Sandu Frunză despre Jurnalul Amurgului Iubirii adus la lumină de Aurel Codoban

Standard

codoban

Cine dintre cei care l-au cunoscut pe filosoful Aurel Codoban nu ar dori să îi citească primul său roman, imediat la apariția sa? Cine ar putea să stea departe de o asemenea lectură după ce a citit Amurgul iubirii, o capodoperă a filosofiei iubirii? Cine ar putea să fie atît de ascetic încît să nu își ofere plăcerea intensă de a răsfoi, pe îndelete, Jurnalul Amurgului Iubirii?

Pentru publicul larg, nefamiliarizat cu ierarhiile filosofice de la noi, am să menționez că Aurel Codoban este unul dintre cei mai importanți filosofi români. Domeniile în care are contribuții originale sînt filosofia religiilor, hermeneutica, semiologia, comunicarea și consilierea interpersonală. Este promotorul în cultura noastră a filosofiei ca gen literar. Complexitatea gîndirii sale filosofice îl apropie de marea gîndire europeană și îl alătură marilor eseiști contemporani. Dacă ar trebui să fac o paralelă, cu scopul de a releva locul pe care Aurel Codoban îl ocupă în acest context, aș putea spune că Aurel Codoban cultivă o paradigmă de gîndire asemănătoare cu cea a lui Pascal Bruckner. Cei doi autori au în comun atît preocuparea comună pentru filosofie și pentru literatură cît și o profundă înțelegere a sufletului omului postmodern, a înstrăinărilor la care acesta a fost supus și a mecanismelor prin care el se mai poate salva. Sînt convins că toți cititorii de limbă română a lui Bruckner vor găsi o plăcere sporită de a citi Jurnalul Amurgului Iubirii pus la dispoziția publicului de Aurel Codoban[1], chiar dacă vor găsi suficiente motive, îndreptățite, de a pune în planuri diferite lucrările celor doi mari gînditori.

Remarcabil este faptul că Jurnalul Amurgului Iubirii este în același timp cartea unei iubiri și o carte despre iubire. Volumul ne spune o incitantă poveste de iubire desfășurată în mediile universitare, cu rigorile dar și cu libertățile pe care acestea le presupun. Cartea are o dimensiune exoterică și una esoterică. La nivel exoteric, sesizăm o formulă ușor autobiografică, incitantă, vie, epică și lirică în același timp. Cu toate acestea, cred că ar fi nepotrivit să privim cartea doar ca un roman autobiografic. Ea aduce scene credibile din punct de vedere al vieții cotidiene doar pentru că autorul este conștient de faptul că, cel mai adesea, „viața bate filmul”. Prin urmare, e firesc ca cele mai expresive pagini ale unui roman de calitate (cum este cel propus aici de Aurel Codoban) să fie cele create după modele și rețete care ar putea oricînd să facă față unei experiențe reale. Le dau crezare și celor ce susțin că „fantezia depășește realitatea” avînd în vedere că personajele lui Aurel Codoban sînt atît de bine construite încît par a fi parte a universului familiar al romancierului. În același timp, cartea are și o dimensiune esoterică presărată în reflecțiile filosofice asupra iubirii, aduse în discuție sub pretextul unui exercițiu editorial. Autorul introduce astfel un tip de reflexivitate erotică adusă de vizualizarea Ideii iubirii, care (la un nivel esoteric de lectură) situează întreg registrul cărții undeva dincolo de plăcerea erotică și extazul adus de contemplarea iubirii ca poveste și a unei povești despre iubire.

Nu am de gînd să rezum cartea, nici să exemplific cu scenele la care ar trebui să vă opriți cu prioritate. Dar am să relev faptul că puteți trăi experiențe dintre cele mai diverse. Puteți să pregustați „Cât de reală este dulceața primă a iubirii”, să vă bucurați de o poveste din care să aflați modul în care „Iubirile trecute anticipează viitoarea iubire”, să înțelegeți faptul că „Iubirea e schimbare și trăiește din schimbare”. Totodată, veți putea să aflați de la Aurel Codoban mai multe lucruri „Despre gelozie și alți demoni” și să asistați împreună cu acesta la „Eutanasierea erotică a unei mari iubiri”. Sper că aceste titluri preluate din cuprinsul cărții lui Aurel Codoban vă dau o imagine despre firul epic și despre dimensiunea reflexivă a cărții, dar, în același timp, vă și ispitesc să vă doriți să citiți acest roman.

Fiind sub impresia puternică a lecturii romanului, mă aștept ca această carte să stîrnească o paletă foarte largă de comentarii și controverse. Dar, în același timp, cred că este o carte ce nu va lipsi de pe noptiera niciunei femei care dorește să își ofere o lectură de seară în care să simtă puterea și beneficiile iubirii sau să retrăiască nostalgiile iubirilor pierdute. Totodată, văd cartea răsfoită de mîinile tinerilor citind în Grădina Botanică sau în Parc, după cum mă aștept să fie deschisă în birourile de sticlă ale orașelor de către toți cei ce vor să își petreacă pauza de cafea sau pauza de masă într-un mod plăcut, dar spiritualizat.

Romanul lui Aurel Codoban are calitatea de a se adresa fiecărui cititor în registrul său personal. Așa că cel mai bine ar fi să intrați cu încredere în Jurnalul Amurgului Iubirii și să vă lăsați fascinanți de povestirea și înțelepciunea sa.

 

[1] Aurel Codoban, Jurnalul Amurgului Iubirii, (Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană, 2018).

Reclame

Sandu Frunză despre dăruire, motivație și personalitate

Standard

maslow

Este timpul potrivit pentru a celebra și a dărui. Respectul și recunoașterea mi se par cele mai importante moduri prin care femeile pot fi celebrate în această perioadă și pe tot parcursul anului. Fără îndoială, o sărbătoare destinată celebrării femeii este cel mai bine valorizată prin reamintirea recunoașterii de care femeia trebuie să se bucure în societate, de dezbaterile privind drepturile și afirmarea femeii în sfera profesională, de dialogul privind respectul cuvenit în viața personală sau în sfera publică etc. Însă, nu din perspectiva acestor probleme majore doresc să vă rețin atenția acum. Aș dori să mă opresc asupra darului, deși acesta poate apărea ca un aspect secundar din perspectiva afirmării sociale și politice a femeilor. Cu toate acestea, nevoia de a dărui pare a fi o coordonată importantă a condiției relaționale a ființei umane.

Sub influența lecturilor mele din textele lui Georges Bataille și din alte lucrări antropologice, am susținut mereu că darul intră într-o logică  a schimbului. Darul atrage după sine un alt dar, altfel el nu se realizează pe deplin ca dar.[1] E adevărat că, cel mai adesea, dăruirea nu se rezumă la schimbul de obiecte, ci vizează o construcție care se realizează pe un plan superior celui al lumii obiectelor și al schimbului acestora. Cel mai adesea, relevanța darului este resimțită ca ceva ce intervine în orizontul spiritual, chiar și atunci cînd darul poate lua forma unor obiecte dintre cele mai rudimentare cu putință. Unul dintre cele mai frumoase exemple de daruri pe care le pot concepe în viața mea și a altora sînt cărțile. Ele pot fi oferite ca exemple ale darului prin excelență deoarece au capacitatea de a juca, în cea mai mare măsură, rolul unor entități cu o valoare interpersonală. Mai mult decît atît, una dintre caracteristicile speciale ale darului este aceea că el oferă, odată cu obiectul darului, o întreagă lume de semnificații. Mai mult decît orice alt obiect, cărțile au această capacitate de participare simbolică la lumea pe care darul o aduce cu sine în viața celui dăruit.

Ca un posibil dar, pe care îl putem aduce femeilor din viața noastră, doresc să semnalez aici o carte ce poate aduce o bogăție inepuizabilă în viața oricui ați dori să o dăruiți: Abraham H. Maslow, Motivație și personalitate.[2] Cartea nu se adresează în mod special femeilor, dar o recomand ca pe un dar posibil deoarece reprezintă o operă clasică în dezvoltarea psihologiei. Recunoscut ca întemeietor al psihologiei umaniste, Abraham H. Maslow modelează pentru totdeauna înțelegerea fundamentelor motivației umane și este un autor tot mai influent în domenii precum filosofia, comunicarea, publicitatea, resurse umane, strategiile organizaționale, etica managerială etc.

O influență aparte o au ideile sale în dezvoltarea personală, cultivarea sinelui, coaching etc. Nici un discurs motivațional nu mai poate face azi abstracție de ideile puse în mișcare de Maslow. Cea mai cunoscută dintre contribuțiile sale este construcția piramidei ce înfățișează ierarhia trebuințelor umane, în vîrful căreia este situată nevoia naturală de autorealizare a ființei umane ca actualizare a sinelui. Autorul o propune ca pe o schemă generală de interpretare a dezvoltării motivației și personalității umane. Ea este rezultatul unui efort teoretic original și de mare complexitate în care datele experimentale sînt întrețesute de o reflecție filosofică de profunzime, care pune de acord datele științifice cu fundamentele filosofice ale condiției umane.

În clarificarea modului de a fi al omului în lume și a principiilor realizării autentice a ființei umane, Maslow pleacă de la caracterul prin excelență pozitiv al felului de a acționa al omului. El refuză să accepte orice teorie privind prezența unor instincte distructive intrinseci naturii umane.  Realizarea trebuințelor umane trebuie să se producă într-un mod natural, nu se poate stabili nici o relație directă între lupta pentru satisfacerea acestor nevoi și manifestările de violență din viața omului. Într-o asemenea perspectivă, fie că e vorba de trebuințele primare sau de cele superioare, „trebuințele (motive, impulsuri, pulsiuni) primare nu sunt malefice și nici păcătoase. Nu e nimic neapărat rău în a dori și a avea nevoie de hrană, siguranță, apartenență și dragoste, acceptare socială, acceptare de sine și actualizare a sinelui. Dimpotrivă, majoritatea oamenilor din diferite culturi ar considera aceste dorințe – într-o formă autohtonă sau alta – dezirabile și lăudabile. Chiar cu un maximum de precauție științifică, tot ar trebui să spunem că sunt neutre și nu rele”.[3] Satisfacerea nevoilor specific umane nu trebuie privită ca o luptă pentru existență bazată pe un instinct care izvorăște din modul de a fi al omului. Prezența violenței în acțiunea umană trebuie privită din perspectiva concepției care „spune că distructivitatea sau agresivitatea este un comportament secundar sau derivat, nu o motivație primară. Aceasta presupune să ne așteptăm ca, la ființa umană, comportamentul ostil sau distructiv să se dovedească a fi rezultatul unui motiv identificabil, reacția la o altă stare de fapt, produs și nu sursă originară”.[4] Maslow afirmă pe baze etologice, antropologice, științifice înclinația naturală a omului înspre realizarea binelui. Acest element al gîndirii pozitive fertilizează întregul cîmp al reflexiilor sale cu privire la devenirea umană.

Pentru a ajunge să trăiască o viață bună, omul trebuie să parcurgă cu încredere toți pașii necesari realizării sale. El trebuie să se îngrijească de nevoile sale primare, care au în vedere faptul că omul există în lume ca ființă biologică ce are nevoi de natură fizică, așa cum trebuie să fie preocupat și de asigurarea securității vieții sale prin obținerea unei siguranțe și a unei stări de confort în raport cu situarea sa în lume ca mediu al desfășurării vieții. Această sferă a nevoilor de bază, determinate de faptul că omul este o ființă corporală ce trăiește într-un univers fizic, trebuie completată, după Maslow, de preocuparea pentru realizarea trebuințelor de natură socială, cele ce privesc universul relațional al persoanei ce trăiește într-un univers al valorilor bazate pe alteritate, pe dialog, pe viața trăită împreună cu ceilalți. Manifestarea omului ca ființă socială atrage după sine și nevoia individului de recunoaștere. Iar în satisfacerea acestei trebuințe cred că intervin două dintre cele mai importante elemente fără de care nu putem concepe azi autenticitatea ființei umane și tot ceea ce poate să ne apară semnificativ din perspectiva dezvoltării personale. Este vorba de respectul față de sine și respectul față ceilalți. Respectul joacă aici nu doar rolul unui instrument de comunicare, al unui cadru etic al conviețuirii, ci și al unei categorii de trasare a condițiilor de posibilitate ale existenței omului postmodern. Toate acestea își găsesc împlinirea la nivelul ființei umane o dată cu trecerea la cel de al cincilea nivel al dezvoltării umane. El corespunde actualizării sinelui, proces pe care Maslow îl pune la baza unei psihologii universale. Nimic din ceea ce este omenesc nu poate fi lăsat la o parte în dezvoltarea personală. Totul trebuie cuprins în acțiunea de obținere a armoniei personale și a unei vieți mai bune: de la nevoia de somn sau de sex pînă la nevoia de recunoaștere sau de succes, de la nevoia de iubire[5] pînă la cea de transcendere în raport cu o transcendență ce își face loc în orizontul condiției umane. Această stare de împlinire personală trebuie experimentată și trăită în prezent[6], fie că e vorba de pacienți supuși unui proces terapeutic, fie că e vorba de beneficiari ai consilierii de dezvoltare personală și de îmbunătățire a calității relațiilor interpersonale.[7]

O carte cum este cea a lui Abraham H. Maslow poate fi un dar potrivit pentru orice persoană îndrăgită din viața noastră deoarece teoriile sale au părăsit situația experimentului de laborator transformînd întreaga viață a omului într-un laborator al experiențelor semnificative din punct de vedere al condiției umane. Este unul dintre motivele pentru care teoriile sale sînt azi utile atît pentru rezolvarea problemelor individuale în dezvoltarea personală cît și în dezvoltarea în carieră și în mediile profesionale, în înțelegerea mecanismelor instituționale de valorizare a creativității personale, în orientarea politicilor organizaționale de dezvoltare a resursei umane și a politicilor de responsabilitate socială sau în descifrarea provocărilor cărora trebuie să le facă față lumea contemporană.

Putem să nu fim de acord cu afirmațiile lui Maslow cu privire la anumite distorsiuni pe care o interpretare greșită a luptei pentru emanciparea femeilor le poate aduce în dezvoltarea persoanei.[8] Dar nu putem face abstracție de faptul că teoriile lui pun în valoare o dimensiune specific feminină a existenței. Este vorba îndeosebi de o totalizare simbolică prezentă în actul actualizării sinelui, chiar dacă putem accepta că există o posibilitate de nuanțare a diferențelor existente în ceea ce privește stabilirea de priorități în cazul bărbaților și a femeilor. Această dimensiune este una cu deschideri holistice și relevă gîndirea pozitivă, creativitatea, construcția existenței bazată pe valori, accentul pus pe umanitate, dar și pe idealul valorizării nevoilor particulare ale fiecărei persoane în parte – elemente ce conviețuiesc cu o etică a grijii specifică ontologiei relaționale a sufletului feminin.

 

[1] Sandu Frunză, Advertising constructs reality. Religion and advertising in the consumer society, (București: Tritonic, 2014).

[2] Abraham H. Maslow, Motivație și personalitate, Traducere de Andreea Răsuceanu, Prefață de Robert Frager, Postfață de Ruth Cox, Ediția a treia, (București: Editura Trei, 2013).

[3] Abraham H. Maslow, Motivație și personalitate, 213.

[4] Abraham H. Maslow, Motivație și personalitate, 226-227. Într-o cheie asemănătoare poate fi citită și lucrarea lui Erich Fromm,  Anatomia distructivității umane, Traducere de Oana Maria Nica, (București: Editura Trei, 2015). Fromm consideră că distructivitatea nu derivă din natura umană, ci este una dintre formele pe care le ia deformarea personalității umane. Cîteva aspecte privind gîndirea lui Erich Fromm pot fi urmărite în „Sandu Frunză despre fața întunecată a iubirii”, 12 februarie 2018.

[5] Recomand ca cei ce doresc să citească această carte să înceapă cu capitolul „Iubirea la oamenii aflați în procesul actualizării sinelui”, paginile 341-372.

[6] În general, teoriile psihologice care recurg la o fundamentare filosofică au ca tendință să releve importanța situației actuale în demersul terapeutic. O lectură lămuritoare în acest sens poate fi Dave Mann, Terapia Gestalt. 100 de teme și tehnici fundamentale, Traducere de Brândușa Popa, (București: Editura Trei, 2013).  Dave Mann afirma: ”Eu privesc terapia gestalt ca fiind o călătorie de descoperire. Noi explorăm felul în care fiecare își întîlnește lumea, cum răspunde la situația lui și felul în care influențează situațiile trecute și prezente procesul fiecăruia (și al nostru) de a întîmpina ceea ce este „aici și acum”, facem toate aceste lucruri în timp ce ne implicăm activ în relația cu clientul ca parte a situației lui”, paginile 21-22.

[7] Am scris despre importanța universului relațional în „Sandu Frunză despre Dragobete în vizită la psihoterapeut”, 21 februarie, 2018,   pe marginea cărții Carl R. Rogers, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, Traducere de Anacaona Mîndrilă-Sonetto, Cuvînt înainte de Florentina Palade, ediția a doua, București: Editura Trei, 2014. Modul în care principiile psihologiei umaniste pot interveni în dezvoltarea unor relații terapeutice autentice, care să conducă la autocunoaștere, acceptare de sine și transformare personală poate fi urmărit și în Carl S. Rogers, Terapia centrată pe client. Practica ei actuală, implicații și teorie, Traducere de Corina Dedu, (București: Editura Trei, 2015).

[8] Abraham H. Maslow, Motivație și personalitate, 32-33. Cîteva precizări din perspectivă feministă sînt schițate de Ruth Cox în reflecțiile privind „teoria motivației, a actualizării sinelui și psihologia femeii” prezente în postfața cărții: Ruth Cox, „Bogata recoltă a lui Abraham Maslow”, în Abraham H. Maslow, Motivație și personalitate, 532-534. O critică radicală la adresa „falocentrismului”, considerat de unele feministe că ar sta la baza ierarhiei nevoilor fundamentale teoretizate de Maslow, poate fi urmărită în Dallas Cullen and Lise Gotell, „From Orgasm to Organization: Maslow, Women’s Sexuality and the Gendered Foundations of the Needs Hierarchy”, Gender, Work and Organizations, Vol. 9 No. 5 (2002): 537-555.

Sandu Frunză despre misterul și bucuria cărților, pornind de la un text al lui Moshe Idel

Standard

moshe_idelMoshe Idel este pentru mine un arhetip al bucuriei întîlnirii cu cartea. Nu cunosc o ființă care să trăiască cu mai mare intensitate iubirea cărților. Într-una dintre interpretările sale, Moshe Idel dă un statut ontologic cărții. Deși pune în centrul imaginarului său cultural Tora, el nu face abstracție de varietatea cărților și de faptul că ele pot fi atribuite oamenilor, îngerilor sau lui Dumnezeu. Însă, de fiecare dată ele au, printre alte dimensiuni, și una care presupune cartea ca prezență eternă. Una dintre imaginile cele mai frumoase ce exprimă semnificația profundă a cărții poate fi desprinsă dintr-un pasaj în care Moshe Idel relevă că „o aserțiune interesantă din scrierile rabinice, reluată mai tîrziu de cabaliști, spune că Dumnezeu se uita în cartea preexistentă a Torei și crea … Cartea pare să conțină universul, cel puțin în mod virtual, în vreme ce Dumnezeu îl realizează la fel cum arhitectul urmărește un plan preliminar”.[1]

Această tradiție de interpretare îl descrie pe Dumnezeu ca fiind co-existent și co-etern cu Cartea și ne deschide spre o lume fascinantă în care cartea ne este înfățișată ca o paradigmă a creației. Nu există o imagine mai potrivită pentru a înțelege identitatea poporului evreu, un popor care a fost dăruit de divinitate cu vocația interpretării Torei. Statutul său aparte se clădește pe ideea că „atît Dumnezeu, cît și omul trebuie să contemple și să implementeze structura cărții primordiale, cea care a fost dezvăluită în forma actuală în cadrul revelației sinaitice”.[2] În felul acesta, evreii nu numai că și-au asumat responsabilitatea de a fi purtătorii  și promotorii Religiei Cărții, ci au pus cartea la temelia culturii occidentale. Atunci cînd spunem că civilizația europeană (și înțelegem prin aceasta, de fapt, civilizația occidentală) este construită pe valorile iudeo-creștine, ar trebui să avem în vedere în primul rînd că la baza culturii și civilizației occidentale stă structura ontologică a cărții.

Este vorba aici nu numai despre Religia cărții care atrage după sine o religie a iubirii, ci de faptul că numai iubirea este cea care poate să îl conducă pe cititor spre profunzimile textului. Există o dimensiune exoterică a textului cărții, accesibilă tuturor. Faptul că mai există și o dimensiune esoterică, accesibilă doar celui ce iubește cartea și o studiază ca și cum ar umple întreaga lume cu iubirea sa, este relevat de un pasaj din Zohar care ne spune că „Tora este ca o iubită frumoasă şi bine făcută, care se ascunde într-o încăpere tainică, în palatul ei. Ea are un singur iubit, de care nu ştie nimeni şi care rămîne ascuns. Din dragoste pentru ea, acest iubit dă mai tot timpul tîrcoale porţii şi lasă în căutarea ei să-i fugă ochii în toate părţile. Ea ştie că iubitul tot dă tîrcoale porţii ei. Şi ce face atunci? Crapă doar puţin uşa încăperii tainice unde se află, îşi dezveleşte pentru o clipă chipul în faţa iubitului, ca îndată să se ascundă din nou. Toţi cei care s-ar afla lîngă acel iubit nu ar vedea şi nu ar pricepe nimic. Doar iubitul, interiorul lui, inima şi sufletul lui se duc după ea, şi el ştie că din dragoste i s-a dezvăluit ea şi s-a înflăcărat pentru el. La fel se petrece şi cu cuvîntul Torei. Nu se dezvăluie decît celui care o iubeşte”.[3] Dragostea este modul cel mai adecvat de a te apropia de carte.  Numai iubirea este cea care poate să îți dezvăluie integral bucuria întîlnirii cu cartea.

Putem desprinde prezența unei asemenea atitudini și din analizele unuia dintre filosofii cei mai apropiați de sufletul occidental. Emmanuel Levinas ne vorbește despre carte ca instanță a iubirii atunci cînd ne atrage atenția asupra unui text de ficțiune literară, Yossel, fiul lui Yossel Rakover din tarnopol, vorbește cu Dumnezeu, în care ni se prezintă experiența unui personaj ce trăiește ultimele clipe ale exterminării evreilor europeni în Holocaust. Din acest infern al inocenților se naște întrebarea cu privire la cer și la retragerea lui Dumnezeu din lume. Una dintre concluziile la care ajungem este aceea că în situația post-holocaust omului îi mai rămîne un dar divin foarte prețios: Tora ca mod de a se ține aproape de Dumnezeu. Profunzimea etică a unui asemenea dar divin poate fi descifrată în afirmația: „A iubi Tora încă mai mult decît pe Dumnezeu, aceasta înseamnă tocmai a accede la un Dumnezeu personal, împotriva căruia te poți revolta, adică pentru care se poate muri”.[4] Această iubire ce poate duce pînă la sacrificiu ne îndreptățește să trecem din registrul arhetipal al Torei, înspre registrul cărții în general. În felul acesta, putem accepta că o virtute a omului contemporan ar putea fi cuprinsă în afirmația: „a iubi cartea încă mai mult decît pe Dumnezeu”. În felul acesta am putea menține statutul ontologic al cărții în viața laică a omului contemporan, situîndu-l în același timp în proximitatea unei anumite forme de sacralitate. Îndiferent că este percepută sau nu, cartea aduce cu sine în viața noastră un tip de prezență specială, care ține de statutul arhetipal al Cărții, în care gînditorii occidentali identifică, adesea, cu ușurință, Cartea Cărților.

Semnificația unei asemenea reprezentări simbolice a relației autentice cu lumea cărților poate fi descifrată cu și mai multe nuanțe dacă apelăm la simbolismul prezent în Cîntarea Cîntărilor. Un asemenea text s-a dovedit extrem de fecund atît pentru imaginarul evreiesc, cît și pentru cel creștin. Din perspectiva unui membru al comunității iudaice, iubirea celor două personaje simbolizează iubirea lui Dumnezeu pentru poporul său. Pentru un membru al comunității creștine, ea reprezintă cel mai adecvat iubirea lui Iisus pentru Biserica sa. Într-o cheie similară, o lectură simbolică a omului postmodern ar putea ajunge la concluzia că în întreaga poveste de iubire este vorba despre iubirea cititorului pentru cartea sa. Fiecare ființă umană trebuie să fie în căutarea unei asemenea cărți, fiecare are undeva în acest colț de lume al culturii globale o carte ce așteaptă să fie investită cu iubirea sa. Cine nu vrea să pornească într-o asemenea căutare mai are o șansă: el poate scrie acea carte cu propria sa viață.

Una dintre cărțile pe care poporul evreu le scrie mereu cu propria sa viață este Cartea Ierusalimului. Metafora cărții este cea mai potrivită pentru a exprima chemarea simbolică permanentă pe care o trăiește evreul modern. Un asemenea tip de imaginar este concludent deoarece Tora poate fi concepută „ca metaforă extinsă pentru o paradigmă ideală care a inspirat creația lumii la începutul timpurilor și care, continuă să informeze existența, altfel spus să-i dea formă”.[5]

Avînd în vedere că evreii reprezintă un popor cu o puternică fascinație pentru carte, Ierusalimul poate fi văzut ca o carte deschisă a sufletului evreiesc. El reprezintă varianta geografică a Torei. Tocmai de aceea, Ierusalimul în integralitatea sa, nu poate fi scos nici din geografia simbolică, nici din harta spirituală, nici din harta fizică sau administrativă a Israelului.

Ierusalimul presupune o istorie semnificativă nu numai a Israelului, ci și a lumii occidentale în care este insclusă o istorie simbolică de la Avram și gestul său arhetipal, intemeietor de credință de pe Muntele Moria, pînă la Ierusalimul de azi, cu sacrificiul de rugăciune și de speranță cu care este încărcat de pelerinii din toate colțurile lumii. De altfel, dacă folosim simbolismul cărții, atunci Ierusalimul pare a fi o carte orientală tipărită cu literele de aur ale sufletului occidental.

Este potrivită această reprezentare nu numai din punct de vedere al imaginarului religios, ci și pentru că putem vorbi despre Ierusalim ca simbol al valorilor laicității occidentale. Este dificil să ne imaginăm că ar putea exista în Orientul Apropiat un alt simbol decît cel al Ierusalimului, un alt loc geografic decît Israelul, în care să fie exprimate valori precum pluralismul, toleranța, multiculturalismul, democrația –  valori deopotrivă etice și politice fundamentale din punctul de vedere al civilizației occidentale. Privilegiind aici Iudaismul și Israelul nu susțin că alte religii nu pot să fie promotoare ale democrației în Orientul Apropiat. Îndeosebi mă aștept ca, în viitor, tradiția religioasă a Islamului să se delimiteze clar de formele radicale și de terorismul islamist și să devină purtătoare a unui mesaj spiritual și deschis spre dialog interreligios, îndeosebi sub presiunea conviețuirii Islamului cu democrația în societățile occidentale. Însă, pînă cînd aceste așteptări ale mele vor deveni o realitate, societatea israeliană este purtătoarea efectivă a mesajului occidental, a valorilor și a culturii occidentale, a speranțelor și aspirațiilor de tip occidental. Pentru lumea Orientului Apropiat nu putem repera în acest moment o altă comunitate purtătoare a valorilor occidentale.

Dincolo de această importanță politică, ne apare cu mare pregnanță faptul că, din punct de vedere spiritual, putem vorbi despre Ierusalim ca suflet al civilizației occidentale. Din acest simbolism face parte și structura intimă a cărții. Cînd recurgem la o asemenea afirmație nu facem abstracție de faptul că în condițile actuale „Cărțile nu sînt numai obiecte literare ce trebuie aranjate cu grijă pe rafturile bibliotecilor … Ele sînt unități ce constituie mode intelectuale, care creează la rîndul lor predispoziții pentru receptarea și asimilarea conținutului lor, precum și al altor cărți … Imaginația socială a anumitor elite pregătește terenul pentru acceptarea, răspîndirea și profunzimea influenței unei cărți, chiar înainte ca aceasta să fi fost concepută de autor … Cu alte cuvinte, cărțile pot avea influență nu numai datorită mesajului lor deosebit, dar și datorită miturilor de care sunt însoțite”.[6] Însă, oricît de mult ar fi influențat statutul cărții de mitologiile noastre personale sau de metamorfozele pe care le suferă sacrul în condițiile postmodernității, ele mai păstrează o structură profundă a autenticității ce ne leagă de realitatea ultimă ce o face posibilă.

Una dintre cele mai importante învățături ce le putem desprinde din analizele lui Moshe Idel este aceea că lumea este menținută în existență și îmbunătățită prin studiul Cărții. Prin extrapolare, putem înțelege de aici un aspect semnificativ pentru condiția omului postmodern: citirea și studierea cărților poate oferi o soluție pentru restaurarea omului și pentru a crește calitatea vieții.

 

[1] Moshe Idel, Perfecțiuni care absorb. Cabala și interpretare, prefață de Harold Bloom, traducere de Horia Popescu, (Iași: Polirom, 2004), 53. Moshe Idel a ajuns în 19 ianuarie 2017 la vîrsta de 70 de ani. O mare parte a cărților sale sînt traduse în limba română. Disponibile online sînt textele apărute în Journal for the Study of Religions and Ideologies: Moshe Idel, Hermeneutics in Hasidism, http://jsri.ro/ojs/index.php/jsri/article/view/261/260 Moshe Idel, Abordări metodologice în studiile religioase http://jsri.ro/ojs/index.php/jsri/article/view/420/418 Moshe Idel, On Paradise in Jewish Mysticism http://jsri.ro/ojs/index.php/jsri/article/view/543/511 Moshe Idel, «Unio Mystica» as a Criterion: Some Observations on «Hegelian» Phenomenologies of Mysticism http://jsri.ro/ojs/index.php/jsri/article/view/7/8 Texte despre contribuția lui Moshe Idel la dezvoltarea cabalei, a studiilor religioase și a filosofiei evreiești pot fi citite în Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 6 issue 18 (2007): 3-240   http://jsri.ro/ojs/index.php/jsri/issue/view/21 sau în volumul Sandu Frunză, Mihaela Frunză, Essays in Honor of Moshe Idel, (Cluj: Editura Provopress, 2008).

[2] Moshe Idel, Perfecțiuni care absorb. Cabala și interpretare, prefață de Harold Bloom, traducere de Horia Popescu, (Iași: Polirom, 2004), 54.

[3] Zohar, II, 99 a-b. Vezi Zoharul. Cartea Splendorii, (București: Editura Antet, f.a.)

[4] Emmanuel Levinas, Dificila libertate. Eseuri despre Iudaism, traducere, note și postfață de Țicu Goldstein, (București: Editura Hasefer, 1999), 185.

[5] Moshe Idel, Perfecțiuni care absorb. Cabala și interpretare, 136.

[6] Moshe Idel, Perfecțiuni care absorb. Cabala și interpretare, 132.

Sandu Frunză despre dilema alegerii între Dragobete și Sfîntul Valentin

Standard

cupluAm stat și m-am gîndit cum e mai bine. Doream să înțeleg disputa pornită de cîțiva dintre prietenii mei. Ce e mai bine? Să sărbătorim Ziua îndrăgostiților pe 14 februarie de Sfîntul Valentin sau pe 24 februarie de Dragobete?

Destul de greu am găsit soluția. Mai întîi mi-am spus: dacă tot iubim Ziua îndrăgostiților și în loc de o zi putem să avem două de ce nu ne-am bucura de amîndouă. Însă, în timp ce mă fericeam cu posibilitatea celor două prilejuri de a ne bucura și a iubi au început să îmi vină în minte multe lucruri care sînt unice în existența mea și pe care nu aș dori să le am mai degrabă în două ipostaze decît una, deși le iubesc pentru că sînt o prezență benefică în viața mea.

Așa că am găsit o soluție care să mă scoată din dilema acestui dualități. Cred că cel mai potrivit ar fi să transformăm cele zece zile ce se scurg între Sfîntul Valentin și Dragobete într-un interval. Un interval ce presupune ieșirea de sub timpul trecerii și intrarea în timpul celebrării, al sărbătorii ce se împărtășește de arhetipul iubirii pe care toți o percepem ca fiind veșnică și pe care o recunoaștem din cînd în cînd ca un mod ce ne înveșnicește. Și pentru a avea un timp de pregătire, absolut necesar, dar și un timp de ieșire din sărbătoare, care mi se pare normal, cred că intervalul ar trebui să înceapă cu cîteva zile înainte de Sfîntul Valentin și să se încheie la cîteva zile după Dragobete. În felul acesta, fiecare poate să își pună în valoare ritmul său interior de intrare și de ieșire din interval, din timpul spectacolului iubirii, al regenerării prin iubire și al pregustării din tinerețea-fără-bătrînețe a iubirii căreia îi sîntem destinați.

Dacă v-ați spiritualizat sărbătorind de Sfîntul Valentin bucurîndu-vă de adaosul de spirit comercial inerent acestei perioade, atunci e benefic să continuați să vă îmbunătățiți sufletește celebrînd și Dragobetele, cu atît mai mult cu cît acesta are atașată o dimensiune a seducției și a artei seducătorului ce pare să lipsească celuilalt.

Nu am să mă opresc aici asupra seducției, deși aș vrea. Dar cred că în acest moment nu este necesar să spun mai mult decît am spus în textele mele deja publicate: Sandu Frunză, „Seducțion and Advertising” în Advertising constructs reality. Religion and advertising in the consumer society, (București: Tritonic, 2014), pp. 25-55; „Publicitatea – între suspendarea dorinței și etica seducției” în Publicitatea și administrația publică sub presiunea eticii (Iași: Ed. Lumen, 2015), pp. 143-158; sau în cartea mea Sandu Frunză, Comunicare simbolică și seducție (București: Tritonic, 2014).

Cei care doresc, de asemenea, pot afla cele 5 secrete ale iubirii învățate de la filosoful iubirii Aurel Codoban

https://frunzasandu.wordpress.com/2016/02/13/sandu-frunza-despre-5-secrete-ale-iubirii-invatate-de-la-aurel-codoban/