4] Este implicată aici o raționalitate lărgită, numită, pe urmele lui Marion, „raționalitatea erotică”.[5] Astfel, credința este cea care circumscrie un orizont al seducției în care erotismul relației este unul transfigurat în orizontul cunoașterii, trăirii și comunicării. Este vorba de o nouă teologie a seducției în care „raționalitatea erotică” presupune un joc existențial al darului și al iubirii. Jocul erotic pus astfel în mișcare presupune că „în acest joc între donator și donatar, cel ce primește darul îl reîntoarce către cel ce l-a dat, abandonîndu-se, prin renunțare și sacrificu”.[6] Pornind de la logica darului și de la filosofia iubirii pe care o construiește Nicolae Turcan, putem vedea în aceste cuvinte o pledoarie pentru consacrarea dreptului de a iubi și de a fi iubit ca un drept fundamental al ființei umane.

Situîndu-se în orizontul iubirii, ființa umană nu mai pendulează în sistemul de alegeri presupuse de așezarea sub semnul lui „a fi” sau „a avea”. Ea trăiește dincolo de ființare și posesiune. Darul transfigurează modul de a fi în lume deoarece atunci cînd „Darul înlocuiește ființa, iubirea răspunde zădărniciei acolo unde certitudinea metafizică nu o poate face”.[7] Acesta este universul semnificațiilor prin care darul, seducția și iubirea constituie o singură lume. Cu o astfel de afirmație, Nicolae Turcan devine unul dintre cei mai fascinanți autori din gîndirea teologică românească.

Cartea Apologia după sfîrșitul metafizicii stă, ca demers în sine, sub semnul darului. Autorul ne dăruiește din timpul vieții sale parcurgînd pentru noi opera lui Marion, sintetizînd-o și mai ales traducînd-o într-un limbaj ce iese din jargonul fenomenologului, dar lăsînd neatinsă dimensiunea specifică a acestui limbaj. Talentul literar al autorului este îmbinat cu atitudinea reflexivă și cu dorința de clarificare, sistematizare și facilitare a accesului la textele unui autor mai degrabă esoteric pentru publicul neinițiat în vocabularul acestei fenomenologii.

[1] Despre postmodernism ca o lume prin excelență a darului am vorbit în mai multe locuri. Poate cea mai expresivă modalitate am exprimat-o în contextul consumerismului postmodern descris în Sandu Frunză, Advertising constructs reality. Religion and advertising in the consumer society, (București: Tritonic, 2014).

[2] Nicolae Turcan, Apologia după sfîrșitul metafizicii. Teologie și fenomenologie la Jean-Luc Marion, (București: Editura Eikon, 2016).

[3] Nicolae Turcan, Apologia după sfîrșitul metafizicii. Teologie și fenomenologie la Jean-Luc Marion, 18.

[4] Nicolae Turcan, Apologia după sfîrșitul metafizicii. Teologie și fenomenologie la Jean-Luc Marion, 177.

[5] Nicolae Turcan citează în acest sens lucrarea Jean-Luc Marion, Fenomenul erosului. Șase meditații, traducere de Maria Cornelia Ică jr., prezentare de Ioan I. Ică jr., (Sibiu: Deisis, 2004).

[6] Nicolae Turcan, Apologia după sfîrșitul metafizicii. Teologie și fenomenologie la Jean-Luc Marion, 181.

[7] Nicolae Turcan, Apologia după sfîrșitul metafizicii. Teologie și fenomenologie la Jean-Luc Marion, 187.

Sandu Frunză despre religia iubirii

Standard

spinoza

Atunci cînd se discută, din perspectivă creștină, despre Iudaism și Creștinism, în mod obișnuit, se vorbește despre existența unei continuități, bazată pe caracterul unitar al Bibliei, construită pe Vechiul Testament și Noul Testament. Gîndirea creștină nu s-a lăsat acaparată de viziunile dualiste ce vorbesc despre existența imaginii unui Dumnezeu rău ce poate fi desprins din textele Testamentului celui Vechi și a imaginii unui Dumnezeu bun prezent în textele Noului Testament. Această continuitate este descrisă în termenii de Religia Legii și Religia Iubirii. Este prezentă aici ideea că legea este împlinită prin iubire. Pe acest fundal, în Creștinism s-a argumentat adesea că, deși revelația ei rămîne întreagă, vechea religie este depășită, printr-un nou sens al deplinătății, de religia cea nouă – în care Legea este substituită prin Iubire. O asemenea viziune a fost adîncită de faptul că desăvărșirea prin iubire a fost tratată în termenii unei împliniri mesianice menită să restaureze omul și lumea și să transfigureze întreaga creație.

În privința relației dintre Lege și Iubire, putem constata existența unui curent de interpretare diferită a Scripturii realizat de filosofia evreiască modernă. Ea vorbește despre Iudaism ca despre o Religie a iubirii. Printre filosofii din lumea creștină occidentală aparținînd acestui trend se numără Benedict (Baruch) Spinoza (24 Noiembrie 1632 – 21 Februarie 1677). Au trecut 340 de ani de cînd Spinoza, filosoful olandez născut și crescut în atmosfera iudaică din Amsterdam, a plecat dintre noi, dar a rămas mereu o prezență cu o deosebită prestanță în gîndirea occidentală. Spinoza consideră Iudaismul religia unei revelații a iubirii, a unei religii ce are în centrul său legea cunoașterii și a iubirii lui Dumnezeu.

Alungat de propria sa comunitate, dar rămînînd mereu aproape de spiritualitatea iudaică, Benedict Spinoza credea în calitatea specială de popor ales a evreilor, considerînd că aceasta nu s-a realizat pe motive rasiale, ci din motive religioase, sociale și politice. Alegerea pe care a făcut-o Dumnezeu, și care îi vizează pe evrei, nu trebuie gîndită în termenii vreunei superiorități, ci în termenii unei responsabilități speciale. O asemenea convingere se bazează pe faptul că „din punctul de vedere al intelectului și al adevăratei virtuți, nici un popor nu se deosebește de altul, încît în privința aceasta nici unul nu este ales de dumnezeu mai presus de altul”.[1] Evreilor le este dată, însă, o responsabilitate specială privind „cunoașterea și iubirea adevărată a lui Dumnezeu”.

Există o întreagă tradiție de interpretare a operei lui Spinoza care îl situează pe linia raționalismului, a panteismului sau chiar a ateismului. Ne vom opri aici la o interpretare diferită, care îl situează pe filosof în interiorul culturii iudaice, în calitatea sa de filosof aparținînd filosofiei moderne evreiești.

Un motiv de dezbinare între exegeții gîndirii lui Spinoza îl constituie modul în care acesta îl concepe pe Dumnezeu. Întregul proces hermeneutic pornește de la afirmația sa Deus sive Natura, care a fost interpretată fie ca o identificare a lui Dumnezeu cu substanța sau cu natura, fie ca o afirmare a unei viziuni spirituale, care trebuie pusă în strînsă relație cu teologia și mistica iudaică. Din modul în care Moshe Idel descrie complexitatea acestei probleme, putem deduce cel puțin trei perspective asupra prezenței în opera lui Spinoza a sintagmei Deus sive Natura. Pe de o parte, poate fi o influență dinspre gîndirea filosofului medieval Moise Maimonide, care în anumite pasaje ajunge la o „identificare implicită a actelor divine cu actele naturale”. Pe de altă parte, există posibilitatea ca această afirmație să fie de inspirație cabalistă avînd în vedere că potrivit ghematria, valoarea numerică a cuvîntului ce desemnează numele divin Elohim (Dumnezeu) este egală cu cea a cuvîntului ebraic ha-Teva (Natura), ceea ce face posibilă indentificarea dintre Dumnezeu și Natura. Există însă și posibilitatea ca cele două surse, maimonidiană și cabalistă, prin diverse medieri, să fi influențat, fiecare în felul său, formularea lui Spinoza.[2]

E important să avem în vedere o asemenea posibilitate deoarece ea ne ajută să înțelegem că ceea ce unii consideră a fi panteismul lui Spinoza poate fi privit în mod mai adecvat ca o trimitere la sursele religioase ale gîndirii sale, legate de monoteismul etic al Iudaismului. Filosoful nu face abstracție de faptul că, prin revelația de pe Muntele Sinai, Iudaismul este cel care aduce Legea. Însă, el ne dă și o soluție de înțelegere a conținutului legii dumnezeiești: „Dat fiind că iubirea de Dumnezeu este cea mai mare fericire a omului, beatitudinea și scopul ultim al tuturor acțiunilor omenești, înseamnă că numai acela împlinește legea dumnezeiască care se îngrijește să-l iubească pe Dumnezeu, nu de frica unor chinuri, nici de dragul altor lucruri, ca plăcerile, faima etc., ci numai pentru că îl cunoaște pe Dumnezeu sau pentru că se știe că în cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu constă supremul său bine”.[3] Cunoașterea, binele și iubirea sînt o triadă ce dă unitatea și frumusețea condiției omului aflat în relație cu Dumnezeu. Mai mult ca oricînd îmi vin în minte cuvintele lui Emmanuel Levinas, dintr-un text despre Spinoza: „Cuvîntul lui Dumnezeu îi invită pe oameni să asculte de învățăturile dreptății și dragostei”.[4] Lăsîndu-se învăluiți de acestea, ei devin dreptatea și dragostea.

Interpretarea Legii în strînsă relație cu binele uman și cel divin relevă caracterul său etic și politic. Nu întîmplător putem regăsi în Etica lui Spinoza pasaje ce ne ajută să lămurim sensul Legii în strînsă relație cu iubirea umană și iubirea lui Dumnezeu. Chiar dacă este privită sub specia eternității, este important să reținem că, în gîndirea lui Spinoza, Legea este cea care alimentează „iubirea intelectuală față de Dumnezeu”.[5] Ființa umană se hrănește din această iubire. Pe terenul său se construiește fericirea omului, condiția sa morală, proiectul social și idealurile sale politice. Acesta este sensul în care, potrivit Tratatului teologico-politic, evreii sînt un popor ales. Alegerea vizează responsabilitatea în raport cu monoteismul etic înțeles ca o religie a iubirii.

 

[1] Benedict Spinoza, Tratatul teologico-politic, Traducere, studiu introductiv și note I. Firu, revizia științifică a traducerii N. I. Barbu, (București: Editura Științifică, 1960), 66.

[2] Moshe Idel, Maimonide și mistica evreiască,  traducere de Mihaela Frunză, (Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2001), pagina 118 și următoarele.

[3] Benedict Spinoza, Tratatul teologico-politic, 70.

[4] Emmanuel Levinas, Dificila libertate. Eseuri despre Iudaism, Traducere, note și postfață Țicu Goldstein, (București: Editura Hasefer, 1999), 152.

[5] Baruch Spinoza, Etica demostrată după metoda geometrică și împărțită în cinci părți, Traducere, studiu introductiv și note Alexandru Posescu, (București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1981),  269.

Sandu Frunză despre comunicare, iubire și magie

Standard

 

Trilogia Teophil Magus_Leonard OpreaStau sub impresia cărții lui Leonard Oprea, „Trilogia lui Theophil Magus”, fără a putea ieși din ea în așa măsură încît să pot scrie o prezentare a ei. Captivitatea plăcută a cărții lui Leonard Oprea este dată de faptul că el nu există ca autor, el ne transmite o învățătură a unui personaj mitologic modern, Theophil Magus. Nedreaptă mi se pare puțina cunoaștere a acestei cărți și circulația insuficientă, deși aș putea spune că, în termenii pieței de carte românești, volumul are statutul unui bestseller.

Nu am nici cea mai mică îndoială. Dacă ar fi avut parte de o marketizare asemănătoare cu cea a cărților lui J. K. Rowling, cartea lui Leonard Oprea ar fi una dintre cele mai cumpărate și citite cărți. Adesea un text de calitate nu este îndeajuns de prezent în mîinile cititorilor deoarece, din motive diverse, nu s-a putut bucura de o publicitate pe măsura talentului, sensibilității și creativității pusă în joc de către autor. În lipsa unei piețe a promovării de carte în spațiul nostru cultural, printre marile atuuri ale cărții Trilogia lui Theophil Magus[1] am putea numi: universul viu pe care îl creează, forța magică a manifestărilor personajului central al istorisirilor, experiențele spirituale de maximă intensitate, dar mai ales puterea hristică ce alimentează întregul demers al autorului.

Cartea lui Leonard Oprea se adresează unei dimensiuni speciale a sensibilității umane. Astfel, mă aștept ca orice copil care s-a lăsat fascinat de magia lui Harry Potter (sau a altor personaje create de autori de succes cum ar fi Lewis sau Tolkien) să vibreze la un personaj cum este Theophil Magus de îndată ce ajunge spre sfîrșitul adolescenței, cînd magia se cere însoțită de înțelepciune. Mi se pare inevitabil ca tinerii cu o asemenea sensibilitate să se abandoneze ritmului interior al magiei create de Leonard Oprea în transcrierea învățăturilor magicianului transilvan. Așa cum mi se pare firesc ca orice persoană matură care a trăit cu sufletul la gură aventurile imagistice în care a fost atrasă de Harry Potter să se lase călăuzită de magia sapiențială a lui Theophil Magus. De altfel, orice ființă cu sensibilitate cosmică ar fi firesc să vibreze la intrarea într-un asemenea univers.

Magia personajului transilvan pare să aibă în centrul său o lege unică, o lege ce guvernează toate mecanismele umanității noastre: legea iubirii. Magia pusă în joc de Leonard Oprea izvorăște din tradiție și se împletește armonios cu nevoile spirituale ale omului contemporan. În felul acesta, el elimină toate disputele privitoare la conflictul dintre magie și spiritualitate apelînd la forța extraordinară a unei sensibilități pe care Mircea Eliade a numit-o în termeni culturali „creștinismul cosmic românesc”. Aceasta este poarta intrării în magia iubirii hristice.

Metoda utilizată de Leonard Oprea în transcrierea mesajelor lui Theophil Magus este cea a unei hermeneutici rabinice mînuită cu o măiestrie asemănătoare cu cea a lui Nicolae Steinhardt. Însă, în timp ce Monahul de la Rohia utiliza cultura teologică pentru a construi o teologie a culturii, Theophil Magus ne împresoară cu o filosofie a spiritului ce presupune coborîrea minții în inimă, presupune o unire a minții cu inima, a rațiunii cu credința, a comunicării cu trăirea. Theophil Magus ne propune iubirea ca formă a comunicării și comunicarea ca formă a iubirii – prin care omul postmodern se poate regăsi, vindeca și salva.

 

[1] Leonard Oprea, Trilogia lui Theophil Magus. Calea și adevărul și viața, Ediție adăugită și revizuită, Prefață de Vladimir Tismăneanu, Postfață Liviu Antonesei, (București: Eikon, 2016).

Sandu Frunză despre un episod din ultimele întâlniri cu Dumitru Stăniloae

Standard

coperta staniloae eikon

Un prieten m-a rugat să le dăruiesc cititorilor mei din spațiul virtual câteva rânduri din cartea mea despre antropologia lui Dumitru Stăniloae, apărută într-o nouă ediție la Editura Eikon, cu titlul O antropologie mistică. Introducere în gândirea Părintelui Stăniloae. De dragul lui și al tuturor celor ce ar dori să le citească, postez acum pasajul preferat de prietenul meu:

Era imediat după moartea soţiei sale, care a lăsat în urmă un Stăniloae trist şi slăbit. Dar nu faptul că Părintele părea o trestie dezrădăcinată m-a des­cumpănit, ci (aparent) radicala schimbare a discursului său teolo­gic. Dacă în întâlnirile anterioare fiecare discuţie ducea la ideea de nemurire şi Părintele canaliza discuţia în aşa fel încât, în cele din urmă, discutam despre persoană şi despre nemurire, după moartea soţiei sale ideea nemuririi parcă dispăruse din discursul său.

Nemaifiind în preajmă Ea, el nu mai era el. Şi spunea aceasta chiar el vorbind de înţelesul iubirii şi subliniind că noi nu putem înţelege ce înseamnă să trăieşti o viaţă întreagă cu un om pe care l-ai iubit şi el să plece înaintea ta din lume. Să dăruieşti şi să fii dăruit o viaţă întreagă şi dintr-o dată să nu mai fie lângă tine subiectul darului şi al dăruirii.

Nu am înţeles atunci şi mi se părea straniu acest discurs. Abia vestea morţii lui, care a survenit doar la câteva luni, a înce­put să-mi lumineze cuvintele sale. Părintele Stăniloae îşi trăia ple­nar propria concepţie mistică despre căsătorie. De ce nu mai vorbea Părintele despre nemurire? Tocmai pentru că o dată cu fe­meia pe care a iubit-o toată viaţa, o dată cu fiinţa cu care avea o relaţie mistică, de tipul celei din Cântarea Cântărilor, unit fiind cu ea precum Iisus este unit cu Biserica Sa, Părintele Stăniloae era şi el plecat din lume.

Se simţea în cuvintele sale o distanţă nefirească, atât faţă de noi cât şi faţă de subiectul mistic al iubirii sale. Dar aceasta se datora faptului că eu nu înţelegeam atunci că sufletul Părintelui Stăniloae ardea ca un rug de jertfă între pământ şi cer. El locuia în ceruri, dar mai stătea o vreme şi aici ca să-şi îndeplinească ultimele obligaţii faţă de partea sa trupească. Cu cât suferinţele trupeşti se consumau în intensităţi crescute, Părintele Stăniloae câştiga în linişte şi detaşare.

Mi-l amintesc mereu ca pe „un înger bătrân” care mai stătea o vreme alături de partea sa trupească şi pământească spre a ne mai mângâia câteva clipe, dar încă de atunci el era plecat şi se înrădăcina în universul fiinţelor nemuritoare.