Sandu Frunză despre moartea unui om de cultură

Standard

coperta-bhribMoartea unui om de cultură. Am primit-o cu bucurie. Niciodată nu am mai fost bucuros la întîlnirea cu moartea. În fața morții celorlalți rămîn mereu într-o stare de necuvîntare și dezintegrare totală, în ciuda faptului că, în alte situații, pot oricînd să vorbesc despre îngemănarea vieții și a morții, despre forme ale identității dintre iubire și moarte sau despre moartea ca formă a iubirii, despre modul în care moartea luminează sensul vieții noastre cu lumina sa suprafirească, transcendentă, despre moarte ca șansă a devenirii personale în orizontul infinitului și despre multe alte povești ale morții. Această trăire a unei dezontologizări în fața morții celorlalți este, probabil, legată de constatările filosofilor ce încearcă să ne convingă că nu putem avea experiența propriei noastre morți, ci avem doar o experiență a morții mijlocită, mereu mediată de ceilalți.

Cu Moartea unui om de cultură[1] am avut un alt tip de experiență, una culturală. Ea mi-a fost propusă ca un dar de unul dintre amicii mei. M-am prins repede în acest joc cu moartea deoarece mi-a plăcut mult ca idee de marketing. Chiar mi-a apărut ca o strălucită idee de comunicare comercială. Este vorba de cîteva cărți de povești scrise de autorii Tritonic, publicate în format de buzunar, potrivite pentru a fi purtate în gentuța personală (așa cum se întîmplă mereu că fiecare dintre noi are în gentuța sa cîte o carte, de citit în nu se știe ce momente neidentificate). Ele se vînd la Libraria Editurii Tritonic împreună cu o cafea la costul total de 5 lei. Nu am trăit satisfacția de a fi victima unui asemenea procedeu de pomovare a cărții în librărie. Amicul meu a băut el cafeaua și mi-a adus mie plăcerea de a citi povestea despre Moartea unui om de cultură, așa cum este ea relatată de cunoscutul scriitor și editor Bogdan Hrib.

Cartea are în centrul ei dorința de a identifica mobilul unei crime. O crimă ce se desfășoară sub ochii publicului, în timpul unei lansări de carte. Spre finalul lansării, Editorul scoate un pistol și îl împușcă pe autor. Mai departe, cititorul este orientat spre identificarea motivației ce stă la baza unui asemenea gest neobișnuit.

Lectura cărții îți procură o experiență liniștită și plăcută, ca o scurtă plimbare de dimineață în răsăritul soarelui de vară. La lectura cărții este posibil ca editorii să rîdă pe sub mustăță și să trăiască la nivelul imaginarului lor ascuns experiențe similare în care ar fi dorit, dar din fericire nu și-au îndeplinit dorința, de a-l omorî pe un autor exagerat de pretențios și de indolent, sîcîitor și mereu problematic; autorii vor rîde cu satisfacție deoarece ambiguitatea uciderii în final a autorului-editor ne aduce imaginea reconfortantă de „liniște și întuneric”. Cu siguranță cititorii obișnuiți vor fi cei cîștigați, în cea mai mare măsură, deoarece vor putea reface, lăsîndu-se pătrunși de frumusețea și simplitatea scriiturii, o experiență ironică a morții, pe care sigur nu vor avea ocazia să o înțeleagă o dată cu propria lor moarte. Doar acum este momentul cel mai potrivit pentru a descifra Moartea unui om de cultură și mă bucur să vă pot îndemna să porniți în căutarea deslușirii ei.

[1] Bogdan Hrib, Moartea unui om de cultură, (București: Editura Tritonic, 2016).

Anunțuri

Sandu Frunză despre Mama lui Vasile Dâncu

Standard

dancu_1Dacă nu am avea experiența misterului morții, cît de imposibilă ne-ar părea de trăit viața! Cred că dumnezeu a dat omului învierea doar pentru a face mai veridică și mai suportabilă moartea. Cu caracterul ei inițiatic, ea face mai ușor de petrecut viața. Moartea merită trăită doar pentru că ea ne înfrumusețează viața. Chiar dacă filosofii ne spun că nu putem avea decît experiența morții celorlalți, fiecare trăiește bucuria tragică a morții cu sentimentul că întîlnind moartea celuilalt preia ceea ce e mai important din înțelepciunea vieții celui plecat. Am ajuns la această concluzie nu în urma unei conștiințe de sine a finitudinii, nici în urma unei reflecții filosofice asupra destinului ființei umane. Ea a căzut ca o lumină existențială în viața mea o dată cu lectura cărții Universul Mama – ieșită din ființa suferindă și extatică, în același timp, a poetului Vasile George Dâncu[1].

Poetul Vasile George Dâncu este din Runcu Salvei și trăiește la Cluj-Napoca mîndru de faptul că este poet, publicist, editor și manager cultural. Pentru cartea sa de poeme Biografia secretă (2003) a fost distins cu premiul pentru debut oferit de Filiala Clujeană a Uniunii Scriitorilor. Dacă ar fi să îi ofer o distincție pentru cartea Universul Mama (2015), atunci l-aș înconjura (ca un prieten) cu dragostea mea, așa cum ai pune în ramă o fotografie de epocă pe care o consideri a fi, de fapt, a ta. Dar iubirea și moartea mamei sale sînt atît de armonios și de suprafiresc îmbinate în această carte încît orice altă iubire pare a fi nelalocul ei. Astfel încît nu pot să îl înconjor pe poetul Vasile Dâncu decît cu tot ceea ce (înafara iubirii) a mai rămas de oferit în plan spiritual.

Poetul năsăudean a luat atît de în serios afirmația înaintașului său potrivit căreia „veșnicia s-a născut la sat” încît ne oferă o bucățică din eternitate prin chipul mamei – ce ni se livrează, în experiența morții sale, cu toată viața sa. Din acest etern efemer, probabil cel mai potrivit pentru mintea mea ar fi să stau să descifrez un vers precum ”tu cu Iisus eu cu Marx”. Dar sînt atît de cuprins de dialogul poetului cu mama sa încît mă las dus de val mai departe unde citesc despre o altfel de despărțire, despre o altfel de distanțare. Una ce iese din cîmpul ideologic și intră în cel imaginar, al golului care înseamnă plinătate, al plecării ce naște drumul, al cărării ce prefigurează casa, al ființei ce ne scoate din neant: „voiam doar să fug de tine cât mai departe / îmi plăcea plecarea / dar cînd am trecut pe sub părul din fața casei / bluza de trening mă ardea în spate / geamantanul de carton devenise foarte greu / și lumea parcă se răsturnase / pământul era deasupra mea / și cerul sub mine / iar eu mă temeam să nu calc în gol”.

Rețin această trăire senzuală a plecării deoarece ea joacă rolul unui marcator destinal. Ca o plăcere vinovată, ea îl va urmări pe poet și îi va predetermina imposibilitatea întoarcerii, imposibilitatea reintrării în timp, a adecvării la timp. E ca o pedeapsă ce trebuie plătită pentru plecarea din timpul și spațiul paradisiac. Povestind diverse momente ale bucuriilor și tristeților trăite cu mama sa, Vasile Dâncu marchează cu aceste momente de viață moartea mamei sale. Dar totodată și în fapt își plînge moartea lui de rătăcitor printr-o lume pe care o bănuiește că l-a trădat. Satul, deși este descris sub semnul simbolismului Insulei fericiților, pare că s-a înstrăinat. Moartea și-a făcut loc în paradisul rural și pare acum mai degrabă un loc damnat. Mama nu mai acționează ca un spirit protector deoarece pare să se fi mutat. Sau cel puțin este situată de poet alături de Iisus – al cărui model sacrificial l-a urmat pe parcursul întregii vieți.

Prin această transgresare a morții, Vasile George Dâncu aduce imaginea unei transcenderi ce face posibilă înfrîngerea suferinței și instaurarea speranței. Deși pare a fi un bocet, poezia lui Vasile George Dâncu este mai degrabă un imn religios al speranței, al exaltării vieții și al materializării mântuirii sub ochii noștri.

Ceea ce pare un demers personal, un plînset de însingurare cu multe vinovății și cu un luminos atașament personal, se transfigurează – prin ritmul ascuns al poeziei – în pietatea filială, în sentimentul universal al fructificării morții pe un plan mai înalt, în ceva care ne vorbește despre condiția umană și trăirea sensibilității proprii în conjuncție cu un spirit universal.

Iată cartea lui Vasile George Dâncu, iată Universul Mama. Iată un prilej de a vă reîntîlni cu normalitatea vieții, a suferinței umane și a transfigurării pierderii ireparabile în firescul trecerii prin lume. Nu vă fie rușine dacă citind cartea o să vă simțiți mintea inundată de imaginea unei lacrime. Nici măcar dacă o să ajungeți să plîngeți de tristețe sau de bucurie împreună cu Vasile Dâncu, care ne spune vorbindu-i mamei, ca și cum ar recita din Eclesiastul sau din Psalmi: „viața ta s-a dus împreună cu moartea ta / iar viața mea a devenit moartea ta”. Este un posibil efect secundar al unei lecturi autentice a acestei cărți.

Dacă ați experimentat vreodată maternitatea în persoana proprie sau în cea a altora, atunci nu trebuie să vă refuzați lectura acestei cărți. Regăsiți vocația maternă și re-trăiți misterul ei prin reîntîlnirea cu mama, principiu al bunătății vieții – de data aceasta Mama lui Vasile Dâncu, „cel mai puternic mort din lume”. Dacă nu aveți răgaz să ajungeți așa departe, atunci vă rog, măcar, să nu uitați proverbul rusesc cu care poetul își deschide volumul: „Iubirea unei mame întrece adîncurile oceanului”.

 

[1] Vasile George Dâncu, Universul Mama, (Bistrița: Casa de Editură Max Blecher, 2015).