Cu Tudor Cătineanu despre filosofie, practici filosofice și deontologie

Standard

poza tudor 2

Sandu Frunză: Sînteți o figură simbolică a creației filosofice în România. Lucrările dumneavoastră de etică și deontologie sînt un reper fundamental al reflecției filosofice. Atît originalitatea lor cît și profunzimea la care ne duc analizele nuanțate pe care le propuneți fac ca textele dumneavoastră să fie un continuu izvor de inspirație și de trezire a creativității. Aș vrea să ne spuneți: Ce părere aveți despre conceptul de practici filosofice?

 Tudor Cătineanu: La întrebarea privind „practicile filosofice”, vă răspund teoretic și filosofic. Cuvântul „filosofie”, după cum știm, înseamnă „dragoste de înțelepciune”. Avem și expresia populară „Dacă tăceai, filosof rămâneai!” Acest ultim enunț vrea să ne spună că nu este treaba Filosofului să intervină în problemele practice și curente ale cetății. Sarcina lui este una contemplativă și reflexivă, nu una pragmatică. Sarcina fundamentală a Filosofiei constă în elaborarea unei Viziuni asupra Existenței, iar această Viziune poate fi una sistematică sau una nesistematică, dar necesar coerentă, în ambele cazuri.

Aristotel a făcut distincția dintre  latura „esoterică” și latura „exoterică” a oricărei Filosofii. Pe plan „esoteric”, oricare Filosof se ocupă de elaborarea Filosofiei lui, făcând abstracție de tot ceea ce îl înconjoară, deci stând, cum se spune, în „Turnul de fildeș”. Latura exoterică vizează expunerea viziunii lui în fața celorlalți, a altora. Acești alții sunt de regulă elevii și viitorii discipoli, instruiți și educați în „Liceul” lui Aristotel. Aici, se cuvine să distingem între „a instrui” și „a educa”. Instruirea este reflexivă și informațională, pe când educația este una etică și axiologică, mai nou, și deontologică. Aici apare și un posibil paradox: poți fi instruit enciclopedic, dar să fii lipsit de caracter, adică de Bun-simț. Invers, poți  să ai Bun-simț, dar să fii lipsit de cultură, să fii „un om simplu”, cum se spune. Și oamenii simpli au viziunea lor, care de regulă este religioasă. Relația dintre Filosofie – ca Metafizică – și Teologie, este și azi una deschisă și problematică. Oricum, pe latură exoterică, majoritatea copiilor primesc o instrucțiune și o educație religioasă, încă din familie, iar cu Filosofia iau contact abia la Liceu (nu la cel al lui Aristotel). Din păcate, prin inițiativa unui „filosof” coleg, ajuns Ministrul Învățământului, ponderea Filosofiei în Licee a scăzut dramatic. În acest context, recentele inițiative privind „Educația filosofică a copiilor” sunt absolut binevenite, iar aici eu vă aduc un cuvânt de laudă, d-voastră și soției, doar ca un fost Profesor.

Personal, aș putea ilustra ideea nevoii de Filosofie a copiilor, printr-o secvență biografică personală. Ca tot omul, am fost și eu copil. Mama Silvia era o ființă profund religioasă și era solista Corului bisericesc din comuna Teaca. Tata Victor a fost mai mulți ani prizonier de război în Siberia. Frecventa Biserica doar duminical, sau de sărbători, dar avea și unele îndoieli în materie de credință. În Teaca, părintele Narița organiza, în fiecare Sâmbătă, lecții de educație religioasă a copiilor, la care participam constant. Ajuns la liceul „Al. Papiu Ilarian”, la internat, într-o noapte nu am mai putut adormi. Pentru prima dată în viața mea, am intuit vag, tulbure, dar am intuit Infinitul spațial. Atunci au început îndoielile și întrebările. Am stat de vorbă cu un admirabil Pedagog, iar dânsul m-a orientat spre cărțile de Filosofie, care erau în Biblioteca Liceului. Am început cu „Dialogurile” lui Platon și am mers mai departe. La Liceu nu se preda Filosofia, deci Pedagogul a avut rolul pe care inițiatorii recentei mișcări privind educația filosofică a copiilor, îl au astăzi. Această mișcare are o premisă psihologică și epistemologică mult mai temeinică decât s-ar putea crede. Dacă folosim cuvântul „orizont”, în înțelesul lui Lucian Blaga, copiii, aflați în pragul adolescenței, au un orizont perceptiv, inclusiv spațio-temporal, mult mai amplu decât cred maturii, adică mulți dintre aceștia. Unul dintre copiii mei, cam pe la 8-9 ani, m-a întrebat:  „Tată, dar eu unde eram, pe când încă nu eram?”

NB. Ca o completare istorică, cele mai multe viziuni filosofice aveau și un model uman dezirabil, promovând, ca o virtute fundamentală, Înțelepciunea. Ea a fost exprimată și ca „Simț al măsurii”, încă de la Aristotel. Inclusiv Jean Piaget face distincția între „Iluziile cognitive” ale Filosofiei și „Înțelepciunea” ei. Dar simțul măsurii îl găsim și în cultura populară, în zicătoarea „Ce-i prea mult nu-i sănătos”. Aceasta înseamnă că orice consiliere filosofică trebuie să se miște între ce ne spun filosofii și ce ne spune Bunul-simț, prezent categoric în simțul comun  și Bunul-simț al oricărui popor. Dacă nu mă înșel, recentul promotor al ideii „consilierii filosofice”, adică Lou Marinoff, merge chiar pe această idee. A găsi o conjuncție între vârful Piramidei (Metafizica) și baza ei (oamenii simpli) este o operație și o operă profund umană, una de Omenie.

Sandu Frunză: Vă prețuim ca etician, ca metafizician, ca filosof al sensibilității și practician pe terenul culturii, dar mai ales ca Profesor. De-a lungul anilor, ați predat mai multe discipline. Cum ați asigurat aspectul lor practic – cel pe care l-am putea asocia astăzi cu idea de filosofie aplicată și de practici filosofice?

Tudor Cătineanu: Într-adevăr, înainte de a ajunge și la Mass-media, am avut o lungă carieră didactică, predând mai multe discipline teoretice. După terminarea „Facultății de Filologie” (1964), am fost Profesor la Sighișoara. Am fost și Director-adjunct, responsabil cu un „Cămin de fete orfane”, aflat lângă școală. A fost o experiență șocantă, să văd atâta suferință la niște copii nevinovați, loviți de soartă. Aici am învățat lecția diferenței dintre „a critica”, „a indica” „a sfătui” și „a ajuta” efectiv. Orientarea mea fundamentală, ca dascăl și om, rămâne una constructivă. Într-o situație dezastruoasă, de pustiu, chiar dacă se ivește doar un firicel de iarbă verde, trebuie („se cuvine”, „se cade”, ar spune Constantin Noica) să avem grijă de el, de acel firicel. Ajuns la Universitatea clujeană, după apariția „Codului eticii și echității socialiste”, am lucrat ca un sclav ca să elaborez Cursul de Etică. El a apărut în două volume,  fără nici un citat din Ceaușescu sau din Documentele PCR. Presupun că și aceasta era o lecție virtual „practică”, pentru studenți, pentru alți autori și cititori. Și Althusser vorbea despre „practica teoretică”. După 1989 am propus la Ministerul Învățământului introducerea Retoricii în Învățământul universitar. Propunerea s-a aprobat, dar tot eu m-am obligat să elaborez Cursul de Retorică, predat mai apoi de către Ștefan Maftei. Funcția fundamentală a Retoricii este capacitatea ei persuasivă, de formare a convingerilor. Aici, distingem trei concepte: certitudinea (C1) care este științifică, apoi convingerea (C2) care este morală, și credința (C3) care este religioasă. Relația Pro-Contra este fundamentul Retoricii, iar aici dialogul, esențial pentru informația și formarea caracterelor, are un spațiu nelimitat. La toate cursurile și seminariile mele, am mers pe valorificarea pozitivă a ceea ce este virtual pozitiv în poziția ascultătorilor, nu pe îndoiala, rezerva, critica sau pe „desființarea” lor.

În anul 1978, în Programa „Catedrei de Filosofie” a fost introdus cursul de „Teoria și practica Presei”, care se preda până atunci numai la „Universitatea” din București. Profesorul Nicolae Kallós mi l-a încredințat mie. Am lucrat o vară întreagă în biblioteca de la „Ștefan Gheorghiu”, pentru a elabora cursul. Practica , împreună cu studenții – între care era  și Vasile Sebastian Dâncu – o făceam la revistele clujene: „Făclia”, „Tribuna”, „Steaua”. Din păcate, dacă înainte de revoluție, Presa era subordonată Dictatorului, după revoluție, ea a devenit liberă, fiind apoi marcată de libertinism și libertinaj. Încercările de a elabora un  Cod, fie el etic sau deontologic, au eșuat, în pofida strădaniei unor oameni de valoare, cum este Cristian Tudor Popescu. Mass-media se află azi la cel mai scăzut nivel al său din ultimele decade, ceea ce este evident în modul diferit, dar și conflictual, în care abordează Pandemia. Semnificative sunt aici mai ales „Dezbaterile” cu mai mulți invitați. Fiecare vine cu  opinia lui „personală”, iar dezbaterea devine o zbatere, un „infern al opiniilor”, fără nici o undă de consens sau o concluzie, încât privitorul pleacă și mai nedumerit decât a fost înainte de Dezbatere (adică „Des-zbatere”).

Sandu Frunză: Ca filosof și etician aveți și o expertiză extinsă în comunicarea mediatică și deontologia mass media. Textele dumneavoastră privitoare la deontologia mass-media sînt o bibliografie ce nu mai poate fi ocolită nici de teoreticienii eticilor profesionale, nici de practicienii preocupați de deontologie. Dincolo de fenomenul mediatic și deontologia sa, ce așteptări ar trebui să avem de la deontologie în perspectiva vieții noastre practice?

Tudor Cătineanu: În sfârșit, intră pe rol și Deontologia. Cuvântul „deontologie” circulă glorios în toate spațiile verbale, dar latura lui practică, aplicativă, exoterică, dacă vreți, pare rămasă în somn, într-unul cu vise frumoase. Am publicat la editura „Lambert” o carte apărută ulterior și în limba română: „Deontologia Opiniei între Etică și Retorică”. Deontologia este o disciplină mixtă, sau de intersecție. Ea încearcă să găsească o conexiune optimă între două tipuri de valori: valorile etice, sau morale și valorile profesionale. În esență, primele implică Bunul-simț, secundele implică eficiența și calitatea realizării  produselor. În principiu, sunt posibile atâtea Deontologii câte Profesiuni există. Putem face aici o analogie cu „Decalogul”. Decalogul iudeo-creștin este un Cod religios. Dacă îi analizăm structura, putem vedea că doar primele 4 Norme (Porunci) sunt religioase, celelalte 6 fiind etice (morale). Similară este și situația din „Codul lui Hippocrat”, în care sunt intim corelate Normele medicale cu Normele etice (morale). Toate codurile deontologice se confruntă cu problema proporției dintre componenta etică (morală) și componenta profesională a oricărei Norme din același Cod. Aici se poate cădea în două extreme: ori în moralizarea vagă, ori în tehnicismul îngust.

Sandu Frunză: Pe plan internațional există o tendință de profesionalizare a practicilor deontologice și a apărut o ofertă extinsă în ceea ce privește consultanța etică. Cum credeți că se va dezvolta consilierea și consultanța etică în spațiul nostru cultural?

Tudor Cătineanu: Dacă este vorba de „consultanță”,cuvântul este destul de echivoc, fiind și plurivalent. Și George Călinescu zicea poetic: „Consult toți filosofii / Pe Platon și Socrat / Să văd dacă pantofii / Sunt semn c-a existat”. Era vorba de Otilia, care a plecat definitiv. În mod serios – deci ne-poetic – un consultant este un specialist autentic, într-un domeniu sau altul. El oferă, de regulă, contra-cost, idei, sfaturi, sugestii, celui care l-a angajat în calitate de consilier. În ce privește consultanța etică, eu nu prea îi văd rostul și mi se pare că nu este deocamdată validată ca post oficial la „Resurse umane”. În principiu, dacă cel care o cere este un om moral, nu are nevoie de consultanță etică, iar dacă este imoral, cu atât mai puțin; el va face „cum îl taie capul”, sau va face „cum vrea el, pentru că el poate”. Evident că rămâne deschisă problema consultanței cu salariații, cu subalternii Șefului. Consultanța juridică este cu totul altceva, dat fiind haosul interpretabil sau labirintul juridic din țara noastă, cel puțin azi. În acest context, și consultanța deontologică își poate găsi locul potrivit, întrucât cel care o oferă stăpânește egal atât valorile etice (morale) cât și valorile profesionale (juridice). Dacă nu se recurge la cele două consultanțe, în locul mustrărilor etice, moralizatoare, va veni, cândva, cumva, sancțiunea vieții reale.

Sandu Frunză: De la apariția pandemiei se promovează ideea că, după această experiență, umanitatea nu va mai fi la fel, lumea va suferi modificări radicale în chiar țesătura ei intimă. Se presupune că avem o lecție de învățat din această criză și că va trebui să ne însușim un nou mod de raportare la natură. Vă rugăm să ne spuneți: cum credeți că va arăta lumea în care urmează să trăim? Cum vedeți viitorul Planetei Pămînt după această pandemie?

Tudor Cătineanu: În ultima mea carte, „Retorică și Metafizică”- apărută la Editura Academiei Române, 2019 – am un capitol numit „Natură și Cultură”. Între cele două niveluri ale Existenței, există cel puțin 7 relații, nu doar una sau două. Un clasic al Filosofiei  zicea că „Natura se răzbună pentru oricare secret pe care omul i-l fură”. În românește ar merge „Na-ți-o frântă, că ți-am dres-o!”. Ideea unificării planetare este absolut corectă, întrucât planeta Pământ este doar una, în întreg Universul. Un istoric al arhitecturii poate evidenția că toate casele apărute pe suprafața Pământului, dincolo de toate diferențele specifice dintre ele, au și un nucleu comun, o matrice identică. Tot așa, un etician poate constata că, dincolo de toate diferențele de domeniu, de formulare sau de stil, toate proverbele și zicătorile populare au și o latură de consens, de care se ocupă disciplina numită Paremiologie. De aceea a și fost formulată ideea unei limbi univerale, a pământenilor, pentru care Constantin Noica a propus cuvântul românesc „ÎNTRU”. Dincolo de optimismul naiv și pesimismul steril, eu cred că așa cum s-a descurcat de la „hommo himeris” (omul cavernelor) până în ziua de azi (omul castelelor sau a caselor supra-etajate), tot așa se va descurca și mai departe, probabil întru Eternitate.

În Natură există doar Legi, nu și excepții de la Legi, hazardul mascând  doar provizoriu, alte Legi, încă necunoscute. În societate și în cultură există doar Norme sau Reguli, în care pot fi prezente și excepțiile. „Legile juridice”, deși le numim „Legi”, sunt doar Norme sau Reguli, omenești fiind ele, fără excepție. În ultima vreme, cu ocazia acestei Pandemii nedemne, unii juriști transformă excepțiile în alte Reguli, lăsând astfel deschisă calea  Pandemiei, nu cea a Omeniei.

Sandu Frunză despre metafizica și consilierea filosofică și existențială

Standard

staicuConsilierea filosofică a devenit o preocupare din ce în ce mai răspîndită. Ea beneficiază azi, în România, de programe de pregătire, inclusiv la nivel de studii de masterat. Motivele sînt multiple. Ele acoperă o plajă largă: de la moda culturală a consilierii pînă la nevoia autentică a ființei umane de a găsi răspunsuri la întrebările fundamentale cu care se confruntă în plan existențial. Cel mai adesea, consilierul filosofic este privit ca un însoțitor de drum cu care să poți comunica și împreună cu care să poți medita asupra problemelor semnificative aduse de reflecție sau autoreflecție în planul unei metafizici a vieții cotidiene.

Ea stă sub semnul dialogului și al comunicării interpersonale, dar în aceeași măsură și sub semnul explorării și comunicării lumii noastre interioare. Deseori, modelul este unul socratic, chiar dacă nici un consilier nu își propune să fie o replică a lui Socrate. Cel mai adesea, demersul are în vedere asumarea unei filosofii de viață care să dea coerență acțiunii individuale într-un univers descris ca fiind unul al crizei și al înstrăinării.

Mi-a reținut atenția cartea filosofului Laurențiu Staicu, consilier filosofic în cadrul Asociației Române de Filosofie Practică, mai întîi prin titlul provocator: Trei istorii metafizice pentru insomniaci, iar apoi prin pledoaria pentru filosofia aplicată.[1]

Laurențiu Staicu ne propune o reîntoarcere la filosofia înțeleasă ca o modalitate de a ne asigura liniștea nopților, pacea zilnică și situarea în orizontul sensului. În mod ilustrativ el ne propune o incursiune în trei tipuri de istorisiri filosofice, care vizează trei întrebări metafizice: de ce există mai degrabă ceva decît nimicul? cine sînt eu? ce este cu adevărat real? Aceste interogații mi se par importante nu atît prin tipul de răspunsuri propuse de autor – deși acestea sînt demne de toată atenția – ci mai degrabă prin punerea acestor interogații la baza unei noi modalități de regîndire a gîndirii și practicii filosofice.

Personal, m-am regăsit mai ales în partea a doua a cărții, cea care vizează discuția despre persoană, identitate și conștiința de sine. Autorul reușește să facă o fascinantă incursiune în teoriile filosofice cu privire la suflet, trup, conștiință și regăsire de sine, făcîndu-le familiare prin intermediul unor structuri ideatice și de limbaj foarte accesibile unui public larg, doritor să aibă o întîlnire personală cu reflecția filosofică. Structura argumentativă devine din ce în ce mai solidă pe parcursul argumentării, mai ales prin trecerea de la un tip de argumentare la altul marcată de fiecare dată cu o răsturnare de stuație reflexivă ce face ca gîndul să se întoarcă mereu asupra lui însuși și să plece mai departe cu încărcături noi de semnificații.

Printre răspunsurile multiple oferite și deconstruite cu referire la problema persoanei și a identității personale, Lurențiu Staicu pare să rezoneze în cea mai mare măsură cu ideea posibilității de reconstrucție continuă a persoanei pornind de la „unul dintre puținele lucruri pe care le știm cu siguranță despre noi înșine: că suntem în viață, că existăm, atîta vreme cît ne putem gîndi la noi înșine și putem interacționa cu lumea care ne înconjoară”.[2] Aici poate interveni rolul pe care îl poate oferi învecinarea cu un consilier filosofic și modelarea pe care o pot aduce practicile filosofice.

Laurențiu Staicu pledează pentru o regîndire a preocupărilor filosofice avînd în vedere „nevoia de a elabora o autentică tehnologie filosofică”. Teoriile filosofice sînt integrate de autor unui proces de creare de tehnici existențiale care să ne facă viața mai ușoară și mai bună. În acest sens, filosofia ar trebui să acționeze după modelul în care teoriile științifice au alimentat dezvoltarea tehnologică. Propunînd o asemenea modalitate de construcție filosofică, filosoful român consideră că  teoriile filosofice „pot fi utile astăzi, în practică, în viața fiecăruia dintre noi, pot fi transpuse în tehnologii de viață. Iar motivul este unul foarte simplu și ușor de sesizat: gîndirea, acea trăsătură definitorie ființelor umane, ne obligă, discret și insesizabil, să trăim întotdeauna pe fundalul unor teorii filosofice despre lume, despre noi înșine, despre natură sau despre relațiile cu semenii noștri sau cu ceea ce ne înconjoară. Mai bine spus, nu putem trăi fără o anume filosofie personală de viață, un ansamblu de opinii, credințe și convingeri care să dea sens lumii”.[3]

Laurențiu Staicu ne oferă și un model de filosofare de acest fel, accesibil cititorului român: lucrările filosofului Lou Marinoff.[4] În felul acesta, el ne orientează spre modurile tradiționale de filosofare, cît și spre filosofia ca mod de viață sau spre o filosofie înțeleasă ca exercițiu spiritual, ca tehnică de a ajunge la o viață mai bună. În orizontul unei asemenea filosofii poți să decizi să fii propriul tău maestru spriritual vizitînd marile sisteme filosofice sau poți să îți alegi un consilier filosofic împreună cu care ai toate premisele să nu stai pe căi lăturalnice și improprii devenirii tale și să parcurgi drumurile filosofiei care să îți fie cele mai proprii și cele mai folositoare în existența de zi cu zi.

 

[1] Laurențiu Staicu, Trei istorii metafizice pentru insomniaci, (București: Editura Trei, 2017).

[2] Laurențiu Staicu, Trei istorii metafizice pentru insomniaci, (București: Editura Trei, 2017), 127.

[3] Laurențiu Staicu, Trei istorii metafizice pentru insomniaci, (București: Editura Trei, 2017), 213.

[4]  Cu una dintre cărțile lui Lou Marinoff cititorii blogului meu se pot întîlni în textul Sandu Frunză, „Sandu Frunză despre filosofie ca terapie spirituală”, 6 august 2016 https://frunzasandu.wordpress.com/2016/08/06/sandu-frunza-despre-filosofie-ca-terapie-spirituala/

 

Sandu Frunză despre filosofia lui Blaga – un dar pe care Michael S. Jones l-a făcut americanilor

Standard

Coperti Metafizica Religiei - jonesÎn fiecare an, luna mai aduce asupra Clujului o ploaie deasă și  blîndă de simpozioane, de evenimente culturale, științifice, formative sau de divertisment. Rememorarea prezenței semnificative a creației lui  Lucian Blaga este una dintre  modalitățile de valorificare a fondului cultural clujean. O deschidere a Clujului spre cultura occidentală a fost realizată în ultimii 15 ani de către un gînditor american, Michael S. Jones, un filosof ce a decis să împartă cu americanii, și cu toți posibilii cititori de limbă engleză, iubirea sa pentru filosofia lui Lucian Blaga. Chiar dacă această valorizare în plan internațional pare a fi una de dată tîrzie în raport cu momentul creației lui Blaga și cu specificul reflecției sale filosofice, darul pe care îl face Michael S. Jones contemporanilor săi este unul cu atît mai prețios cu cît relevă o permanență a gîndirii filosofice blagiene. În cultura română actuală, gîndirea lui Blaga se află în trendul principal al preocupărilor culturale. Traducerea unor texte în limba engleză și publicarea unei teze de doctorat ce prezintă liniile de forță ale sistemului filosofic blagian trebuie privite, alături de alte eforturi de internaționalizare de acest gen, ca o modalitate de recunoaștere și ca un prilej de dialog universitar și cultural.

Michael S. Jones este un foarte rafinat filosof al religiilor, un bun cunoscător al culturi române și al mentalităților românești. Datorită pasiunii sale pentru filosofia lui Blaga și empatiei sale totale cu sufletul românesc, Michael S. Jones este recunoscut de prietenii săi ca ”Mihai Ardeleanul”.  El predă  în Statele Unite ale Americii la Universitatea Liberty din Lynchburg, Virginia. Întîlnirea sa cu filosofia lui Lucian Blaga s-a realizat sub forma unor îndelungate preocupări legate de elaborarea tezei sale de doctorat publicată în limba engleză ca „The Metaphysics of Religion: Lucian Blaga and Contemporary Philosophy, (Madison: Fairleigh Dickinson University Press, 2006) și, mai apoi, tipărită în limba română ca Metafizica religiei. Lucian Blaga și filosofia contemporană, traducerea textului de Geo Săvulescu, traducerea notelor de Dominic Georgescu (București: Self Publishing, 2014).

Din analizele lui Michael S. Jones deducem că Lucian Blaga este unul dintre ultimii creatori ai unui sistem filosofic din cultura occidentală, un sistem original de gîndire ce poate avea și azi un impact considerabil în mai multe zone ale creației filosofice. După ce face o expunere generală a contribuțiilor lui Blaga, filosoful american se oprește, dintre toate posibilitățile de receptare, asupra filosofiei religiei propusă de filosoful român. Această strategie este asumată de Michael S. Jones cu credința că viziunea asupra religiei este strîns legată de perspectiva filosofului asupra metafizicii, antropologiei și asupra culturii. Mai mult decît atît, filosofia religiei poate să aducă la suprafață înțelesuri de adîncime ale reflecției blagiene din celelalte sfere ale creației sale filosofice, așa cum, de altfel, fiecare dintre segmentele sistemului filosofic blagian poate aduce o nuanțare a înțelegerii semnificațiilor filosofiei religiei construită de Lucian Blaga.

Introducînd în analiză instrumentarul specific pragmatismului, Michael S. Jones oferă o perspectivă originală de abordare și realizează o excelentă reconstrucție a potențialului filosofiei blagiene, așa cum poate el să fie actualizat și valorificat în construcții filosofice din afara spațiului cultural românesc. Filosoful american nu putea să găsească o soluție mai ofertantă decît cea a filosofiei religiilor. Aici preocupările axiologice, metafizice, gnoseologice și de altă natură se regăsesc în forme aplicate de înțelegere a spiritualității, atît ca preocupare a analizei teoretice, cît și pe dimensiunea înțelegerii lor în contextul vieții cotidiene a individului secolului XXI. Marele merit al lui Michael S. Jones este acela că reușește să conexeze filosofia românească cu acest secol și să proiecteze filosofia lui Lucian Blaga ca o preocupare majoră în înțelegerea actuală a crizei omului religios și la fel de importantă în perspectiva căutării unor soluții pentru o raportare adecvată la religie și la pluralismul religios – „o arenă a filosofiei contemporane care este scena multor dezbateri vii”.

Pe lîngă faptul că se întîlnește cu o filosofie „cuprinzătoare, imaginativă și cu o mare putere de pătrundere”, un cititor occidental poate desprinde din cartea filosofului american mai multe elemente privind biografia lui Lucian Blaga, poate să descopere ideile ce animă lucrările sale și se constituie ca un eșafodaj solid al unei construcții filosofice foarte originale, poate afla că, încă de la începutul secolului XX, „Lucian Blaga anticipează încercările filosofice ale sfîrșitului de secol XX, printre care interpretarea culturală și constructivistă a cunoașterii, reînvierea pragmatismului și rolul revoluției cognitive în științe”. Dar, mai ales, poate deveni familiar cu preocuparea lui Jones de a ”demonstra continua importanță a filosofiei lui Blaga pentru dialogul contemporan” și de a atrage atenția asupra unei filosofii inestimabile pentru ceea ce se va întîmpla în secolul XXI și mai departe.