Cu Laurențiu Staicu despre drumul spre cabinetul de consiliere filosofică în vremea pandemiei

Standard

 

Staicu-Laurentiu

Sandu Frunză: Sînteți cunoscut ca metafizician, ca epistemolog, ca expert în etica aplicată, dar mai ales ca cel mai vizibil practician în consilierea filosofică din România. Ați publicat Trei istorii metafizice pentru insomniaci (2017) – o carte întemeietoare pentru reflecția și consilierea existențială. Vă rog să ne spuneți: în ce măsură filosofia și practicile filosofice își pot găsi un loc adecvat în societatea aflată sub presiunea crizei pandemice?

Laurențiu Staicu: Nu știu cât de mult poate ajuta filosofia ca atare, însă cred că reflecția filosofică sau, mai bine spus, filosofarea este binevenită în aceste momente dificile. Dar nu direct, ci mai degrabă într-o manieră indirectă, aș spune, prin sprijinul pe care-l oferă virtuților de care avem mare nevoie pentru a face față situației prin care trecem cu toții acum: luciditate, spirit critic, răbdare, disciplină, calm. Atunci când viața sau bunăstarea ne sunt amenințate, nu ne ajută deloc să ne gândim la sensul vieții sau la ce rost avem pe lume. Dar ne ajută enorm să ne gândim, cu metodă și cu rigoare, la ce acțiuni ar trebui să desfășurăm, cum ar trebui să ne comportăm, de ce este importantă cutare sau cutare regulă și așa mai departe. Or, tocmai asta înseamnă, cred eu, a filosofa într-o cheie practică: a-ți pune întrebări relevante pentru contextul în care te afli, a căuta să te lămurești pentru a afla ce e de făcut. Pentru că filosofia practică și, în genere, consilierea filosofică, vizează exersarea constantă și adâncirea autonomiei noastre ca persoane – în raport cu societatea, în raport cu propriile noastre impulsuri și prejudecăți. Or, în prezent, tocmai autonomia este cea care ne este restrânsă dramatic, iar la această îngrădire necesară oamenii reacționează în fel și chip, de multe ori instinctiv, fără să-și dea seama. De regulă, filosofarea ne ajută să vedem mai limpede de ce nu ne simțim bine și ce e de făcut pentru a ieși din criza respectivă într-o manieră lucidă, detașată, mai puțin încărcată emoțional. Pe scurt, ca să nu mai lungesc vorba, cred că reflecția filosofică este un bun exercițiu pentru a ne păstra discernământul de care avem atâta nevoie în prezent.

Sandu Frunză: Ce ar trebui să facă, în general, profesorii de filosofie ca disciplina pe care o propun spre aprofundare tinerilor să iasă din zona disconfortului pe care ni-l creează abstractizarea foarte înaltă și să se apropie de nevoia de povestire, de nevoia de a pune întrebări și a căuta răspunsuri la întrebările fundamentale, de a face din reperele din istoria filosofiei ceva ce poate fi perceput ca familiar, ceva ce poate fi integrat experienței propriei noastre vieți?

Laurențiu Staicu: Hm, o întrebare grea! Cred că depinde de felul în care privești filosofia. Unii văd filosofia ca pe un joc complicat cu concepte, un soi de puzzle fără nicio miză practică, menit doar să-ți ofere satisfacție atunci când ai găsit o soluție elegantă și să-ți ascută mintea. Dintr-o astfel de perspectivă, e greu să faci trecerea dinspre filosofie către substratul filosofic al problemelor cu care ne confruntăm în viața cotidiană. Dar, pe de altă parte, filosofia a apărut dintr-o nevoie mai adâncă decât aceea de a ne exersa mintea, din nevoia de a ne înțelege pe noi înșine și lumea din jur. Sună dramatic, știu, dar istoria stă mărturie pentru această nevoie fundamentală a noastră de înțelegere, o nevoie condiționată biologic, aș îndrăzni să spun. Avem această conștiință de sine care ne individualizează în natură și care, la rândul său, ne împinge, inevitabil, să punem întrebări, să căutăm să pricepem ce e cu noi și cu lumea. Iar de aici până la filosofie nu e decât un pas. Din această perspectivă, putem vedea mai limpede cum problemele noastre, ca indivizi, ca persoane, sunt de multe ori doar avataruri mai palide, mai înguste și cu un conținut specific ale marilor probleme cu care ne confruntăm ca specie: cine suntem, ce avem de făcut, cum ar trebui să trăim, ce este moartea, cum ne putem cunoaște pe noi înșine, ce valori merită să urmăm etc. Fiecare dintre noi trăiește pe fundalul oferit de o țesătură de convingeri și credințe, judecăți și opinii de natură filosofică, fiecare dintre noi are o filosofie de viață care ne ghidează și ne dă rost. Doar că, de cele mai multe ori, aceasta nu este o construcție plămădită și îngrijită de noi în mod conștient, ca o teorie filosofică despre un subiect oarecare, în care știm ce vrem să susținem, cum să o facem, ce argumente avem la dispoziție, ce finalitate are. Filosofia personală a fiecăruia dintre noi se alcătuiește treptat, în timp, din tot soiul de frânturi pe care le luăm din jur, de la cei apropiați, din ceea ce citim,  din interpretarea experiențelor prin care trecem sau din ceea ce gândim noi înșine atunci când ne acordăm răgazul să o facem. Dar ea ne oferă același lucru ca și o teorie filosofică propriu-zisă, una pe care o descoperim într-o carte, să zicem: înțelegere, orientare în lume. Doar că, fiind o filosofie alcătuită din frânturi, de cele mai multe ori, e ca o construcție fără un plan, e de multe ori șubredă, anapoda chiar! Iar înțelegerea și orientarea pe care ni le oferă vor fi pe măsură. Aici intervin analiza și dialogul filosofic care contribuie la ajustarea acestei filosofii personale, la reglarea ei în acord cu faptele, cu realitatea și cu profilul celui care o poartă în minte și se lasă purtat de ea prin viață fără să o știe.

Felul în care ne simțim, confortul nostru mental depinde, adeseori, de felul în care gândim (sau nu gândim). Cred că de aici ar trebui să pornească orice profesor de filosofie care vrea să iasă din “turnul de fildeș” al gândirii pure, cum se spune, și să se apropie de menirea originară a filosofiei, aceea de a oferi înțelegere și orientare în hățișul vieții de zi cu zi, de la acceptarea acestui fapt elementar: gândirea este întotdeauna abstractă, dar acest lucru nu o îndepărtează de viața trăită, ci dimpotrivă, o apropie. Pentru că fără gândire, fără concepte și raționamente, fără reflecție, nu există, de fapt, o viață cotidiană, există doar senzații oarbe, cum ar spune Kant, nimic discernabil. Aș spune că o cale de a reduce distanța dintre filosofie ca disciplină academică și experiențele noastre de viață este aceea de a găsi elementele comune între cele două și de a încerca apoi să le dezvolți.

Sandu Frunză: Sînteți recunoscut ca unul dintre cei mai semnificativi practicieni în consilierea filosofică. Aș vrea să ne dați mai multe detalii cu privire la acest tip de practică, puțin cunoscută în România, să ne arătați care este specificul acestui tip de consiliere în raport cu alte tipuri de consiliere pe care le putem accesa. Ce ar trebui să ne convingă, în situația de criză în care ne aflăm, să pornim spre drumul care să ne ducă la cabinetul unui practician în consilierea filosofică? În ce măsură consilierea filosofică poate oferi sprijin și chiar alinare pentru ființa umană ce stă sub presiunea crizei medicale, a fragilității existențiale, a angoasei în fața necunoscutului, a însingurării adusă de izolare și de suspendarea unor libertăți pe care le credeam ca fiind neseparabile de condiția noastră de occidentali?

Laurențiu Staicu: Sunt multe diferențe dar și multe asemănări între consilierea filosofică și alte tipuri de consiliere. Un semn distinctiv este, desigur, acela că sunt folosite resurse filosofice, însă nu doar în sensul restrictiv al teoriilor formulate de filosofi de-a lungul timpului, ci într-un sens mai larg – uneltele folosite în consilierea filosofică sunt, de cele mai multe ori, uneltele cu care lucrează filosoful de profesie: analiza conceptuală, interpretarea, reconstrucția rațională etc. A consilia înseamnă, în esență, a încerca să fii de ajutor cuiva, iar ajutorul, în cazul consilierii filosofice, nu înseamnă, nici pe departe, doar a oferi cunoștințe filosofice sau a lămuri teoriile filosofice pentru necunoscători, așa cum par să creadă, uneori, studenții din primul an care îmi cer detalii despre această practică. A-l ajuta pe cel care vine la tine căutând ajutorul înseamnă, mai degrabă, a-l învăța să se gândească filosofic la sine și la lume, la problemele sale. Cunoașterea care se transferă în relația dintre consilier și clientul său este una tacită, nu explicită, consilierea nu este un soi de curs privat de filosofie! O altă deosebire este dată de relația asimetrică dintre cei doi – consilier și client. În ședințele de consiliere filosofică, celebra metaforă a parteneriatului dintre consilier și client, atât de des invocată de teoreticienii terapiilor mai apropiate de filosofie este dusă oarecum mai departe, este depășită, aș spune. Clientul este cel care conduce, el este cel care trebuie să se lămurească cu privire la propriile convingeri, credințe și valori. Această călătorie în propria minte, cum îmi place mie să văd procesul de consiliere, indiferent că durează o ședință sau mai multe, este a clientului, consilierul este doar un ghid. Unul care, uneori, poate împinge într-o direcție sau alta, poate sugera o cale mai puțin facilă sau se poate pune, chiar, în mijlocul drumului, blocând accesul la o priveliște atrăgătoare, dar periculoasă. Dar, în ultimă instanță, el rămâne doar un ghid pe parcursul acestei călătorii lăuntrice.

Sandu Frunză: Cînd este potrivit să decidem să renunțăm la alte tipuri de consiliere cu care eram familiari și să apelăm la un consilier filosofic și la ce fel de beneficii putem să ne așteptăm de pe urma unui program de terapie filosofică? Povestiți-ne, dumneavoastră ca filosof practician ce tip de intervenție practicați, care este specificul demersului pe care îl propuneți?

Laurențiu Staicu: Orice tip de consiliere urmărește, cum spuneam mai devreme, să ofere ajutor, să fie de folos în depășirea unui obstacol sau în ieșirea dintr-o criză. Nimeni nu apelează la serviciile unui consilier doar din curiozitate, deși unii așa pretind când vin prima oară! Dar în spatele pretinsei curiozități se ascunde întotdeauna o nevoie. Ceea ce înseamnă că, în genere, e bine să ne gândim serios înainte de a apela la ajutorul unui consilier, să ne gândim la ceea ce ne dorim, la ceea ce vrem să obținem. Asta pentru a putea să evaluăm, ulterior, în ce măsură ne este de ajutor ceea ce se întâmplă în ședințele respective. Apoi, rămâne pentru fiecare să evalueze dacă ceea ce primește îi folosește sau nu, dacă i se potrivește sau nu. Nu există o terapie sau o formă de consiliere care să fie potrivită pentru toți sau pentru toate problemele cu care se confruntă oamenii. Din experiența mea, aș putea spune că cei care apelează la consilierea filosofică au o înclinație mai accentuată către reflecție și analiză, sunt mai introspectivi și mai curioși. Dar nu este o regulă, uneori se întâmplă să vină la mine oameni care au trecut prin mai multe alte tipuri de terapie și vor să încerce altceva, pur și simplu. Sunt multe de spus despre demersul propriu-zis, mai ales că strategia folosită va depinde, în fiecare caz în parte, de tipul de probleme cu care vine clientul, abia după ce le evaluezi în amănunt poți stabili cu ce începi și cum înaintezi apoi. Oamenii acumulează, de-a lungul vieții, o mulțime de convingeri despre ei înșiși, despre ceilalți, despre lume în ansamblu. Apoi, aceste convingeri se combină cu valorile individuale și dau naștere normelor, regulilor de comportament, cum spunea Egan, cele care ne ghidează în viața de zi cu zi. E imposibil să ajungi la substratul filosofic al acestor reguli dintr-o dată, ai nevoie de timp și este un travaliu anevoios și dificil, însă absolut necesar. Uneori e vorba de probleme sau blocaje punctuale, alteori clientul vrea să se reinventeze pe sine, ca să spun așa, vrea să-și schimbe planul de viață, ceea ce presupune abordări și tehnici diferite.  Dar premisa de la care pornesc întotdeauna este că persoana care vine la mine simte că are nevoie de ajutor pentru a depăși o criză, un blocaj sau o problemă pe care nu a putut să o depășească singură sau cu ajutorul celor la care a apelat înainte. Motivul vizitei este crucial, chiar dacă el poate să nu fie, inițial, aparent. Dialogul filosofic are această virtute discretă și subapreciată, după părerea mea, de a pune în lumină, treptat, gânduri și idei care erau în umbră, la început, până când devin limpezi și pot fi înțelese iar apoi schimbate. Există un moment, pe parcursul ședințelor de consiliere, când ceea ce se discută începe să producă un declic în mintea clientului, începe să aibă sens. E un moment extraordinar, o adevărată iluminare, o strălucire în privirea celuilalt care îți spune că a început să se lămurească cu sine, să se vadă mai limpede. După aceea, călătoria devine mult mai ușoară, iar nevoia de ghidaj, de orientare începe să dispară treptat. E semnalul că începi să te apropii de sfârșitul consilierii.

Sandu Frunză: Există în ultima vreme o tendință vizibilă de dezvoltare și chiar o cerință de profesionalizare a consilierii filosofice în spațiul cultural românesc. Cum credeți că va fi integrată consilierea filosofică pe o piață a consilierii în creștere? Cum vă imaginați evoluția acestei profesii în etapa schimbărilor profunde pe care lumea, în general, le așteaptă să se producă în perioada prelungirii pandemiei și cea post-pandemie? Cîtă deschidere  există, pe de o parte, dinspre filosofi în a oferi astfel de servicii de consultanță și consiliere, iar pe de altă parte, din partea publicului predispus să apeleze la servicii de consiliere?

Laurențiu Staicu: Cred că e un lucru bun că se întâmplă asta și la noi, mă refer la tendința de profesionalizare a consilierii filosofice și la semnele că începe să-și facă loc pe piața serviciilor. Ce se va întâmpla pe viitor depinde foarte mult de cine va prelua inițiativa și va încerca să dezvolte profesia și de competențele celor care practică. Deschidere există, însă la noi e totuși prea puțin cunoscută și apoi persistă, încă, multe prejudecăți culturale legate de filosofie ca atare care îngreunează procesul de popularizare a practicii. Mulți văd încă filosofia ca pe o formă de manifestare înaltă, rafinată a spiritului omenesc, însă altminteri fără vreo relevanță practică, fără nicio legătură cu frământările, angoasele și greutățile vieții reale. Un lux, mai degrabă, un moft pentru elite sau o preocupare exotică pentru visătorii lipsiți de spirit practic. Sigur că această prejudecată este, în mare măsură, o consecință a faptului că filosofia nu prea se mai studiază azi în școli. După anii ’90, contactul oficial, instituțional al tinerilor cu filosofia a fost și a rămas mai mult sporadic. Nu prea poți afla mare lucru despre o disciplină dacă o studiezi doar o oră sau două pe săptămână în ultimul an de liceu. E o surpriză mare pentru mulți dintre cei care aleg să studieze filosofia în facultate să afle că înăuntrul acestei discipline s-au cristalizat, de-a lungul timpului, canoanele adevărului și regulile gândirii robuste sau principiile care stau la baza comportamentului moral fără de care viața de zi cu zi este o junglă în sensul propriu, o bătălie pentru supraviețuire mânată doar de instincte. Mulți vin cu așteptarea asta romantică, într-un fel, dar păguboasă, în cele din urmă, că filosofia este o formă de artă, un domeniu în care poți să dai frâu liber celor mai neobișnuite speculații, fără altă restricție decât aceea de a fi cât mai original! Creativitatea este, desigur, importantă în filosofie, ca și în știință sau în artă. Dar e o diferență colosală între speculațiile neîntemeiate și gândirea sistematică, susținută de argumente solide.

Adevărul este că filosofia a fost mereu, poate mai presus de toate, aproape de viața trăită, de realitatea cotidiană. Asta e ceea ce la noi e deocamdată greu de transmis și de priceput. Speranța mea, în privința schimbării acestei prejudecăți cu privire la utilitatea filosofiei, se îndreaptă către absolvenții facultăților de filosofie, către tineri. Cred că ei sunt cei care pot să aducă o schimbare semnificativă în această privință – și deja o fac!

Sandu Frunză despre metafizica și consilierea filosofică și existențială

Standard

staicuConsilierea filosofică a devenit o preocupare din ce în ce mai răspîndită. Ea beneficiază azi, în România, de programe de pregătire, inclusiv la nivel de studii de masterat. Motivele sînt multiple. Ele acoperă o plajă largă: de la moda culturală a consilierii pînă la nevoia autentică a ființei umane de a găsi răspunsuri la întrebările fundamentale cu care se confruntă în plan existențial. Cel mai adesea, consilierul filosofic este privit ca un însoțitor de drum cu care să poți comunica și împreună cu care să poți medita asupra problemelor semnificative aduse de reflecție sau autoreflecție în planul unei metafizici a vieții cotidiene.

Ea stă sub semnul dialogului și al comunicării interpersonale, dar în aceeași măsură și sub semnul explorării și comunicării lumii noastre interioare. Deseori, modelul este unul socratic, chiar dacă nici un consilier nu își propune să fie o replică a lui Socrate. Cel mai adesea, demersul are în vedere asumarea unei filosofii de viață care să dea coerență acțiunii individuale într-un univers descris ca fiind unul al crizei și al înstrăinării.

Mi-a reținut atenția cartea filosofului Laurențiu Staicu, consilier filosofic în cadrul Asociației Române de Filosofie Practică, mai întîi prin titlul provocator: Trei istorii metafizice pentru insomniaci, iar apoi prin pledoaria pentru filosofia aplicată.[1]

Laurențiu Staicu ne propune o reîntoarcere la filosofia înțeleasă ca o modalitate de a ne asigura liniștea nopților, pacea zilnică și situarea în orizontul sensului. În mod ilustrativ el ne propune o incursiune în trei tipuri de istorisiri filosofice, care vizează trei întrebări metafizice: de ce există mai degrabă ceva decît nimicul? cine sînt eu? ce este cu adevărat real? Aceste interogații mi se par importante nu atît prin tipul de răspunsuri propuse de autor – deși acestea sînt demne de toată atenția – ci mai degrabă prin punerea acestor interogații la baza unei noi modalități de regîndire a gîndirii și practicii filosofice.

Personal, m-am regăsit mai ales în partea a doua a cărții, cea care vizează discuția despre persoană, identitate și conștiința de sine. Autorul reușește să facă o fascinantă incursiune în teoriile filosofice cu privire la suflet, trup, conștiință și regăsire de sine, făcîndu-le familiare prin intermediul unor structuri ideatice și de limbaj foarte accesibile unui public larg, doritor să aibă o întîlnire personală cu reflecția filosofică. Structura argumentativă devine din ce în ce mai solidă pe parcursul argumentării, mai ales prin trecerea de la un tip de argumentare la altul marcată de fiecare dată cu o răsturnare de stuație reflexivă ce face ca gîndul să se întoarcă mereu asupra lui însuși și să plece mai departe cu încărcături noi de semnificații.

Printre răspunsurile multiple oferite și deconstruite cu referire la problema persoanei și a identității personale, Lurențiu Staicu pare să rezoneze în cea mai mare măsură cu ideea posibilității de reconstrucție continuă a persoanei pornind de la „unul dintre puținele lucruri pe care le știm cu siguranță despre noi înșine: că suntem în viață, că existăm, atîta vreme cît ne putem gîndi la noi înșine și putem interacționa cu lumea care ne înconjoară”.[2] Aici poate interveni rolul pe care îl poate oferi învecinarea cu un consilier filosofic și modelarea pe care o pot aduce practicile filosofice.

Laurențiu Staicu pledează pentru o regîndire a preocupărilor filosofice avînd în vedere „nevoia de a elabora o autentică tehnologie filosofică”. Teoriile filosofice sînt integrate de autor unui proces de creare de tehnici existențiale care să ne facă viața mai ușoară și mai bună. În acest sens, filosofia ar trebui să acționeze după modelul în care teoriile științifice au alimentat dezvoltarea tehnologică. Propunînd o asemenea modalitate de construcție filosofică, filosoful român consideră că  teoriile filosofice „pot fi utile astăzi, în practică, în viața fiecăruia dintre noi, pot fi transpuse în tehnologii de viață. Iar motivul este unul foarte simplu și ușor de sesizat: gîndirea, acea trăsătură definitorie ființelor umane, ne obligă, discret și insesizabil, să trăim întotdeauna pe fundalul unor teorii filosofice despre lume, despre noi înșine, despre natură sau despre relațiile cu semenii noștri sau cu ceea ce ne înconjoară. Mai bine spus, nu putem trăi fără o anume filosofie personală de viață, un ansamblu de opinii, credințe și convingeri care să dea sens lumii”.[3]

Laurențiu Staicu ne oferă și un model de filosofare de acest fel, accesibil cititorului român: lucrările filosofului Lou Marinoff.[4] În felul acesta, el ne orientează spre modurile tradiționale de filosofare, cît și spre filosofia ca mod de viață sau spre o filosofie înțeleasă ca exercițiu spiritual, ca tehnică de a ajunge la o viață mai bună. În orizontul unei asemenea filosofii poți să decizi să fii propriul tău maestru spriritual vizitînd marile sisteme filosofice sau poți să îți alegi un consilier filosofic împreună cu care ai toate premisele să nu stai pe căi lăturalnice și improprii devenirii tale și să parcurgi drumurile filosofiei care să îți fie cele mai proprii și cele mai folositoare în existența de zi cu zi.

 

[1] Laurențiu Staicu, Trei istorii metafizice pentru insomniaci, (București: Editura Trei, 2017).

[2] Laurențiu Staicu, Trei istorii metafizice pentru insomniaci, (București: Editura Trei, 2017), 127.

[3] Laurențiu Staicu, Trei istorii metafizice pentru insomniaci, (București: Editura Trei, 2017), 213.

[4]  Cu una dintre cărțile lui Lou Marinoff cititorii blogului meu se pot întîlni în textul Sandu Frunză, „Sandu Frunză despre filosofie ca terapie spirituală”, 6 august 2016 https://frunzasandu.wordpress.com/2016/08/06/sandu-frunza-despre-filosofie-ca-terapie-spirituala/