Sandu Frunză despre bucuria de a trăi, chiar și în vremuri de criză

Standard

andreCine nu învață treptat să își prețuiască moartea, cel mai probabil, înseamnă că nu își iubește îndeajuns viața. În civilizația occidentală ne-am obișnuit atît de mult cu moartea ca formă a iubirii încît cred că e greu să o privim altfel decît ca pe ceva intrinsec vieții, ca pe un dar al valorizării vieții și al ființei umane. E adevărat că intimitatea ei nu ne apare întotdeauna în reprezentări foarte familiare. Asta și pentru că dincolo de trăirea morții ca realitate personală, ca experiență a vieții noastre cotidiene, mai avem și experiența morții celorlalți, îndeosebi a morții celor apropiați – o întîlnire cu moartea pe care o trăim, adesea, cu destulă dificultate, dincolo de orice ambiguitate a suferinței, a rupturii și a absenței. Ea afectează, în modul cel mai uman cu putință, atît viața relațiilor noastre exterioare cît și viața interioară.

Am constatat că una dintre explicațiile anxietății pe care o trăiesc oamenii în confruntarea cu propria lor conștiință a finitudinii este adesea legată de incapacitatea de a asigura un flux coerent care să alimenteze un proiect de viață personal. Aceasta îmi amintește de concluzia lui Socrate potrivit căreia o viață neasumată nici măcar nu merită trăită. Perspectiva unei asemenea constatări este cea care ne conduce spre nevoia de a exercita un control asupra propriei vieți. Iar acest control nu se poate exercita decît prin asumarea liberă a vieții ca atare. În numele acestei libertăți apare, ca o formă corelativă de construcție a modului nostru de a fi în lume, necesitatea asumării unui proiect de dezvoltare intenționată a propriei vieți. Nu putem face abstracție de datul existențial, care cel mai adesea nu poate fi schimbat, chiar dacă poate fi îmbunătățit și estetizat prin alegerile pe care le facem și prin metamorfozele pe care le inducem în propria existență individuală. Însă, avem libertatea de a ne plasa potrivit propriului nostru proiect în condițiile date ale existenței, care ne este oferită întotdeauna ca un suport pe care noi putem să îl folosim și ca un mijloc în atingerea idealului unei vieți bune.

Finitudinea noastră ca dat existențial poate fi convertită în ceva pozitiv prin dezvăluirea semnificațiilor sale pozitive, legate de concomitența vieții și a morții, a interiorității și a exteriorității, a corporalului și a spiritualului, a finitului și a infinitului etc. Omul nu se află la interferența lor, nu este o ființă de graniță, tocmai pentru că este o ființă care se manifestă în toată splendoarea ei. Iar această splendoare luminează ființa umană ce stă sub semnul unei construcții a unor pluralități duale. Cu astfel de elemente își scrie ființa umană cartea splendorii înțeleasă ca o carte deschisă a propriei vieți.

Este necesară în acest context o redescoperire a vieții interioare. Pusă sub semnul iubirii, viața interioară ne apare ca un spațiu al vieții veșnice, ca simbol al posibilității resituării în unitatea paradisiacă, dincolo de orice divizări, dincolo de orice rupturi și limitări. Viața interioară este cu adevărat infinită dacă reușim să o conștientizăm în profunzimile ei. Viața interioară ne-a fost dată ca un antidot în fața exteriorității și a mărginirii exterioare. Una dintre exigențele asupra cărora obișnuiesc să revin mereu în explicarea dinamicii iubirii și a respectului este că trebuie să învățăm să ne tratăm propria noastră moarte cu respect. Poate fi un semn al respectului pe care îl avem față de propria noastră viață, este un semn al deplasării dinspre exterioritate înspre valoarea pe care o acordăm vieții noastre interioare. Se spune că reușim să depășim crizele noastre exterioare pe măsură ce învățăm să ne valorizăm viața interioară.

Cea mai frumoasă carte pe care am citit-o în acest an este Viața interioară semnată de Christophe André și publicată într-o traducere deosebit de elegantă realizată de Oltea-Mihaela Cătineanu.[1] Autorul este cunoscut printre căutătorii de analize și de reflecții psihologice și filosofice de la noi. Comparativ cu celelalte volume traduse în limba română, cartea de față are avantajul unei reflexivități profunde dusă pe terenul unor trăiri și experiențe existențiale și ale deschiderii accesului spre viața interioară. Eram deja obișnuiți cu stilul foarte plăcut și provocator al autorului; acesta este bine pus în valoare de sensibilitatea filosofică și modelarea culturală a traducătoarei. Teme precum fericirea, singurătatea, plăcerea, boala, neputința, curgerea timpului, compasiunea, rugăciunea sau infinitul sînt cîteva dintre provocările cu care ne ispitește autorul cărții. Ele sînt scrise sub forma a 40 de capitole, texte scurte, cu o dinamică intelectuală și cu o sensibilitate metafizică cu totul aparte. Ele exploatează dimensiunea psihologică și apetența filosofică intrinsecă oricărei ființe umane. Indiferent de stadiul dezvoltării culturale la care se află, cititorul poate să găsească ceva de meditat, de învățat și de interiorizat. Înțelepciunea acestei cărți ne este livrată de Christophe André sub forma unor pilule de înțelepciune menite să ne facă mai conștienți de ceea ce sîntem, de ceea ce putem deveni, de ceea ce merită să fie valorizat și investit cu toate semnificațiile ființei noastre.

Unul dintre cele mai demne de menționat texte este capitolul 32: Moartea. Experiențe existențiale[2] în care putem citi o pledoarie pentru îmblînzirea relației noastre cu moartea: „În fața morții și a cortegiului de frici pe care ni le azvârle în față, cea care ne poate da forță și luciditate este viața noastră interioară. Fără contribuția salutară a sufletului, frica de moarte ne influențează și ne parazitează viața”.[3]

Pentru a ne face mai familiară experiența morții, autorul procedează într-un mod coerent și corect atunci cînd nu opune moartea vieții, ci o pune în opoziție cu nașterea, care marchează începutul în relația sa de opoziție cu sfîrșitul. Christophe André afirmă: „Opusul morții este nașterea. Am intrat, vom ieși. Și între cele două este viața. Nu găsiți că este frumoasă?”.[4] Punerea în valoare a acestei opoziții îi dă autorului posibilitatea să ne introducă, într-o manieră interogativă, în orizontul extatic al frumuseții vieții. Moartea este o ieșire, ea nu pune viața sub semnul unui proiect închis, ci o proiectează pe fundalul unei deschideri. Probabil că această ieșire este chiar „semnul că ne-am apropiat în liniște de infinit”.[5]

Pentru a ne asigura că (în ciuda tuturor anxietăților pe care viața și moartea ni le procură) o să ajungem să ne regăsim liniștea interioară, care să ne facă mai ușor accesul la infinit, ar trebui să trăim o viață asumată pe toate dimensiunile existenței: dimensiunea fizică, cea a relațiilor cu exterioritatea, cea a vieții interioare și cea a orizontului spiritual. O viață asumată presupune o construcție care să ia în calcul faptul că deși centrul ființei, locul privilegiat al întîlnirii noastre cu noi înșine, este viața interioară, ea poate deveni sursa energetică a unei vieți care merită trăită  numai dacă toate cele patru dimensiuni devin înfloritoare ca parte a existenței noastre. Trebuie să ne asumăm dorința de a construi proiectul unei vieți bune deoarece numai ea ne poate situa în preajma bucuriei de a trăi, de a dărui și de a ne regăsi cu toate valorile aduse de misterul infinit al vieții noastre interioare.

[1] Christophe André, Viața interioară, traducere de Oltea-Mihaela Cătineanu, (București: Editura Trei, 2019).

[2]Christophe André, Moartea. Experiențe existențiale, în Christophe André, Viața interioară, traducere de Oltea-Mihaela Cătineanu, (București: Editura Trei, 2019), 141-143.

[3]Christophe André, Viața interioară, 142.

[4]Christophe André, Viața interioară, 143.

[5]Christophe André, Viața interioară, 162.

Sandu Frunză despre viață și moarte pe urmele lui Theophil Magus

Standard

teophil-magus_-_moarte-si-viata-roman-nuvele-povestiri-eikon-2017De multe ori am simțit cum cărțile îmi dau o nouă versiunea a mea. M-au ajutat, adesea, să trăiesc un destin literar sau unul aparținînd unei estetici existențiale. Așa cum nu mi-a fost deloc mică mirarea să constat că ele pot fi mai fidele decît toți cei pe care destinul poate să îi aducă, la un moment dat, în viața unui om. Însă, o modalitate specială de situare în experiență pe care o pot prilejui cărțile este cea care poate fi cuprinsă în ideea „întîlnirilor admirabile”, a întîlnirilor cu forme ale alterității care nu îți sînt proprii, dar pe care le poți trăi prin participarea la misterul adus de cuvîntul cărții sau de magia combinațiilor numărului restrîns de litere specifice unei limbi, realizate pe parcursul unui text, ce pare să aibă o deschidere nemărginită. Fiul meu mi-a atras atenția că unul dintre cele mai fermecătoare aspecte pe care le aduc cărțile în viața noastră este legat de această procedură magică prin care combinații diverse ale unor entități finite ne integrează într-un univers pe care îl putem percepe ca fiind infinit.

O astfel de întîlnire admirabilă mi-a fost oferită de recenta carte publicată de Leonard Oprea sub titlul Theophil Magus – Moarte și Viață.[1] O carte în spiritul reconfortant, dar în același timp devastator, cu care autorul ne-a obișnuit în cărțile sale. O „combinație de înțelepciune, mister și farmec literar”, cum bine sesiza Alex Ștefănescu[2], afirmație ce poate servi ca etichetă de marketizare a întregii opere a lui Leonard Oprea.

Mărturisesc că atunci cînd, pentru prima oară, un tînăr prieten a găsit de cuviință să îmi dedice cartea sa,[3] cea mai consistentă teză de doctorat despre Paul Ricoeur elaborată pînă acum, am considerat că este vorba despre un joc intelectual și de o complicitate intelectuală trăită în lumina unui magistru comun pe care îl aveam împreună cu Vasile Cătălin Bobb. Atunci cînd mi-am găsit numele în dedicația tipărită pe volumul lui Leonard Oprea, sub forma unei dedicații colective pentru cîțiva dintre prietenii săi, am simțit că numele meu participă la fenomenul unei integrări simbolice pentru care nu mă simțeam pregătit, dar care deja se realiza sub ochii mei, dincolo de participarea mea fizică sau mentală la misterul acestei incluziuni. Am trăit ca pe o mare provocare această formă de prezență a absenței pe care am păstrat-o în registrul meu existențial.

Pus într-o asemenea ipostază a prieteniei și a bucuriei de a fi împreună, am avut intuiția unui fenomen asemănător cu cel sugerat de titlul cărții Theophil Magus – Moarte și Viață. Este vorba despre relația privind prezența absentă sau absența prezentă specifică proximității și conviețuirii dintre Moarte și Viață. Una dintre cele mai provocatoare idei, ce străbate ca un fir comun cărțile lui Leonard Oprea, este cea care înfățișează viața ca energie și materie a iubirii și moartea ca matriță  în care este turnată viața. În felul acesta, viața capătă consistență și ne apare ca ceva valoros și dezirabil de construit și de desăvîrșit pînă la capăt – dar un capăt situat de Leonard Oprea undeva în nesfîrșirea transcendenței.

Deși perioada complicată pe care o parcurg mă împiedică să savurez volumul Theophil Magus – Moarte și Viață cu aceeași intensitate cu care am participat la feeria celorlalte cărți ale lui Leonard Oprea, nu pot să nu sesizez măiestria cu care autorul ne poartă la granița dintre real și imaginar, realitate cotidiană și ficțiune literară, dintre vulgaritatea și banalitatea vieții și misterul hristic al magicianului transilvan.

Cu cît citesc mai multe din textele sale, constat că în privința perspectivei magico-esoterice asupra vieții mă despart multe lucruri de Leonard Oprea. Dar ceea ce ne unește este mai ales taina de a trăi iubirea ca esență a vieții și de a percepe moartea ca pe o formă a iubirii. Însă, spre deosebire de mine, Leonard Oprea face din aceste elemente o formă de esoterism creștin, la care simt că eu încă nu am acces. Cu toate acestea, lectura cărților lui îmi dă posibilitatea să percep existența mai multor trepte de inițiere ce trebuie parcurse pentru a intra în lumea valorilor iudeo-creștine pe care le promovează figura și vocea profetică  simbolizată de Theophil Magus.

Pentru a ne situa în orizontul său sufletesc, dezmărginit de cele două granițe – a morții și a vieții – Leonard Oprea ne pune în situații demne de roman, nuvele, povestiri. Ca un cadru general al parcurgerii inițierii noastre, Leonard Oprea ne oferă, de fapt, crîmpeie din destinul său american, asumat sub forma tiparelor originare ale visului american, frînturi din destinul său românesc, pe care îl reabilitează prin reconstrucția de mituri puse în gura lui Theophil Magus, dar și proiecții pentru un destin viitor al omului postmodern orientat spre trăirea imaginarului său simbolic prin intermediul gesturilor, al faptelor de viață și al acțiunilor cotidiene.

Leonard Oprea este tragic, ritualic sau sacrificial, la fel cum este spumos, caustic și jovial – în funcție de situație – fie că vorbește despre înjurătură, despre vorba bună sau despre rugăciune. De fiecare dată cuvîntul potrivit este la el pentru că autorul are conștiința faptului că întotdeauna Cuvîntul este cu el.

 

[1] Leonard Oprea, Theophil Magus – Moarte și Viață. Roman, nuvele, povestiri, Prefață de Alex Ștefănescu, (București: Editura Eikon, 2017).

[2] Alex Ștefănescu, „Cum și-a salvat scrisul Leonard Oprea”, prefață la Leonard Oprea, Theophil Magus – Moarte și Viață. Roman, nuvele, povestiri, (București: Editura Eikon, 2017), 7.

[3] Vasile Cătălin Bobb, Hermeneutica şi problema răului în filosofia lui Paul Ricoeur, (Cluj-Napoca: Ed. Presa Universitară Clujeană, 2015).