Sandu Frunză despre terapeutul care a îmblînzit moartea

Standard

yalom - psihoterapie existențială

Nu cunosc nici un alt autor care să fii umanizat moartea într-o manieră atît de naturală cum a făcut-o Irvin D. Yalom. Teoretician inspirat, literat fermecător și terapeut cu o forță de convingere foarte puternică, Irvin D. Yalom este un dar prețios făcut culturii române prin intermediul traducerilor publicate de cîteva dintre editurile semnificative din România. În topul preferințelor mele a rămas cartea „Psihoterapia existențială”[1], în traducerea lui Bogdan Boghițoi și avîndu-l ca redactor pe Victor Popescu, publicată de Editura Trei.[2] Este vorba despre cea mai importantă dintre lucrările științifice ce poartă semnătura lui Irvin D. Yalom.[3]

Față de alte volume ale autorului, cartea Psihoterapia existențială pare să aibă un public mai restrîns datorită nivelului mai ridicat de teoretizare și analizelor aplicate mai de profunzime. Deși este un tratat ce se adresează mai ales psihoterapeuților și clinicienilor, nu este mai puțin o carte utilă tuturor profesioniștilor preocupați de studierea comportamentului uman dintr-o perspectivă interdisciplinară. Însă, pe lîngă erudiție și analize de specialitate, Yalom ne oferă și foarte multă înțelepciune, se adresează registrului sensibilității și minții noastre creative, utilizează un limbaj foarte bine dozat, simplu și elegant în construcția ideatică, astfel încît cartea de față poate fi citită cu mult folos de orice persoană cu deschideri culturale și cu interes pentru descifrarea unor nuanțe privitoare la condiția umană și la comportamentul uman. Înțelepciunea recuperată pe fondul unei tradiții existențialiste deschide spre un public foarte rafinat, cu preocupări de consiliere existențială și cu o reală fascinație metafizică în fața modului de situare a omului în lume și în confruntarea cu datele imediate ale existenței.

Deși sînt destinate modelării unui mediu dominat de relația dintre terapeut și pacienții săi, reflexiile existențiale aduse în fața noastră de Irvin D. Yalom trec dincolo de pereții cabinetului clinicianului sau psihoterapeutului, deoarece „terapia existențială solicită atenție prin aceea că se bazează pe un fond ontologic ferm, pe cele mai profunde structuri ale existenței umane. Un alt motiv e acela că are fundamente umaniste și e singura paradigmă terapeutică aflată într-un deplin acord cu natura extrem de personală a întreprinderii terapeutice. În plus, paradigma existențială acoperă un teren vast: ea valorifică descoperirile multor filosofi, artiști și terapeuți cu privire la durerea și consecințele salvatoare ale confruntării cu grijile fundamentale.”[4]

Irvin D. Yalom înscrie terapia existențială în rîndul terapiilor dinamice. Acestea au ca premisă esențială faptul că „există forțe aflate în conflict în interiorul individului și că gîndirea, emoțiile și comportamentele, atît cele adaptative, cît și cele psihopatologice, sunt rezultatul acestor forțe aflate în conflict”.[5] Plecînd de la această premiză comună, psihoterapia existențială se desparte de celelalte terapii dinamice. În acest caz, conflictul fundamental „nu e un conflict cu tendințele instinctuale reprimate și nici unul cu adulții semnificativi internalizați, ci un conflict care decurge din confruntarea individuală cu datul existenței”.[6] Situînd în centrul terapiei existențiale grijile fundamentale ale ființei umane, Irvin D. Yalom examinează semnificațiile fiecărei griji existențiale în parte, evidențiază tipurile de conflict care iau naștere prin confruntarea cu aceste griji și stabilește strategii eficiente din punct de vedere terapeutic. Pe acest fundal, patru griji fundamentale sînt analizate de către Irvin D. Yalom ca dat al existenței umane: moartea, libertatea, izolarea și lipsa de sens.

Din tratatul psihoterapeutului american aș dori să mă opresc în acest moment numai asupra unui singur dat existențial, unul care înrîurește toate celelalte griji și nu poate fi gestionat decît în strînsă legătură cu celelalte griji existențiale: moartea. Dacă este să o privim separat, din perspectiva dinamică îmbrățișată de autor, moartea ne relevă o puternică tensiune interioară ce se construiește în jurul conștientizării caracterului inevitabil al morții, pe de o parte, și dorința arzătoare de a rămîne în planul existenței, pe de altă parte. Probabil că mulți dintre cititorii acestor rînduri sînt deja familiarizați cu afirmația lui Yalom din Privind soarele în față: „Cred cu tărie … că înfruntarea morții ne dă ocazia … să revenim la viață într-o manieră mai bogată și mai empatică”.[7] În felul acesta este circumscrisă o filosofie optimistă asupra morții, o înțelepciune luminoasă asupra vieții și o proiecție calmă asupra relaționării cu manifestarea finitudinii.

Din tratatul de psihoterapie existențială putem afla că „viața și moartea sunt interdependente; ele există simultan, nu consecutiv; moartea murmură permanent sub membrana subțire a vieții și exercită o influență vastă asupra experienței și actelor noastre”.[8] Regăsind moartea ca motiv principal al angoaselor noastre existențiale, Yalom ne propune psihoterapia existențială drept cea mai adecvată modalitate de a îmblînzi moartea. El propune terapeutului să joace rolul unui îmblînzitor, avînd în vedere că orice negare a vieții se răsfrînge negativ asupra situării în existență a ființei umane. Tocmai de aceea, acceptarea ideii morții ca un fapt de viață, ca o idee salvatoare ce se îngemănează cu ideea vieții, poate să acționeze ca „un facilitator pentru imersiunea în moduri mai autentice de viață și ne sporește plăcerea de a trăi”.[9]

În terapia existențială, tematizarea morții are un rol crucial deoarece experiența vieții în orizontul morții este o experiență cardinală pentru orice existență umană. Tocmai de aceea, una dintre concluziile la care Irvin Yalom ajunge este că „reconcilierea cu moartea contribuie la sentimentul că viața are savoare”.[10] Fie că e o sursă de angoasă, fie că e o sursă de motivare puternică, moartea joacă aici rolul unui dat existențial ce modelează comportamentul uman. Angoasa de moarte poate fi un factor determinant în dezvoltarea psihopatologiei, așa cum poate fi și un factor creator în dezvoltarea unei filosofii de viață care să facă productive angoasele noastre pe terenul creației metafizice. Această îmblînzire a morții nu este altceva decît o formă autentică a luptei cu moartea și a luptei cu viața ca atare.

 

[1] Irvin D. Yalom, Psihoterapia existențială, Traducere de Bogdan Boghițoi, Redactor Victor Popescu, (București: Editura Trei, 2010). Dacă nu aveți timpul necesar pentru a parcurge și savura întreg tratatul de psihoterapie existențială, vă propun să vă oferiți cel puțin bucuria mentală de a citi subcapitolul „Conceptul morții la copii”, paginile 95-134.

[2] Pe lîngă un excelent redactor, Victor Popescu este și un foarte bun traducător. Dintre lucrările traduse la Editura Trei putem aminti: Thomas Gordon, Părintele efficient, Traducere de Victor Popescu, (București: Editura Trei, 2014) sau Rollo May, Descoperirea fiinţei. Fundamentele analizei existenţiale, Traducere de Victor Popescu, (București: Editura Trei, 2017). Printre traducerile realizate de Bogdan Boghițoi putem menționa: Paul Watzlawick, Janet Beavin Bavelas, Don D. Jackson, Comunicarea umană. Pragmatică, paradox şi patologie, Traducere de Bogdan Boghițoi, (București: Editura Trei, 2014) sau Erich Fromm, Omul pentru sine. O cercetare asupra psihologiei morale, Traducere de Bogdan Boghițoi, Redactor Victor Popescu, (București: Editura Trei, 2017). Rollo May a fost considerat unul dintre reperele sale importante de către Irvin D. Yalom. O prezentare a cărții sale Descoperirea fiinţei poate fi urmărită pe acest blog: „Sandu Frunză despre comunicarea și descoperirea ființei”.

[3] Printre lucrările în care prevalează preocupările științifice ale autorului menționăm: Irvin D. Yalom, Molyn Leszcz, Tratat de psihoterapie de grup, Traducere de Simona Reghintovschi şi Anatol Reghintovschi, (București: Editura Trei, 2008); Irvin D. Yalom, Ginny Elkin, Cu fiecare zi mai aproape. O psihoterapie povestită de ambii participanţi, Traducere de Smaranda Nistor, (București: Editura Trei, 2009); Irvin D. Yalom, Călăul dragostei. Şi alte poveşti de psihoterapie, Traducere de Smaranda Nistor, (București: Editura Trei, 2008); Irvin D. Yalom, Selecţie din opera unui maestru al terapiei şi al povestirii, Traducere de Bogdan Boghiţoi, Mihaela Costea, Smaranda Nistor, Anatol Reghintovschi, Simona Reghintovschi, Luana Schidu, Carmen Toader, (București: Editura Trei, 2013).

[4] Irvin D. Yalom, Psihoterapia existențială, Traducere de Bogdan Boghițoi, Redactor Victor Popescu, (București: Editura Trei, 2010), 557.

[5] Irvin D. Yalom, Psihoterapia existențială, 14.

[6] Irvin D. Yalom, Psihoterapia existențială, 16.

[7] Irvin Yalom, Privind soarele în față. Cum să înfrângem teroarea morții, Traducere de Ștefania Mihalache, (București: Editura Vellant, 2011), 15.

[8] Irvin D. Yalom, Psihoterapia existențială, 43.

[9] Irvin D. Yalom, Psihoterapia existențială, 47.

[10] Irvin D. Yalom, Psihoterapia existențială, 55.

Reclame

Sandu Frunză despre viață și moarte pe urmele lui Theophil Magus

Standard

teophil-magus_-_moarte-si-viata-roman-nuvele-povestiri-eikon-2017De multe ori am simțit cum cărțile îmi dau o nouă versiunea a mea. M-au ajutat, adesea, să trăiesc un destin literar sau unul aparținînd unei estetici existențiale. Așa cum nu mi-a fost deloc mică mirarea să constat că ele pot fi mai fidele decît toți cei pe care destinul poate să îi aducă, la un moment dat, în viața unui om. Însă, o modalitate specială de situare în experiență pe care o pot prilejui cărțile este cea care poate fi cuprinsă în ideea „întîlnirilor admirabile”, a întîlnirilor cu forme ale alterității care nu îți sînt proprii, dar pe care le poți trăi prin participarea la misterul adus de cuvîntul cărții sau de magia combinațiilor numărului restrîns de litere specifice unei limbi, realizate pe parcursul unui text, ce pare să aibă o deschidere nemărginită. Fiul meu mi-a atras atenția că unul dintre cele mai fermecătoare aspecte pe care le aduc cărțile în viața noastră este legat de această procedură magică prin care combinații diverse ale unor entități finite ne integrează într-un univers pe care îl putem percepe ca fiind infinit.

O astfel de întîlnire admirabilă mi-a fost oferită de recenta carte publicată de Leonard Oprea sub titlul Theophil Magus – Moarte și Viață.[1] O carte în spiritul reconfortant, dar în același timp devastator, cu care autorul ne-a obișnuit în cărțile sale. O „combinație de înțelepciune, mister și farmec literar”, cum bine sesiza Alex Ștefănescu[2], afirmație ce poate servi ca etichetă de marketizare a întregii opere a lui Leonard Oprea.

Mărturisesc că atunci cînd, pentru prima oară, un tînăr prieten a găsit de cuviință să îmi dedice cartea sa,[3] cea mai consistentă teză de doctorat despre Paul Ricoeur elaborată pînă acum, am considerat că este vorba despre un joc intelectual și de o complicitate intelectuală trăită în lumina unui magistru comun pe care îl aveam împreună cu Vasile Cătălin Bobb. Atunci cînd mi-am găsit numele în dedicația tipărită pe volumul lui Leonard Oprea, sub forma unei dedicații colective pentru cîțiva dintre prietenii săi, am simțit că numele meu participă la fenomenul unei integrări simbolice pentru care nu mă simțeam pregătit, dar care deja se realiza sub ochii mei, dincolo de participarea mea fizică sau mentală la misterul acestei incluziuni. Am trăit ca pe o mare provocare această formă de prezență a absenței pe care am păstrat-o în registrul meu existențial.

Pus într-o asemenea ipostază a prieteniei și a bucuriei de a fi împreună, am avut intuiția unui fenomen asemănător cu cel sugerat de titlul cărții Theophil Magus – Moarte și Viață. Este vorba despre relația privind prezența absentă sau absența prezentă specifică proximității și conviețuirii dintre Moarte și Viață. Una dintre cele mai provocatoare idei, ce străbate ca un fir comun cărțile lui Leonard Oprea, este cea care înfățișează viața ca energie și materie a iubirii și moartea ca matriță  în care este turnată viața. În felul acesta, viața capătă consistență și ne apare ca ceva valoros și dezirabil de construit și de desăvîrșit pînă la capăt – dar un capăt situat de Leonard Oprea undeva în nesfîrșirea transcendenței.

Deși perioada complicată pe care o parcurg mă împiedică să savurez volumul Theophil Magus – Moarte și Viață cu aceeași intensitate cu care am participat la feeria celorlalte cărți ale lui Leonard Oprea, nu pot să nu sesizez măiestria cu care autorul ne poartă la granița dintre real și imaginar, realitate cotidiană și ficțiune literară, dintre vulgaritatea și banalitatea vieții și misterul hristic al magicianului transilvan.

Cu cît citesc mai multe din textele sale, constat că în privința perspectivei magico-esoterice asupra vieții mă despart multe lucruri de Leonard Oprea. Dar ceea ce ne unește este mai ales taina de a trăi iubirea ca esență a vieții și de a percepe moartea ca pe o formă a iubirii. Însă, spre deosebire de mine, Leonard Oprea face din aceste elemente o formă de esoterism creștin, la care simt că eu încă nu am acces. Cu toate acestea, lectura cărților lui îmi dă posibilitatea să percep existența mai multor trepte de inițiere ce trebuie parcurse pentru a intra în lumea valorilor iudeo-creștine pe care le promovează figura și vocea profetică  simbolizată de Theophil Magus.

Pentru a ne situa în orizontul său sufletesc, dezmărginit de cele două granițe – a morții și a vieții – Leonard Oprea ne pune în situații demne de roman, nuvele, povestiri. Ca un cadru general al parcurgerii inițierii noastre, Leonard Oprea ne oferă, de fapt, crîmpeie din destinul său american, asumat sub forma tiparelor originare ale visului american, frînturi din destinul său românesc, pe care îl reabilitează prin reconstrucția de mituri puse în gura lui Theophil Magus, dar și proiecții pentru un destin viitor al omului postmodern orientat spre trăirea imaginarului său simbolic prin intermediul gesturilor, al faptelor de viață și al acțiunilor cotidiene.

Leonard Oprea este tragic, ritualic sau sacrificial, la fel cum este spumos, caustic și jovial – în funcție de situație – fie că vorbește despre înjurătură, despre vorba bună sau despre rugăciune. De fiecare dată cuvîntul potrivit este la el pentru că autorul are conștiința faptului că întotdeauna Cuvîntul este cu el.

 

[1] Leonard Oprea, Theophil Magus – Moarte și Viață. Roman, nuvele, povestiri, Prefață de Alex Ștefănescu, (București: Editura Eikon, 2017).

[2] Alex Ștefănescu, „Cum și-a salvat scrisul Leonard Oprea”, prefață la Leonard Oprea, Theophil Magus – Moarte și Viață. Roman, nuvele, povestiri, (București: Editura Eikon, 2017), 7.

[3] Vasile Cătălin Bobb, Hermeneutica şi problema răului în filosofia lui Paul Ricoeur, (Cluj-Napoca: Ed. Presa Universitară Clujeană, 2015).

Sandu Frunză despre moartea unui om de cultură

Standard

coperta-bhribMoartea unui om de cultură. Am primit-o cu bucurie. Niciodată nu am mai fost bucuros la întîlnirea cu moartea. În fața morții celorlalți rămîn mereu într-o stare de necuvîntare și dezintegrare totală, în ciuda faptului că, în alte situații, pot oricînd să vorbesc despre îngemănarea vieții și a morții, despre forme ale identității dintre iubire și moarte sau despre moartea ca formă a iubirii, despre modul în care moartea luminează sensul vieții noastre cu lumina sa suprafirească, transcendentă, despre moarte ca șansă a devenirii personale în orizontul infinitului și despre multe alte povești ale morții. Această trăire a unei dezontologizări în fața morții celorlalți este, probabil, legată de constatările filosofilor ce încearcă să ne convingă că nu putem avea experiența propriei noastre morți, ci avem doar o experiență a morții mijlocită, mereu mediată de ceilalți.

Cu Moartea unui om de cultură[1] am avut un alt tip de experiență, una culturală. Ea mi-a fost propusă ca un dar de unul dintre amicii mei. M-am prins repede în acest joc cu moartea deoarece mi-a plăcut mult ca idee de marketing. Chiar mi-a apărut ca o strălucită idee de comunicare comercială. Este vorba de cîteva cărți de povești scrise de autorii Tritonic, publicate în format de buzunar, potrivite pentru a fi purtate în gentuța personală (așa cum se întîmplă mereu că fiecare dintre noi are în gentuța sa cîte o carte, de citit în nu se știe ce momente neidentificate). Ele se vînd la Libraria Editurii Tritonic împreună cu o cafea la costul total de 5 lei. Nu am trăit satisfacția de a fi victima unui asemenea procedeu de pomovare a cărții în librărie. Amicul meu a băut el cafeaua și mi-a adus mie plăcerea de a citi povestea despre Moartea unui om de cultură, așa cum este ea relatată de cunoscutul scriitor și editor Bogdan Hrib.

Cartea are în centrul ei dorința de a identifica mobilul unei crime. O crimă ce se desfășoară sub ochii publicului, în timpul unei lansări de carte. Spre finalul lansării, Editorul scoate un pistol și îl împușcă pe autor. Mai departe, cititorul este orientat spre identificarea motivației ce stă la baza unui asemenea gest neobișnuit.

Lectura cărții îți procură o experiență liniștită și plăcută, ca o scurtă plimbare de dimineață în răsăritul soarelui de vară. La lectura cărții este posibil ca editorii să rîdă pe sub mustăță și să trăiască la nivelul imaginarului lor ascuns experiențe similare în care ar fi dorit, dar din fericire nu și-au îndeplinit dorința, de a-l omorî pe un autor exagerat de pretențios și de indolent, sîcîitor și mereu problematic; autorii vor rîde cu satisfacție deoarece ambiguitatea uciderii în final a autorului-editor ne aduce imaginea reconfortantă de „liniște și întuneric”. Cu siguranță cititorii obișnuiți vor fi cei cîștigați, în cea mai mare măsură, deoarece vor putea reface, lăsîndu-se pătrunși de frumusețea și simplitatea scriiturii, o experiență ironică a morții, pe care sigur nu vor avea ocazia să o înțeleagă o dată cu propria lor moarte. Doar acum este momentul cel mai potrivit pentru a descifra Moartea unui om de cultură și mă bucur să vă pot îndemna să porniți în căutarea deslușirii ei.

[1] Bogdan Hrib, Moartea unui om de cultură, (București: Editura Tritonic, 2016).

Sandu Frunză despre Mama lui Vasile Dâncu

Standard

dancu_1Dacă nu am avea experiența misterului morții, cît de imposibilă ne-ar părea de trăit viața! Cred că dumnezeu a dat omului învierea doar pentru a face mai veridică și mai suportabilă moartea. Cu caracterul ei inițiatic, ea face mai ușor de petrecut viața. Moartea merită trăită doar pentru că ea ne înfrumusețează viața. Chiar dacă filosofii ne spun că nu putem avea decît experiența morții celorlalți, fiecare trăiește bucuria tragică a morții cu sentimentul că întîlnind moartea celuilalt preia ceea ce e mai important din înțelepciunea vieții celui plecat. Am ajuns la această concluzie nu în urma unei conștiințe de sine a finitudinii, nici în urma unei reflecții filosofice asupra destinului ființei umane. Ea a căzut ca o lumină existențială în viața mea o dată cu lectura cărții Universul Mama – ieșită din ființa suferindă și extatică, în același timp, a poetului Vasile George Dâncu[1].

Poetul Vasile George Dâncu este din Runcu Salvei și trăiește la Cluj-Napoca mîndru de faptul că este poet, publicist, editor și manager cultural. Pentru cartea sa de poeme Biografia secretă (2003) a fost distins cu premiul pentru debut oferit de Filiala Clujeană a Uniunii Scriitorilor. Dacă ar fi să îi ofer o distincție pentru cartea Universul Mama (2015), atunci l-aș înconjura (ca un prieten) cu dragostea mea, așa cum ai pune în ramă o fotografie de epocă pe care o consideri a fi, de fapt, a ta. Dar iubirea și moartea mamei sale sînt atît de armonios și de suprafiresc îmbinate în această carte încît orice altă iubire pare a fi nelalocul ei. Astfel încît nu pot să îl înconjor pe poetul Vasile Dâncu decît cu tot ceea ce (înafara iubirii) a mai rămas de oferit în plan spiritual.

Poetul năsăudean a luat atît de în serios afirmația înaintașului său potrivit căreia „veșnicia s-a născut la sat” încît ne oferă o bucățică din eternitate prin chipul mamei – ce ni se livrează, în experiența morții sale, cu toată viața sa. Din acest etern efemer, probabil cel mai potrivit pentru mintea mea ar fi să stau să descifrez un vers precum ”tu cu Iisus eu cu Marx”. Dar sînt atît de cuprins de dialogul poetului cu mama sa încît mă las dus de val mai departe unde citesc despre o altfel de despărțire, despre o altfel de distanțare. Una ce iese din cîmpul ideologic și intră în cel imaginar, al golului care înseamnă plinătate, al plecării ce naște drumul, al cărării ce prefigurează casa, al ființei ce ne scoate din neant: „voiam doar să fug de tine cât mai departe / îmi plăcea plecarea / dar cînd am trecut pe sub părul din fața casei / bluza de trening mă ardea în spate / geamantanul de carton devenise foarte greu / și lumea parcă se răsturnase / pământul era deasupra mea / și cerul sub mine / iar eu mă temeam să nu calc în gol”.

Rețin această trăire senzuală a plecării deoarece ea joacă rolul unui marcator destinal. Ca o plăcere vinovată, ea îl va urmări pe poet și îi va predetermina imposibilitatea întoarcerii, imposibilitatea reintrării în timp, a adecvării la timp. E ca o pedeapsă ce trebuie plătită pentru plecarea din timpul și spațiul paradisiac. Povestind diverse momente ale bucuriilor și tristeților trăite cu mama sa, Vasile Dâncu marchează cu aceste momente de viață moartea mamei sale. Dar totodată și în fapt își plînge moartea lui de rătăcitor printr-o lume pe care o bănuiește că l-a trădat. Satul, deși este descris sub semnul simbolismului Insulei fericiților, pare că s-a înstrăinat. Moartea și-a făcut loc în paradisul rural și pare acum mai degrabă un loc damnat. Mama nu mai acționează ca un spirit protector deoarece pare să se fi mutat. Sau cel puțin este situată de poet alături de Iisus – al cărui model sacrificial l-a urmat pe parcursul întregii vieți.

Prin această transgresare a morții, Vasile George Dâncu aduce imaginea unei transcenderi ce face posibilă înfrîngerea suferinței și instaurarea speranței. Deși pare a fi un bocet, poezia lui Vasile George Dâncu este mai degrabă un imn religios al speranței, al exaltării vieții și al materializării mântuirii sub ochii noștri.

Ceea ce pare un demers personal, un plînset de însingurare cu multe vinovății și cu un luminos atașament personal, se transfigurează – prin ritmul ascuns al poeziei – în pietatea filială, în sentimentul universal al fructificării morții pe un plan mai înalt, în ceva care ne vorbește despre condiția umană și trăirea sensibilității proprii în conjuncție cu un spirit universal.

Iată cartea lui Vasile George Dâncu, iată Universul Mama. Iată un prilej de a vă reîntîlni cu normalitatea vieții, a suferinței umane și a transfigurării pierderii ireparabile în firescul trecerii prin lume. Nu vă fie rușine dacă citind cartea o să vă simțiți mintea inundată de imaginea unei lacrime. Nici măcar dacă o să ajungeți să plîngeți de tristețe sau de bucurie împreună cu Vasile Dâncu, care ne spune vorbindu-i mamei, ca și cum ar recita din Eclesiastul sau din Psalmi: „viața ta s-a dus împreună cu moartea ta / iar viața mea a devenit moartea ta”. Este un posibil efect secundar al unei lecturi autentice a acestei cărți.

Dacă ați experimentat vreodată maternitatea în persoana proprie sau în cea a altora, atunci nu trebuie să vă refuzați lectura acestei cărți. Regăsiți vocația maternă și re-trăiți misterul ei prin reîntîlnirea cu mama, principiu al bunătății vieții – de data aceasta Mama lui Vasile Dâncu, „cel mai puternic mort din lume”. Dacă nu aveți răgaz să ajungeți așa departe, atunci vă rog, măcar, să nu uitați proverbul rusesc cu care poetul își deschide volumul: „Iubirea unei mame întrece adîncurile oceanului”.

 

[1] Vasile George Dâncu, Universul Mama, (Bistrița: Casa de Editură Max Blecher, 2015).