Sandu Frunză despre oglindirile lui Vianu Mureșan

Standard

carte-vianu

De multe ori am dorit să scriu despre Vianu Mureșan ca simbol al unei generații, din care fac parte și pe care o consider a fi o generație binecuvîntată. Nu am avut niciodată suficientă intensitate a luminării faptelor prin cuvinte pentru a face acest lucru. Și simt că nici de data aceasta nu sînt pregătit suficient pentru un asemenea demers. Însă, publicarea cărții „Autoportrete în oglinzile cărților” la Editura Eikon îmi dă posibilitatea de a mă apropia prietenește de noua apariție editorială semnată de Vianu Mureșan.[1]

Imi asum riscul unei afirmații ce poate părea fie prețioasă fie convențională și să spun că filosoful și scriitorul Vianu Mureșan este imaginea exemplară în oglindă a generației noastre. Afirmația mea nu trebuie înțeleasă în sensul că el pur și simplu ar oglindi ceea ce ea a construit. Este vorba de sensul unei împliniri sub semnul a ceea ce ar putea ea da mai bun și mai roditor. Vorbesc aici de o generație cu multe personalități și multe scrieri semnificative, dar în care opera lui Vianu Mureșan va fi mereu o voce singulară, impunătoare, care atrage respect, încîntare și chiar beatitudine. Este destul să te apropii de textele sale pentru a te convinge că nu e nici o exagerare în ceea ce spun. Scrierile sale procură tipuri de experiențe dintre cele mai diverse: de la provocarea intelectuală din Heterologie pînă la magia filosofiei din Fundamentele filosofice ale magiei ori mistica întîlnirii autentice din Simbolul, icoana, faţa sau alte delicatese spirituale oferite sub semnătura sa.

E dificil de spus dacă Vianu Mureșan se oglindește în lumea cărților sau cărțile recenzate în acest volum sînt un set de oglinzi din care se construiește un caleidoscop al lumii sale. Ceea ce este vizibil este faptul că această culegere a unor texte publicate anterior și redate publicului ne cuprinde ca o ploaie de soare în luminișul dimineții. Perspectiva propusă este una a conceptualizării asociată lirismului și a rigorii armonizată cu jocul și cu fascinația ieșirii din tipare. În același timp, sesizăm și o latură a refuzului excesului de detalii în prezentarea suferinței, a refuzului de a recurge la imagini cu o încărcătură violentă, a respingerii trivialului îmbrăcat în eufemisme culturale. Este prezentă în acest caz un fel de revoltă inocentă însoțită de o ironie sticloasă, aproape nedreaptă și care poate fi simțită, uneori, ca o prezență dureroasă în orizontul armonios al cărții.

Nu numai în oglinzile cărților își lasă amprenta Vianu Mureșan, ci și în sufletului cititorului. Pasiunea sa pentru lectură și dragostea sa față de cărți sînt seducătoare, sînt contagioase, te cuprind în captivitatea lor. Nu poți să nu retrăiești o experiență a sublimului atunci cîn citești cu vocea vie a autorului, trădată de spațiile albe ale textului: „Cuvintele, propozițiile frazele nu erau doar formule literare, ci elemente vii într-un tablou magic mișcător care se aranja și rearanja la nesfîrșit, purtîndu-mi prin fața minții cuceritoarele himere ale unei lumi ce-mi părea divină, din ale cărei neguri speram să mă-ntrupez a doua oară mai frumos, mai adevărat. Citeam pentru a contempla peisagiile nemuririi înflorite din curgerea continuă a cuvintelor în icoane, iar vraja cu care mă-mbătau acestea se-ntorcea într-o poftă și mai sălbatică de lectură.” Cine poate ieși de sub vraja acestui abandon al iubirii, al trăirii divinului, al evadării din absolut de dragul lumii, al regăsirii ei și al împlinirii de sine? Este aici un fior demiurgic ce emană dinspre lumea cărților în orizontul lumii și al ființei umane. Nimic nu poate fi mai apropiat de plinătatea ființei decît cartea și energia eliberatoare a textului.

Fiecare dintre recenziile scrise de Vianu Mureșan formează un univers în sine, desprins din cel al cărților, dar care poate ține loc și cărții recenzate. Este vorba despre o autonomie a textului, dar și de o legătură ombilicală cu textul analizat. Autorul reușește performanța de a ne spune tot ce este semnificativ despre cartea recenzată, dar în același timp lăsîndu-ne întreagă bucuria unei viitoare întîlniri cu cartea supusă atenției cititorului.

Textele lui Vianu Mureșan sînt niște autoportrete, dar nu numai ale sale ca recenzor al cărții, ci și niște portrete virtuale ale celui ce vine în contact cu cartea prin perspectiva mediată de el. Fiecărui cititor îi este lăsată întreagă plăcerea oglindirii, a pierderii de sine în luminișul nesățios al luciului apei. Narcisismul autorului este unul molipsitor. Există o magie a textului, asemănătoare magiei iubirii care te ține captiv, dar te face să te simți în deplinătatea libertății, care te absoarbe înăuntru, dar îți lasă și posibilitatea de a sta la o distanță la care să te simți confortabil. Sîntem aici în fața unei pledoarii pentru carte și pentru lectură, pentru asumarea calității de cititor ca pe o datorie morală în raport cu condiția umană.

[1] Vianu Mureșan, Autoportrete în oglinzile cărților, prefață de Christian Crăciun, (București: Editura Eikon, 2016).

Anunțuri